Vita lui Eminescu

Page 1

ION IONESCU-BUCOVU

VIAȚA LUI

MIHAI EMINESCU ÎNTRE MISTIFICARE ȘI ADEVĂR

1


2012

Eminescu și noi La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov. El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară. S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare. Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim. Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care lau cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui. 2


El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii. Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului. Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet. Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să 3


deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, nau zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică. Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate. De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 AustroUngaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească . După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici 4


un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar? Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta. Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor. Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează. Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” întro fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu. 5


Ion Ionescu-Bucovu

eminescu, colț de rai eminescu, colț de rai cu păduri și dealuri sure cu miresme-adormitoare și cu ochi ca două mure, eminescu, zbor spre aștri, dor din dorurile mele coborând din timp, din ceruri printre falnicele stele, eminescul meu din vise, fulger de pe cerul meu, cine te-a creat pe tine, dacă nu chiar Dumnezeu, cine te-a făcut din tină și ți-a dat atâta dor, oare n-a fost o minune, bunul nostru creator? cine-a pus în tine plânsul unei lumi atât de dragi, dacă nu codrul mărețul cu pădurea lui de fagi, lacul, iazul și izvorul cine le-a aurărit, n-ai fost tu privighetoarea care le-a însuflețit, n-ai fost tu codru și doină, dragoste, n-ai fost mereu și-ai cântat iubirea noastră, ca un fericit orfeu, eminescu, dor de țară, floarea teilor e-n toi, când mai cântă eminescu, când mai vine pe la noi, când coboară de pe ceruri dinspre marele întins să mai vadă-această țară cu de dorul ei, nestins. când cobori prin munții tăi, când treci pe la ipotești, să ne dai un semn și nouă, la o gură de povești, treci pe vânturi, treci pe lună, treci pe toamne călătoare, domnul poeziei noastre, când te mai vedem noi, oare? arzi pe gânduri în ospiciu și te stingi ca un proscris, când mai scrii o poezie, când te mai apuci de scris? veronica la văratic te așteaptă printre brazi ca să-ți mângâie făptura, ochii tăi atât calzi, ea era melancolia, cu păr blond și brațe albe tu, profetul, cel din vise ce-i puneai în păruri salbe, suia dragostea agale, urcând dealul printre timp, cu surâsul tău cel tragic, ce se-ntinde ca un nimb, tu veneai chiar de departe din părinții de părinți

6


ea venea mereu spre tine cu ochi negri și fierbinți, tu ai vrut să te însinguri, urcând visurile-n stea, ai murit ca un proscris, n-ai vrut să mai știi de ea. toamna-nfășurată-n frunze și în gol de aer rece toamna vine ca un cântec și tot ca un cântec trece, printre stelele din ceruri tu te-ai înălțat luceafăr și-ai rămas în veșnicie domnul poeziei teafăr, ani vor trece peste noi în suava lor cădere tu ne vei privi de-acolo dintre cercuri de tăcere, printre nouri printre stele și cu aripile-ntinse, treci în cartea nemuririi și a vremii necuprinse. 20 octombrie 2012

7


Notă : Am strâns în această carte articolele publicate prin diferite ziare și bloguri din dorința de a nu se pierde o muncă de aproape o viață. Deși tineretul nu mai e interesat de Eminescu, poetul rămâne pentru mine întruchiparea zeiască a geniului în poezie. Ion Ionescu-Bucovu

15 decembrie 2012

8


EMINESCU- OMUL MOTO: „Atâta să nu uitaţi: „ că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna.// Atâta să nu uitaţi: / că el a băut cu gura lui, – / că avea piele/ îmbrăcată în ştofă. // Atât să nu uitaţi, – / că ar fi putut să stea/ la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină//“ NICHITA STĂNESCU

Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi. Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului: „luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” lau îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se impune ea însăși ca normă. „O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi 9


în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“. Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu. 1. PĂRINȚII DIN PĂRINȚI

Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie numeroasă. Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la părinții lui și la copiii lor. Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877, se desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava. La început

10


intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile de boierie de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul 1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.

tatăl și mama poetului

Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic Dumitrașcu Ștefan. Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și au avut opt copii, Raluca fiind al șaselea copil. Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici, Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost marcaţi de această boală. Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase. Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.

11


Bisericuța părinților lui Eminescu

Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un

12


elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.

Șerban

La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.

Clopotnița

Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.

13


Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”

Nicolae

Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taicăsău, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”

Iorgu

Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere. Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui Davilla și moare de tifos. Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856. Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.

14


Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia. În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.

Aglaia

Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.

15


Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900. Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887

Henrieta

Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.

16


Matei

De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete. Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr. Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare. Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.

2. COPILĂRIA, ADOLESCENȚA, profesorul ARON PUMNUL

ANII

DE

ȘCOALĂ

și

Casa memorială Eminescu

17


Copilul Eminescu se naște la Botoșani la data de 15 ianuarie 1850 și este botezat la biserica Uspenia, deși tatăl lui, Gheorghe Eminovici, ne dă o altă dată și anume „20 decembrie 1849 , la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești”, dată pe care trebuie s-o credem, fiind comunicată de un părinte care ne spune precis ora nașterii și minutele când se întâmplă minunea. În iarna lui 1850 Gheorghe Eminovici mai era încă în Botoșani cu familia. În 1851 Raluca se mută cu copiii la Ipotești, deși îi vine greu să se despartă de sora ei mai mare de la oraș. Gheorghe Eminovici cumpărase casa din Ipotești pentru a fi mai aproape de moșia boierului Balș, dar și de moșia lui din Ipotești și se mutase cu familia aici. Ipoteștii copilăriei lui Eminescu, la 8 km. de Botoșani, era un sat mic, care intra în componența comunei Cucorăni, județul Botoșani. Gheorghe Eminovici stăpânea funciar în „cotună” cam o pătrime din sat. Vatra satului, așezată pe lunca Sâncnei, are la răsărit Dealul Crucii și la apus dealul Cotârgașilor și pădurea Goialov. Aici și-a petrecut Eminescu primii ani de viață. Din deal casa boiernașului Gheorghieș domina tot satul. Locuitorii se ocupau cu agricultura, mai tot timpul erau plecați la muncă. Ni-l închipuim pe Mihai un copil neastâmpărat care colinda tot satul, cutreierând pădurile, lacurile, izvoarele, acel „rai din basme” care avea să-l cânte mai târziu în poeziile lui. Copilăria este acel „eden pierdut” al fiecăruia dintre noi, unde inocența este la ea acasă. 18


Ulițele satului Ipotești

Primele două clase primare le-a făcut la Botoșani, găzduit de mătușa lui, Maria Mavrodin. Începând cu clasa a treia, Gheorghe Eminovici îl duce la Cernăuți la Național-Hauptschuler. Se înscrie apoi la liceul Ober-Gymnasium din același oraș, cu gazda la Aron Pumnul. Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un „copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul închide ochii, T.V.Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea( mormântul) lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La moartea lui, în anul 1866, Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă

19


funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată, intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul” Cine era Aron Pumnul?

Mormântul lui Aron Pumnul în Cernăuți

Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4 ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la 20


catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.”

Eminescu elev la Cernăuți

Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului, expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și pumnismele” din limbă.

Aron Pumnul

Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al timpului și lui Eminescu. Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul. Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce 21


pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să spunem că „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George Călinescu). Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura. Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…” și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866. În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de muzica sferelor, are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă, epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc. Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul patetic: 22


”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină; Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare, Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare, Te plânge-n tânguire și locul tău natal” Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui, ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare. După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia: Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”. 3. EMINESCU ȘI TEATRUL Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet și un pasionat ziarist, atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul și ar fi devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la Ipotești și la Botoșani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului, Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului și a naturii, s-a izolat prin peregrinări și joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche formă de teatru: „Copii eram noi amândoi, Frate-meu și cu mine, Din coji de nucă car cu boi Făceam și înhămam la el Culbeci bătrâni cu coarne ………………………… Și frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie Să merg la broaște suflecat Să-i chem în bătălie, Să vedem cine-i mai tare.” O altă lume i s-a deschis în fața ochilor atunci când a început să învețe carte. Înscris la Cernăuți în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic, 23


după primele două învățate acasă, el a avut posibilitatea să citească și să participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă cu volume ca „Alzira” sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi, „Mizantropul” de Moliere și „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion, piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală. La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulți profesori erau „ iluștri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut pe Eminescu să urască școala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, care l-a și găzduit, cu o bogată bibliotecă a gimnaziștilor, care i-a fost ca o mană cerească, mai ales prin ”Lepturariu”, făcând cunoștință cu aproape toți scriitorii noștri. Aici a dat și de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din mitologia greacă, războiul Troiei sau expediția argonauților. Neubauer era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din copilărie”, Eminescu și-a așternut pe hârtie câteva gânduri din această epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi făcusem cuib ca vulturul și găseam mere toamna rămase din scuturătură… Galeria cu tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe pereți chipuri rupte din jurnale… Teatru l-am jucat odată în odaia din pod, în care ședeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu lumânarea…” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii și-i scoteau din constrângerile cazone ale școlii. Eminescu , probabil l-a jucat pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu, tenor de mare faimă, își aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce mică, dar dulce și mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune și cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”. Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o biblioteca gimnaziștilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile Alecsandri, ”Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”, „Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania posturilor”etc. Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din școală, unii eminescologi punând accent pe faptul că a murit Pumnul și Eminescu n-avea de ce să mai stea la școală. Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă de la liceul din Botoșani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu 24


în Botoșani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru român”, instalată pe Calea Națională. Presupunem că Eminescu a luat urma trupei în orașul de unde fugise, adică Cernăuți, cu acestă trupă, afirmând că vrea să urmeze cursurile școlare ca „privatist”. Aici Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se desfășurau pe scenă. El„ sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observații”. Spectacolele s-au prezentat între 13 martie și 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa și-a continuat turneul la Brașov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povestește că „ Teatrul la abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia și el să fie actor, și actor dramatic! Și așa a părăsit gimnaziul…” Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoșani, acum a încolțit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al cancelariei” din Botoșani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Brașov și Eminescu făcea parte din rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un profesionist. El a ocupat cușca suflerului și cu o memorie prodicioasă a învățat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă.

Revista Familia unde a debutat poetul

Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ștefaniei Tardini, care au avut o mare însemnătate în viața poetului. Avea acum 16 ani împliniți, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă libertate pentru poet. Umblând prin țară, va avea prilejul să cunoască pământul țării, tradițiile, creația populară, natura și oamenii. Între timp 25


suflerul devine și un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”. Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care așteaptă ceva nou și frumos - avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani- așa și eu așteptam numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea că ceea ce compusesem din inspirație era altceva… unde sunt clipele de veselă și nobilă visare? ” Trupa de teatru a Ștefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10 bărbați, 3 doamne și 4 domnișoare. O trupă așa de mică avea nevoie de ajutor. Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau și jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea să amintească cunoscuților că „ Abia un băiețandru, părăsi dar gimnaziul și colindă Ardealul, Muntenia și Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler” Înfrățit cu teatrul și cu poezia, a pornit să cutreiere țara, s-o cunoască. După desființarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă, hoinarul și-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În 1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-și susțină examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoților orientali…” de care-și amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu existau peruci și actorii puteau astfel să-și schimbe înfățișarea, așa era Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly și chiar tânărul Caragiale, în vremea când studia arta dramatică și când a fost sufler. În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatrua a lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte prețioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic decât poetul, venise proaspăt în București și trăsese la unchiul său, actorul Iorgu Caragiale. „ Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor…Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am și eu un băiat în trupă care citește mult, este foarte învățat, știe nemțește, are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate... Eu cred că ți-ar face plăcere să-l cunoști…” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind în curte și la grajd, culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu șapte galbeni pe lună și Eminescu a primit cu bucurie.„Era o frumusețe- povestește Caragiale când l-a văzut- o figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari, - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic…” Trupa ambulantă era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte și Caragiale ca al doilea sufler și copist de roluri. 26


Iorgu Caragiale

Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu și de atunci nu s-au mai despărțit. Eminescu a redactat petiția prin care trupa solicita Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice. Nemulțumiți de orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petițiile adresate Teatrului cel Mare, cerând și duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame și comedii. De asemenea și copierea textelor pentru artiști o făcea tot el. Tânărul de optsprezece ani năzuia să scrie și piese, precum „Ariel”, „Faust” „Un don Juan românesc” Evolski, un actor al timpului, spune despre poet: „Adeseori, sufla din cușca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanți Henric IV și chivără de carton aurit„ a la Misterele inchizițiilor”. Trupa având artiști puțini, adeseori îl foloseau și pe Eminescu ca actor . „ Ochiul deprins al neutatului Pascally- zice Caragiale- l-a descoperit pe Eminescu”. Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin țară cu societatea dramatică a artiștilor superiori. Trecerea frontierei s-a făcut pe la Predeal. Primul oraș care s-a bucurat de prezența lor a fost Brașovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai și 16 iunie. Al doilea oraș a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazați la hotelul „Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul romanilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane. La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie și s-au bucurat de o mare atenție din partea spectatorilor români. După Lugoj a urmat Timișoara, cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulți spectatori plângând cu 27


lacrimi de bucurie la auzul limbii românești. Ghinionul a fost că aici Matilda Pascally a născut un băiat și itinerariul trupei a suferit modificări. La Arad au ajuns pe 5 august și au fost aplaudați de țărani veniți din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au îmbolnăvit actorii Pascally și Ioan Gestian și a trebuit ca spectacolele să fie suspendate. La spectacole a asistat și Iosif Vulcan care dorea „s-aud limba noastră dulce și sonoră răsunând pe scenă.”, dar să-l cunoască mai bine și pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat din cauza bolii actriței Matildei Pascally, care s-a accentuat. La 31 august 1868 trupa a sosit la Oravița, având un succes enorm, organzându-le o petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre Baziaș, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu. În timp ce trupa colinda prin Transilvanie, la București se reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare pentru a fi primit în suljbă aici. „ Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ți recomand pe aducătorul acestei epistole, om al literelor și bun român…..Este un străin din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuți, foarte cult, foarte studios, cu cunoștințe minunate de literatură germană și română. Este sărac și pe drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă știință este laborios, activ, și foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu toate că poate fi foarte bun și pentru locul întâi, ai face un mare serviciu, un mare bine…” Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate de suflet II și copist cu o leafă de166,66 lei noi. Situația actorilor însă s-a înrăutățit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăți de tot felul și pe deasupra și cu cearta dintre Millo și Pascally. Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă„excursiune artistică” la Galați, la Iași, la Cernăuți. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit și la Botoșani. Acum se petrece o răscruce în viața lui Eminescu și i se spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne artist de teatru. „Părintele lui- ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar și, cu mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă și d-acolo l-a trimis la Viena.”. Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ștefan Cacoveanu:„Ce au cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg calea mea și să trăiesc din puținul meu.” Așa se face că Gheorghe Eminovici, tatăl lui, îl însoțește personal cu Raluca la Viena, spre a fi siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „ dragii lui pribegi”, actorii, n-a fost desigur prea ușoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe 28


care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text autobiografic, exprimă desnădejdea lui la despărțire: „Țiștuit-ați comediantul, L-aplaudarăți cu sudalme, S-a sfârșit acum comedia, Haida-de! Bateți din palme.” Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era orașul cel mai cosmopolit de pe continent. Aici studenții români îl primesc cu brațele deschise .Aveau deschise ușile teatrelor și muzeelor, al operei imperiale etc. La Viena , problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului și dramaturgului german Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung-Arta Reprezentațiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei. Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuțiilor despre teatrul românesc din Transilvania, articolul „ Teatrul românesc și repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de profesiune de credință a tânărului Eminescu, care dovedește o vastă cultură teatrală, îmbăgățită prin cercetarea bibliotecilor și prin urmărirea spectacolelor. La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii lui: „Întotdeauna mergeam la teatru și mai cu seamă la Burgtheater și la Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la„Faust” de Gounod, la concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expozițiile. Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima lui grijă a fost s-o introducă pe prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei nui era străin. Și ea de la o vârstă foarte fragetă a jucat teatru, fiind reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o angajeze .Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat ițele, dat toată viața a tânjit după teatru. În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici, organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”, „Henric al –IV-lea”, „Antoniu și Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe să frecventeze și cercurile teatrale vieneze, cum era actrița de rang înalt Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius, artista cu„ cei mai frumoși ochi albaștri dinVviena” căreia i-a închinat și o poezie.

29


Ceasul lui Eminescu

N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum „Emmi sau Amor pierdut-Viață pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”, „Petru Rareș”, „Demon și înger”, „Alexandru-vodă”. Admirația lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat adevărate imnuri de slavă: „Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine, Prieten blând al sufletului meu. Izvorul plin al cunoștinței tale Îmi vine-n gând să le repet mereu ………………………………… Tu mi-ai deschis ochilor lumina, M-ai învățat ce lucru să iubesc, Greșind ca tine chiar, iubesc greșala.” Mutându-se la Berlin, plănuiește drame originale și traduceri de piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc. Venind în țară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului de Iași” și, mai târziu, printre polemicile politice, scrie cronici dramatice la „Timpul”, participă la spectacole,pregătește „Dodecameronul dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei.

30


Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe. Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade. Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la față, cu o mustață strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieșind de la teatru alături de alți artiști și admiratori, și cu Caragiale și Vlahuță. Eminescu și-a început cariera cu teatru și a terminat-o tot cu teatru, prima lui dragoste. 4.

EMINESCU STUDENT LA VIENA

Adunat de pe drumuri de familie și rupându-l de trupa de teatru a lui Mihai Pascali, Gheorghe Eminovici se hotărăște să-l înscrie pe rebelul fiu la o universitate vieneză. Cu Mihai au plecat spre Viena Gheorghe

31


Eminovici, Raluca, Aglaia și Matei. Trecând prin Praga, unde probabil a vrut să-l înscrie la Universitate, și lovindu-se de actul de școala pe care nu-l avea în ordine, după câteva zile de ședere, iau trenul spre Viena. Viena pe atunci era centrul cultural al Europei. Aici erau marile teatre, universități de prestigiu, opere, marile muzee etc. Acum se hotărăște soarta poetului. Două lucruri intervin în viața lui : studiile de filozofie care-i lărgesc orizontul poetic și vizita Veronicăi Micle la Viena. Poeziile lui trimise „Convorbirilor literare” impresionează atât de mult pe junimiști, încât ei le prezintă și lui Titu Maiorescu, care rămâne entuziasmat și încântat. La citirea poeziei „Veneră și madonă”, Veronica Micle este atrasă atât de mult de misteriosul poet, încât îi fură fotografia lui, proaspăt trimisă lui Miron Pompiliu și o așează ca talisman sub perna ei, jurând că trebuie neapărat să-l cunoască. Așa se face că vizita ei la Viena este un pretext pentru a-l cunoaște pe Eminescu la îndemnul lui Miron Pompiliu, secretarul Universității din Iași, veșnic în casa lui Micle, rectorul. Iată cum s-a întânlit Eminescu cu Veronica, într-o pagină de roman scrisă de subsemnatul : „ Ajunse acasă în amurg. Mam’zel Gretta, cu simțul ei prusac de ordine desăvârșită, făcuse o curățenie de zile mari: măturase, ștersese praful, aranjase cărțile și-i ordonase foile de pe masă, schimbase lenjeria, strânsese hainele și le pusese la garderobă…Pe masă pusese o mică carafă cu un buchet de ghiocei proaspeți ca niște gingași clopoței albi careașteptau fiorii vântului să sune. -O fi cameră de burlac- se lăuda femeia- dar trebuie s-arate și ea civilizat căci duduia dacă vine, de mine râde, nu de dumneata! Eminescu zâmbi, la urma urmei îi plăcu și lui ordinea, numai că-i amestecase cărțile și caietele încât îi trebuia o zi să și le adune și să le rânduiască după pofta inimii lui. Vinul îl muiase și-l prinsese oboseala, voia să se odihnească un pic până vine duduia și se culcă pe marginea patului. Adormi repede cu chipul Elizei pe pleoape, visă că era cu ea la plimbare prin pădurea Grinzingului, acolo era un teatru în aer liber, se juca Electra, lume multă, tineri studenți și fete din împrejurimile Vienei care priveau. Eroina, în toată măreția ei, își depăna diatribele față de mama ei, Clitemnestra, în lamentările corului. Coriștii erau îmbrăcați în pelerine negre, se plimbau cu mari lumânări în mână, un fel de torțe care ardeau, și declamau tragicele lor previziuni…Apoi se schimbară planurile, Electra era Eliza, fugise de lângă el pe scenă și-și striga cu disperare iubitul, pe un oarecare Walter de care-i povestise poetului că fusese primul ei amorez. Era 32


îmbrăcată într-o rochie albă, transparentă, ca balerinele de la Teatrul Mic, formele marmoreene ale corpului i se ghiceau printre fâlfâirile rochiei… Îngenunchiase între coriști și-și striga bărbatul cu disperare. Ce voce, ce grație, ce talent de declamație pe fondul unei muzici de Chopin! Poetul a întins mâinile spre ea , strigând înnebunit: <Eu sunt, domniță. Domnul Walter, eu sunt, crede-mă!> În timp ce el striga așa în vis, mam’zel Gretta, disperată de-a binelea de indolența domnului student că doarme în asemenea clipe, intră în cameră și-l zgâlțâi puternic: -Domnule Eminescu, dumneata dormi și duduia a sosit! -Care duduie?- se trezi el din visul lui, frecându-se la ochi. -Mai și face pe naivul, sări ea ca arsă, duduia de la Ieși!…Auzi la el: care duduie? și-i imită glasul leneș și somnoros cu care-i răspunsese. Își aminti întradevăr de ora opt, privi la ceas, ce repede trecuse timpul cu visul lui; se sculă repede, își scutură hainele, își frecă ochii și ieși în hol unde mam’zel Gretta o tutuia pe necunoscută. -Vaaai, domnule Eminescu, scuză-mă, credeam că ți-a spus gazda că te-am căutat! Era un glas de soprană, muzical, cald, tremolat, și o femeie straniu de frumoasă, un înger din fantasmele lui. Avea fața blondă, părul blond, rebel cu bucle aurii, bogate, care-i jucau pe frunte și pe la urechi; gură mică senzuală cu obrajii proeminenți îmbujorați, ochii mari, albaștri, de un albastru cristalin, cu priviri ce scânteiau…Pe spate purta o mantie albastră care-o aureola și-o făcea un personaj misterios de roman, o nimfă… Unde mai văzuse el această ființă? Unde i se mai arătase lui acest chip? Poate-n închipuirea lui, poate-n visele lui, în bolnavele lui vise… Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl impresionase pe poet. A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile 33


locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu. Pentru moment nu știu ce să facă și ce să creadă, era parcă continuarea visului din pădurea Grinzlingului, acea Electră care-i întindea mâinile, sau femeia de gheață care-i populase închipuirea în ultimul timp, acea Ondină din întunecatul Nord, și de ce nu, Venera coborâtă din pânzele lui Rafael pe care-o cântase în ultima lui poezie. Și Eminescu, confuz, s-a roșit, a rămas uluit câteva clipe, și-a șters ochii să n-aibă cumva halucinații și i-a răspuns stingher: -Sunt încântat, doamnă, uimit chiar, de prezența grațioasei dumneavoastre persoane! I-a luat mâna în mâna lui, o mână rece, de ceară, i-a ridicat-o și i-a sărutat vârful degetelor: -Veronica Micle!- s-a recomandat ea scurt și a zâmbit. Acum bănuiala devenise certitudine, ea era, cea de atunci, cea pe care o cunoștea și o visase de atâtea ori; cea care-i popula gândurile lui în împrejurările grele prin care trecuse astă iarnă, cea care-i mângâiase capul lui bolnav atunci când îl duruse, ea, cea cântată în Venere și Madonă… Fără să-și desprindă mâna din mâna ei pe care i-o ținea strâns ca nu cumva să dispară ca o arătare, să se destrame în cele patru vânturi, i se recomandă: -Mihai Eminescu! Două nume legate de un destin tragic în viață și-n moarte, două ființe care se căutaseră cu înfrigurare și se găsiseră în aceste împrejurări fericite. -Scuzați-mi nepolitețea, doamnă, dar nu știu cu ce să încep…Mă aflu sub emoțiile unui miracol…Vă rog să poftiți în cameră! Îi deschise ușa, îi prinse mantoul și-l agăță în cuier. Veronica Micle zâmbi de naivitatea și stângăcia lui, trecu pragul ușii și-i cercetă cu atenție camera, apoi se îndreptă spre el și-i șopti: -Așa mi te închipueam, un faun singuratic! Voce de catifea, clopoțel de bronz, dulci cuvinte șoptite tremolat ca niște sunete de cantinelă… -…ți-am citit Venere și Madonă și-am rămas cu nostalgia după absolut, Ieșul tot e înnebunit, Miron Pompiliu mi-a vorbit ore-n șir despre 34


tine, Jaques mi-a întregit portretul tău, de-ai ști că i-am furat fotografia ta pe care i-o făcusei cadou și-acum o țin sub perină precum fetele mari talismanul vieții lor…Și știi de ce? Pentru că-mi place poezia ta, domnule Eminescu! Și-am vrut să te cunosc personal… -Eu sunt, doamnă-n carne și oase! Dar nu merit atâtea laude… Vorbiți-mi mai bine despre Ieșul nostru! -Ieșul nostru, glumi tânăra femeie, de când s-au mutat boierii la București e monoton și bolnav, după o lungă și grea iarnă, domnule Eminescu. Doar seratele Junimii ne mai încălzesc inimile…La ultima întâlnire s-a vorbit mult despre dumneata, ai talent, ești invidiat… -Mulțumesc pentru compliment, dar numai talentul nu-i de ajuns! La baza brumei de talent pe care mi-a dat-o Dumnezeu stă o muncă sisifică; poezia e șlefuire până la lucirile celeste! -Știu că ai dreptate…Mi-am încercat și eu condeiul în ale poeziei , dar… Veronica nu mai continuă, își aduse aminte pentru ce venise și-i zise stingheră: -Ne-am luat cu vorba și nu ți-am spus scopul vizitei mele. De fapt Miron mi-a dat sugestia. Am venit la Viena să consult niște doctori și Miron mi-a zis: < Ia caută-l tu pe Eminescu, cu el n-ai să pierzi timpul de geaba!> Vreau, domnule Eminescu, cât voi sta aici,să cunosc orașul, să vizitez muzeele, să văd spectacole la teatru, concerte, să vizitez parcurile și tot ce are Viena mai frumos…Și rogu-mă de tine să-mi fii călăuză…Poate îmi va trece răul care mă paște, oftă tânăra femeie, învăluită toată în melancolie… Propunerea căzuse direct, fără ocolișuri, și Mihai Eminescu nu ezită să-i răspundă: -Cum o să refuz eu o frumoasă moldoveancă ca dumneavoastră! -Pardon, domnule, o ardeleancă… Între timp Mihai deschise ușa, o strigă pe mam’zell Gretta, și o rugă să facă două cafele, după care se întoarse și-i răspunse: -Dacă-i așa, cum să las eu o ardeleancă singură în inima Imperiului Cezaro-Crăiesc! Tare mi-e teamă că v-ar fura cineva… -Pe mine n-are cine să mă mai fure!- mai avu ea timp să răspundă, după care intră voluminoasa mam’zell cu o tavă mare pe care ținea un samovar rusesc și câteva cești; se învolănase și se înzorzonase să pară și ea o doamnă a Vienei și mai ales să nu-l facă de râs pe domnul student. -Dar frumoasă mai e duduița, își legăna ea șoldurile doldora de volane cu ochii pe Veronica, acum îmi dau eu seama de ce domnul student ține așa de mult la basmele lui cele cu Ilene Cosânzene, căci, bată-l norocul, mi-a împuiat capul cu ele… 35


