Caiete 1(19571965) E.Cioran

Am terminat de parcurs „caietul“ meu de acum şase ani. Ce dereglare! ce acreală şi ce intoxicare! Sunt zguduit de gravitatea urâtului care mă copleşea.

O carte e un eveniment doar pentru cel care o scrie. Ca să-şi evite deziluziile, câţi autori n-ar trebui să aibă acest gând şi să se pătrundă de el; e drept însă că dac-ar căpăta convingerea asta, ar înceta să scrie.

Mă simt absolut incapabil de efort continuu, în gândire ca şi în acţiune. Nicicând n-a existat un obsedat mai nestatornic.

Lucreţiu, Bossuet, Baudelaire – cine a înţeles carnea mai bine decât ei, carnea cu tot ce-i putred, cumplit şi scandalos de efemer în ea?

Deodată îmi vine în minte figura tuturor morţilor pe care i-am văzut, chipul lor de pe urmă, cu neputinţă de privit; şi mai văd feţele tuturor prietenilor mei în ceasul morţii şi pe mine însumi la începutul şi sfârşitul procesiunii macabre. Îndură-te de noi, de noi toţi. Tu, care nu poţi fi numit.

Tragedia mea este de a fi un fost ambiţios. Discern când şi când urmele aspiraţiilor şi nesăbuinţelor mele de odinioară. Nu m-am lecuit de tot de propriul meu trecut.

Insomnie „Când pasărea somnului a vrut să-şi facă cuib în lumina ochiului meu, a văzut genele şi i-a fost frică de laţ.“ (Ben al-Hammara, poet arab din Andaluzia, secolul al XII-lea) Prin temperament eram făcut să fiu un sibarit; beteşugurile au făcut din mine un „martir“. Resimt drama acestor instincte reprimate în fiecare zi.

La începutul erei noastre, evreii erau acuzaţi că sunt creştini, erau socotiţi vinovaţi pentru Isus, deşi sau lepădat de el; după două mii de ani, sunt socotiţi vinovaţi pentru Marx, pe care îl invocă tot mai puţin, dar din pricina căruia vor suferi tot atât cât au suferit din pricina lui Cristos.

A vrea să justifici un eşec înseamnă a-l diminua şi a-l compromite.

Montaigne, un înţelept, nu a avut posteritate; Rousseau, un isteric odios, mai face încă discipoli.

Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbancul în situaţia mea, nefericit şi trist până la depravare!

Seducţia pe care au exercitat-o asupra mea personalităţile puternice care nu au lăsat o operă, care nu sau coborât până la a compune o carte.

Când aştepţi pe cineva care e-n întârziere, cu fiece minut prestigiul lui se mai toceşte un pic; după o oră, nu mai contează pentru noi, este discreditat în ochii noştri.

Dacă m-a stăpânit vreodată un demon, acela-i demonul tergiversării.

Să fii un fanatic al laconismului şi să vrei să-ţi câştigi pâinea ca scriitor.

Când îi văd pe X şi pe Y cum se aşază mereu în prim-plan, n-am decât o dorinţă: să mă dau înapoi, să mi se şteargă urma. … Şi totuşi, nu-mi displac destinele „aranjate“, cei ce pozează în stil mare, în genul Byron. E un rest al