-Hai, mam’zell Gretta, că nu-i chia așa; m-a rugat un prieten ardelean de aici de la școala de cătane să-i cizelez un basm cu Zâna Zorilor- se adresă el Veronicăi, și eu i-l mai citesc din când în când să văd cum reacționează… Se lăsă apoi tăcerea cafelei, grația gesturilor cu care Veronica își bău cafeaua îi păru lui Eminescu ruptă dintr-un studin de balet. Cu mânuțele ei fine sorbea din ceșca de cafea cu o eleganță rar întâlnită. El o privea și se întreba: <De unde picase această femeie să-i tulbure lui existența de bârlog tocmai acum în preajma examenelor?> Veronica, bănuind că ceva nu-i în regulă, îi zise: -N-aș vrea, domnule Eminescu, să-ți fiu o povară tocmai acum în preajma examenelor! -O dulce povară, da, doamnă!- glumi el, privindu-i ochii adânci ca apele netulburate ale lacului Iozemitti, pe care-l cântase ea într-o poezioară. Privind prin cameră, femeia puse ochii pe un maldăr de cărți: -Dumneata trăiești aici în lumea cărților, nu mai ai timp și de lumea muritorilor de rând!- remarcă ea ironic, făcând aluzie la faptul că-i răpea timpul de studiu. -Timpul, când e vorba de dumneavoastră, nu mai contează, doamnă! Dar aș vrea să știu dacă veniți pentru prima dată la Viena… -E o poveste mai veche, domnule Eminescu, am fost și acum patrucinci ani cu soțul, dar am stat numai o săptămână… Eram prea mică atunci ca să percep lumea și-ți poți închipui că eram legată de el… -Stați mult? -Atât cât să nu vă plictisesc! -Mă refer dacă stați mult la Viena! -Depinde de tratament, poate o lună, poate mai multe… -Viena e mare, doamnă, într-o lună de-abia îi simțiți pulsul…Și câteva luni sunt puține! Pentru a pătrunde tainele orașului, îți trebuie ani. Veronica se ridică de plecare, stătuse prea mult și-o aștepta soțul la Pensiunea Lowenbach. -Aș vrea să plec, domnule Eminescu, mă așteaptă soțul, apropo, mi-a spus doamna că ai stat și tu acolo, așa că nu-ți e străină, poți oricând să-mi faci o vizită… -Voi veni, doamnă, negreșit voi veni… Și-i cuprinse mijlocul pentru a o conduce în hol să-și îmbrace pelerina. Ieșiră afară…

36


Peste Viena se lăsase perdeaua de peruzea a nopții, plutea parcă prin aerul primăvăratic al serii valsul atât de drag tuturor, Dunărea albastră, al lui Straus, adus de curenții marelui fluviu care-și spărgea valurile de malul apropiat; luna cu nămeții ei de lumină aurie se juca straniu printre crengile copacilor proaspăt înfrunziți, urcând pe scările de mătase ale cerului… Câtva timp merseră alături în tăcere, fiecare cu gândurile lui…Și câte gânduri nu le veniseră nechemate peste sufletele lor! Numai mâinile li se întâlniseră discret, transmițând unul altuia acea căldură ce ți-o dă fiorii primei mari dragoste. La despărțire Eminescu îi strânse mâna, prinzându-i-o ca pe un hulub, și i-o sărută. Atingerea mâinii ei îi arse buzele; când venise, mâinile ei erau gheață, ce alchimie se petrecuse în corpul ei că la plecare ardeau. Iar el la despărțire simți acel fior care-l ai după ce te vizitează ielele, noaptea, prin poiene blestemate din pădure când le găsești dănțuind despuiate și, căutând să faci dragoste cu ele, îți lasă sufletul nătâng și corpul beteag. -Noapte bună, doamnă Veronica Micle! -Noapte bună, domnule Mihai Eminescu! <Te sărut, pământ al primăverii, noapte a vieții mele care mi-ai adus idolul mult visat…Plouă cu stele, plouă cu lună, plouă cu miros de liliac, plouă cu îngeri…Se aude muzica astrelor în marile depărtări, cad și se ridică luceferi, horesc ielele în poieni de pădure, greierii țârâiesc încet… Fericirea în această noapte vine sub nume de floare și ea se numește Veronica!> -Și nu uita că te-aștept mâine seară!” Întâlnirea cu acestă femeie îi va marca viața. Timpul cât a stat cu ea la Viena a fost pentru Veronica un fel de lecție a vieții. Eminescu, uitând de Universitate, o va plimba prin toate colțurile de vis ale Vienei, o va duce la teatru, la operă și operetă, la muzee etc. Emiescu va fi profesorul ei spiritual, vorbindu-i despre poezie, despre filozofie, despre teatru, despre muzică, despre viață. După plecarea ei acasă la Iași, Eminescu rămâne descumpănit și fără chef de a mai urma cursurile Universității. Neprezentându-se la examene, deși Titu Maiorescu îl sfătuise să și le dea, pentru a intra în corpul profesorilor universitari, Eminescu ia trenul spre Iași, evitând Ipoteștiul, probabil chemat de glasul iubirii pentru femeia care-l părăsise decurând. Trezindu-se cu Eminescu la Iași, Titu Maiorescu și junimiștii rămân descumpăniți de atitudinea de frondă a poetului. Ca să scape de gura lor le spunea : „ Pe la sfârșitul lui noiembrie mă-ntorc în 37


Germania pentru examene... Călătoria mea va avea ca scop înainte de toate depunerea doctoratului”. 5. EMINESCU STUDENT LA BERLIN Pe 6 octombrie 1874 Xenopol scria în cronica Junimii „Se citesc poeziile lui Eminescu publicate până acum.” Înseamnă că Eminescu nu mai era în țară. Abia pe 18 decembrie apare înscris la Facultatea de Filozofie a Universității berlineze, probabil din lipsa banilor, care i-a primit cu întârziere. S-a înscris la cursurile lui Duhring cu un certificat de gimnaziu, ca act de studii, luat de la Botoșani. În matricolele Universității figurează între 18 decembrie 1872 -26 iulie 1873 și între 6 decembrie 1873- 22 ianuarie 1875. În afară de Duhring îl mai auduază pe Zeller și pe Lepssius, lociund pe Albrechtstasse nr.6 într-un cămin pensiune, unde locuise și fratele său, Șerban. La Berlin nu mai era efervescența de la Viena, numărul studenților români era mic. De aici a apărut o idilă de dragoste cu frumoasa Milly, imortalizată într-o poezie : Din Berlin la Potsdam merge Drum-de-fer, precum se stie, Dara nu se stie inca C-am luat bilet de-a treia. C-am plecat de dimineata Cu un taler si doi grosi Si de gat cu blanda Milly C-ochi albastri, buze rosi. Zice Brahma, tata Brahma, Cum ca lumea asta nu e Decat ardere–unei jertfe intr-o vednica catuie. Am aprins si eu luleaua Sa jertfesc lui Tata Brahma Langa mine-un sip cu Kiimel S-o bucata de pastrama. 38


Zice Darwin, tata Darwin, Cum ca omul e-o maimuta; Am nume de maimutoi, Milly-nsa de pisicuta. Si ma urc in tren cu graba Cu ofoame de balaur, intre dinti o pipa lunga, Subsuori pe Schopenhauer. S-acum suiera masina, Fumul pipei lin miroasa, Sticla Kilmel ma invita, Milly-mi rade. Ce-mi mai pasa! (ms. 2259, f. 169–169 v.) Ca și la Viena citește mult, se pune la punct cu filozofia timpului, trăind „într-o penibilă nesiguranță”. În iunie comunică lui frăține-său că dorește să-și termine examenele și „m-oi întoarce în țară”. Cu toate insistențele lui Maiorescu și ale lui taică-său de a-și lua doctoratul, Eminescu se întoarce în țară fără niciun rezultat. „Am decis să mă întorc în țară peste câtăva vreme- îi scrie el lui Miron Pompiliu- și să marunc în valurile vieții practic... Am deci o rugă către tine. .. Caută-mi o ocupație în Iași- ea poate fi foarte modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin.” Să-l fi chemat glasul iubirii pentru femeia pe care o divinizase și cu care trăise clipele de fericire de la Viena ?

Mihai eminescu - student la berlin (1872–1874) Întors in tara, Eminescu se duse plin de nadejdi la Junimea din Iasi, care, prin Iacob Negruzzi, ii dase si lui si lui Slavici mari sperante de a-si croi un drum cu ajutorul ei. Publicase pana acum cinci poezii in Convorbiri literare, si societatea ii era cunoscuta mai dinainte, de cand, cu prilejul congresului, coborase in Mol-dova, peste vara, de doua ori. Cunostea pe Negruzzi, pe Maiorescu, pe Pogor si pe altii mai batrani, iar din cei tineri pe Samson 39


Bodnarescu, Miron Pompiliu, A. D. Xenopol, si dupa toate semnele, venind la Iasi, tragea la Miron Pompiliu (prieten mai vechi din Bucuresti) sau la Samson Bodnarescu. Cei care, ca Panu, paseau acum pentru intaia data la Junimea, gasira un Eminescu familiar in societate, inconjurat chiar de o atentie ca pentru un membru important si vechi. El avusese vreme sa-si faca prietenii, dar si ostilitati, si plutea abstract peste volubilitatea tuturor, ca un ins ce-si da seama ca se afla intr-o lume cu care orice intelegere este imposibila si zadarnica. Eminescu nu este un inchipuit si nici dintre acei scriitori incruziti impotriva criticii, si cu toate acestea el era iritabil la observatiuni si a scris strofe ironice impotriva criticilor. Aceasta se explica prin constiinta neteda a superioritatii sale, dar mai ales prin cultura sa filozofica, ce-l facea, alaturi de Maiorescu, cel mai de seama estet literar al vremii. Este foarte firesc ca tanarul filozof de la Viena sa fi simtit iritatie si dispret cand caracuda (asa se numea o fractiune spectatoare din cenaclu) repudia o poezie, fiindca n-o intelegea, ignorand caracterul muzical al liricii, sau cerea exactitate pedanta in adevarul istoric unei nuvele filozofice. In aceasta atmosfera, sub ochiul intelegator al lui Maiorescu, si-a citit Eminescu nuvela Sarmanul Dionis, compusa, nu mai este indoiala, la Viena, unde o mai citise lui Slavici (224, II), si forma ultima a unui proiect de compuneri despre migratiunea sufletelor. Aceasta nuvela, socotita de Maiorescu drept capodopera, s-a si publicat apoi in Convorbiri literare, putin dupa plecarea din nou a poetului la studii. Desi poate prea rigid ca om, Titu Maiorescu a inteles intotdeauna critica si sub forma unei asistente materiale eficace, dar acoperite in aparente demne. Intuind deci structura intelectuala a firii lui Eminescu, i-a oferit din partea Junimii un oarecare ajutor banesc, un fel de bursa, cu scopul de a-si urma mai departe la Berlin studiile de filozofie intrerupte, care insa nu era prea mare, fiindca poetul se bizuia inca pe contributia lunara a lui Gh. Eminovici. Ca la Iasi tanarul a reintalnit apoi pe Veronica Micle si ca si-au deschis unul altuia sufletul in chip mai cordial este un fapt pe care il putem cu certitudine deduce din nevroza sentimentala a poetului la Berlin. Eminescu pleca, dar, cu impre-siunea ca se sprijina pe opinia unui grup de oameni in ce priveste viitorul literar, cu o dragoste hotaratoare in suflet si cu deciziunea de a-si sfarsi studiile universitare si a-si croi o existenta de sine statatoare. Era acum un tanar in toata barbatia, grav prin studiile facute, dar vindecat de sfielile primei adolescente, printr-o expe-rienta erotica pe care trebuie s-o fi capatat, pentru ca prin hartiile sale apar de aci inainte oarecare insemnari crude, cate o obsceni-tate. Inainte de a parasi tara, fu vazut la un hotel din Botosani, petrecand in tovarasia violonistului Micheru si a sorii sale Natalita, tigani amandoi prin obarsie, 40


intaiul inzestrat cu un talent deosebit si fost conservatorist la Viena, deci prieten cu Eminescu (in aprilie 1872, "fratele Micher" era inca in orasul cezaro-craiesc si-i canta lui Slavici) (224, II), cea de-a doua de-o frumusete rara si de o usurinta comuna. In vreme ce Micheru "zicea" romante rascolitoa-re, promovand cu precautii delicate melodia spre timpanul poet-ului, acesta nu-si lua ochii de la juna curtezana, care acompania la ghitara pe frate-sau. Apoi Eminescu incepu sa declame pasionat din versurile sale, ademenind persuasiv, prin priviri stralucitoare, pe fata incantata, pana ce, imbatandu-se cu totii, incepura sa exe-cute un program muzical mai libertin, in care – spre veselia neprefacuta a tuturor – se distinse tot poetul (227). Urmarea fu ca Eminescu recomanda intr-o scrisoare pompoasa din Botosani (august 1872), pe dl Toma Micher bunavointei lui Titu Maiorescu, in vederea unui concert la Iasi (224, V). La sfarsitul lui noiembrie, Eminescu, plecat din tara cu cateva saptamani inainte, nu se inscrisese inca la Universitatea din Berlin, din lipsa banilor pe care – eterna poveste – ii astepta de acasa, lucru ce-i atrase observatiile lui Serban, aflat acum la Botosani. Batrnul era peste cap de incurcat. Avusese de dat bani lui ginere-sau, Drogli, cheltuise mult cu boala lui Iorgu, inscrisese in septembrie pe Matei ca intern la liceul din Botosani, unde platise 22 galbeni, si acum nu se stia de va putea sa trimita bani si lui Eminescu, care – culmea nepasarii – nu scria decat ca sa ceara (ms. 2255, f. 30l-302, 310). Poetul se inscrisese la facultate abia la 12 decembrie 1872, de asta data ca student bun, fiindca prezentase un certificat de absolvire eliberat de gimnaziul din Botosani, ce nu se mai gaseste insa printre scriptele Universitatii. Cand si-a dat Eminescu examenele, pentru a putea deveni din absolvent de trei clase gimnaziale bacalaureat, este si va ramane, poate totdeauna, o taina. De altfel, nici nu este o problema asa de chinuitoa-re cum sio inchipuiesc unii. Chestiunea este de a sti daca Emines-cu a fost mai mult un autodidact decat un ins cu studii oficiale, daca, vrand sa-si faca o cariera universitara, el ar fi putut aduce titlurile necesare pentru aceasta. Problema este rezolvata favorabil de faptul inscrierii lui ca student la Universitatea din Berlin, in baza sus-pomenitului certificat, ce trebuie sa fi fost prezentat, caci altfel nu e de crezut ca i s-ar fi eliberat in 1873 un atestat din partea rectoratului, constatator al frecventarii cursurilor pe cele doua semestre, 1872 si 1873 (165). Desi la Viena Eminescu decla-ra la facultate ca urmase intr-un institut particular din Bucuresti (86), si cu toata banuiala unora ca i se daduse un atestat de studii secundare din partea lui Silvestru Morariu, membru pe atunci in consistoriul din Cernauti, iar mai apoi mitropolit al 41


Bucovinei si Dalmatiei (85), e mai firesc sa ne inchipuim ca in cele trei toamne, 1870, 1871, 1872, Eminescu si-a depus la Botosani examenele cuvenite ca pregatit in particular, ceea ce ii venea foarte usor, dat fiind nivelul intelectual la care il ridicase frecventarea universitatii vieneze. Cu situatia scolara limpezita, poetul se inscrie la facultate, decis de asta data sasi vada serios de carte si sa-si ia doctoratul. De aceea, abia in posesia caietului de cursuri Anmeldungsbuch, se si prezenta a doua zi la prelegeri, luandu-si prima frecventa la profesorul Diihring si urmand asa, cu cea mai desavarsita punctu-alitate, pana la sfarsitul lor. Cursurile urmate in chip oficial sunt urmatoarele: in semestrul de iarna 1872-l873, Logica si principiile filozofiei, Conceptia istoriei la istorici renumiti (prof. Diihring); Istoria generala a filozofiei (prof. Zeller); Istoria Egiptului si Monumentele Egiptului (prof. Lepsius), iar in semestrul de vara 1873: Istoria moderna (prof. Droysen), Obiceiurile si moravurile egiptenilor (prof. Lepsius), Dezvoltarea si critica filozofiei hegeliene (prof. Althaus) si Despre optimismul si pesimismul filozofic si politic (prof. Diihring) (177, 165). Inarmat cu niste blocuri mici si cu cele trebuitoare la scris, Eminescu incepu cu multa harnicie sa-si fixeze in cateva linii esenta prelegerilor, si asa se face ca gasim in manuscrisele lui notite de cursuri pornind din chiar ziua inceperii lor. Asa, de pilda, la 6 ianuarie 1873, incepea sa ia insemnari de istoria filozofiei, la Zeller, si continua la 9, la 10 si mai departe (ms. 2257, f. 11); la 3 mai asternea pe hartie prima prelegere asupra filozofiei hegeliene a lui Althaus, iar la 5 mai, cursul de istoria moderna, ce se incepea cu pacea westfalica si trata ceva mai incolo despre Iagelloni, Valois, Gustav Adolf, Olanda (ms. 2280; ms. 2276 bis passim.)- Cursul lui Diihring asupra optimismu-lui si pesimismului atingea si literatura, si in speta pe romantici, caci in notite se pomeneste de pesimism la Byron, la Shelley, la Buckle (ms. 2276 bis, f. 26). Incetul cu incetul, avantul initial scade, insa, si insemnarile de cursuri incep sa fie napadite de ver-suri si alte lucruri profane. Dupa cum vedem, studiile urmate de Eminescu in acest timp sunt alese exclusiv din domeniul istoriei si filozofiei, si orientarea lor ulterioara ne indreptateste sa credem ca poetul se pregatea pentru un doctorat cu caracter istoric, filozofia servind ca metoda de cercetare. Viata pe care o duce Eminescu la Berlin ne apare in linii sterse, din cauza lipsei unor amintiri de felul celor scrise de prietenii de la Viena. Daca in privinta studiilor se poate vorbi de mai multa aplicare, in existenta poetului aci se observa o iritatiune, o nemultumire vesnica de tot si de toate, o neincredere bolnavicoasa in sine si chiar oarecare rautate fata de oameni, in 42


sfarsit, o nevroza cu caracter abulic, a carei manifestare este tristetea hotararilor si a renuntarilor brusce, irationale. Caracterul moroca-nos, banuielnic, retractil si exaltat totdeodata al poetului de mai tarziu incepe a da primii colti de pe acum. Sa fie oare numai o poza spirituala nascuta din lecturile pesimiste? Eminescu era prea inteligent si prea sobru in expresiunea generala a spiritului ca sa se coboare la ieftine lamentatiuni. Convingerea sa ca "n-ar mai fi putut fi fericit pe lume", sila de viata studenteasca si de acel Berlin, "metropola a sfantului imperiu roman de natiune germana", in care se caia ca venise si ca ramasese, ne fac sa ne gandim la felurite pricini, dintre care unele – dupa insesi vorbele poetului – pot fi inavuabile, "unaussprechliche" (177). Una din cauze putem presu-pune ca este aceeasi lipsa de bani ce-l chinuia la Viena, mai plictisi-toare acum, dupa atatia ani de privatiuni. Si-ntr-adevar ca si la Berlin Eminescu bate depese urgente in tara, ca, de pilda, urmatoa- rea catre A. D. Xenopol, cu privire, probabil, la bursa oferita de Junimea (ms. 2290, f. 87): "Alexander D. Xenopol, Iassy. Primit-ai scrisorile prin care ceream bani? Trimite minimum pe o luna. [Mare trebuinta.] Raspunde daca binevoiesti telegrafic." Cerea insa bani si de-acasa, si o data cu anticipatie pe doua luni. Relatiunile cu familia par din aceasta cauza incordate. Gh. Eminovici nu intelegea nici o independenta din partea fiului sau, voia sa stie unde se afla si ce face, si nici vorba ca astepta cu nerabdare ca poetul sa-si termine studiile sau s-o incheie intr-un fel, pentru a-si face odata un rost si a-l scuti de grija trimiterilor de bani. Eminescu isi gasise, dealtfel, o ocupatie. Th. Rosetti, agentul diplomatic al Romaniei la Berlin, lua pe Eminescu, pe care il cunostea din cercul Junimii, la agentie in calitate de secretar particular, cu o leafa ce se urca in ultima vreme la 10 napoleoni. Aci poetul avea de facut sau copiat scrisori diplomatice confiden-tiale, depese cifrate si alte asemenea treburi biurocraticesti, plicti-seala compensata numai de aceea ca atare corespondenta se facea mai mult in nemteste, si asta ii folosea ca exercitiu de stil. Agentia ii mai da prilejul sa faca cunostinta multor romani de seama in trecere sau stabiliti la Berlin, bunaoara a unui locotinent Bals, a unei doamne Ghica, nascuta Roznovanu, a doamnei Beldiman, nascuta Calimah, si sotia lui Alecu Beldiman, a lui Matache Beldiman, var cu acesta din urma, mort cam pe atunci la Berlin (192, 194), a lui I. Al. Samurcas, fireste, care era secretarul oficial al agentiei, a fratilor Nicolae si Mihai Mandrea si a altor tineri studenti romani cati se vor fi aflat in metropola prusiana. In privinta aceasta avem indicii ca Eminescu n-a trait cu totul retras de orice 43


viata studenteasca, ci si aci, ca si la Viena, a incercat sa contribuie la organizarea ei dupa principii de politica culturala. Lipsa insa a problemelor nationale, ce se puneau in chip firesc la Viena de catre cetatenii romani ai imperiului, numarul redus al studentilor romani la Berlin, preocupari practice academice au facut ca aceasta participare la viata goliardica sa aiba un caracter sporadic. Dintr-o insemnare ramasa printre hartiile poetului, aflam ca el a incercat sa stranga pe tinerii romani din Berlin intr-o societate numita "Familia", ca prezidase sedinta constituanta, dar ca avusese chiar atunci o neintelegere pe chestiuni formale cu cineva, caruia era gata, revenind asupra faptului, sa-i dea satisfac-tie "in marginile adevarului" (ms. 2286, f. 81). La Berlin se afla acum si fratele mai mare al lui Eminescu, Serban, venit aci nu se stie precis in ce scop, poate sa-si termine studiile nesfarsite,poate sa se caute. Poetul insa il vedea rar, si de la o vreme fara multa placere, pentru ca Serban, ruinat pe dinauntru de tuberculoza, il primea cu taceri si ocoluri la intrebari (193). La gazda Eminescu locuia asadar singur, cel putin o vreme, intr-o totala recluziune studioasa, iar viata laborioasa si mijloacele de trai – orice s-ar spune – mai sigure il fac ceva mai statornic ca la Viena. In cei doi ani cat a stat la Berlin, nu-i cunoastem decat doua locuinte, si ne vine sa credem ca nici n-a schimbat mai multe. In anul 1873 sedea in Albrechtstrasse nr. 6 (Treppen bei Lange), care este insa chiar casa in care a locuit Serban, nu departe de Universitatea regala "Friederich Wilhelm", in apropiere deopotriva si de apa Spreei si de Tiergarten. Casa era un mic hotel burghez de mana a doua, "Bremer Hof', cu birt economic la parter, cu infatisare corecta, dar mirosind a pensiune ieftina, una din multele cutii arhitectonice occidentale, care, impunatoare pe dinafara, dezama-gesc in interior prin gunoaiele de pe scara, mirosul combinat de alimente al apartamentelor si pestrita calitate a locatarilor, indicata pe tabelele de la usi. Hotelul avea doua caturi si o mansarda, si tocmai acest amanunt din urma ne face sa ne temem ca Eminescu a putut sa locuiasca chiar in vecinatatea acoperisului (165). Viata interna a poetului este mai agitata aci, decat la Viena, de impulsiuni sentimentale multiple. Eminescu incepe sa se defineasca de pe acum ca un temperament erotic, pentru care dragostea este o necesitate spirituala permanenta. Veronica Micle i-ar fi stapanit gandurile si se pretinde ca poetul i-a trimis si versuri. Nefericirea a facut ca Eminescu sa fie urmarit si dupa moarte de "eminescologi", adica de un fel de necrofori in goana dupa "inedite", care, 44


indemnati, poate, si de intrigi postume, au scos la iveala, ca niste cartite sapatoare pamantul, o suma de fragmente de scrisori ciopartite, ce se afla in "colectia lor particulara", dar pe care nimeni nu le-a vazut, pagini suspecte scrise intr-un stil incult, cu "din fire ma sti", "dupa cum sti" si cu contradictii ului-toare. Din aceste scrisori, in care nu ne putem increde si de autenticitatea carora nu ne putem indoi totusi cu suficiente argumente, gratie releicredinte sau ignorantei numitilor "eminescologi", sun-tem siliti sa extragem cu prudenta adevarul. Cu cata greutate, insa! Pentru epoca de care ne ocupam, ni se spune ca Eminescu a cunos-cut pe yeronica in anul 1873 la Viena, an in care insa se afla la Berlin. Intr-o scrisoare din 1874, Eminescu ar fi scris lui Serban: "Chipul ei nu-mi mai da ragaz sa studiez in pace. E divinitatea Elenei lui Menelaus, coborata pe pamant, ca sa ma tortureze. Frate Serbane, vezi de te intereseaza daca nu s-a mutat de acolo unde sedea", iar mai departe: "Un fel de anihilare a vointei caracteri-zeaza eul meu. Ochii deprinsi cu slova veche si inteleapta, azi, refuza sa mai urmeze drumul care duce la fericire dupa unii, la deznodamant dupa parerea mea. O, nu te mira, fratioare, de aceasta schimbare. Vei intelege, cand vei afla ca Amor, zeul atotputinte, mi-a cuprins inima, si fara sa vreau sunt sclavul lui." (120*) in 1873 si 1874 Serban era la Berlin, unde a si murit in toamna anului . Deci scrisoarea nu i-ar fi putut-o scrie Eminescu decat inainte de iunie 1873, cand avem semne ca Serban se afla in Germania. Dar ce interes avea poetul sa afle adresa din tara a Veronicai, ce nu i-ar fi adus nici o alinare? Ne-ar veni sa credem ca aceste randuri sunt scrise lui Serban in timpul sederii la Berlin – locuia foarte departe – si fac aluzie la o iubire berlineza. Dar fiindca necroforul eminescolog nu ne da nici un fel de justificare autografa a randurilor de mai sus, noi il putem banui chiar de fals – pana la proba contrara – expresiunea "slova veche si inteleapta" parandu-ni-se nu o anticipatie, ci o imitatie dupa "limba veche si inteleapta" din Scrisoarea II (publ. 1 apr. 1881). Cu toate aceste greutati de ordin documentar, ramane neindo-ielnic ca la Berlin Eminescu a cunoscut iubirea in toate infatisarile ei si nu s-a gandit numai la Veronica Micle, cu care, dealtfel, la intoarcerea in tara, nu avea o exagerata familiaritate. Pe marginile caietelor sale apar dulci insemnari iesite dintr-o pana stapanita de melodia unui nume, nebunii caligrafice in voia unei reverii: "Clarisse, Bon soir, mon etoil (sic) et mon ange! Clarisse Bon soir, bon soir! Chere amie Clarisse Vernetz Clarisse Vernetz a ta amica Clara Brommer Clarisse Vernetz deine Freundin, Clarisse Vernetz deine Frendin" (M. E., I, 3) S-ar parea ca poetul facea exercitii de limba franceza jucandu-se in jurul unei teme senti-mentale: " il a le meme amour, que vous connaissait (sic) il est le meme charmant gentil" (ms. 2259, f. 145 v., 148). In vremea aceasta il surprindem intr-adevar studiind 45


frantuzeste, intre doua insemnari de prelegeri asupra Egiptului. Pe un fragment de text francez romantios isi sublinia cuvintele necunoscute, spre a le transporta apoi jos intr-un mic vocabular. Cunostintele sale de limba franceza erau destul de reduse, daca era nevoit sa caute in dictionar: lueur, tas, ravir, tie.de., aise, ruban, incandescent, fauve, oreiller, enivrer, jarret etc. (ms. 2286, f. 58). intelegea insa si citea cu precadere pe Victor Hugo, din care isi copia Sacer esto (Les chatiments, Livre IV-e) (ms. 2257, f. 16 v.): Non, liberte! non, peuple, il nefautpas qu'il meure! Oh! certes, ce serait trop simple, en verite. Qu' apres avoir brise les lois, et sonne l'heure Oii la sainte pudeur au del a remonte; Qu'apres avoir gagne sa sanglante gageure, Et vaincupar Vembuche, et le glaive, et lefeu; Qu'apres son guet-apens, ses meurtres, son parjure, Sonfaux serment, soufflet sur laface de Dieu; Qu'apres voir traine la France, au coeur frappee Et par les pieds, liee, a son immonde char, Cet infame enfut quitte avec un coup d'epee Au cou comme Pompee, auflanc comme Cesar! Poetul avea aci o mica prietena, Milly, si ea cu ochi albastri, o lucratoare, cusatoreasa sau asa ceva, dintre acele fete de metropola, care pentru o neinsemnata consumatie ori plimbare devin afectuoase cu sincera bucurie si desavarsita discretie. Facea cate o nevinovata escapada cu dansa, ca, spre pilda, aceea de a merge cu trenul pana la apropiatul Potsdam, in vreo duminica cu soare, cand n-avea treburi la Agentie (25):

Din Berlin la Potsdam merge Drum-de-fer, precum se stie, Dara nu se stie inca C-am luat bilet de-a treia. C-am plecat de dimineata Cu un taler si doi grosi Si de gat cu blanda Milly C-ochi albastri, buze rosi. Zice Brahma, tata Brahma, Cum ca lumea asta nu e Decat ardere–unei jertfe intr-o vednica catuie. Am aprins si eu luleaua Sa jertfesc lui Tata Brahma

46


Langa mine-un sip cu Kiimel S-o bucata de pastrama. Zice Darwin, tata Darwin, Cum ca omul e-o maimuta; Am nume de maimutoi, Milly-nsa de pisicuta. Si ma urc in tren cu graba Cu ofoame de balaur, intre dinti o pipa lunga, Subsuori pe Schopenhauer. S-acum suiera masina, Fumul pipei lin miroasa, Sticla Kilmel ma invita, Milly-mi rade. Ce-mi mai pasa! (ms. 2259, f. 169–169 v.)

Blanda Milly era insa prea burgheza si preachibzuita ca sa devina idolul romantic al lui Eminescu, care cauta in dragoste "durere, pasiune si turbare". Poetul este posedat de dorinti violente, purificate de un sentiment al inaccesibilului, vrea demo-nicul, intrupat intr-o fiinta stralucitoare, aulica, vrea intr-un cuvant o voluptate care sa-i cutremure totdeodata de spaima sufletul, ca prezenta unei divinitati venerice, nu darnicia simpla a unei prozaice Milly, a carei dragoste este o pensiune ieftina a sentimentalismului. Nutrit la scrierile romantice, Eminescu putea fi inflaca-rat in circumstantele cele mai neprevazute, si este de prisos sa cautam a identifica obiectul izbucnirilor sale erotice, deoarece pare evident ca punctul de plecare este absurdul, iar agentul lor rezis-tenta. Iata-l, dar, pe Eminescu zvarcolindu-se in pat, cu gandul la o "copila demonica", ce-l respinsese, si aruncand pe hartie, dupa zeci de incercari, turburarea sa de vir contrariat (ms. 2285, f. 122 v. –123): Tu cu cruzime m-ai respins, cand am voit, copila, Sa devastez frumsetea ta cea dulce, far' de mila

47


Si totusi corpul tau e plin de-o coapta tinereta, Tu al amorului duios demonica prasila. Eu am plecat purtand in piept durerea-mi toata scrisa Precum al primaverii vant duce-n vazduh o fila. Dar noaptea cand am adormit atunti durerea-mi toata Se ghemuieste-n inima-mi, o arde s-o impila. Parea din somn ca m-am trezit si te-am vazut pe patu-mi Botind cersaful meu cel alb cu mana ta gentila. (Ghazel, 20/12, 873)

Dar unele imaginatii lascive, care sperie austeritatea notelor de studii, ne lasa sa intrevedem procesul sexual ce sta la baza acestui demonism pasional. Ca pe un sfant Antoniu, goliciunea urmareste pe Eminescu, chinuit de o asceza impusa de lipsuri si sfieli, si-i da false betii solitare, cu mirajul unei fapturi albe "ca zaharul, rotunda la umeri, cu globurile de zapada a sanilor patate in varf cu doua alunele dogorite, cat si mai jos, unde pantecele se aduna ca sculptat intr-un mod concrescut". Decenta ne obliga sa parasim citatul acolo unde, incumetandu-se pe drumul "organismului inferior al parului luciunegru si abia incretit, care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerarii omenesti", poetul se indarjeste intr-o descindere voluptoasa. Oricat acest zbucium este firesc, indeosebi pentru varsta de atunci a poetului, el e in acelasi timp unul din elementele constitutive ale erosului eminescian (ms. 2290, f. 16 v.). Activitatea poetica a lui Eminescu, la Berlin, pare mai inceata si redusa la simple proiecte. Studiile si agentia il absorbeau, si constiinta artistica mai matura strunea imaginatia. In Convorbiri literare aparusera doar nuvela Sarmanul Dionis si doua poezii, Inger si demon si Floare albastra, care insa fusesera alcatuite mai inainte. Tot astfel putem presupune ca multe compuneri tarzii au fost in schimb germinate la Berlin, cunoscand metoda de lucru a poetului, dar e greu de determinat care anume, pentru ca vechile caiete de insemnari abandonate au slujit apoi, din lipsa de hartie, ca teren de exercitiu pentru compozitii noi, iar caligrafia si cerneala sunt deopotriva de problematice. Planul unor lucrari inspirate din legenda dacica pare rasarit pe vremea aceasta de audieri ale prelegerilor lui Lepsius. Eminescu se gandea sa scrie un poem sau o drama in patru cantari, intitulata Decebal (ms. 2286, f. 72). Ideea unei tragedii Demon si inger nu depaseste, de asemenea, aceasta epoca. Poezia Imparat si proletar, intitulata la inceput Umbre pe panza vremii, a fost inchegata tot aci, pentru ca, publicata in decembrie 1874, arata

48


evidente inrauriri din Victor Hugo, pe care-l citea acum. Si tot acum trebuie sa fi prins contur in minte Glossa si, din elemente stranse la Viena, Cezara (ms. 2276 bis, ff. 43 urm., 64). Cine rasfoieste hartiile poetului capata convingerea ca poeziile sale au incoltit toate in minte in cei sase ani de relativa liniste, cuprinsi intre 1870 si 1876, intre Viena si Iasi, si ca tot ce publica dupa aceasta data – adica tot – nu este decat o elaborare si o reexaminare a vechiului material. Îintr-acestea, reputatia lui Eminescu se stabilea in tara, alimen-tata din ura mai ales fata de cercul Junimii. In 1872, Titu Maiores-cu publicase Directiunea noua in poezia si proza romana, articol in care, cu toate rezervele si jignitoarea alaturare de Bodnarescu, Eminescu era socotit drept cel mai de seama poet dupa Vasile Alecsandri, pretuire astazi mediocra, dar atunci, dupa credinta tuturor, superlativa. Curand dupa aceasta, in 1873, Maiorescu ata-ca, in Betia de cuvinte, Revista contemporana, care aparuse la 1 martie al acelui an. In furia de a se apara, cei atacati se napustira in primul rand asupra promotiei Directiei noua, in frunte cu Emi-nescu. Petre Gradisteanu se arata scandalizat de apropierea dintre Alecsandri si Eminescu, pe care il numea in batjocura Emirescu. Poezia Egipetul a acestuia din urma i se parea o elucubratie, rimele fortate, ideatia simptom de dezechilibru (84). Intr-o parodie de opereta, Muza de la Borta-Rece, Mihail Zamfirescu infatisa si pe Eminescu sub numele caricaturizat Minunescu. In actul I, petrecut in Olimp, zeii beau vin egiptean din Egiptul lui Minunescu. Consultand Convorbirile si dand peste versuri de Bodnarescu (Brutnarescu), Jupiter intreaba (239): Este oare Minunescu Ce Egipetul a cantat? Iar satirii ii raspund in cor: Nu! acesta-i Brutnarescu, Tot ca el de nesarat. Cu firea sa abstrasa, Eminescu a ramas probabil nepasator – si poate ironic – si la lauda, si la injurie, pentru ca amandoua, atingand chestiunea neglijentelor de forma, ignorau vastele sale pregatiri pentru reinnoirea limbii poetice si caracterul de inalta experienta tehnica pe care il reprezentau rimele sale, imperfecte poate, dar niciodata facile. Acum era absorbit, dealtfel, de preocu- parea examenelor de doctorat, pe care voia sa le dea, nu se stie pe ce temei, pentru ca la Berlin se cerea un trieniu de frecventare a cursurilor. Dar era cu totul plictisit de viata studenteasca si dorea s-o incheie cat mai curand. "Pe la finea lui august sau inceputul lui septembrie – scria el la 18 iunie lui Iorgu – gandesc ca mi-oi ispravi examenele si m-oi-ntoarce-n tara. Astept cu nerabdare capatul vietii mele de student, care desigur ca pentru mine numai placut n-a fost." (193) Rosetti, agentul diplomatic, nu se afla in acest timp la 49


Berlin, incat, pare-se, vreun venit din partea aceasta Eminescu nu mai avea. De aceea, la cateva zile numai, poetul face o noua scrisoare acasa, cerand ratele pe iulie si august cu antici-patie si fagaduind sa nu mai apeleze pentru taxele de doctorat, avand oarecare promisiuni din alta parte. Batranul era suparat insa cu boala lui Iorgu, ofiterul, care a si murit pe toamna, si credem ca nu numai a trimis cu greutate banii ca cheltuieli de drum, dar a somat pe Mihai sa se intoarca numaidecat acasa. Acesta trebuie sa fie motivul pentru care Eminescu a facut cerere de exmatriculare la rectorat si a ridicat in ziua de 25 iulie un certi-ficat de audiere a cursurilor in cele doua semestre frecventate, la care trebuie sa se adaoge speranta ca s-ar fi putut intoarce alta data sa-si ia doctoratul sau i-ar fi fost cu putinta sa se prezinte la alta universitate cu o lucrare pregatita intre timp in tara. Rosetti insa, intorcanduse, opri pe Eminescu si, pentru ca sa-i faca posibila sederea la Berlin fara ajutoare de acasa, ii spori salariul la 10 napoleoni. In aceste conditiuni, poetul renunta la ideea de a se inapoia in tara si ramase si peste vara la Berlin. Spre sfarsitul anului, Rosetti parasi postul, fiind numit membru al Curtii de Casatie, iar in locul sau veni N. Kretulescu, care pastra lui Eminescu atributia si salariul. Vazandu-se pus la adapost in privinta existentei, poetul a trebuit sa cugete ca cel mai nimerit lucru era sa ramana mai departe la Berlin, spre a-si pregati pe indelete doctoratul. De aceea, la chemarile, pe care le ghicim violente, ale lui Gh. Eminovici, Eminescu raspunde intr-un tarziu, justificandu-se cu oarecare umor (ms. 2258, f. 169): "N-am putut pleca la moment din Berlin pentru ca Rosetti mi-a facut cu putinta ca sa raman. El mi-a ridicat leafa la agentie la 10 napoleoni pe luna si, fiindca era singur aici, neavand pe nimeni in cancelarie, am crezut de datoria mea sa raman c-un om la a carui opinie buna am tinut si tin. El in urma a fost numit membru al Curtii de Casatie si, la urmasul lui, fostul ministru Kretulescu, am intrat in aceleasi conditii, intr-o vreme in care eram de neaparata trebuinta aici. Daca ti-as fi scris d-tale, ai fi zis, dupa cum obicinuiesti, ca umblu cu minciuni, ca umblu sa te-nsel s. a. N-am voit sa ma expun la asemenea laude si de aceea am tacut. In sara chiar in care am primit bani din Lipsca prin casa Wertheimer, m-am dus la agentie s-am anuntat lui Rosetti plecarea mea si, daca n-am plecat, d-ta vei crede ca nu-s asa de nebun sa fi stat numai de flori de cuc aici." La 6 decembrie 1873, Eminescu se inscrie din nou la Universi-tate si urmeaza foarte serios cursurile celor doua semestre, pana la inchiderea lor, la 30 iulie . De asta data se vede in compunerea programului o orientare inspre stiintele juridice. Frecventa acum, in semestrul de iarna, pe celebrul Bonitz (Principii de filozofie), pe Dernberg (Institutiile si Istoria si antichitatile dreptu-lui roman), pe Lepsius (Istoria egipteana), iar in semestrul de vara 50


1874, pe Nitsch (Istoria romana), pe Diihring (Economia nationa-la), pe Poggendorf (Geografie fizica) si pe Munk (Fiziologia nervilor) (177, 165). E greu de crezut ca poetul, care era asa de curios in materie de cultura si atat de putin preocupat de partea practica a activitatii universitare, s-a marginit la un numar atat de restrans de cursuri. Ca si la Viena, el si-a alcatuit un program oficial, calculand taxele si impacandu-se cu planul de studii, dar a urmarit si alte cursuri. intr-un caiet al sau gasim insemnate toate cursurile dintr-un semestru, care pare sa-l fi interesat, cu aratarea zilelor si cu un orar alaturat, din care reiese ca s-a gandit serios sa le frecventeze. Banuim ca este vorba de semestrul de vara 1874, deoarece apare pe lista cursul de Geografie fizica al lui Poggen-dorf. Nu credem ca a pasit vreodata la cursurile juridice notate acolo (Beseler, Despre dreptul public in orasele Americii septentrionale; Gneist, Dreptul public inAnglia actuala; Behrend, Izvoarele dreptului german), intr-atata il plictisisera prelegerile lui Dernberg. A facut o greseala insa daca n-a ascultat pe Du Bois-Reymond (De mensura temporis in nervorum et musculorum actionibus). Ne indoim iarasi ca a avut sa mearga la Dove (Optices phenomena), la Bellermann (Historiam musices aevi medii inde ab initio doctrinae Christianae, usque ad Franconem de Colonia), la Ermann (Observationum geo-graphicarum et physicarum), la Kippert (Geographiam et etnograph-iam Europae antiquam quatenis horis). Dar ar parea curios ca poetul, care va incerca sa faca un vocabular de limba sanscrita, sa nu mearga, macar in treacat, la cursurile lui Ebel (De iusta ratione linguae sanscritae in linguarum comparatione), la acela al lui Weber (Kalidasae Malakagnimitra), la Zeller (De natura religionis), la Bastian (De mithologia comparativa) sau chiar la Pe-termann (Grammaticam linguae Chaldaicae) (ms. 2280, f. 43 v.) Eminescu se mutase acum la Charlottenburg, pe Orangen-strasse, la vreo vaduva, probabil, care dadea camere mobilate cu chirie si care nu-l supara cu nimic pe domnul student. Casa, proprietate a unui sculptor Wolgast, avea in fund priveliste inspre niste intinse gradini si strajuia cu fatada un parc, inconjurata de linisti rurale ca o casa de tara. Un tramvai cu cai ducea, trecand prin Tiergarten, pana aproape de Universitate, cand nu voiai s-o iei pe jos pe larga alee cu copaci inalti (165). Poate la aceasta locuinta face aluzie poetul intr-un inceput de compunere in proza, care, prin urmare, s-ar referi la epoca berlineza. Autorul isi amin-teste ca, pe cand era inca la Universitate, colinda pe ici pe colo pe uliti, pe la anticari si, rascolind vechiturile, lua ce i se parea mai bizar si mai fantastic, ducandu-se apoi acasa, unde, inchis in odaia bine incalzita prin astuparea sobei, citea elucubratiile si le insemna in Fragmentarium. "Locuiam – declara autorul – intr-un sat aproape de orasul universitar; imprejurimile locuintei mele [erau] 51


foarte linistite, caci locuia in acea casa numai mosnegi batrani." (Ms. 2278, f. 14). Eminescu isi vede tihnit de treburile sale, plictisit numai de pedanteria biurocratica a lui N. Kretulescu, zis si "Pergament", care ii scazuse leafa la 30 taleri si il facea sa alerge la posta pentru a comunica in tara fel de fel de nimicuri, cand un fapt nou veni sa-i turbure ritmul lent al studiilor. Titu Maiorescu, prevazand ca avea sa vina la Ministerul de Instructie, ii propune sa-l numeasca la catedra de filozofie de la Universitatea din Iasi,in cazul, fireste, cand el ar fi intrat in minister, cu conditia ca Eminescu sa-si dea cat mai curand doctoratul. Acest eveniment revela la poet o stare de spirit profund originala. Fie sfiala, fie un exagerat simt al raspunderii, poetul da raspunsuri evazive si chiar oarecum ironice si, mai la urma, pune chiar conditii. El scrie lui Maiorescu ca ii multumeste pentru perspectiva numirii lui la Universitate, dar crede ca e venita prea curand pentru constiinta lui; ca o docenta libera, cu scopul de a face prelegeri asupra unui domeniu restrans din filozofie sau de a comenta texte, cum ar fi, spre exemplu, Kant sau Schopenhauer, mai-mai ar primi, dar si aci i-ar trebui unele cunostinte speciale de stiinte naturale si antropologie, pe care nu le are, pentru ca nu prevazuse putinta unei catedre universitare. Am gresi daca am socoti ca Eminescu incearca sa respinga propu-nerea prin evaziune. Expunerea ce urmeaza, a vicisitudinilor stu-diilor sale filozofice si a opiniilor sale metafizice, este o forma timida de a-si manifesta incantarea si turburarea, un fel de a dove-di, prin modestie, serioasa sa dispozitie stiintifica. El deplange aci influenta nefasta a lui Herbart, prin profesorul vienez Zimmer-mann. Filozofia lui Herbart, dupa cum se stie, are la baza o psiho-logie bazata pe o realitate simpla si indestructibila, a carei actiune consta in a se conserva. Reactiunea impotriva altor existente ce vor s-o distruga este reprezentarea, iar mecanica acestor reprezen-tari da cheia sufletului. Cu drept cuvant se plange Eminescu: "In aceasta prelucrare a conceptului am prelucrat intelectul meu insumi dupa conceptul herbartian, pana la zdrentuire. Cand insa, dupa opinteli si depanari de luni, Zimmermann ajunse la incheie-rea ca exista intr-adevar un suflet, dar ca acesta insusi este un atom, am dat dracului caietele mele si nu m-am mai dus la prelegeri." Poetul dadea a intelege ca ar fi fost in stare, intemein-du-se pe filozofia lui Schopenhauer, sa aduca o contributie pro-prie, pe care o vedea in introducerea unor antinomii in jurul intemporalului, pe baza vointei de a trai, ce pune in miscare intelectul in chip de istorie, drept si politica, dar in alt sens decat al evolutiei ideii hegeliene, unde existenta si cugetarea sunt identice. Cugetase in acelasi timp si la legile de dezvoltare ale culturii romanesti, pe care voia sa le gaseasca in chip empiric, inlaturand teoretic importul institutiilor 52


straine (177). Maiorescu insista din nou pe langa Eminescu sa-si dea doctora-tul la o universitate unde nu se cerea treniul si-l ruga sa-i spuna cati bani si ce timp i-ar trebui pentru aceasta. Si mai evaziv, poetul se planse ca "dela snuruita" zis si "batranul pergament", adica N. Kretulescu, nu-i lasa, cu scriptele lui confidentiale, destul ragaz de lucru, ca se caieste c-a venit si c-a ramas la Berlin, ca din Berlin nu poate pleca din felurite motive, din care unele "unausspre-chliche", ca, in sfarsit, cand e vorba sa fie pus in fata hotararii, firea i se da pe fata si devine nefericit. Era el care intreba acum pe Maiorescu cat ragaz si ce suma i-ar putea acorda. Se vede din corespondenta ce a urmat ca Eminescu a inteles de la o vreme ca poate incepe cursuri la Universitatea din Iasi la 1 mai, ca docent, fara titlu de doctor, urmand a se reintoarce la Berlin prin octom-brie, spre a-si depune examenul. Dar Maiorescu privea altfel lucru-rile. Venit in fruntea Ministerului de Instructie, el pretinde hotarat lui Eminescu sa-si dea doctoratul spre a putea fi numit in chip corect suplinitor, pana la un eventual concurs, si il intreba asupra sumei de bani trebuitoare. Poetul se hotari in sfarsit sa ceara 300 de taleri, promitand ca va pleca cat mai curand la Iena spre a-si pregati si da doctoratul. Atunci amabilul ministru dadu ordin sa i se ordonanteze numaidecat dintr-o disponibilitate a ministerului 100 de galbeni, care fura trimisi la Berlin, spre a fi nu mult dupa aceea pricina de atacuri inversunate din partea liberalilor (177; 224, IV). In vederea cursului ce spera sa-l tina in curand la Iasi, incepu probabil Eminescu sa traduca Critica ratiunii pure a lui Kant, spre a se servi de ea ca text de comentat (ms. 2258). Purtarea lui Eminescu in aceasta imprejurare fu din cele mai ciudate. O cariera stralucita i se deschidea din senin inainte, si nici un scrupul ca s-ar insela pe sine luandu-si un titlu nemeritat nu-si avea rostul, daca isi lua hotararea de a-si indeplini datoria, ulterior, ca profesor. Sunt indicii ca primise insarcinarea sau sugestia de a face investigatii ori o lucrare cu caracter istoric, ceva asupra relatiunilor noastre cu Polonia si alte tari invecinate, pe baza documentelor din Europa Centrala. Nu suntem siguri daca, primind cei 300 de taleri, Eminescu a calatorit pe malurile Rhinului si la Weimar asa cum ar reiesi dintr-o scrisoare a carei autenticitate nu ne este inca dovedita (121). Dar este absolut sigur ca poetul a plecat intr-o lunga "odisee arheologica si istorica", ce s-a incheiat fara nici un rezultat. intai se duse la Konigsberg, unde, gazduit de un coleg de universitate, fiu de negustor, lua contact cu directorul arhivei, spre a vedea de putea gasi documen-te privitoare la Tarile Romane, polone de pilda, in afara de cele publicate in Corpora documentorum. Dar cercetarea nu-i fu ingadu-ita decat 53


cu invoire scrisa de la Berlin, ceea ce, necesitand inter-ventii diplomatice, slabi ravna lui Eminescu. El are o cazuistica speciala de a justifica renuntarile. I se pare, in cazul de fata, ca o cercetare cu autorizatie oficiala e plina de incalculabile raspunderi, ca nu e indeajuns de pregatit sa citeasca documentele, in sfarsit, incearca sa ne convinga ca renuntarea sa este un scrupul, un act de inalta demnitate profesionala. insa nu trebuie sa desconsideram si argumentul lui ca, nepregatit in paleografie, n-ar fi putut descifra documentele, daca nu cumva avea alte motive de a pleca din Berlin. "E altceva – zice el – a face cercetari pentru sine insusi, care gresite chiar fiind nu au nici un caracter oficial, si altceva cand, ca reprezentant (cel putin a peu pres) al unui guvern, cercetezi cu toata responsabilitatea morala documente vechi, de-a caror autenticitate si analiza arhaica atarna transarea unei chestiuni de politica militanta poate. In sfrasit, pentru a incerca deschiderea usilor arhivei pe calea mare a relatiilor internationale imi lipseste increderea in mine, nefiind spetialist in descifrarea documentelor si avand in aceasta privinta mai multa rutina si bun-simt decat intelegerea tuturor greutatilor si criteriilor, de care chiar scriitorii insemnati sunt invinsi. Iata dar preocupatiunile razgandite in doua zile de-a randul, care m-au decis de a nu incerca – cel putin nu acum si nu cu mijloacele mele actuale – cercetari asupra docu-mentelor, care poate se mai afla inca nepublicate in arhivul din Konigsberg." În loc sa se intoarca la Berlin, Eminescu se indreapta spre tara, trecand prin Cracovia si Lemberg. In Cracovia constata ca docu-mentele ce-i puteau fi utile, de-acolo, incepusera a fi publicate chiar de directorul Arhivei. La Lemberg voi sa scoata fotografie de pe portretul unui armas roman, ajuns mare cancelar al Poloniei, si dadu tarcoale bisericii Movilestilor (192). Ideea de a-si da doc-toratul acum il paraseste cu totul, si nici vreun ban din cei 300 de taleri trimisi de Maiorescu se pare ca nu mai are. Iritat de tirania obligatiei de a da examenul asa de repede, ori nemaicute-zand sa inceapa din nou viata de la Berlin, poate atras si de dorinta de a revedea pe Veronica Micle, Eminescu isi pune in gand sa mearga la Iasi, sa-si gaseasca un rost, proiect ce-l muncea de mult si pe care l-a dezvaluit odata unui prieten de aproape: "Nevoind nici sa impartasesc soarta fratilor mei, risipiti prin streini, nici sa adaog la lipsa lor, am decis sa ma intorc in tara peste catava vreme si sa m-arunc iarasi in valurile vietii practice. Mi-e indiferent cum – eu si asa nu mai pot fi fericit in lume; iar muncind nu-mi vor lipsi trebuintele de toate zilele, precum 'mi lipsesc adeseori azi. Imi venise intr-un rand idei, adica-n anul trecut, ca sa cer un ajutor de la Junimea, dar am fost in Iasi si m-am convins in persoana cum ca societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale in sensul strict al cuvantului nu mi-a trecut nici prin minte vodata 54


ca sa traiesc. Am deci o ruga catre tine. Stiu ca-i suparatoare, si numai eu stiu cat m-a costat pana m-am decis a lua condeiul ca sa-ti scriu. Cauta-mi o acupatiune in Iasi – ea poate fi foarte modesta si neinsemnata, caci nu sunt pretentios si stiu a trai cu putin. De vei gasi ceva, scrie-mi, dar nu spune nimanui. Daca s-ar putea sa traisc in Iasi, sa lucrez fara s-o stie nime, mi-ar parea si mai bine. De nu vei gasi ocupatiune pentru mine, fa-te ca si cum nai primit scrisoarea mea, scrie-mi de altele, si eu voi intelege si voi tace. Ma vei intreba poate de ce nu m-am adresat catre persoane mai influente decat tine – dar cu cat cineva e mai influent, cu atat trebuie sa imi calc mai mult pe inima, pentru a ma adresa la el. Ei nu cunosc aceste stari sufletesti, la ce sa te expui la oameni care chiar prin vorba lor cred ca-ti fac onoare daca ti-o adreseaza. Voi sa reintru in nimicnicia din care am iesit." (Ms. 2255, f. 311.) In vreme ce Maiorescu credea pe poet varat pana-n gat intre tomuri, la Iena, spre a-si pregati o cariera pentru care nu era chemat, acesta, impins de demonul sau, sosea pe furis la Iasi, ca sa implineasca destinul unei vieti zbuciumate si nefericite. 6. A AVUT EMINESCU COPII? Despre poetul național Eminescu orice notă biografică trebuie luată în seamă. O întrebare care a stârnit interesul biografilor lui a fost și aceasta: a avut Eminescu copii? Știm din însemnările contemporanilor și din poezia lui că Eminescu a fost un copil precoce și presupunem că și-a început viața sexuală de timpuriu. Ne aducem aminte de idilele lui din sat cu iubita din poezia „Seara pe deal”. Poezia aparține perioadei de tinerețe (1871). Și este o amintire proaspătă a trăirii din sat. Cadrul rustic al începutului înserării, răsunetul clopotului, toaca, oamenii care se întorc acasă de la muncă, pregătesc starea emoțională tulburătoare a poetului: „ Ah! în curând satul în vale-amuțește, Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește; Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagi, Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă! Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr55


Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr, Ap-am să beau din a ta gură frumusețe, Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe. Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină, Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină, Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodiiStelele-n cer mișcă-auritele zodii. Ne-om rezima capetele-unul de altul Li surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm,- astfel de noapte bogată Cine pe ea n-ar da viața toată?”. Fiorul întâlnirii cu ființa iubită cuprinde nu numai sufletul poetului, ci și natura care-l ocrotește. De altfel dragostea la Eminescu în toate poeziile lui se desfășoară în „marea carte a naturii”, în codru mai ales. Bunica lui Mihai spunea că băiatul „ sta pi la horă și să-ndemna la gioacă”. Se știu puține lucruri despre acestă fată. Să fie fata din „Mortua est”? E greu de spus. Dar poetul, după moartea ei „Am sfărâmat arfa-și a mea cântare/S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins.” Iubita de la Ipotești apare în diferite ipostaze în poezia lui și nu se stinge nici în ciclul veronian. Augustin Z.N. Pop, eminescologul care și-a închinat toată viața lui Eminescu, făcând anchete pe teren cu privire la viața și opera lui, între 3 și 9 iulie 1955 s-a deplasat la Ipotești, obținând precizări utile despre familia Eminovicilor și despre copilăria și adolescența lui Eminescu, din

56


amintirile sătenilor. (Vezi: „Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu”) Contemporanii poetului au știut că Eminescu a avut un fiu natural pe nume Mihail Lăzăreanu, născut la 19 iunie 1877 a cărui mamă, Ileana de 25 de ani, era căsătorită cu pădurarul Ioan de 32 de ani. Peste ani, când Ilie Lăzăreanu, cum fusese declarat la naștere, împlinea vârsta de 50 de ani, a cerut Tribunalului Botoșani să-i rectifice identitatea, alăturându-i numele de Mihai, „fiul real al tatălui său”, renunțănd la Ilie. Având martori legali, avocatul Dumitru Mănăstireanu, cu discreție, prin depoziție orală și atestare scrisă, a susținut autenticitatea celor revendicate. Copilul s-a născut la Ipotești și a fost botezat de Henrieta. Mihai Eminescu s-a interesat de el când era elev la Pomârla, vizitându-l. Iată câteva rânduri din depoziția petentului: „ tatăl reclamantului stătea în căsuța boierească Ichim; iar peste drum stătea boierul Eminovici. Bătrânul Lăzăreanu era paznicul acestei păduri. Între noi se amesteca adesea și juca cu plăcere mingea-țic Mihai Eminescu, sau cum îi ziceam noi copiii satului: Cuconașul Mihai. Reclamantul era de 5-6 ani pe vremea aceea, pe la 1883 sau 1884, și duduca Hanrieta, sora lui Eminescu venind să privească și ea hârjoana noastră a tuturora, aducea de mânuță pe fiul paznicului, reclamantul de azi, pe care îl dezmierda și îl numea într-una Mihai, zicând că ea l-a botezat și ea i-a dat numele Mihai, ca și fratele ei.” Mama reclamantului pe atunci era o frumoasă blondină, tânără, care stătea mai mult singură, bărbatul fiind plecat mai mereu în pădure. Mai mult, familia stătea poartă în poartă cu familia Eminovocilor, făcându-și vizite reciproce. Dacă dăm nouă luni înapoi de la nașterea lui Mihai Lăzăreanu, descoperim că Mihai Eminescu fusese în octombrie 1886 pe la Ipotești, ceea ce ne întărește convingerea că întradevăr, omul nu mințea, era chir copilul lui Mihai. Mihai Lăzăreanu a devenit slujbaș fiscal la Botoșani, ducând o existență retrasă, fiind un om ciudat. A fost necăsătorit toată viața, a stat singur ca un pustnic și a murit în anul 1944. Al doilea copil al poetului a fost pe punctul să-l aibă cu Veronica Micle în vara anului 1880. Dragostea pentru Veronica Micle este cunoscută cititorului și nu mai e cazul să reamintesc relațiile dintre ei. Cele mai frumoase poezii din ciclul veronian, eminescu le-a închinat ei. Virginia Micle-Gruber, fata Veronicăi, transmitea lui Victor Eminescu, fiul căpitanului Matei Eminescu, fratele poetului, care la rândul lui transmitea în scris lui Corneliu Botez: „După cât se pare, Veronica ar fi rămas însărcinată în iarna 1879-1880 de la Eminescu” De altfel și 57


Veronica recunoaște într-o scrisiare adresată poetului „ scumpului și iubitului meu Eminescu” din 2 noiembrie 1879, după mai bine de o lună de la revenirea ei de la București, unde locuise la Eminescu în str. Buzești nr. 5, că rămăsese însărcinată: „ Eu am fost menită de soartă a plăti totdeauna scump un cias de mulțemire, și fericirea mea nespusă care am simțit-o lângă tine, nebuniile fericite, de sigur că nu puteam decăt să le plătesc foarte scump, atât de scump încât mi groază a mă opri lung timp asupra acestui preț.” De altfel sarcina s-a complicat și Veronica a fost obligată să avorteze, deși ea ar fi vrut să aibă un copil de la Eminescu. Ce-ar fi fost ca Eminescu să fi avut un urmaș de la el și Veronica? Poate ar fi fost o împlinire a marii dragoste care s-a consumat între ei.

7.BIBLIOTECAR LA IAȘI și REVIZOR ȘCOLAR Sosit la Iași, Eminescu s-a îndreptat cu lădoaiele lui la început către casa lui Pogor, locuind câtva timp într-o odaie a clădirii. Când a auzit Titu Maiorescu a rămas surprins de sosirea inoportună a poetului, îndulcindu-și speranțele cu promosiunea unui doctorat la Iena . Și Eminescu se încadră cu insistențele lui Maiorescu ca bibliotecar al Universității ieșene. Cu obsesia lui despre titlurile universitare, Maiorescu, în decizia de numire, îl gratulizează ca „doctorand în filozofie.” Decizia era semnată de rectorul Ștefn Micle și jurământul fusese ținut în casa Veronicăi. În „Ghimpele” apărea pamfletul : Și pe junel-Eminachi Din Berlin abia sosit În locul lui Botnărachi Peste biblii l-a numit”. Aici Eminescu petrece cele mai frumoase clipe din viața lui. Era lângă cărți și lângă Veronic. Funcționează ca bibliotecar până la data de 1 iulie 1875, când în urma unor aranjamente de culise, liberarii îl scot de la bibliotecă și-l trec ca revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. Perioada revizoratului este de scurtă durată din 1 iulie 1875 până pe 4 iunie 1876 și plină de succese pentru învățământul românesc. Acum e momentul împlinirii dragostei lui față de Veronica, dar și dezamăgirea pentru toate greutățile prin care trecuse ca bibliotecar și revizor. Tot acum Eminescu scrie cele mai frumoase poezii de dragoste pe care unii critici literari le-au numit „epoca veronoană.”

58


7.. EMINESCU ȘI VERONICA MICLE

59


În scurta viață a poetului, Eminescu a fost înamorat de câteva femei . Este întâi necunoscuta copilă din Ipotești, adolescenta care moare la 16 ani și îi inspiră, pe lângă meditațiile din „Elena” și din „Mortua est !”, evocări proaspete în cheie idilic-elegiacă, precum „O, dulce înger blând...” Este apoi Eufrosina Popescu, actrița deprinsă cu omagiile și succesul sălilor de teatru, pe care poetul o va asemăna cu „ o rece marmoră” și mai este micuța Milli, vesela nemțoaică de la Berlin, fericită să-l însoțească în călătoriile sale cu trenul la clasa a III-a (”Din Berlin la Potsdam merge/ Drum de fier, precum se știe”) și să-i bucure plictisul duminica. Am mai putea 60


adăuga o ultimă femeie cu o reputație îndoielnică, pe Cleopatra Leca-Poenaru, fiica pictorului Leca pentru care poetul a avut „ o pasiune mortală” de scurtă durată. Dar pasiunea lui cea mare a fost Veronica Micle. S-a vorbit mult despre dragostea dintre Eminescu și Veronica Micle, dragostea lor s-a întors pe toate fețele, rămânând însă și acum plină de mister. De la Octav Minar până la ultimul critic literar de astăzi,Veronica Micle, fie a fost ridicată în slăvi, fie coborâtă în infern. La început Eminescu a văzut-o pe Veronica Micle, fără a-i atrage atenția, în casa profesorului Micle. Aici el venea adesea cu prietenul său, Miron Pompiliu, secretarul Universității. Micle îl chema adesea pe Miron Pompiliu fie pentru programul săptămânal al cursurilor, fie pentru alte treburi ale Universității. A doua oară a văzut-o pe Veronica la serbarea de la Putna. „Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl impresionase pe poet. A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu.”(Martirii lui Eros-roman) Inițial Veronica Micle a vrut să-l cunoască pe Eminescu, poetul care o vrăjise cu versurile lui din „Convorbiri literare”. Venită la Viena pentru a consulta niște doctori și pentru o cură, acum îl găsește disponibil, poet ce-i face toate poftele mergând împreună cu ea la 61


teatru, la operă, vizitând muzeeie, opereta, parcurile și grădinile imperiale. Acum se înfiripă între ei legenda dragostei care va dăinui cât va fi iubire pe acest pământ.

Născuta in același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsaud, de religie greco-catolica, Veronica Micle rămâne orfană de tată in același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și asupra familiei, mama Veronicai, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de politia habsburgica. Situația grea o face sa treaca munții in vara lui 1850, in Moldova. Banii obținuți din vânzarea modestei case din Nasaud și imprumuturile îi ajung pentru a-si cumpăra o casa in Targu-Neamt. Mânastirea Neamtului își vindea "odaitele humuite" de pe Ulița Mare, pentru a termina spitalul și noul local al școlii. Peste ani, in 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperita cu dranita, mânăstirii Văratec, pentru a servi drept locuința maicilor bolnave sau celor aflate in târg cu treburi. Curând familia se mută la Iasi. Ana Câmpeanu, femeie simpla, spală rufe cu ziua și se ocupa cu moșitul. In iunie 1863, Veronica Micle absolvă Scoala Centrala cu diploma de eminență. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Ștefan Micle, viitorul rector al Universitatii din Iasi. Născut la Feleac, langa Cluj, școlit la Blaj, voluntar in 1848, după o licenta in drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și inteligența fetei, Ștefan Micle o cere in căsătorie pe Veronica in anul urmator. Căsătoria se incheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene. Din adolescență, Veronica Micle pășeste intr-o casnicie in care admirația și respectul elevului răman precumpănitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viață de om. Cu finețe paternă, Ștefan Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle ia lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul ii e 62


ocrotit și incurajat de sotul blând, "un cuget bun, onest si organizat". "Bălăuca" (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu răutate) incepe să aibă orgoliul, motivat, al prestanței sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, in care iși redactează o parte a corespondenței, si germana), universul intelectual depășesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naște primul copil, Valeria, care ii mosteneste talentul literar și vocea. In anii de scoala, Veronica Micle cântase aria Violetei din "Traviata", in fata directorului unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica, tânăra imbrăcată in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita cântăreață română. Respectivul director ii propusese pe loc un angajament, aflând doar in ultima clipa adevarul... Veronica îl cunoscuse pe Mihai Eminescu la Viena, in 1872, unde plecase pentru a-și trata o eczemă. Tânăra doamna blondă, cu parul foarte lung, ușor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scăpau cu blândețe doua suvite transparente, atrăgea atentia imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație. Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adâncă, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee, pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile "Convorbirilor literare" devenea acum, treptat, idolul de o viata. "M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odata să te vad pe tine eu,/ Să-ți inchin a mea viață, să te fac idolul meu." (M-am gandit..., 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumusețe seducatoare, care trezea admiratia tuturor celor ce-l cunosteau? Înaripat de imaginația romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita de unii istorici literari "perioada veroniana". Veronica e "floarea albastra", "floarea alba de cires", "liana", "copilul cu par balai" etc. Mitul "ingerului blond" se născuse. La Iași, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu erau acceptate la ședințele "Junimii", chiar dacă publicau in "Convorbiri literare", unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent, incepând cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.

63


Casa in care se presupune ca a trait Veronica Micle

"Și ce-i aceasta melancolie dacă nu starea unei triste reverii?", se intreabă Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi indragostiți in Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit și el mitologie revarsă, in anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu și succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Daca e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primește curent scrisori anonime cu insulte triviale. "Spionajul" e curent in salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ștefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipa bârfele și acuzatiile. "O milă disprețuitoare incepuse să planeze in jurul acestei femei" (Octav Minar). Urmează zece ani grei, deprimanți. Situatia materiala se inrăutățeste vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, dupa multi ani. Veneratul profesor, cel care inființase catedrele de fizică si chimie ale Universitații iesene, le dotase cu aparatură și colecții știintifice, intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi, nu intrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipsea un an vechime. Pentru a-și căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreste la Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o luna si jumatate. Se infăptuia un vis. Corespondența din aceasta perioada stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. "Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi", scrie Veronica Micle, "scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai asigură și mă mai liniștesc." "Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele", incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe, aceste scrisori acoperă cu straluciri fugare o viata amara. Cine era Ștefan Micle ? Ștefan Micle s-a născut în comuna Feleac, lângă Cluj, pe 25 septembrie 1820, din părinți săraci. A urmat școala primară la Cluj, iar studiile liceale le-a făcut la Cluj, Blaj și Bistrița. Pentru a putea să se 64


intreţină, încă din timpul şcolii a fost nevoit să lucreze, desfăşurând diverse activităţi ca ucenic. A frecventat Facultatea de Drept din Cluj, pe care o termină cu nota eminente, în 1843. A avut un rol activ în Revoluţia de la 1848 din Transilvania . În 1850 obține o bursă și studiază la Viena, la Școala Politehnică. Aici, mulțumită indemânarii sale experimentale, ajunge să atragă asupra sa atenția profesorului de fizica, care il adăpostește chiar in localul Institutului de fizică. În anul 1856 vine la Iași la invitaţia lui A.T. Laurian și este numit profesor de fizică și chimie la nou înfiinţata instituţie de învăţământ superior, care continua tradiţia Academiei Mihăilene. Chemarea lui Micle la Iasi a făcut parte din planul de reorganizare a școlilor naționale din Moldova adoptat sub domnitorul Grigore Ghica, începând cu anul 1849. Odată cu înființarea Universității din Iași, la 26 octombrie 1860, Ștefan Micle este numit profesor universitar la catedra de fizică și chimie. Între 1867-1875 a fost rector al Universității din Iași. Pe 7 august 1864 s-a căsătorit la Cluj cu tânăra năsăudeancă Veronica Micle (născută Câmpeanu) Micle ştia să-şi puna știinţa la dispozitia unui public mai larg. El a deschis un curs liber de fizică, despre care V.A. Urechia in cunoscuta sa carte „Istoria şcoalelor” scrie: „In anii 1858-1859 se ţin la Iaşi primele cursuri libere gratuite. Cel dintâi curs liber a fost inaugurat în ziua de duminica Tomii 1858 de catre profesorul Ştefan Micle. Consiliul profesoral.... la 17 martie 1858 a aprobat facerea acestui curs liber de fizică populară în sala cea mare a Academiei de la 12 până la 1 p.m. Experimentele făcute de profesorul Micle atrăgea un numeros auditoriu la aceste cursuri”. Micle a fost un profesor model. Asupra calitatilor sale didactice, P. Suciu are urmatoarele aprecieri: „Ca profesor, atât de liceu cât şi la Universitate a ştiut el să urmeze în propunerile sale regulele pedagogice cu cea mai mare exactitate. El, adică, se cobora la nivelul ascultătorilor săi, aşa încât toţi intelegeau ce propunea el. În scurt propunerile sale erau clare, inteligibile pentru oricare şcolar sau student. El atât in privinta propunerii cât și fregventării la clase poate fi numit modelul profesorilor care vor să-și implinească cu sfințenie datoria lor. El, nu numai in școală, ci și in societate, oriunde se afla, răspândea lumina cunoștintelor sale. El voia să faca lumea toata, cu care venea in contact, ca să știe ceea ce știa el”. Este regretabil că nici lecţiile ținute la Academia Mihăileană, nici cursurile de la Facultatea de Ştiințe și nici conferinţele publice nu s-au 65


publicat. Rămase in manuscris, cu timpul s-au pierdut. Istrati spune ca a văzut urmatoarele manuscrise ale lui Micle: Mineralogia, Mecanica agricola, Astronomia, Botanica, Zoologia, Chimia analitica, Chimia anorganica, Chimia organica si Chimia experimentala. Cei care l-au cunoscut l-au admirat nu numai ca profesor ci si ca om. P. Poni spune ca „Micle era bunătatea intrupata”, iar B. P. Hasdeu scrie despre el că „era cel mai bun om, și incapabil de a face vreun rău”. S-a stins din viaţă la 4 august 1879 la Iași. Moartea lui Ștefan Micle, bucurie pentru mulți dușmani, nu insemnase același lucru pentru Veronica Micle, adâncită in singurătate și pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, in primăvara lui 1880. Explicația de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde de fapt un resentiment incă puternic. In 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră intr-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Președinte al Comitetului de inspectiune școlară, Maiorescu era invinuit de "fapte scandaloase" in care era implicată subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara Emilia Rckert. Făcând parte, prin soțul său, din cercul simpatizanților Școlii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susține cu inverșunare acuzația, poate reala. Cercul junimist se impotriveste căsătoriei, invocand, intre altele, flacăra poeziei ce trebuie ținută trează prin suferință. Conform mărturisirii Virginiei Micle, in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiași an până in decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă mâhnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea caldă care răzbate in aceste cuvinte, "Scumpul si iubitul meu Emin", cele câteva scrisori din această perioada trec la severul "Domnul meu", chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de rațiune, nu lipseste: "Eminescu meu, va veni un timp când vei simti toata amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădata, unor considerente care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, și nimic din cele pierdute". Deși in ultima lună a lui 66


1881 vine in Bucuresti, iși ocolește, din ambiție, idolul de-o viață. Urmeaza regrete amarnice, iar impăcarea dovedeste, in corespondență, o pasiune aproape morbidă: "Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și in minutele agoniei". Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei și, in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotită: "Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am văzut și m-ai mângâiat" Dar gândul intors in urma nu aduce decât o imensa durere. La sfârșitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuința din str. Buzesti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a sfâșietoarei deprimari eminesciene.

Veronica

Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenți, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu care poarta o elegantă corespondență, nu o putusera clinti. "Prefera să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț", avea să spună mai târziu fiica Veronicai, Virginia Micle. Fugara aventura a Veronicai Micle cu Caragiale, purtarea indoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de dușmanii celor doi mari indrăgostiți ai literaturii romane. Iubirea uriasa dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o scrisoare: "Sunt lucruri in lume pe care ai dori să se intâmple (casatoria cu 67


Eminescu), dar și de care mulțumești cerului că nu-ți implineste dorința, așa e cazul meu", e consecinta unui orgoliu rănit in perioada rupturii. Odata cu declanșarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu incetează, ba chiar găsesc de cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insănătoșire a lui Eminescu, ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o găsim pe Veronica in București, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuiește pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, in sfârsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obține o bursă in străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: "Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de neștearsă dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887". "Și te iubesc ca si atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii." In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, stăruind pe langă Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta si o defăimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e considerata un blestem ("bălăuca", "berecheta", "indrăcita", "cu o droaie de nespălați"). La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, lânga poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evolutia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle ii răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătății poetului: "Lumea m-a acuzat de lipsa de simțire și de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă marturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Șiș sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, sa-mi rămaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in fiinta lui Eminescu". Moartea poetului, in dimineața de 16 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Șutu, o găsește pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia "Raze de luna", ce apare in cotidianul "Romania" din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim intr-un ziar din Transilvania, așeza pe pieptul poetului o cunună de "Nu-mă-uita". Doamna era, fără indoială, Veronica Micle. 68


8. PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ

Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei ( Octav Minar, printre care și George Călinescu). „Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut. În acest timp Eminescu stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport către Minister . Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor la școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii” sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu. „Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești, împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor 69


curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era țăran obișnuit să șază pe o laviță, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare cu nasul și să șteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulțămire totodată și gura, și nasul; la eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de țară și alături de aceeași lume aspră și pentru că un romantism social țl cutremura de simțire la ideea că în asemenea hrube strămoșii moldoveni băuseră vin, trăind țărănește, dar sănătos” (Viața lui Mihai Eminescu, George Călinescu). Pe Eminescu l-a adus la „Bolta rece” Creangă care cunoștea toate cotloanele orașului. Ascultându-l pe Creangă cât de minunat își istorisea amintirile din copilărie și depăna cu savoare, întâmplări fabuloase din imaginația bogată a poporului sau pline de un umor robust, sănătos, trăite aevea în lumea satului, Eminescu i-a intuit harul de fermecător și inegalabil povestitor, creator al unei limbi cu infinite nuanțe cromatice țărănești. Vlahuță, care știa de la Eminescu toată povestea, i-a comunicat lui Bassarabescu „că pe Creangă el ( Eminescu) l-a îndemnat să scrie.” În ambianța de la „Bolta rece” Eminescu îl convinge pe Creangă să fie prezentat Junimii, „...Creangă nu prea vroia. Când poetul îl rugă în numele prieteniei ce-i lega, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și sau dus...” (Emil Gârleanu). Eminescu și Creangă erau prezențe active la Junimea. Faimosul povestitor îi înveselea pe participanți cu glume și anecdote „corosive”. Când și-a citit singur povestirile „ a fost o adevărată sărbătoare. (G. Panu) „Plecau amândoi- ne spune G. Panu- și se înfundau pe la vreo crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,- căci mulți cred că acesta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă,-nu ; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă.” În asemenea împrejurări Eminescu cu Creangă erau fericiți. În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului. În acest timp Creangă trăiește „ în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea Plângeii, strada Țicăului-de-sus nr.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe 70


dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită în cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind cu octombrie, când este vremea bună ca acum” (Scrisoare către Titu Maiorescu).

Bojdeuca din Țicău

Tinca Vartec, „țiitoarea” povestitorului ne relatează că „Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci ai casei”. Tinca Vartic nu prea agreea excapadele lor și Eminescu începuse să se stingherească și s-o evite.

71


Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași, Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul Timpul. De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și savuroasă corespondență. Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe : „Bădiță Mihai, Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amărală. Să deie Dumnezeu să fie mai bine acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi : șapăi dă, nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase. Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă... Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviși de aghiasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai parcă cineștie ce nelegiuire am făptuit și noi. Cu toată dragostea, Ionică.” Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate din timpul petrecut cu Eminescu. Cei doi prieteni s-au întânlit la București în anul 1880 cu prilejul numirii lui Creangă în Consiliul general al instrucțiunii, ca reprezentant al învățământului primar. Apoi s-au mai întânlit cu diferite ocazii până când, însuși Creangă, măcinat de o cumplită boală (epilepsie), cu regretul în suflet că iubitul lui prieten se dusese la cele veșnice, moare la 31 decembrie 1889, când colindătorii veneau la bojdeucă să-i ureze de Anul Nou.

72


9. EMINESCU LA ZIARUL TIMPUL Scârbit de Iași, orașul care îl respinsese și de mofturile Veronicăi Micle care era absorbită în noua ei îndeletnicire de infirmieră, se hotărî să-i răspundă lui Slavici că va veni la Timpul dar n-are bani. Slavici care ducea toată salahorealea ziarului în spinare, îi trimise bani și Eminescu se execută. Prima impresie a lui Eminescu când puse piciorul pe străzile Bucureștilor a fost că nimic nu se schimbase de pe timpul când el era actor cu zece ani în urmă. „Vino la București, domnule Eminescu, îl îmbiase cumnata lui Maiorescu, nemțoaica, cu un zâmbet îmbietor, aici ți se deschid alte perspective...” „Să vă spun drept, îi răspundea poetul, Bucureștiul nu matrage cu nimic, sunt aceleași băltoace ca acum zece ani, când eram actor la teatru...” .Mințise, dacă ura Iașul, Bucureștiul îi trezea noi speranțe. Ziarul Timpul a apărut la 15 martie 1876, ca oficios al grupării conservatoare, conduse de Lascăr Catargiu, primministru al Guvernului în funcţie în acel moment, demisionat însă la 30 martie. Primul comitet de redacţie a fost format din Titu Maiorescu, P. Mavrogheni, Th. Rosetti, C. Suţu, Al. Ştirbei. Primul redactor al gazetei a fost Gr. H. Granda şi, pentru că nu făcea destulă publicitate „Convorbirilor Literare”, a fost înlocuit de junimişti, la sugestia lui Titu Maiorescu cu scriitorul Ioan Slavici. Redacţia se afla la etajul unu „din palatul Dacia, aflător pe Podul Mogoşoaiei (mai apoi Calea Victoriei), colţ cu strada Lipscani”. Printre fondatorii gazetei se mai numărau: Lascăr Catargiu, gen. I. Em. Florescu şi Al. Lahovari. Pentru câţiva ani, ziarul „Timpul” se va bucura de prezenţa în redacţia sa a trei mari clasici ai literaturii române: I. Slavici, care se ocupa de partea literară şi cea consacrată problemelor de politică externă; I. L. Caragiale, care venise, în februarie 1879, la insistenţele lui Eminescu şi desigur poetul, care a îndeplinit, după numai un an şi funcţia de redactor responsabil până la 1 ianuarie 1882, când va fi

73


numit prim-redactor pentru partea politică, iar în locul său în funcţia de redactor responsabil va fi numit Grigore G. Păucescu.

Carmen Silva în mai multe ipostaze

Poetului îi convenea postul, deoarece ziarul nu ducea o politică străină concepţiei sale politice, el fi ind „junimist şi conservator prin structură, cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri”. Fondatorii „Timpului”, ne spune istoricul literar Z. Ornea, „voiau o gazetă care să le exprime o mijlocie (o linie de mijloc - n.a.) a vederilor lor politice. Care erau, desigur, antiliberale, dar mereu predispuse spre compromis”. Însă ura pe care o nutrea Eminescu faţă de liberali a fost transpusă în coloanele gazetei „cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii conservatoare”, făcând din „Timpul” în practică „un organ de expresie al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi”. Poziţia sa radicală, redată în articole vehemente, nestăpânite, a atras supărarea liderilor junimişti. Astfel, în octombrie 1878, I. A. Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase „Timpul” în ziarul său personal. Divizarea oamenilor politici români în două grupări, liberali şi conservatori, s-a făcut remarcată în preajma anului 1848, când liberalii militau pentru transformări profunde, în stare să deştepte conştiinţa naţională la români şi voinţa lor de a se dezvolta în strânsă legătură cu

74


civilizaţia occidentală, iar conservatorii s-au identifi cat cu spiritul mai tradiţionalist reprezentat de Regulamentele Organice. Divergenţele dintre cele două curente politice au continuat să se adâncească după 1848, ele fi ind legate de reformarea instituţiilor statului şi-n mod deosebit a rezolvării problemei agrare. Impulsionarea organizării aderenţilor, la liberalism sau conservatorism, în partide politice, au fost generate de noua Constituţie de la 1866 şi lupta pentru putere a celor două grupuri de interese. Constituţia prevedea alegeri periodice pentru Reprezentaţiunea Naţională (Parlamentul Ţării - n.a.), formată din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Gruparea politică sau facţiunea, în limbajul epocii, care obţinea majoritatea parlamentară, era însărcinată de domnitor să formeze Guvernul, deci deţinea puterea. Menţinerea conservatorilor la putere, de prinţul Carol, o perioadă neobişnuit de lungă (11 martie 1871 - 4 aprilie 1876), a neliniştit facţiunea liberală, care s-a organizat, în ianuarie-martie 1875, în aşanumita „Coaliţie de la Mazar- Paşa”, ce a pus bazele Partidului Liberal, primul partid politic din România, în accepţiunea modernă a termenului. Pentru a înceta agitaţiile de stradă, atacurile violente din presă şi unele eventuale comploturi organizate de liberali privind înlăturarea sa de pe tron, Carol a chemat la guvernare Partidul Liberal, care va conduce Ţara timp de 12 ani, prin mâna autoritară a lui I. C. Brătianu, supranumit şi „Vizirul”. Obţinerea independenţei de stat, la începutul guvernării liberale, a dus la creşterea prestigiului politic al acestuia, dar şi la impunerea unor măsuri legislative, inclusiv schimbarea unor articole din Constituţie, care să consfi nţească noul statut internaţional al României şi al unirii Dobrogei cu Patria-mamă. Aceasta ducea la consolidarea autorităţii liberale pentru foarte mult timp, şi-n mod invers proporţional la slăbirea facţiunii conservatoare, ai cărei foşti miniştri în Guvernul Catargiu mai erau şi implicaţi în anchete parlamentare pe motive de abuz în funcţie, încălcarea legilor, delapidare de fonduri, falsifi - carea alegerilor etc., fi ind înlăturaţi din parlament. Teama cea mai mare era că liberalii vor proceda şi la alte reforme care vor afecta grav interesele moşierilor. În acest context, nefavorabil conservatorilor, se impunea cu necesitate strângerea rândurilor şi unifi carea forţelor conservatoare într-un partid politic care să contracareze acţiunile anti-conservatoare ale liberalilor. Mai mult ca oricând, se impunea şi în domeniul presei conservatoare să se încredinţeze munca unor ziarişti cu condei şi talent, buni cunoscători ai vieţii politice româneşti şi a năravurilor politicienilor, care să poată 75


combate cu succes acţiunile liberalilor. Practic, este momentul aducerii la Bucureşti, la „Timpul”, a lui Eminescu.

Casa lui Pogor unde se desfășurau ședințele Junimii

Care este contribuţia lui Mihai Eminescu la dezvoltarea presei românesti şi a particularitaţilor ei stilistice? Răspunsul ar fi că, în condiţiile în care publicistica romaneasca de pana la Eminescu era in general tributara unui stil mai degrabă bombastic, îndatorat modelelor presei revoluţionare de la 1848, şi patosului romantic specific acelei perioade, lui Eminescu i se datorează instituirea unui stil modern, neologic, elevat, dar totodată logic şi accesibil, inspirat de tezaurul de proverbe, regionalisme şi expresii populare româneşti. Articolele publicate în paginile “Timpului” nu numai că au atras atenţia contemporanilor, provocând mare vâlvă, dar impresionează şi astăzi prin vibraţia lor patriotică, prin admiraţia faţă de bărbăţia şi spiritul de jertfă al ostaşilor români în Razboiul pentru independenţa naţională din 1877, ca şi prin luciditatea cu care poetul judecă realitaţile din actualitatea social-politică a acelor ani. Totuşi publicistica eminesciană nu a fost supusă unei analize care sa-i evidenţieze conţinutul şi valoarea stilistică, fapt cu atat mai straniu, cu cât Eminescu nu şi-a recunoscut, în mod oficial, decat o singura profesiune, aceea de jurnalist. Publicistica lui Eminescu a fost în mod paradoxal marginalizată, ceea ce a generat o apreciere unilaterală a scrisului său, deşi numai împreună ele pot oferi o imagine completă a creativitaţii eminesciene. Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate 76


genurile jurnalistice, a fost promotorul diversificarii speciilor publicistice, a cultivat stirea, cronica dramatica, cronica muzicala, revista ziarelor, recenzia si editorialul, reprezentând un moment decisiv în procesul de “profesionalizare” al gazetarilor. Putem distinge trei perioade în evoluţia stilului eminescian: perioada începuturilor, anii 1870-1876, cand Eminescu a colaborat la Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare si Românul, perioada consacrarii anii 1876-1877 la Curierul de Iaşi când se dovedeşte vocaţia culturala polivalentă a poetului si perioada apogeului 1877-1883, fază care aparţine mai ales comentariului politic, articolele cu caracter polemic devenind deosebit de vehemente în critica bine-cunoscutelor “forme fără fond”. Publicistica lui Eminescu s-a impus atat la vremea publicării, cat şi în posteritate prin ideatică şi strălucire expresivă. Oscilând între teribilism şi obtuzitate, publicistica lui Eminescu rămâne o dimensiune profund definitorie a operei, în ciuda controverselor şi negaţilor. Parcurgându-i publicistica îl descoperi pe poet, pe prozator, pe dramaturg. El nu este un scriitor care practică amatoristic o gazetărie de circumstanţă şi eventual de vacanţa, gazetaria eminesciana a fost destin şi opţiune. Nu e deloc lipsit de semnificaţie ca angajarea gazetăreasca începe în 1870 şi se sfarşeşte în 1889. De aici rezultă nu numai implicarea sa gazetărească, în istoria dramatică a timpului, ci şi, între altele instituirea unui limbaj adecvat domeniului. "Vocea lui Dumnezeu, este vocea poporului; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul poporului, dau înteles glasului poporului, sunt eu vocea lui Dumnezeu". Din acest extract inţelegem ca ne aflăm în faţa unui excepţional artist al cuvântului şi că acesta s-a simţit menit unei misiuni de apostol, iar finalitatea actului gazetăresc era a convinge şi a învinge. Dimensiunii informative i se adaugă şi o dimensiune analitică şi combativă, discursul publicistic se particularizează prin atitudine polemică, prezentă în mai toate manifestele sale. O altă caracteristică a scrierilor lui Eminescu acea că articolele sale sunt de multe ori construite pe temeiul prezenţei unui interlocutor, ceea ce ne oferă, nouă cititorilor, un puternic impact emoţional. Publicistica lui Eminescu a abordat doua zone de interes, pe de-o parte viaţa culturală, în primul rand teatrul, limba si literatura, învatamântul, şi pe de alta parte viaţa social-politică. Articolele având ca obiectiv cultura, sunt caracterizate printr-o atitudine intelectuala sobra, prin rigoare şi limbaj de specialitate colorat neologic, dar şi prin cultivarea ironiei şi a formulei sentenţioase. Articolele privind viaţa 77


social-politică se definesc prin interogaţia retorica, prezenţa unui interlocutor şi prin ţinuta polemică. Se valorifica oralitatea, cultivarea ironiei şi caricaturii. Reprezentativ pentru acest tip de articol sau discurs publicistic privind politicul, este urmatorul fragment: "Căci din doua una. Sau acesti oameni sunt cu toţi genii şi prin calitatea muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând nici o valoare nereprezentând nici un interes general decât cel al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în intunericul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi numai de palavre, meseriaşi nu, bresla cinstină n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fuduli, mult mai înfumuraţi decât colaboratorii din nemurile cele mai vechi ale ţării". Textul publicistic eminescian adoptă un limbaj individual prin retorism şi simplitate, neologism şi archaism. Interogaţii retorice, fraze enunţiative ori exclamative, care dau relief atitudinii ironice a poetului şi propriului stil de comunicare. Putem observa folosirea unor construcţii oximoronice şi a unor figuri de stil definitorii pentru scrisul poetului, acestea potenţeaza discursul său publicistic, caracterizând cum nu se poate mai bine pe jurnaliştii şi mai ales pe oamenii politici ai vremii. Construcţii precum: onestitate inversă, America dunăreană, mesteşugul patriotismului reversibil, patriotism platonic, daltonism intelectual, voinţă negativă, utilizate în scopuri polemice , gravitează în sfera satirei, a ironiei şi a sarcasmului, pe care Eminescu a înteles să le pună în slujba corectitudinii morale, pe care el, ca om de litere, nu o concepea decât însotită de corectitudinea limbii. Textele eminesciene sunt produsul impactului cotidian al artistului cu o realitate complexa. Marea majoritate a articolelor reprezintă expresia unei ciocniri între propriile gânduri, idei, valori şi lumea în care a trăit şi pe care a încercat s-o modeleze sau măcar s-o judece.

10. EMINESCU ȘI CARAGIALE În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamațiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tânăr bine legat, cu studiile întrerupte și pus pe căpătuială. În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se atașază de trupa lui de teatru . Văzând în el un copiator de

78


texte excelent, cu un scris impecabil, și iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajază ca sufleor și copist la Teatrul Național. Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori, Caragiale și Mihai Eminescu.

I.L.Caragiale

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vieții noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat prea devreme în vâltoarea vieții e pus față în față cu un tânăr pribeag, fugit de acasă, răzvrătit contra școalei și găsind timp, între munci istovitoare, să-și înzestreze sufletul cu o comoară de cunoștințe. Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investește în ochii acestuia ca un tânăr de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o scluptură antică sau ca un sfânt hărăzit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternanțe de euforie și tristețe ce-i caracteriza vârsta adultă, rămâne impresionat de personalitatea lui.,,E prea frumos să fie adevărat!” avea să exclame Caragiale mai târziu, aducându-și aminte de întâlnire. Și lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a părut a fi a unui dandy îmbrăcat bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de teatru. Acum în această sesiune teatrală dintre anii 1868 și 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru literatură. Câte discuții s-au depănat între dânșii, în ceasurile lor libere, petrecute laolaltă, între două spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar și de cultură.

79


Caragiale a fost martor și la la plecarea lui Eminescu la Viena, însoțit de fratele său, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care să ateste legăturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise și publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl laudă în ,,Direcția nouă”(1872), punându-l imediat după Alecsandri. Să fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale? În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în București adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grăbește să-l cheme în redacție pe Caragiale, spunând că un altul mai bun ca el nu există în tot Bucureștiul. Se vede treaba că Eminescu îi urmărea mersul lui la ziarele „Claponul” și „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „Național-liberarii” și „ Liberalii și conservatorii” nu au darul să atragă atenția șefilor junimiști precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrâna împreună cu cei doi la ziar, ne-a lăsat cele mai prețioase amintiri despre atmosfera redacțională și despre prietenia dintre Eminescu și Caragiale. Cu „Roma învinsă”, Caragiale pătrunde la Junimea. Cu talentul său scenic, a prezentat junimiștilor piesa aproape jucată de el, mimând, gesticulând și rostind apăsat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei puseseră la cale să scrie și o „ Gramatică”, împărțindu-și rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa și Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodată. Ca să învețe de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gică-contra” tratând drept moftangii pe Kant și pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevărate lecții de filozofie. După ceasuri lungi în redacție ei se căutau și prin oraș, izolânduse la nesfârșite taclale. Cei doi își câștigaseră întietatea și la Junimea, unde, cu toate că erau cei mai tineri, își câștigaseră un adevărat prestigiu prin precizia și fermitatea vederilor critice. Eminescu se mulțumea cu încuviințarea lui Maiorescu și se bucura de admirația mută a lui Caragiale, „Las’ c-a tăcut și hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune că „era o plăcere nu numai pentru dânșii ci și pentru oricine care vedea cum petrec împreună.” La ziarul ,,Timpul”, Caragiale trăgea mâţa de coadă, lăsând beleaua mai mult pe Eminescu şi Slavici. După ce a participat câtva timp la şedinţele Junimii din Bucureşti, îşi schimba atitudinea dintrodată şi-l atacă și pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui şi l-a publicat în revistă. Ţine conferinţe împotriva-i, deşi mai târziu l-a linguşit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” şi n-a mai vrut să aibă cu el decât relaţii,, literare”. 80


Caragiale era un,,graeculus” înfigăreţ şi foarte agil. Observând că nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie şi pe Slavici în proză, el se axează pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfătuit şi de Eminescu, care văzuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic şi cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfăşura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, dărâmător de valori, indiferent la morală, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste măsură în puterile lui, Caragiale nu se putea să nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de altă talie etică şi artistică. Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras nişte acte compromiţătoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu şi i le-a dat ,,andrisantului”. După opt zile de absenţă din redacţie, Caragiale este numit inspector școlar cu 800 de lei pe lună de către „andrisant”. Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primăvara anului 1878 până la mijlocul anului 1881, când a trebuit să părăsească redacția, silit din motive pe care numai el le cunoaște. Istoriografia literară ne vorbește și de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibilă rămâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adică Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la București. Femeia era frumoasă și atrăgea atenția bărbaților, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rică Venturiano. Ocazia se ivește tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor școlar pe județele Neamț-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-și găsește consolare în casa femeii fie la TârguNeamț, fie la Iași. Cei doi au întreținut și o corespondență, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Și nici Veronica nu le-a păstrat pe-ale lui. Dacă le păstra poate posteritatea avea să cunoască mult mai multe taine din relația lor.

81


Teiul lui Eminescu din Copou

Numit revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, I. L. Caragiale o asaltează pe Veronica Micle, cu atenţiile lui de amorez şi veştile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critică pe Mihai faţă de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de supărare cu poetul. Scipione Bădescu îl pune în gardă pe Eminescu despre legăturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamţ, legături fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei şi l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destăinuit şi ea secretul despre ,,boala” lui, ,,păcat” pentru care Eminescu o iartă. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” față de Caragiale.Se spune că chiar ar fi vrut să-l împuște cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas. Nu l-a iertat însă niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă dură se întâmplă chiar într-una din şedinţele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa cortului, ,,dimpotrivă Eminescu şi Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu). Veronica nu era disponibilă să facă,, prostia” de a se îndrăgosti de Caragiale, Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi insinuează o intriga specifică lui Caragiale cum că dramaturgul ,,i-a înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el înşuşi”. Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce păcat că nu se poate face nimic dintrun asemenea om! Firea l-a înzestrat bine și viața l-a tentat cu toate prefăcătoriile și bunurile ei: a fost sărac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil și o fi fost iubit, niciodată nu și-a uitat 82


menirea, pe care cel ce l-a zămislit se pare că i-a suflat-o la ureche, după ce l-a gătit, zicându-i, cu un picior în spate:„„du-te să fii trivial!” La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, străbate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a făcut poetului. Cu toată bârfa lumii, Eminescu a fost alături de Veronica până la sfârşitul vieţii. O fotografie, descoperită recent, îl arată pe Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.

11. EMINESCU ȘI MACEDONSKI Doi mari poeţi aflati într-o continuă luptă. Care să fie cauza, Dumnezeu ştie. Să fie opoziţia dintre ,,Literatorul” si ,,Convorbirile literare”? Sau faptul că junimiştii îl considerau un iremediabil ratat în ale poeziei, o figură ciudată şi bizară, care aleargă după glorii pierdute. Dacă Macedonski se deslănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii, iritat de faptul că Alecsandri primise premiul Academiei, junimiştii ripostează, prin pana lui Missir, deabia în 1883 printr-o recenzie distrugătoare la volumul său de ,,Poezii”.

Macedonski vedea în Eminescu un exponent tipic al Junimii şi, din această cauză, îl ataca mereu pe tema,,imperfecţiunilor formale”din poezia lui. Cauzele conflictului de ordin personal dintre cei doi par a fi mult mai vechi şi ele rămân necunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în ,,Timpul” în articolul ,,Naţionalitate şi cosmopolitism’’(1881) şi că portretul satiric eminescian din ,,Materialuri etnologice’’,1882, este al lui Macedonski. În orice caz, Macedonski se plânge mereu de atacurile permanente ale ,,confratelui

83


Eminescu’’ în ,,Timpul’’. De altfel unele atacuri neînsemnate apăruseră din 1879 acuzându-l pe Macedonski de falsuri şi escrocherii în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă. Nepotrivirile temperamentale dintre cei doi poeţi erau profunde şi Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai întotdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se în furia lui egocentrucă, de nici un obstacol. Greşeala lui fatală este în 1883, când Eminescu se îmbolnăveşte, şi scrie nefericita epigramă ,,Un X pretins poet…” După publicarea epigramei, un val de indignare publică se ridică împotriva lui, cu consecinţele cele mai grave pentru viaţa şi opera lui. Deşi încearcă să se disculpe, toate ziarele refuză să-l mai publice, excepţie făcând ,,Românul’’. Evenimentul ia aşa de mari proporţii încât abonaţii refuză ,,Literatorul’’, societatea Literatorului se destramă şi poetul este arătat pe stradă cu degetul ca un detractor al lui Eminescu, expus oprobiului publicului. Deşi poezia lui era o noutate în lirica românească, nimeni nu mai vrea s-o citească. Văzând toate aceste manifestări, Macedonski, indignat, se hotărăşte să plece la Paris. Poetul avea o solidă dotă din partea soţiei, Ana Rallet, ce-i asigură un trai modest pe malurile Senei. Aici vrea să uite limba română şi încearcă să se impuna ca poet de limbă franceză în ,,L’Elan litteraere’’ din Liege şi în ,,Bulletin officiel de I’Academie des Muses Santonnes’’. Moartea lui Eminescu în 1889 pune capăt acestei lupte, dar Macedonski rămâne pe viaţă cu acest mare stigmat care i-ă umbrit opera.

12. EMINESCU ȘI CLEOPATRA LECAPOENARU Izgonit din empireul inimii Mitei, unde de altfel nu avusese niciodată loc, Mihai, cu sentimentele rătăcite şi răvăşite de focul dragostei tartanice care părea că nu se stinsese definitiv pentru Veronica, găsise un dulce narcotic sentimental, un paliativ de ultimă oră, în văduva disponibilă din societatea pe care o frecventa atât în casa Kremnitzilor căt şi în cea a lui Maiorescu, pe numele adevărat de fostă nevastă, de Cleopatra Leca-Poenaru. Femeia semăna şi-n nume şi-n renume cu faimoasa regină a Egiptului, cu care-i plăcea să se compare. Aluat din coca lui Caragiale, verişoare lui primară, cum şi-o recomanda amicilor,- Cleopatra era înainte de toate o frivolă. Înaltă, solidă chiar, cu un corp atletic, bine pus la punct în strânsorile dedesubturilor, Dalila nu era chiar de lepădat şi, bărbaţii, amatori 84


de şuiete, roiau pe lângă ea, atât pentru izul dulceag al glumelor ei, cât şi pentru amorurile ei împărtăşite cu atâta nonşalanţă şi-n stânga şi-n drepata, mai mult din instinct, căci de inimă nu putea fi vorba. De altfel fostul ei soţ, căpitanul Poenaru, divorţase de ea decurând tocmai dintr-un asemenea motiv- un flagrant delict amoros cu alt bărbat în căminul conjugal- şi procesul devenise celebru în urbea Bucureştiului, dând de furcă câţiva ani tribunaleler bucureştene. Apoi, nu tocmai tânăra văduvioară, uitase repede cele întâmplate şi-şi juca rolul de divă încontinuare, având în vedere că femeia era şi artistă. În costum de amazoancă, umbla lala călărind pe un bidiviu pursânge din herghelia regală pe la Loleşti şi Popânzăneşti-Romanaţi, pe moşiile ei, pe care, rând pe rând, le păpase ca o crăiliceasă a Bucureştiului, la roata norocului sau la cărţi cu fanti de tot felul. Şcolită prin Franţa în lupanarele Parisului sau pe la Viena, femeia avea şi ceva cultură. Nepoată a pictorului Lecca, iubea arta şi pictura, mergea la teatru, la concerte, la baluri şi la seratele literare ale lui Maiorescu. Stătea mai mult pe la faimoasa Momuloaia, bunica lui Caragiale, care o probozise cu numele de Cleo. Aici, probabil o cunoscuse Eminescu prin amicul sau din acea perioadă, Caragiale, care i-o recomandase ca artista de teatru. Cum poetul avea slăbiciunea artistelor de teatru, reflex al peregrinărilor lui cu artiştii de teatru din trupele lui Fani Tardini şi Iorgu Caregiale, sau cu artistele de la Teatru cel Mare din Viena, legase o oarecare amiciţie. Primele discuţii probabil că fuseseră despre teatru, Eminescu o întrebase unde făcuse teatru, cu cine arta dramatică, ce piese jucase, ce roluri îi plăcea, dacă-i plăcuse Viena si Parisul… Da, femeia fusese şi la Viena şi la Paris, văzuse de toate, se cultivase, îi plăcuse totul, muzica Vienei, pădurile Vienei, Teatru cel Mare, Opera, Cabareturile pariziene, pictorii timpului, depravarea dulce a oraşului Soare. Aşa se face că Eminescu îi face mai multe vizite pe strada Cometei, mai ales iarna, devenind ,,un companion de crailic”, jucând rolul lui Donjuan. Insemnarile lui despre femeie ne duc cu gândul la intimităţi ce nu se pot povesti. ,,Lună, dulce-ai fost în acea plăcută, Sfântă noapte, când suspina Cleopatra…Eşti tu cuminte, Cleopatra? Eşti o mizerabilă cochetă, Cleopatra! Tu m-ai ucis moraliceşte. Mi-ai rupt șira spinării, m-ai dăşelat moraliceşte, încât nu mai pot avea nicio bucurie în viaţă. Mi-e atât de frig în interiorul inimii, sunt atât de bătrân, Dalilo…” Despre noua achiziţie a lui Eminescu, primul aflase Maiorescu, probabil chiar din gura femeii care i se lăudase, pentru că îi scria unui prieten din Iaşi, ca să ajungă la urechile Veronicăi: ,, Eminescu, amorezat de doamna 85


Poenaru-Leca, găseşte în această doamnă cam corpolentă multă inspiraţie…” Nici lui Mite nu-i convenea ,,noua achiziţie” Prietenul lui Maiorescu de la Iaşi, pentru a afla lucruri mai concrete, se adresa Mitei. Femeia îi răspundea răutăcios, persiflând pe poet: ,,Eminescu era pe de-a-ntregul disperat ieri… aş spune că absenţa doamnei din inima lui ( n.n. probabil absenţa de la serate) explică tristeţea lui. Bietul băiat! Cred că ea a răspuns la declaraţiile sale printr-un hohot de râs si el, aşa se spune, nădăjduia să fie acceptat ca soţ” Eminescu, detaşat de aceşti binevoitori, o ura şi-o incrimina pe Cleopatra în versuri, comparând-o cu faimoasa Dalilă; acum era timpul când i se năruiau definitiv planurile matrimoniale cu Veronica şi când boala se cuibarea din ce în ce mai mult în corpul lui, instalându-se definitiv:,, Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le pun?/ Ah! Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!” Nu-i mai rămăsese decăt consolarea: ,, Proştii se-nsoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul nicicând. Dacă acesta o face, s-o faca încai din comoditate şi în deplină ignoranţă că va fi înşelat de femeia lui.” Ucenicul lui Schopenhauer începea să-şi urmeze maestrul…

13. BOALA LUI EMINESCU

86


Aici la Mărcuța a fost internat Eminescu

Boala lui Eminescu nu a venit din senin. Ființa poetului a rezistat treizeci și trei de ani, fiind supusă incandescenței bolii și marilor combustii ale muncii sale creatoare. Încă de la vârsta de 18 ani, pe când era la Viena el era conștient că „nu mai poate fi fericit în viață”, stătea zile întregi închis în casă, acuzând dureri de cap, de urechi, de stomac. La Universitate din Berlin se plângea adesea de „dureri de genunchi ” Să fi fost toate acestea rezultatul luesului matern de care vorbesc mai toți apropiații săi ? Poetul își cunoștea boala, îi știa cauzele și-i studia efectele asupra sa. Când doctorul Kremnitz, la un consult al lui Eminescu, căruia îi apăruseră ulcere pe picioare, îi spune că n-are nimic, a făcut o mare greșeală. Încă de acum trebuia sfătuit să ia măsuri preventive, adică o dietă severă, fără abuz de tutun, cafea și alcool, fără surmenaj intelectual etc. Nimic din toate astea nu i-a fost prescris și poetul a continuat să ducă o viață dezordonată cu mâncare pe apucate, cu o muncă istovitoare, cu nopți albe, cu exces de tutun, cafea și, când se ivea situația, și cu alcool. Între 21 ianuarie și 11 februarie 1883 doctorul Kremnitz, la recomandarea lui Titu Maiorescu, îl internează la Spitalui Brâncovenesc, fără mari rezultate. Poetul simșea că ceva nu e în regulă cu el, cu o mare scârbă de viață striga în poeziile sale că „organele-s sfărâmate și maestrul e nebun”.

87


Sanatorul Oberdobling

Anu 1883 a fost fatal pentru poet. Simțind că nu mai poate sta în singurătate, se mută la Ioan Slavici, întemeindu-se pe prietenia lui. Slavici îl înștiințeazî pe Maiorescu că mihai Eminescu are „manifestări ciudate”. Pe 5 iunie pe o caniculă îngrozitoare, când Mihai Eminescu pleacă la Iași la sărbătoarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, el se manifestă și mai ciudat. Nu-și mai citește „Doina”, iar în bojdeuca lui Creangă a scos un revorvel, spunându-i gazdei, la culcare, că i-e frică de „canalia liberară”

Titu Maiorescu

Venind la București, boala se accentuează. Maiorescu chiar notează în Însemnările lui zilnice pe data de 23 iunie 1883 : „ Și Eminescu, care devine din ce în ce mai alienat.” Fără a lua vreo măsură cu el, Constantin Simțion îl antrenează la băutură pe 25 iunie, chefuind până la miezul 88


nopții, făcând rămășaguri aiuritoare. Acum intră în conflict și cu gazda, soția lui Slavici, pentru comportamentul lui ciudat, care striga, vorbea singur, se plimba prin cameră. Ceea ce o face pe Ecaterina Magyarossy să scrie lui Maiorescu : „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău.” Pe 28 iunie 1883 Eminescu este închis la stabilimentul băilor, încuindu-se pe dinăuntru. „Am fost siliți să-l îmbrăcăm în camisonul de forță și astfel l-am condus la Institutul Caritatea...” ( T. Maiorescu). Filmul bolii lui Eminescu acum ia forme paroxistice. De la medici psihiatri până la eminescologi de ocazie și-au dat cu părerea despre boala lui Eminescu. Unii au politizat-o de-abinelea punând-o în legătură cu conspirația masonică și cu poliția hamsburgică care au vrut să-l termine pe poet pentru atitudinea lui politică și pentru articolele pe care le scria în Timpul, care erau un fel de pericol pentru Imperiu. Să fi fost toți prietenii lui Eminescu și doctorii care l-au consultat un fel de conspiratori secreți ai poliției hamsburgice ? Nu-mi vine a crede. Eminescu putea să fie înlocuit de la Timpul și să i se închidă gura și altfel, nu neapărat făcându-l nebun. La 5 iulie 1883 doctorul Șuțu elibera un certificat medical cu următorul diagnostic : „Subsemnatul doctor în medicină attest că d-l Eminescu adus în căutarea Institutului Caritatea din București la 28 iunie 1883 de către Onor Prefectura Capitalei este atins de alienație mintală în formă „manie acută”, stare care reclamă o căutare serioasă în un stabiliment special.” Tratamentul doctorului Șuțu s-a dovedit ineficace, fiind un tratament empiric. De-abia în toamnă pe 2 noiembrie 1883, un prieten al lui, Chibici, fost coleg de școală, pleacă cu Eminescu la Viena și-l internează la sanatoriul Obersteiner de la Ober-Dobling de lângă Viena. Boala lui Eminescu pricinuiește un mare rău și tatălui său, care-i grăbește sfârșitul pe 8 februarie 1884, iar pe 7 martie 1884 la Ipotești moare și fratele său, Niculae, care s-a sinucis „prin împușcare”. La acest sanatoriu Eminescu pare a se simți mai bine. Dieta severă și tratamentul clinic, aplicat de doctori, restabilesc starea bolnavului. Acum Eminescu se interesează de lada de manuscrise și de viitorul lui. După ce iese din sanatoriu, Chibici face o excursie cu el prin Italia, care nu i-a fost de bun augur. El voia să vină acasă la „mămăliga strămoșească”. Cum prezența sărbătorilor de Crăciun se apropia, Titu Maiorescu se grăbea să scape de poet, trimițându-l la Iași ca bibliotecar al Universității cu un salariu de 289 de franci „care se vor realiza din cotizații”. Acest lucru nu se realizează, este numit subbibliotecar de formă, așteaptă un post de revizor care nu mai vine.

89


Boala își urmează cursul inexorabil. Știrile din anii agoniei ieșene sunt triste. Acum abcesele picioarelor supurau, făceau cruste și-i produceau mâncărimi de nesuportat. La 1 august 1885 pleacă la Limanul de lângă Odesa unde stă cca două săptămâni, fiind renumit pentru nămolul lui care făcea minuni. Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți” (Miron Pompiliu)

Prima ediție Eminescu

Eminescu devine agresiv pe stradă, necontrolat în atitudini, și este internat la bolnița de la Neamțu între 9 noiembrie și 9 aprilie 1887, unde este supus unui tratament empiric pentru liniștire. Pentru moment își revine iarăși și este luat la Botoșani de sora lui, Henrieta. Acum se inițiază „liste de subscripție” pentru poet iar Henrieta anunța că poetul se simte mai bine. Pe 12 aprilie 1888 Veronica Micle vine la Botoșani, îl rupe pe Eminescu de Henrieta, împotriva voinței ei, și-l duce la București, cu scopul de a fi sub controlul ei și al medicilor. Interesant că acum Eminescu participă la spectacole de teatru, se plimbă pe stradă cu Veronica și cu alți amici, cum ar fi alexandru Vlahuță. Într-o fotografie descoperită recent, unde sunt mai mulți artiști, elevi și scriitori, poetul se află în spate lângă Veronica Micle și Vlahuță. În față ecranul fotografiei este ocupat de Caragiale care se duielează cu un mare artist.

90


Sanatoriul Caritas

14.

SFÂRŞITUL POEȚILOR -

91


Masca mortuară a lui Eminescu

În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte. Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”. Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea ,,mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută”, ,,…capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”

92


Mormântul lui Eminescu de la Bellu

Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Naţionalul” şi ,,Constituţionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, a Academiei Române, a societăţii ,, Tinerimea română”, a societăţii universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei şi la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”. Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor” De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea Şerban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru 93


Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascalii lor. În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator. În timp ce convoiul mortuar urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. .Ajunşi pe aleea înmormqntării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu. Studenţi Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta rămaşiţele pământeşti ale poetului. Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului. Ca o ironie ă sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor: T. Maiorescu……….100 lei; Alexandru Djuvara…60 lei; J. I. Socecu…………40 lei; Teodor Rosetti……..60 lei; Dr. Neagoe…………40 lei; D. Cepescu…………20 lei; Ioan Colţescu………20 lei; Profesor Mândreanu 20 lei; Dr. Mihaiu…………10 lei; Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicaţia daca iă plătit . Dr. C. Felix…………20 lei Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu ( marele Kogălniceanu !) nu a plătit!

94


,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase- Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”

La moartea lui Eminescu nu s-a făcut nicio fotografie, fiul lui Jiqvidi, participant la înmormântare, a făcut această ilustrată în peniţă.

În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn. De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botoşani şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti. Îşi măritase fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau 95


văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole. Există şi o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru. Din păcate Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-ă închinat o poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună! Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe, Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreunăNoi visam eternitatea în durata unei clipe” …………………………………………… ,, Gândeşte-te, îi scria ea Măndicăi, de un an de zile n-am mai făcut un vers cât de infim şi în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute a fost făcută.” Acum şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu” După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă: ,,O moarte vin de treci Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm, Să dorm pe veci”

96


Mormântul Veronicăi Micle de la Văratic.

Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-ă venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. Şi-a adus aminte de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială. Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face.. La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889… Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată si ea spre depărtările astrale să se întâlnească cu poetul. Şi din lumea lui, repeta blestemul: 97


,,Nici cenuşa noastră-n lume, Scumpo, nu s-o întâlni!’ Şi asa s-a împinit blestemul, Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii. Dar din dragoste lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea. Visez mereu o statuie a dragostei şlefuită din piatră care să eternizeze dragostea în figurile îmbrăţişate ale celor doi poeţi, cu titlul pus de Perpessicius, care şi-ă pierdut vederea pe manucrisele poetului: Martirii lui Eros.

15. FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU În ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate, Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul ochiului fotografic curios. El a fost conştient că o fotografie rămâne peste veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografii bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuti si alta, spre sfârşitul vieţii

împreuna cu o grupă de actori la Bucureşti. Întâia fotografie care ni s-a păstrat este cea luciferiana din anul 1869, făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele său Şerban, care locuia aici, cu gândul de a urma cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să se încrie i s-a cerut o fotografie pentru dosar. Un funcţiopnar scrupulos al Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de

98


absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea:,, Denumirea şcolii în care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a răspuns: ,,Scoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă. După cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografia a fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska. Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.” Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E.Hodoş. Probabil că şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu s-au mai păstrat. Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreapţă către această fotografie. Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografie este singura care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model acesta fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa, şi chiar cu întregul romantism european. La o statistica putem spune că fotografia a ajuns la peste un miliard de exemplare.

A doua fotografie a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru aşa ceva. ,,Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.”( Maiorescu) Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din anul 1884 ale lui Eminescu. Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a 99


fost considerat,, cea mai credincioasă icoană a lui” Fotografia este reprodusă în ediţia princeps 1883 a poeziiloe eminesciene si pe prima pagină de doliu a ,,Familiei” ,,Subtiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G. Călinescu), portretul va fi valorificat si în arta plastică de artişti.

A treia fotografie are o istorioara ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui A.C. Cuza pentru a ne povesti: ,,În sfârşit, într-o zi,vara,(1884), profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimtit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, cee ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” Fotografia apare întradevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boala care pusese stăpânire pe el.

A patra fotografie şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie, anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după moartea poetului. Fotografia s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia, 100


venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu, bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă si de Cornelia Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului si a Henrietei. La 20 noiembrie 1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian: ,,Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n. preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi luase apărarea în Timpul -15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi” Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: ,, Astăzi, simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de mult timp”. Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav. Ion Scurtu ne spune că,, fotografia îl nedreptăţeşte pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui Eminescu” ,,Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundati şi stătuţi” nu mai corespunde figurii ideale consacrate. Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior pierdute. Augustin Z.N.Pop arată că,, În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui curant” De asemeni Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la Odesa. În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui Eminescu , la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.

Un portret fals publicat de G. Călinescu în ,,Viaţa lui Eminescu” ,,Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru si Şerban Cioculescu. Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu şi este provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un bărbat matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de 101


mobilier. Rămâne un mister fotografiea în care poetul stă în picioare rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu.

Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi alta în 1888, cu un an înainte de a muri. Dacă în prima fotografie vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al doilea, în a doua fotografie avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă. Această a doua fotografie, descoperită recent, pare să fie făcută lângă Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Maniuc (vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan. Vechiul Hotel Dacia găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografia a aparţinut lui Nicolae Soreanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul tipogaf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N. Pantelimon a transmis-o nepotului sau şi aşa a ajuns fotografia până la noi. Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografie, care s-au transmis până la noi. Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.

102


Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care purta o pălă rie vieneză cu panglică, iar în stqnga poetului era Vlahuţă. Încă din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgqnd totuşi nădejde la o mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene. Fie ieşi seră de la un spectacol, fie de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră sa facă o fotografie impreună. În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul Iancu brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului turmentat şi Ion din ,,Năpasta” În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie. 16. Îl mai iubesc tinerii pe Eminescu ? Într-un sondaj ad-hoc făcut pe cca 25 de tineri cu întrebarea dacă îl iubesc pe Eminescu am constatat că aproape jumătate mi-au spus că

103


Eminescu nu mai este în atenția lor. De ce ?- i-am întrebat. Răspunsurile au fost variate. Eminescu este depășit, epoca romantismului s-a dus demult. Ne-am cantonat în Eminescu, cu nefericirea lui, cu iubirile lui neîmplinite. Veronica Micle nu mai e iubita ideală care se sacrifică pentru iubit. Dacă vrem să întinerim poezia postmodernistă, ziceau ei, trebuie să ieșim din Eminescu. Acum sunt alte timpuri, avem televiziuni, internet, o viață care se desfășoară tumultos, iubitele nu mai au mirosul romantic al secolului trecut, e la modă sexul cu toate capriciile lui, s-a dus moda domnișoarelor de pension, moda tinerilor don juani care tremurau pe la ferestrele desdemonei și-i făceau declarații de dragoste în versuri. Bine, bine, dar numai aceste elemente vă fac să nu-l mai iubiți ? Poeziile lui de dragoste sunt unice, versurile lui au sclipirea aurului și a marmorei șlefuită până la perfecțiune, el a fost și este și astăzi marele poet care a trasat noi direcții în literatură, (poezia modernă începe cu Eminescu), un mare ziarist, un mare filozof, un mare patriot. Tăcere. „Poezia lui s-a zaharisit.”- îmi răspunde cineva. „Ai citit această poezie ?”-l-am întrebat. „Spune-mi cîteva versuri din Eminescu !” Tot tăcere. Generații întregi au știut poezia lui pe dinafară, au recitat-o cu o pasiune înrobitoare : Sadoveanu, Vlahuță, Ibrăileanu, Iorga, Călinescu ,Noica, Petru Creția, Rosa Del Conte etc. Perpessicius și-a pierdut vederea pe manuscrisele lui, Augustin Z.N. Pop și-a ruinat averea umblând după o frântură de Eminescu. Sunteți superficiali, dragi tineri ! Nu mai citiți, nu vă mai aplecați pe carte cu pasiunea omului studios. Vă lipsesc lecturile fundamentale, vă lipsește dragostea față de lectură, pasiunea cărții. Sufletul vostru este furat de sclipirile clipei. Faceți orice ca să ajungeți scavul banului, care vă înrobește, vreți mașini, locuințe spațioase, visați la mari averi . Dar uitați un lucru : sufletul. Bogăția voastră cea mare, sufletul, este ruină. Tot fugind după himere, vă treziți la bătrânețe cu vânarea de vânt, vorba ecleziastului. Trebuie să știți că Eminescu nu este cel despre care vorbiți voi. Nu vreau să spun cuvinte mari despre el. Mai bine citiți-l și răscitiți-l și aveți să-l descoperiți cu tot farmecul lui. Eminescu vă va mângâia în clipele voastre de nefericire, Eminescu vă va trezi la viață, Eminescu va trezi în voi dragoste față de țară, acel patriotism mult hulit de voi, Eminescu vă va pune pe gânduri cu întrebările lui despre viață, vă va încânta cu poezia lui filozofică, cu poezia lui de dragoste, vă va deschide ochii cu articolele lui din ziarul Timpul, articole care au și astăzi aceeași valoare. Ascultați glasu lui în poezia „Numai poetul” : „Lumea toată-i trecătoare. 104


Oamenii se trec și mor ...................................... Numai poetul, Ca paseri ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului În ramurile gândului, În sfintele lunci Unde paseri ca el Se-ntrec în cântări.”

17 .Ultima mărturie a unei iubiri fără egal

105


Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni. În aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiază cu Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel: “Mă pierd uitându-mă la tine; Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” (“La un portret”) În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani. În acest fel, poetul încerca să suplinească lipsa pozelor atât de mult clamată de sora rămasă singură la Botoşani. Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei. Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile şi suferinţele acestora. În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal 106


MITUL EMINESCU SAU DE LA OM LA GENIU Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. El a început să se prefigureze cu ultimii ani ai vieții și primii ani de după moarte, substituindu-se figurii poetului mitul „tânărului geniu” (das junge Genie), de origine romantică germană. Romantismul a fost deosebit de productiv la capitolul mituri. Geneza mitului „das junge Genie” a urmat schema constituirii altor mituri romantice. Născut în Germania la finele secolului al-XVIII-lea, figura „tânărului geniu” s-a transformat spontan, fără nicio reticiență, pe teritoriul spiritual românesc. Eminescu a fost o figură ideală pentru a o întrupa. Nu încape îndoiala că transmutația s-a făcut prin ștergerea trăsăturilor concrete și prin adoptarea tacită a modelului constituit. Căpătând forță autonomă, figura eminesciană s-a abstractizat, depășind marginile istorice. Mitologizarea s-a făcut prin trecerea în umbră a detaliului și prin aspirația spre arhetip. Novalis și Kleist ne par exemplele celebre în acest sens. Descriind personalitatea geniului, Schopenhauer fixază în cadrele stabilite o realitate fluctuantă care era la modă. Mitologizarea descinde direct din viziunea Sturm und Drang-ului, obsedată de cuvântul Myth, care doar el conferea eternitate artei. Numai participarea la mit, arta și în special literatura iese din efemer. Propoziția lui Schlegel „Durch den Mythos wird die Poezie eben so unendlich” călăuzește generația sa, căpătând forme doctrinare în „Introducera în estetică” a lui Jean Paul, unde mitul comandă poezia și estetica. Poezia ce-și revendică o asemenea origine nu mai este considerată o simplă artă ci o modalitate de punere în contact cu Divinitatea. Trăsăturile specifice ale acestui mit romantic sunt următoarele : 1. Viața scurtă, curmată brusc, în plină tinerețe, de o forță brutală și oarbă, impasibilă de ocult. Așa s-a întâmplat și la Eminescu, dar exemple tipice ne oferă și Novalis, Kleist sau von Platen etc. „Tânărul geniu” este predestinat morții timpurii, condiționat și fascinat de moarte. Dorul de moarte al poetului Eminescu capătă valențe sfâșietoare în unele poezii. Vârsta lui Cristos de 33 de ani nu trece nici ea neobservată, devenind o componentă a mitului în măsura în care poate fi asimilată cu a „tânărului geniu”, ca sacrificiu solemn pe altarul artei. E o întâmplare sau o coincidență că și pe Eminescu la

107


33 de ani îl lovește dramatica boală la aceeași vârstă ca a Mântuitorului ? 2. Finalul vieții întunecat de nebunie, pierderea facultăților primordiale-inteligența și rătăcirea în neant, lovitura pe care o dă geniului se dovedește uneori extrem de crudă.Dau numai ca exemplu procesul-verbal din fatidica seară de 28 iunie 1883, când Eminescu a înnebunit : "PROCES-VERBAL. Douăzeci şi opt iunie, orele 7 seara, anul 1883. Noi C.N. Nicolescu comisarul secţiei 18 din Capitală fiind informat de D.D. Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor dl. Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din Str. Poliţiei, nr. 4, de acum 8 ore şi că încuindu-se în baie, pe dinăuntru, refuză să deschidă, Constatăm că la moment am mers la localitate, în str. Poliţiei, nr. 4, la stabilimentul de băi al casei Mitraşevski, unde am fost informat de oamenii de serviciu, că un domn, se află închis în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude."(Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu, 1983)” Maladia mentală îl atinge și pe Hoffmann, pe Holderlin, pe muzicianul Kreisler etc, boala fiind văzută de romantici drept un mijloc de cunoaștere, de perfecționare interioară. Marele Goethe zicea : „Numesc clasic ceea ce este sănătos și romantic ceea ce este bolnav”. Boala lui Eminescu pare și ea înscrisă în astre, așteptată ca un fel de mântuire, atât de către el cât și de prieteni. „...lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărui germen era din naștere ( ?)”, fraza lui Maiorescu atestă, la data scrierii ei, convingerea comună. 3. Imaginea fizică angelică. Portretul fascinant care iese din zodia accidentului pentru a se plasa în cea a trăsăturii obligatorii. Portretul geniului nu numai că e „frumos” după frumusețile canoanelor masculine comune, dar el va fi și fascinant în mod inexplicabil. Figura sa astrală are un interior neobișnuit și frapează de la primul contact. Vă amintiți de șocul pe care i-l provoacă lui Caragiale figura lui Eminescu la prima vedere ? Apoi de fascinația cu care-l privea Slavici sau Iacob Negruzzi?

108


4.Universalitatea și proteismul preocupărilor, „tânărul Geniu ”refăcând idealul renascentist al lui Uomo universale. Totul realizându-se cu febrilitate și fără măsură, în ritmul incredibil al unei vieți scurte și epuizante, aspirația spre universalitate ia mai de grabă forma unei schizofrenii creatoare programate. Varietatea remarcabilă a preocupărilor eminesciene de la matematici până la filozofie, de la istorie la anatomie etc fac din el un Uomo universale. 5. Ocultismul și esoterismul ca doctrine complementare ale geniului. Punctul cel mai îndepărtata al ocultismului îl reprezintă Egiptul antic. În opera lui Eminescu își face apariția ocultismul sub formele sale primitive și directe. (Vezi „Sărmanul Dionis”) Pasiunea sa orientală (Nirvana, Budismul), au fost achiziționate prin intermediul romantismului german, generat de Schopenahuer. 6. Lipsa de succes în timpul vieții, idolatria de după moarte, este o altă componentă a destinului „Tânărului geniu”. Acuzat de „obscuritate” la început și fără o mare aderare la marele public în timpul vieții, Eminescu va fascina-în chip aparent curios- peste puțină vreme pe același public, prin melodicitatea poeziei, al cărei sens ultim continuă să scape. Receptarea lui s-a făcut în timp pe măsură ce criticii i-au descoperit toate subtilitățile operei și continuă și astăzi. 7. O iubire extraordinară a „tânărului Geniu”” legată de o femeie care se transformă în componentă activă a mitologizării existenței acestuia. Este cunoscută marea iubire dintre Veronica și Mihai Eminescu pe care poetul a cântat-o în poeziile „veroniene” și care ia sfârșit cu moartea amândorura în același an. Veronica Micle, fără voia ei, a reântânlit perfect pe Sophie von Kuhn a lui Novalis, pe Julia Marc a lui Hoffmann, pe Maria lui Jan Paul, pe Henriette Vogel a lui Kleist etc. Moartea celor doi în același an seamănă cu dubla sinucidere a lui Kleist și a iubitei sale. De altfel și Eminescu în timpul vieții folosește de multe ori mitul geniului. El se crede un „sărman Dionis”, „un geniu pustiu” care, sătul de vicisitudinile vieții, vrea să moară la marginea mării, ocrotit de natură, ca ciobanul mioritic. Nu zice el că „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” ?

109


Mitul Eminescu este apoi amplificat de Junimea în frunte cu Maiorescu, de poeții care au venit de după el și au creat curentul „Eminescu”, de critica și istoria literară care l-au pus în discuții și i-au întors viața și opera pe toate fețele. La numai 20 de ani de la moartea sa, imaginea „tânărului Geniu” înlăturase deja pe cea „istorică” : noile generații de după război au luat contact cu acest nou portret calchiat după mitul celebru și nu cu imaginea lui reală, amplificându-l și dându-i rezonanțe celeste. ION IONESCU BUCOVU MIHAI EMINESCU VĂZUT DE CONTEMPORANI Încerc să evoc chipul lui Eminescu așa cum se desprinde el din amintirile apropiaților, ale prietenilor și cunoștințelor, ale celor care iau stat în preajmă în timpul vieții. Imaginea lui se înlănțuie de la o etapă la alta a biografiei, în decoruri schimbate de-a lungul vieții, de la gimnaziul din Cernăuți până în ultimul an al vieții. Pe unde a trecut, Eminescu a cunoscut oameni, a fost văzut și urmărit de ochii atâtor contemporani, care i-au reținut fizionomia, amănuntul vestimentar, un zâmbet, o schimă de durere sau o umbră de melancolie, o vorbă sau un gest. Nu toate au fost transmise posterității, numărul mărturiilor pierdute sau nerostite, căzute în anonimat, poate întregeau puținul ce ne-a rămas. Începând cu chipul „zeului tânăr”, au stăruit în conștiința contemporanilor tulburați de drama omului și urmăriți de frumusețea operei, o adevărată avalanșă de informații, unele adevărate, altele trucate, referitoare la portretul lui Eminescu. Așa se face că la 10 ani de la moartea poetului, în „Floare albastră” și în „Familia” se lansa apelul: „Scrieți amintiri și dați-ne icoana completă și adevărată a lui Eminescu”. Cât de adevărate mai puteau să fie amintirile contemporanilor după 10 ani, Dumnezeu mai știe! Chiar și Iacob Negruzzi, în „Amintirile de la Junimea” avea să menționeze că poetul fusese cunoscut „imperfect” de contemporani, că ei și-l „reînfățișau” mai târziu din „amintiri răzlețe”. Publicitatea în jurul biografiei eminesciene, cursa unor mărturii retușate, căderea în anecdotic a unor prieteni, care-i răstălmăceau spusa la un pahar, toate au făcut să stârnească proteste vehemente. C. Mille, îngrijorat 110


de alterarea portretului eminescian, prin scăderea la nivelul unei psihologii inferioare și maladive, spunea: „ Despre poet nu aflăm mare lucru nou și interesant. O mulțime de amintiri fără rost, redarea poetului de către o ființă cu totul inferioară, preocupată mai mult de dânsa și de soarta ei, decât acea a fratelui său ( aluzia era la Henrieta n.n.), o colecție întreagă de intrigi, de mahalagisme și de lucruri mici, care nu pot adăuga nicio iotă la viața nenorocitului poet”. A existat tendința de a reface portretul poetului și din scrierile autobiografice. Trăsăturile lui Toma Nor, ale Sărmanului Dionis sau ale călugărului Ieronim i se atribuiau în întregime lui Eminescu. Dar nu trebuie să înlăturăm intenția poetului de a se „descrie” pe el, cunoscându-se cel mai bine: „Înfundat după o perdea grea de mătase verde și uitându-se pe fereastră în noaptea clară, ședea un tânăr cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita, neparticipând de fel la petrecere… Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă și rotundă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit, care era îmflat în vițe naturale mari, care înmulțeai strălucirea părului. Fața lui era vânătă de albă și fiindcă răsese fulgii de barbă neagră, ce începuse a umple părțile în jurul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri, nasul era corct și plin, parcă tăiat în marmură, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măestrie erau întunecoși, dar de o culoare indescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarand topit noaptea. (…) Expresia feței era tristădar nu dureroasă.” Majoritatea celor care l-au văzut la vârsta adolescenței, ca hoinar sau la Cernăuți, la Blaji, la Sibiu sau la Viena, îi atribuie lui acest portret. Între 1900 și 1914 au fost date publicității numeroase evocări ale șederii lui Eminescu la Blaj și în alte locuri din Transilvania, dartorită foștilor colegi de atunci, un Petrea-Poenaru, M.Strajanu, Grigire Dragoș, Ștefan Cacoveanu, Ioan Orga, Petre Uilăcan, Ilie Dăianu, N. Densușianu etc. Copilandrul , deși „ slăbuț îmbrăcat”, purtând roc negru și căciulă de oaie în prag de vară, păru tuturor „frumos, cu o privire inteligentă”, cu „ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească”, „fața brunetă” și „surâzătoare”, „ochi negri scânteietori”, „copil chipeș”, „ cu ochi frumoși și deștepți”- ceea ce corespundea cu portretul schițat de fostul său dascăl Ion Zbierea, care-l descria lui Maiorescu drept un băiat „blând”, „spirit deștept și

111


inimă ușor impresionabilă”, repede sedus de falsele străluciri ale teatrului ambulant cu care colindase țara. E foarte adevărat că umblând pe drumuri cu teatrul, îmbrăcămintea și încălțămintea se deterioraseră. Dar mai târziu, unii dintre ei scriindu-și amintirile, vedeau în neglijența lui semnele depresiunii ( ceea ce era prematur). Tinerii școlari blăjeni erau mirați de cunoștințele băiatului cu școlaritatea neîncheiată, „ de gândeai că vrea să înghită toată știința din lume”. Prin trecerea lui Eminescu pe la Sibiu avem mărturii de la N Densusianu, evocându-l „cu fața negricioasă, cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze”, dar îmbrăcat„într-un costum cu totul singular”. „ O spun, nu în dezordinea acestui om, ci pentru cunoașterea crudei sorți, că în adevăratul înțeles al cuvântului curgeau trențele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate ărțile zdrențuită la mâneci până la coate și cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdențuiți din jos. Era întradevăr dureroasă înfățișarea externă a acestul tânăr, și atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viața lui, încă atât de fragetă.” Densusianu îl îmbracă și îl trimite la Rășinari la Popa Bratu, bunicul lui Goga, care îl ajută să treacă munții în Muntenia. E un mister de cum a ajuns poetul la Giurgiu, găsit de Pascaly, după mărturia lui Caragiale, „într-un hotel din Giurgiu pe acel băiatcare slujea în curte și la grajd- culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan-biblioteca băiatului- plină cu cărți nemțești.” Curios să cunoască pe „tânărul aventurier”, Caragiale îl descrie astfel: „Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată în niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari- la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o vrche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. „Mă recomand, Mihai Eminescu!” Așa l-am cunoscut eu.” Amândoi au depănat toată noaptea filozofie, și-au împărtășit cunoștințele literare, Eminescu i-a citit din poeziile lui, spunând că e îndrăgostit de o artistă. O a doua etapă a vieții lui este etapa vieneză. Știm cum a ajuns poetul aici adus de părinți la insistențele lui Maiorescu pentrua urma o facultate. La Viena cel mai mult ar trebui să o ascultăm pe Veronica 112


Micle, dar cum femeia era măritată, nu a vorbit prea mult de relațiile ei cu poetul, despre aventurile lor în orașul lui Strauss și nici despre personalitatea poetului. Ne-ar fi plăcut să-l descrie pe îndrăgostit, cum arăta el în cele mai frumoase clipe ale vieții, ce preocupări avea etc. Cele mai multe însemnări le avem de la colegi și de la Slavici. Ion Slavici l-a remarcat la cursurile lui Lorenz Stein și ale lui Ihering„un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persan”: un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu un lung „clăbăț” bănățenesc peste pletele negre, cu ochii mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze…”. Amândoi apoi s-au cunoscut și au avut o prietenie îndelungată, ajutându-l pe Slavici să se despartă de șirieneasca lui și să-și urmeze limba literară. Tot acum Iacob Negruzzi, venit să-l cunoască pe autorul „Epigonilor”, la Viena, după publicarea primelor poezii în „Convorbiri…” -1870- ni-l prezintă pe poet în decorul unei cafenele vieneze, unde „ vede intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru lung, ce i se cobora până aproape la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase.” În aceste amintiri cam romanțate, el îl recunoaște pe Mihai Eminescu. Mai târziu, când Eminescu a fost invitat la „Junimea”, Negruzii notează că „își declama poeziile cu acea cadență plângătoare care făcea farmecul lecturei sale.” Secondându-l pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, îi făcea lui Eminescu un portret calp: „ O împreunare de așa mare talent și de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiții, el nu avea nicio aspirație pentru îmbunătățirea situației sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorința naturală și legitimă a autorilor ca srierile să le trăiască după moarte și meritele să le fie apreciate și recunoscute de generațiile viitoare nu răsărea niciodată în sufletul său candid.” Replica i-o dădea Caragiale :…sărăcia lui n-a fost o legendă; a fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte.” Gheorghe Panu, evocând lecturile poetului la „Junimea” ieșeană remarcă de asemenea că : „Eminescu punea acea melancolie adâncă în glas, care ridica valoarea- chiar mediocră- a lucrărei pe care o cetea”. răsărea niciodată în sufletul său candid.” Maiorescu, pentru a justifica detașarea și dezinteresul poetului pentru propria operă zice: „El citea poeziile ca și când ar fi fost a altuia, fără vreo ambiție personală… Parcă ar fi fost o lucrare străină 113


de el, niciodată nu s-ar fi gândit măcar s-o publice. Publicarea îi era indiferentă. Se mulțumea cu emoțiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nicio satisfacție de amor propriu, el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însăși poezia se manifesta, așa că ar fi primit cu aceeași mulțumire să se fi manifestat prin altul”. A treia etapă, etapa de la „Timpul” a fost trăită sub apăsarea grijilor materiale și a epuizării fizice, acum chipul poetului se umbrește treptat. Prins între viața de boem a capitalei și de ziarist, Eminescu este văzut diferit de politicienii timpului. Trecând zilnic pe la Cameră și Senat, el culegea din discursurile lor alambicate miezul articolelor pe care le publica în ziar. Acum își face și mulți dușmani și este luat în colimatorul serviciilor secrete austroungare care-l pun sub observație și caută să-l neutralizeze. Celebra „Mai potoliți-l pe Eminescu !”- este fatală. Apare un bărbat viguros, de o frumusețe clasică cu privirea incandescentă și zâmbetul „mobil, diversificându-se în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, disprețuitor, dureros, oglindind oarecum mimica gândirii”- așa îl vede N. Pătrașcu într-o seară de toamnă a anului 1881 în josul Teatrului Național. Vlahuță tot acum îl vede într-un tramvai „un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii (…) El ține în brațe un ghiozdan ros pe la margini: degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.” „Mâncam adesea la același birt, povestește Vlahuță, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de-a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul „Timpul”. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai seara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea el aminte că e trudit și n-a mâncat nimic în ziua aceea.” Poetul dorea să aibă câteva zile de odihnă. „De ce nu te duci?” ”Dar unde să mă duc? Cu cine să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” ”Asta era pe la sfârșitul lui mai, povestește Vlahuță. După o săptămână gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit”.

114


În anii de la „Timpul” portretul se adâncește. Caragiale ne spune: „Așa l-am cunoscut atunci, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist: comunicativ și ursuz: blând și aspru: mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate: aici de o abstinență de pustnic, aic apoi lacom de plăcerile vieții: fugind de oameni și căutându-i: nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecărtură”- fericită pentru artist, nenorocită pentru om.” Vlahuță: „…Îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat, cu pălăria pleoștită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte în mânecile unui paltonaș cam subțirel. Venea repegiar, în fuga măruntă și săltăreață a picioarelor înghețate, căci era numai în ghete și era zăpadă și viscol mare…” A patra etapă, boala și anii de agonie, a fost de un tragism inimaginabil. Unii prieteni l-au părăsit, alții s-au înghesuit să intre în viața lui cu bocancii. În anul 1884, la Iași, îl vizitează Vlahuță și N. Petrașcu. Poetul le pare ca un Icar prăbușit din înălțimi. „…l-am găsit într-o cameră din fundul curții unui hotel. Am ridicat cele trei trepte ale scării deasupra unui podișor și văzând perdelele lăsate, am privit prin o mică deschizătură dintre ele. Eminescu dormea pe o canapea îngustă de mușama neagră, cu bustul gol. Era cald. Bustul alb și frumos, cu umerii largi, cu mușchii bine dezvoltați, părea al unui atlet.” Urmează apoi o secvență dostoievskiană: „…I-am propus o plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surâzând. Îl puserăm între noi, într-o trăsurică lipovenească cu un cal și ridicarăm drumul printre casele boierești, cu curți mari spre Copou. Pe drum, Eminescu vorbi puțin dând numai câte un răspuns scurt și cumunte, având aerul că se gândește la ce-l întrebam și mai mult surâdea.” Curând Eminescu nu mai e de recunoscut, fiind parcă vorba de un alt om. S-a degradat fizic și moral încât părea din altă lume. „Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față.(…) Mulți se țineau de pe dânsul- Doamne iartă-i!- distrându-se.” Ultimele imagini eminesciene, transmise de memorialistica literară, sunt zguduitoare: „Cea de pe urmă dată când l-am văzut pe Eminescu, ne spune Iacob Negruzzi, a fost la Teatrul Național. (…) Cât era de schimbat Ce deosebire între data întâi, când cu 19 ani în urmă îl recunoscusem din instinct într-o mulțime de tineri, și acum

115


când puhav la față, încovoiat și cu ochii rătăciți era aproape de sfârșitul său.” De altfel într-o fotografie în grup cu mai mulți artiști, Eminescu are înfățișarea descrică de Negruzzi. Apatic, slăbit, cu mustața pleoștită, stă lângă Veronica în spatele grupului cu privirea pierdită pe apa Dâmboviței. Nu mai insistăm cu alte relatări despre acești ani pentru că am încărca expunerea cu aceleași păreri. Acum e perioada de trecere a lui Eminescu de la OM la GENIU. De acum începe mitul eminescian care a operat o alchimie profundă, transformând figura poetului, a gazetarului, în geniul de mai târziu, singurul geniu tutelar al românilor. Acum începe epoca Eminescu după Eminescu, punând sub auspiciile lui toată poezia de după el, de la simboliști la moderniști și post moderniști. ION IONESCU-BUCOVU

MIHAI EMINESCUCONTRIBUŢII DOCUMENTARE DE OCTAV MINAR Octav Minar, pseudonimul literar a lui Octav Popovici (8 noiembrie 1886- 1967), a urmat facultatea de litere şi filozofie la Iaşi. A luat doctoratul în litere şi filozofie, la Universitatea din Bucureşti cu teza ,,Metodă istorică şi estetică în cercetarea operelor literare”. Octav Minar a fost prozator, traducător şi istoric literar, diplomat al Seminarului Pedagogic Universitar, lucrând ca profesor şi avocat. Minar a colaborat la mai multe reviste literare ale vremii printre care menţionăm: Convorbiri literare, Luceafărul, Tribuna, Rampa, Universul, Adevărul literar, Flacăra, Dimineaţa, Viaţa literară şi artistică.

O

După publicaţiile la care a colaborat, putem deduce că Octav Minar a avut o bogată activitate literară, în special legată de viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. În acest domeniu, ne-au rămas de la Octav Minar mai multe cărţi despre M.Eminescu şi Veronica Micle:

116


• Eminescu comemorativ, Album, Iaşi, 1909; • Eminescu în faţa justiţiei, Bucureşti, 1914; • Veronica Micle, muza lui Eminescu, Bucureşti, 1914; • Simfonia veneţiană. Romanul unei mari iubiri: Eminescu - Veronica Micle, Bucureşti, 1936; • Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului, Bucureşti, 1935; • Patriotismul lui Eminescu (Geneza), Bucureşti • Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911; • Veronica Micle, Dragoste şi poezie, ale lui pentru mine şi ale mele pentru dânsul, Bucureşti, 1923; • Mihai Eminescu, Probleme şi analize filosofice, Bucureşti, 1924;

Veronica Micle- Muza lui Eminescu

Eminescu- Album comemorativ

117


Aceste cărţi, scrise de Octav Minar, se bazează pe mai multe documente (fotografii, manuscrise şi scrisori), deţinute de urmaşii poetei Veronica Micle (Virginia Gruber şi Valeria Nilda), deşi mulţi eminescologi l-au acuzat de falsificări de documente şi l-au numit necrofor eminescian (George Călinescu). Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc date noi despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle. De la Octav Minar ne-a rămas primul film dedicat poetului şi prietenilor săi, Veronica Micle şi Ion Creangă, intitulat, Eminescu-Veronica-Creangă, film realizat în 1915, de către casa franceză ,,PATHE FRERES PARIS”, în trei exemplare, din care unul a fost descoperit recent de Ion C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Din cei 1500 m de peliculă se păstrează 650 m (20 minute), filmările fiind făcute în anul 1914. Se păstrează şi afişul acestui film atât de important pentru eminescologi, unde apar locuri legate de viaţa celor trei prieteni. Filmul lui Octav Minar- Eminescu- Veronica- Creangă- a avut premiera pe 15 ianuarie 1915, în sala Ateneului Român, în cadrul unei serate eminesciene, la care au luat parte importante personalităţi ale culturii româneşti: Barbu Ştefănescu Delavrancea, George Enescu, Maria Ventura, Victor Eftimiu şi alţii. Filmul a rulat pe 14 februarie 1915 la Casa Şcoalelor şi la cinema ,,Palace” pe 9 noiembrie 1915, fiind consemnat în publicaţiile importante ale vremii: Dimineaţa, Adevărul, Viitorul, Universul, Cronica Moldovei, Rampa. Recent, am achiziţionat o carte intitulată ,,Octav Minar- EMINESCUAspecte din viaţa şi opera Poetului”, apărută la Editura ,,Clasic şi modern” din Bucureşti, ediţie restrânsă pentru bibliofili, unde, am avut surpriza să găsesc o serie de fotografii, cu locurile eminesciene de la Ipoteşti, fotografii care n-au fost publicate de către cercetătorii lui Mihai Eminescu. Urmărind şi filmul Eminescu- Veronica- Creangă, am observat că aceste fotografii sunt luate din acest film, ele fiind cadre trase în timpul filmărilor. Prezint în acest material aceste fotografii: Casa copilăriei lui Eminescu fotografiată din faţă, casa fotografiată din spate, clopotniţa bisericuţei familiei Eminovici, o imagine a satului Ipoteşti şi fotografia lui Matei şi Gh. Eminovici.

118


Aceste fotografii, apărute în această carte, editată în jurul anului 1935, nu au mai fot prezentate până în prezent şi ele ne dau indicaţii asupra stării casei copilăriei lui Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în perioada 1908-1914.

Cartea ,,Eminescu-Viaţa şi Creangă”

Afişul filmului ,,Eminescu-Veronica-

opera poetului”-1935

119


Matei şi Gh. Eminovici

Octav Minar, aşa cum reiese din carte, a făcut o vizită la Ipoteşti, în primăvara anului 1908, pentru a vedea locurile copilăriei lui Mihai Eminescu, fiind aşteptat la gara din Botoşani de Costache Creţu, ,,jitarul” lui Gheorghe Eminovici, care-l duce pe Minar la Ipoteşti cu brişca. Probabil, Minar venise la Ipoteşti să se documenteze în vederea filmărilor la care se gândea. Fotografiile n-au fost făcute în 1908, vegetaţia ce se observă fiind prea dezvoltată pentru acest anotimp (primăvară), dar în anii următori, în mod sigur. În fotografii ca şi în film se pot observa două personaje, unul fiind Costache Creţu, în poziţii identice, ca şi animalele care pasc lângă clopotniţă, ceea ce ne face să afirmăm că ele sunt imagini luate din acest film. Soţia lui Octav Minar, afirma în anii 60 că: ,, Soţul meu făcuse zincuri după imaginile din film pe care le-a folosit pentru ilustrarea cărţilor şi articolelor sale, cât şi diapozitive cu care-şi ilustra uneori conferinţele.” Deci, este clar că aceste fotografii sunt realizate de Octav Minar după imaginile filmate şi astfel au putut fi introduse în cartea ,,EMINESCUAspecte din viaţa şi opera Poetului”, carte scrisă mai târziu. Comparând imaginile casei din fotografia făcută de Jean Bielig în 1909 şi cele ale lui Octav Minar, se observă că starea casei, în ambele fotografii, este cam aceeaşi, iar clopotniţa, în fotografia lui Minar este sprijinită de mai mulţi pari de lemn, ceea ce demonstrează că fotografia este făcută după anul 1909 şi are alt unghi de filmare. Imaginea cu casa copilăriei poetului, luată din faţă, ne arată că peretele din dreapta, spre colţ, este crăpat şi sprijinit de nişte drugi de lemn, în imaginea din spate apar cele două personaje şi se vede peretele crăpat pe verticală şi coşurile de fum năruite, clopotniţa sprijinită de nişte drugi de lemn şi animalele păscând alături. Observând vegetaţia abundentă, necosită de nimeni, avem impresia unei case părăsite şi gândul ne duce la oficialităţile satului (primar, preot, profesor) care n-au făcut nimic pentru a păstra, într-o stare acceptabilă, 120


locurile copilăriei lui Eminescu, deşi ştiau că aceste locuri sunt unice pentru întreaga ţară şi sunt vizitate de turişti şi personalităţi de cultură. Casa şi moşia aparţinea lui Gh. Isăcescu şi, într-un material anterior, am arătat cauzele pentru care acesta nu voia să le întreţină într-o stare corespunzătoare, animozităţile sale faţă de familia Eminovici fiind mai puternice decât importanţa casei pentru locuitorii Ipoteştiului şi pentru întreaga ţară, aşa cum spune şi I.L. Ciomac, în 15 iunie 1919: ,,…conu Gheorghe Isăcescu- nu se prea cutremură dacă căsuţa aceea, dată în paza unei slugi plătită prost, se va dărâma sau nu, deşi ştie bine câtă însemnătate are pentru neamul nostru acel locaş…Este izbitoare deosebirea faţă de celelalte case din sat, curate şi împrejmuite bine, care arată vrednicia şi hărnicia stăpânilor” (Junimea Moldovei de Nord, nr.8-10, 15/28 iunie 1919). Fotografia în care apare Matei în picioare şi Gheorghe Eminovici stând în fotoliu, a fost luată de la Victor Eminescu, feciorul lui Matei Eminescu din prima căsătorie, ce practica jurnalismul. Octav Minar şi Victor Eminescu sau întâlnit la Iaşi, unde, au făcut studiile şi au lucrat o perioadă. Fotografia este din anul 1866, când Matei avea zece ani şi a fost făcută de fraţii Otto şi Jean Bielig, fotografi din Botoşani.

121


Minar-1914

Casa de la Ipoteşti-fotografie O. Fotografia casei de Jean Bielig-1909

Fotografia casei din spate O. Minar, 1914

Clopotniţa- fotografie O. Minar, 1914

Octav Minar, prin numeroasele cărţi privind viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi ale prietenilor poetului, Veronica Micle, I. L. Caragiale, I. Creangă şi prin filmul realizat în anul 1915, şi-a adus o contribuţie importantă la bibliografia eminesciană, făcând cunoscute iubitorilor lui Mihai Eminescu multe documente inedite şi importante. BIBLIOGRAFIE : 1.Octav Minar-EMINESCU-Aspecte din viaţa şi opera poetului-Ed. Claasic şi modern, Bucureşti 122


2. Octav Minar- Filmul Eminescu-Veronica-Creangă- 1915 Ing. Nicolae Iosub- Botoşani

ROMANUL EPISTOLAR EMINESCU-VERONICA MICLE

(istoria unei corespondențe) După moartea lui Eminescu la care participase discret, Veronica Micle s-a întors acasă în București, şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt întrun mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu” Dacă ar fi să-l credem pe cel ce văzuse acest pachet, sub plamblica cu pricina ca un motto, o foaie scrisă de mâna lui Eminescu străjuia pachetul, cu următoarele versuri : „ Copil bălai cu ochii-albaștri/ Simbol al vremilor eterne/Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să știe de amor,/Clădeam o lume de iluzii/ Pe-aripi de corb croncănitor...” După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui Eminescu pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă: ,,O moarte vin de treci Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm, Să dorm pe veci”

123


Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. În nebunia ei care încolțise mai demult, și-a adus aminte de drogurile ( medicamente) aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, și i le trimisese la rugămintea ei, fiind colegă cu farmacista Smaranda Gârbea pentru una din fete, zicea ea. Dar acum, așa din senin, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială. Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face.. La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889… Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii. După moartea ei, scrisorile pe care le strânsese și le împachetase cu migală, lâsând cu literă de moarte fiicei ei, Virgina Gruber să le păstreze cu sfințenie și după un timp nedefinit ( alții spun după 100 de ani) să fie date publicității. Unele din scrisori circulau deja în copii fie pe la prietene, fie pe la diferiți amatori de suveniruri. Unele fuseseră copiate greșit sau traduse prost din franțuzește. De altfel atât Veronica cât și Mihai Eminescu cunoșteau o limbă franceză aproximativă, pe care o foloseau din când în când în epistole. Fiica Veronicăi Micle, Virginia Gruber, a încredințat o parte din scrisori lui Nic. V. Baboianu care le-a publicat în volumul „Iubire-Durere”, Buc.,1905, preluate și de Octav Minar într-o serie de cărți. Prima dată , după scrisorile citate de la Augustin Z.N. Pop, am citit cartea lui Octav Minar Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911 care reabilitează pentru prima dată imaginea Veronicăi Micle în ochii lumii; Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc pentru prima dată date noi despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Lumea știa că după moartea ei dramatică la 124


Văratic „a lăsat în urmă un volum de corespondență cu unul dintre poeții cei mai cunoscuți ai României”, fiicele poetei urmând „în curând” să pună sub presă „acest volum”. Ca și sora ei mai mică, Valeria Micle- Sturdza a scris versuri și a preluat intenția mamei sale, copiind întregul roman epistolar dintre Eminescu și Veronica, întovărășindu-l de frumoase amintiri și identificări, lăudate de Slavici în „Marginalii la o corespondență” în „Cronica”, volumul însă nu a ieșit la iveală niciodată. De ce? Poate că Slavici care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, a hotărât că sunt prea multe intimități ale celor doi poeți care ar trebui să rămână necunoscute publicului larg. Un alt grupaj de scrisori (11 ale lui Eminescu și 28 ale Veronicăi Micle), Virginia Micle –Gruber l-a încredințat consultativ eminescologului Ioan Scurtu, fără a le publica, mărginindu-se doar să se documenteze asupra vieții afective a lui Eminescu. În scrisoarea de mulțumiri cu înapoierea scrisorilor, Ioan Scurtu îi scria Virginiei: „Doresc ca memoria scumpă a lui Eminescu și a Veronicăi Micle să fie ferită și în viitor de orice fel de indiscrețiuni. Știu că aceeași a fost și cred că mai este și dorința Dv.fermă”. Prima dată am luat cunoștință cu câteva scrisori de dragoste ale lui Eminescu și Veronicăi Micle din colecția eminescologului Augustin Z.N.Pop. (Corespondență- Veronica Micle, Ed. Dacia 1979). Le-am văzut în original și am crezut că am stat de vorbă cu ei. Una e să citești poeziile care sunt texte elaborate și alt e să citești scrisorile lor care dau frâu sentimentelor cu o pasiune înrobitoare. Agustin Z.N. Pop a scos la iveală douăzeci și cinci de scrisori neștiute ale Veronicăi către Mihai Eminescu pe care le-a comentat cu lux de amănunte. Majoritatea scrisorilor Veronicăi Micle, dispersate peste tot, atât în țară cât și peste hotare, a fost considerată o mare pierdere pentru istoria literară. Atunci când se credea mai puțin că se mai află scrisori necercetate, apare ca din senin o știre senzațională. Prin Ana Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, s-au dat publicității un număr însemnat de scrisori (93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica și și 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu). Unde stătuseră aceste scrisori până acum? Nu cumva fusese dorința Veronică ca să se dea publicității cât mai târziu sau deloc? Lungul drum al acestor scrisori către posteritate a început în anul 1937 când o tânără profesoară de limbi clasice, fusese invitată la o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și cu soția acestuia Graziella,

125


nepoata de frate a Adele Nanu, pentru a o încredința pe fiica lor ,Ana Maria, pentru meditare. Tânăra profesoară de atunci, Maria Economu, este chiar mama editoarei acestor scrisori, care a scos la lumină acest tezaur epistolar. Neculae Nanu Culianu a fost căsătorit prima oară cu Valeria Micle, fiica cea mare a Veronicăi. Din acestă căsătorie s-au născut doi copii: Graziella ( care s-a căsătorit cu ambasadorul României la Londra,Vasile Grigorcea) și Fănel, mort de tânăr. Apoi Valeria Micle-Nanu s-a recăsătorit cu Mihai Sturdza și a mai avut încă doi copii, pe Grigore, scriitor, și pe Mihai. Valeria Micle, fata Veronicăi Micle, având o frumoasă carieră muzicală, moare pe neașteptate la 24 februarie 1929 la moșia de la Boureni, după Crăciunul petrecut cu fiica ei Graziella și cu nepoata ei Anna Maria. Alesele calități umane ale Valeriei Micle s-au transmis și fiicei și nepoatei dar și strănepoatei. Scrisorile cu pricina au ajuns în posesia Graziellei, apoi în custodia nepoatei Anna Maria. Mama editoarei a legat o frumoasă prietenie cu Anna Maria Grigorcea. Încă din anii petrecuți în străinătate mama editoarei știa de aceste scrisori și mai știa că femeia le păstra cu sfințenie; deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității, refuzase categoric de fiecare dată. Mama editoarei a făcut o călătorie în Italia dorind s-o vadă pe Anna Maria Grigorcea, căsătorită cu un diplomat și senator italian, Giarolamo Messeri. După 1990 i-a amintit Annei de scrisori și a încercat s-o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar. Insistențele ei au prins viață și au dus la un final fericit. Anna Maria Grigorce- Messeri i-a încredințat prețioasele documente și ele au prins viață în anul 2000 în cartea „Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle. DULCEA ME ADOAMNĂ/ EMINUL MEU IUBIT” editura Polirom, 2000. cu o prefață scrisă de editoarea Christina Zarifopol- Illias din Indiana, Statele Unite. Acesta a fost lungul drum al scrisorilor până a vedea tiparul. După moartea Veronicăi Micle, mânuind cu abilitate un întreg arsenal de minciuni, feluriți istorici literari, unii dintre ei mari literați, biografi sau publiciști, în cursa după un spectaculos ieftin, dând crezare clevetirilor contemporane despre Veronica colportate cu atâta ușurință, crezând că slujesc purității amintirii lui Eminescu, au creat din Veronica Micle efigia unei femei galante, facilitând o tradiție de detractori, odioasă ca orice neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existența celor doi poeți au fost hiaturi și imputări urmate de clarificări, de amnistieri și de frenezii reluate, penibilii procurori postumi, în ciuda faptului că părțile s-au împăcat, iar aura lor le-a condus suvenirul în legendă, au administrat acuzări 126


asertorice de la bara unui tribunal inchizitorial, într-un proces care s-a terminat odată cu aceste scrisori publicate acum, la 100 de ani de la trecerea în neființă a celor doi. Gh. Bogdan Duică a făcut un chestionar pentru cursul său universitar la Cuj întrebând mai mulți cunoscuți despre persoana Veronicăi Micle. Iată ce a răspuns poeta Matilda Cugler-Poni la 22 noiembrie 1922: „Am cunoscut-o și-mi era foarte simpatică. Ea era o femeie frumoasă și foarte inteligentă. (…) Avea mulți dușmani și mai cu seamă dușmance. Cred că a fost foarte nenorocită.” Și acum să facem un scenariu: Să presupunem că ne aflăm în sala unui tribunal al Istoriei literaturii române. În fața completului de judecată se află Veronica Micle, ca învinuită, de o parte și de alta martorii apărării și ai acuzării. Din martorii acuzării fac parte Henrieta, sora lui Eminescu, Maiorescu ( mare om, dar cu un suflet atât de mic pentru Veronica), George Călinescu și Lovinescu. De cealaltă parte, de partea apărării, sunt „necrofagul” Octav Minar, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Ibrăileanu, Augustin Z. N. Pop. Iau cuvântul și unii și alții și dintr-o dată apare Christina Zarifopol- Illias cu cartea editată de ea în mână și le citește scrisorile Veronicăi către Eminescu. În sală e o tăcere adâncă. Toți meditează la viața celor doi poeți, la dragostea lor pasională, la moartea lor. Deodată judecătorul se ridică și dă verdictul: NEVINOVATĂ! În altă parte am să mă refer la conținutul acestor epistole care întregește viața lor sentimentală și biografia lor. Ion Ionescu-Bucovu

U LTIMUL VLĂSTAR AL EMINESCILOR : Didona Eminescu Stanislav: Interviu prin poştă 1. Sunt profesoara Didona Eminescu-Stanislav din oraşul Predeal. Mă număr printre cei care, fără vreun merit anume, au avut sau au privilegiul de a face parte din familia poetului Mihai Eminescu şi de a purta acest nume mare şi sfânt, la rostirea căruia vibrează şi se înclină orice suflet de român adevărat. Tatăl meu, Victor Eminescu, a fost cel dintâi fiu al lui Matei Eminescu, 127


fratele mezin al poetului. 2. Despre rudele Poetului s-a vorbit puţin, nerespectându-se întotdeauna adevărul. Unii exegeţi au negat chiar dreptul descendenţilor de a purta numele Eminescu. Alţii au afirmat că nu există descendenţi. Insă un merit deosebit în limpezirea unor probleme de familie, bazându-se pe multe şi reale documente, l-a avut distinsul profesor dr. doc. Augustin Z.N.Pop, care a lăsat posterităţii volumul „Contribuţii documentare Ia biografia lui Mihai Eminescu“ (ed. 1962 şi 1969) şi a întocmit arborele genealogic al familiei Eminescu atât pe linie paternă cât şi pe linie maternă. De genealogia familiei s-au mai ocupat acad. prof. Dimitrie Vatamaniuc (Bucureşti) şi prof. Gh. Calotă din Brăila, printre alţi cercetători. Bunicul meu, căpitanul Matei Eminovici, al unsprezecelea copil al soţilor Gheorghe şi Raluca Eminovici, a adoptat numele Eminescu în mod legal, fapt consemnat în Buletinul Oficial nr. 168 din anul 1892. El a fost singurul care, prin descendenţii săi, a dus mai departe numele Poetului. Tatăl meu, Victor Eminescu (1886 -l949) - publicist şi avocat - a fost primul copil al lui Matei Eminescu din căsătoria acestuia cu Matilda Ilian Iosefescu, profesoară de limba română şi istorie la Externatul Secundar de fete din oraşul Brăila. Al doilea copil, Maria-Lucreţia (n. 1887) a trăit doar câteva luni. Victor Eminescu a avut cinci fiice. Din prima căsătorie, cu Eugenia Petrescu, s-au născut două gemene: Raluca (1912-1989) şi Eugenia (1912-1982) care nu au avut urmaşi. Din a doua căsătorie, cu Alexandra Basistâi din Soroca, au văzut lumina zilei alte trei fete: Natalia (asistenta medicală - n. 1936), Aglaia Maria-Magdalena (arte plastice - n. 1938) şi subsemnata, IleanaDidona (profesoară - n. 1942). Gheorghe-Mihai Eminescu, fiul Aglaei, (n. 1970) trăieşte în prezent în statul Massachusetts - S.U.A. Deşi cu vizibile înclinaţii literare, a preferat să îmbrăţişeze un domeniu mai potrivit cu cerinţele epocii, cel al electronicii. Fiica mea, Iulia-Adriana Eminescu-Stanislav (n. 1978), absolventă a Facultăţii de Studii Economice - Secţia germană (SELS) se află în Germania pentru a-şi perfecţiona studiile. Din a doua căsătorie a bunicului meu, Matei Eminescu, cu Ana Condeescu (din Mizil) s-au născut patru copii: Lelia (1891 -l896), Ecaterina (1892 1970), Hanibal (1893 - 1911) şi Gheorghe (1895 - 1988). Familia s-a continuat pe linia Ecaterinei şi a lui Gheorghe. Ecaterina, căsătorită cu Alexandru Persu, a avut trei copii:

128


- Ioan-Spiru (inginer, n. 1912) - nu a avut urmaşi. În anul 2001 mai era în viaţă şi locuia în Braşov. - Anton-Eugen (1914-1934) - agronomie - Bucureşti. - Sanda (n. 1930 - metalurgie) căsătorită cu Florea Oprea, are doi copii: Florin-Viorel (n. 1967) - Facultatea de Mecanică- Galaţi şi Marina-loana (n. 1954 - Inst. Politehnic - Bucureşti). Cei doi fii ai Marinei, căsătorită cu NicoIae Olaru, sunt Matei-Alexandru (n. 1983) şi Mihnea-Ioan (n. 1987). Gheorghe, fratele mai mic al tatălui meu, a îmbrăţişat cariera militară (grad de colonel). Este autorul unor lucrări de memorialistică şi al monografiei, „Napoleon“. Fiica lui Gheorghe Eminescu şi a Elenei Labunţeva a fost lolanda Eminescu (1921 - 1998), absolventă a Facultăţii de Drept din Bucureşti şi prima femeie judecător din ţara noastră. Roxana Eminescu, fiica lolandei (n. 1947 - Facultatea de Filologie din Bucureşti) locuieşte în Franţa împreună cu fiul său, Răzvan-Ionuţ Eminescu (n. 1983). Roxana îşi desfăşoară activitatea la Universitatea din Brest catedra de lb. portugheză, iar lonuţ este student la Facultatea de Drept. Descendenţii Poetului, prin fratele său Matei, nu sunt mulţi (12). Dintre aceştia doar 7 (şapte) îi mai poartă, ca un dar nepreţuit, numele Unic. Dar, cu siguranţă, toţi, oriunde ar fi, în orice colţ de lume, se străduiesc să-l onoreze aşa cum se cuvine. 3. Este un sentiment aparte care te înalţă în ochii oamenilor, dar în aceeaşi măsură te obligă, îţi creează nişte responsabilităţi, îţi marchează viaţa în sens pozitiv. 4. Îmi stăruie şi acum în amintire cuvintele ce mi-au fost adresate cu mulţi ani în urmă de o bună prietenă, pe când eram elevă Ia liceul „lulia Haşdeu“ din Bucureşti: „Tu porţi acest nume mare: EMINESCU, care va arde ca o făclie peste veacuri“. 5. Din păcate, răspunsul este negativ. 6. În general elevii, poate într-o măsură mai mică adolescenţii, sunt foarte receptivi când este vorba de poezia lui Eminescu. Unii sunt de-a dreptul pasionaţi şi fascinaţi. încearcă să compună versuri, avându-l model pe Poet, Adesea au rezultate remarcabile. Aceasta depinde mult de sensibilitatea şi talentul fiecăruia, dar nu în ultimul rând de profesor. El este cheia. 7. În calitate de descendentă a lui Mihai Eminescu am fost invitată în mai multe locuri din ţară, în semn de binemeritată recunoaştere şi preţuire a celui care a fost considerat Poetul Nepereche al românilor. Voi menţiona doar câteva dintre manifestările la care am avut bucuria să fiu prezentă.

129


În iunie 1964, am fost invitată la Academia Română la Bucureşti (Sesiune comemorativă şi spectacol omagial), Botoşani şi Ipoteşti împreună cu surorile mele. Apoi, în vara anului 1989, anul Centenamlui Eminescu, în afară de participarea la Sesiunea de la Academie (Bucureşti) şi manifestările culturale şi artistice de la Ipoteşti, Botoşani şi Iaşi, amintesc pe cele din Brăila, Focşani, Braşov, Biblioteca Pedagogică-Bucureşti şi Casa memorială „Tudor Arghezi“ de la Mărţişor (Bucureşti). lată, titlurile unor comunicări susţinute de mine cu aceste ocazii: 11 mai 19S9-Brăila: „Dulcea povară a unui nume“ 21 mai 1989 - Mârţişor-Bucureşti: „Eminescu şi Arghezi“ 14 iunie 1989-Braşov: „Eminescu în documentele de familie“ /.../ Alte participări: - Banchetul spiritual „Eminescu la Floreşti“ - ed. a III-a, organizat /.../la Tg. Jiu şi Floreşti; Interviu acordat ziarului „Braşoveanul“ din Braşov (12-18 iunie 2001); - Interviu privind genealogia familiei, acordat Televiziunii române pe 21 iunie 2001; - Participarea la lansarea căiţii „Povestea Magului călător în scrierile lui Mihai Eminescu“ a prof. loan Câmpan (13 ianuarie 2002); - Interviu acordat Studioului din Iaşi /.../ - Interviu acordat Studioului TV Cultural - Bucureşti, 15 iunie 2005, închinată Poetului. - Aş dori să mă opresc puţin asupra unui eveniment deosebit care s-a petrecut în anul 2000, declarat „Anul Eminescu“, în viaţa culturală a micului nostru oraş de munte, Predeal. Din iniţiativa Liceului Teoretic „Mihail Săulescu“ şi cu sprijinul Primăriei s-a desfăşurat în zilele de 18 şi 19 noiembrie 2000 un simpozion „Mihai Eminescu“ intitulat „Sus, pe creste, un luceafăr...“ Participarea unor persoane culturale din ţară, între care eminescologi de vază, cum ar fi: prof.dv. Dimitrie Vatamaniuc (Bucureşti), prof. dr. Theodor Codreanu (Huşi), prof. dr. Tudor Nedelcea (Craiova), prof. dr. Nicolae Bulz (Bucureşti), prof. Petre Popescu Gogan (Bucureşti), prof. Gh. Calotă (Brăila), prof. dr. în ştiinţe teologice Const. Galeriu (Bucureşti), prof. Ion Itu (Bucureşti) etc. vine în sprijinul acestei aprecieri. Din păcate, spre marea mea dezamăgire, lipsa fondurilor băneşti ne-a împie130


dicat să realizăm ceea ce ne propusesem: reînfiinţarea Societăţii Academice „România Jună“, care fusese înfiinţată în 1871 la Viena de către un grup de studenţi români, în frunte cu Mihai Eminescu şi a cărei activitate încetase în anul 1944. 8. Nu am publicat articole, eseuri sau lucrări literare cu privire la Mihai Eminescu, considerând că, în calitate de membrii de familie, aş fi putut fi subiectivă şi astfel aş fi dat ocazia să se facă diverse aprecieri sau comentarii nedorite. 9. Ridicarea unor lucrări monumentale, busturi ori statui, întru cinstirea Poetului, a frământat mintea multor artişti plastici din vechea şi din noua generaţie. Personal nu am avut ocazia să partitip la Brăila şi Focşani la dezvelirea bustului Poetului în cadrul Centenarului Eminescu /.../. Pe lângă emoţia firească pe care mi-au creat-o aceste două evenimente, în calitate de rudă a Poetului, am simţit o mare mândrie şi mulţumire sufletească izvorâte din recunoaşterea valorii spirituale a acestui Geniu vrăjitor al condeiului, care a fost Mihai Eminescu./.../ 10. Este ştiut faptul că articolele critice au la originea lor motive diverse. Unele sunt animate de intenţii bune, fie de a îndruma, fie de a corecta aspectele considerate neconforme cu i calitatea. Altele, pe care le-aş numi critici interesante, prin care autorii ior încearcă şi speră să se remarce,/.../ În săptămânalul „Dilema“ nr. 265/27 februarie - 5 martie 1998 - director fondator Andrei Pleşu, au apărut câteva articole critice la adresa lui Mihai Eminescu. Unele i-au contestat actualitatea, altele ierarhizarea operei (mai ales poeziei), afirmându-se că nu are nici o valoare. /.../ Fireşte, ca descendentă directă a familiei marelui poet, aceste aprecieri nu mau bucurat, dimpotrivă, ele m-au mâhnit profund. /.../ Pentru a fi mai subiectivă, cum am mai spus, nu am vrut să fac comentarii de specialitate privind opera poetului. Pentru mine personal, Mihai Eminescu a fost, este şi va rămâne ce! mai mare poet român. Sunt convinsă că timpul va cerne ideile critice şi îi va aşeza nemilos pe cei ce scriu, pe treapta pe care singuri şi-au ales-o prin lucrările lor. /.../ Nota redacţiei: materialul figurează într-o carte, probabil Domnul Eminescu soseşte iarna. voi. II pentru anul 2010. Voia Domnului... Prof. DIDONA EMINESCU-STANISLAV sursă: softpedia/ 15 ian.2008/ metafizica universală 131


­­

Imagini cu casa copilăriei lui Mihai Eminescu înainte de demolare.

Casa fam. Eminovici în 1909-foto J. Bielig Minar

Casa în anul 1914- foto O.

132


Casa familiei Eminovici ĂŽn anul 1916 Alexeev)

Casa ĂŽn anul 1917 (Foto

133


Casa în anul 1921- foto Gh. Spătaru

Ruinele casei în 1925

Satul Ipoteşti- fotografie de O. Minar, 1914

134


16. PREZENTAREA COMPLEXULUI MEMORIAL M. EMINESCU de la IPOTEŞTI Ana Florescu – muzeograf , Memorialul Ipotesti Complexul este format din următoarele componente: A. -

Casa memoriala a familiei Eminovici Biserica familiei- cumparata de mama lui Mihai Eminescu. In cimitirul bisericii sunt mormintele a patru din membri familiei. Biserica noua- cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, construita in perioada interbelica la initiativa lui Nicolae Iorga si Cezar Petrescu. Muzeul Mihai Eminescu (Casa Papadopol) In curte, un salcam urias ne aminteste ca suntem intr-un loc deosebit! Aici se organizeaza periodic tabere de creatie, simpozioane, cursuri de vara. Lacul lui Eminescu, lacul cu nuferi, se afla in padurea Baisa la patru kilometri de Ipotesti. Este deschis vizitarii si are o cararuie de acces amenajata cu dale de piatra. Memorialul Mihai Eminescu poate fi vizitat zilnic intre orele 9-17.

B. Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai Eminescu”

1. 2. 3. 4.

Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai Eminescu” este o institutie de cultura înfiintata prin hotarare guvernamentala în anul 1992. Activitatea institutiei se desfasoara pe mai multe planuri: cercetare a operei eminesciene si a poeziei românesti si critica literara fondul de carte si fondul documentar al Bibliotecii Nationale de Poezie ,,Mihai Eminescu”; muzeografie vizitarea obiectivelor muzeale: Casa memoriala ,,Mihai Eminescu”, Bisericuta familiei Eminovici, Biserica satului Ipotesti – construita în memoria poetului Mihai Eminescu, Casa taraneasca de epoca (Casa Papadopol), Muzeul tematic ,,Mihai

135


Eminescu”; valorificarea patrimoniului prin expozitii temporare si permanente; 5. cercetare muzeografica. 6. turism cultural – pensiunea ,,Floarea albastra”, de 2 stele, cu 4 de locuri de cazare la etajul Muzeului si 56 de locuri în cele 7 case de vacanta amplasate în livada.  Biblioteca Nationala de Poezie ,,Mihai Eminescu” a fost inaugurata în anul 2000, anul Mihai Eminescu. Are peste 25.000 de volume – poezie româneasca si straina si manuscrisele eminesciene în xero-copii si foto-copii. Originalele sunt la Bucuresti, la Biblioteca Academiei Române.

În interiorul Bibliotecii se afla sala de lectura ,,Constantin Noica” si amfiteatrul ,,Laurentiu Ulici”, cu 160 de locuri si cu echipament tehnic modern, pentru organizarea diverselor manifestari culturale.

Casa memoriala ,,Mihai Eminescu” este refacuta de 2 ori, în 1934 -1936 si apoi în 1976-1979. A doua reconstructie s-a facut pe fundatia casei vechi, a copilariei poetului, casa ce s-a prabusit , fiind foarte degradata, în 1924. Actuala casa este întocmai cum era cea a copilariei: la fel de mare, în acelasi stil de constructie si cu aceleasi camere: salon, camera parintilor – amenajata acum drept birou de lucru si camera fetelor. Se mai pastreaza din obiectele de la familie si caseta de machiaj a poetului, din vremea când facea turnee prin tara cu trupele de teatru. Casa originala era prevazuta cu o anexa, situata pe zona actualului amfiteatru, constructie în care se aflau înca trei camere: camera baietilor, bucataria, biroul tatalui. Curtea casei era pâna dincolo de actualul amfiteatru si includea bisericuta catunului Ipotesti si acareturile necesare oricarei gospodarii de la tara: grajduri, cotete, hambare. Atunci erau în Ipotesti 18 – 20 de case, iar tatal cumparase aici, în

136


1847, o mosie de 420 de hectare, care tinea din Dealul Crucii pâna la Manastirea Agafton - pe drumul catre Suceava, incluzând padurea si lacul descrise de Eminescu în poeziile sale. Casa si mosia au fost vândute chiar de catre tatal poetului, în 1878, din cauza datoriilor. Tatal ramâne la Ipotesti, pâna la moarte, ca arendas pe fosta-i mosie. În lateralele casei sunt doi salcâmi din vremea copilariei poetului, iar în stânga casei se afla un monument din bronz, inspirat din poemul ,,Luceafarul”.

Bisericuta familiei Eminovici – dateaza de dinainte de 1800 si a fost cumparata de mama poetului în 1847,,cu 250 de galbeni’’ . Se pastreaza vechile icoane, cristelnita în care a fost botezat Eminescu - adusa din Botosani de la biserica Uspenia – locul botezului si vesmintele preotului ce l-a botezat. Se mai tin aici slujbe de 4 ori pe an: la 15 ianuarie, 15 iunie, Înaltarea Domnului si la hram, pe 8 noiembrie, de Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil. Biserica satului Ipotesti – a fost construita în memoria poetului Mihai Eminescu, ianugurata în anul 1939 – la 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, fiind singura biserica din lume construita cu bani publici în memoria unui poet. Cei care au avut initiativa strângerii acestor fonduri au fost istoricul Nicolae Iorga si scriitorul Cezar Petrescu. Pictura interioara, realizata de Petru Remus Troteanu, absolvent al Academiei de Bele-Arte din Bucuresti si Paris, este unica în lume. Sfintii au capetele înconjurate de aure neagre, în semn de doliu pentru moartea prematura a marelui poet. Pe peretele dintre pronaos si naos sunt pictati simbolic, 2 regi – unul vremelnic, domn al tarii la acea vreme – regele Carol al II-lea si unul etern în constiinta iubitorilor de cultura: Mihai Eminescu,,rege al poeziei”, în marime naturala, avea aproximativ 1,70 m. Biserica este în stil moldovenesc, fiind înconjurata la exterior, sub streasina, de o friza în care se repeta trei însemne heraldice – stema judetului Botosani – coasa (importanta judetului ca zona cerealiera), stema Moldovei – capul de bour si stema regatului.Friza a fost

137


acoperita în perioada comunista cu ipsos rosu – pentru ca deranja prezenta stemei regatului, si mai târziu curatata. În fata bisericii se afla un brad argintiu, plantat în 15 iunie 1939 de Nicolae Iorga. În biserica se fac toate slujbele, alta biserica nu exista acum în sat.

4. Mormintele familiei se afla în spatele celor doua biserici: fratii poetului Nicolae – avocat, mort la 42 de ani, de tuberculoza si Iorgu – ofiter, rapus de acceasi boala, la 29 de ani. Se odihnesc aici si mama poetului, Raluca, moarta în 15 august 1876 - în dreptul mormântului ei se afla teiul plantat atunci de Eminescu si Gheorghe Eminovici – tatal poetului, mort în 8 ianuarie 1884. Din 1939 s-a mutat aici si cimitirul satului. 

Casa parineasca de epoca (Casa Papadopol) este casa donata de Maria Papadopol, ultima proprietara a mosiei Ipotesti, statului român, împreuna cu aproape 3 hectare de pamânt. Dateaza de la aproximativ 1900. Acum este muzeu etnografic.

Muzeul ,,Mihai Eminescu”, este amenajat într-o constructie din anul 1989 si a fost inaugurat în 15 iunie 2000, prezentând simbolic momentele importante din viata si opera lui Mihai Eminescu.

La etaj se afla locuri de cazare, iar la demisol: sala de expozitii ,,Horia Bernea” si sala de mese – pentru 80 de persoane.

138


139


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.