Issuu on Google+

Fotografia de peisaj Nr.17

Decembrie 2010


illips

Copertă de: Chip Ph

Echip

a Coordon sebastian

ator : Seb astian Va

vaida@ca m

eraobscu

ida

ra.ro

rius f : Ma

r șe Edito ma

.ro

scura

aob amer

c

roza@

ang riusio

Ioa

za n Gro

Editor : A

alinbarbir

lin Barbir

@camer

aobscura

.ro


Fotografi 10

6

Simon Reay Interviu

Sorin Rechiţan Interviu 53

Mihai Moiceanu Portofoliu 41

Marc Adamus Portofoliu 88

Michael Kenna Portfolio Voicu Bojan: Michael Kenna, îmblânzitorul de peisaje

17

Chip Phillips Interviu 70

27

Cornel Florian Portofoliu

Adrian Petrişor “fotografia de peisaj“

Septimiu Bizo & Şerban Schiau Proiect fotografic: Peru 110


Nota editorilor

Fotografia de peisaj ilustrează unele dintre cele mai uimitoare locuri din lume. Prezintă lumea, cu apusurile şi răsăriturile sale, cu munții şi piscurile impunătoare, cu râurile tumultoase şi cascadele vălurite, şi nu încetează niciodată să ne inspire şi să ne impresioneze. Fie că este vorba de contrastele alb negru din imaginile lui Ansel Adams sau de incredibilele culori ale lui Galen Rowell, peisajul este unul din cele mai des abordate subiecte în fotografie, probabil imediat după oameni. Astfel că nu este de mirare motivul pentru care am ales acest subiect pentru ediția din decembrie. Şi noi, ca şi voi, suntem uimiți de frumusețea lumii în care trăim şi dorim să împărtăşim acest lucru cu voi, decupând doar o mică parte din aceste minuni. Mulțumim deci fotografilor care au făcut posibil acest lucru aducând la viață imaginile şi împărtăşindu-le cu noi. Şi vă invităm să luați loc şi să vă relaxați pe măsură ce, pagină cu pagină, descoperim peisajele unice ale Pământului. Camera Obscura


Interviuri


Simon Reay www.simonreay.com


Interviu cu Simon Reay

Unii îl ştiţi ca fiind directorul de imagine al unor seriale de pe canalul de televiziune Discovery, precum “Tehnici esenţiale de supravieţuire” sau “Născut supravieţuitor”, care îl au ca şi protagonist pe Bear Grylls, . CV-ul lui Simon Reay este mult mai amplu însă – incluzând documentare, reclame şi filme dramatice – şi în toată munca sa insistă şi reuşeşte să ofere publicului o perspectivă foart personală asupra ceea ce vizionează. Anul acesta a primit o nominalizare la premiile Emmy pentru cinematografie într-un reality show “Tehnici esenţiale de supravieţuire” iar pentru această ediție din Camera Obscura pe fotografia de peisaj, a fost de acord să ne ofere un interviu. Deşi se ocupă de filme, îi place mult şi fotografia, sau imaginile “statice”, după cum le numeşte. Suntem de părere că experiența şi ideile lui pot fi foarte valoroase pentru orice fotograf sau cameraman, indiferent că este amator sau profesionist.

CO – Ne-ai putea da, te rog, o scurtă definiţie pentru directorul de imagine? Ce anume face acesta, în linii mari? SR – Directorul de imagine (fotografie) este cameraman-ul. Rolul meu în show-ul cu Bear Grylls (Man vs Wild) este acela de a integra imaginea cu conţinutul, astfel încât să nu pară că domină. Într-un astfel de show, este foarte important să nu conducă imaginea sau camera de filmat. Bear (Grylls) este forţa care dictează povestea în acest program, astfel că imaginea nu are voie să o ia înainte, şi să prevadă ceea ce urmează. Acest stil de filmare înseamnă adesea să sacrific imagini excelente în favoarea integrităţii emisiunii, însă îmi place asta. CO – Cum ai început în acest domeniu? SR – Am început să fac acest gen de filmări în urmă cu aproximativ 6-7 ani. În ceea ce priveşte cariera mea, am început să filmez în 1994, astfel că au trecut 10 ani până să încep să lucrez pe acest gen de filme. Cu siguranţă nu am urmărit intenţionat acest gen de filmări. Îmi place însă să fiu activ şi să mă murdăresc prin noroaie, astfel că tranziţia spre genul acesta de filmări a venit cumva natural. Însă este ceva ce-mi place tocmai pentru că am camera de filmat cu mine. Categoric nu aş face (cel puţin în acest moment) genul acesta de ieşiri doar ca şi activitate socială, indiferent că este vorba de căţărat, speologie, scufundări sau ceva similar – îmi place doar pentru că am o cameră de filmat cu mine şi o poveste de spus. CO – Deci vezi întotdeauna lucrurile “prin lentilă”? SR – Da, întotdeauna. Am un oarecare confort ştiind că pot să uit de ceea ce se întâmplă în jurul meu şi că mă pot concentra asupra scenelor. Ceea ce aduc în proiectele pe care le filmez este tocmai abilitatea de a lucra în orice fel de medii, indiferent cât de dificile ar fi, şi că pot să mă concentrez astfel încât să văd şi să aud ceea ce se întâmplă în jurul meu, pentru a aduce imaginile dorite. CO – Ai avut abilitatea aceasta de la început? Sau ai dezvoltat-o în timp?


SR – O, nu! Am dezvoltat-o şi încă o mai dezvolt. Mediul, indiferent dacă ai mai fost sau nu acolo, se schimbă în mod constant. Temperaturile variază, condiţiile la fel, astfel că trebuie să-ţi dezvolţi abilităţile în mod continuu. Trebuie să-ţi dezvolţi deprinderile tehnice, de utilizare a camerei video, asigurându-te că ai kit-ul potrivit situaţiei. Iar asta se dezvoltă încet, de-a lungul timpului, însă nu poţi şti niciodată totul. Nu am realizat niciodată o filmare despre care să pot spune “da, sunt perfect mulţumit de asta”, pentru că întotdeauna mai apar lucruri pe care le-aş schimba în viitor.

să simtă că sunt alături de Bear. Cred că publicul este foarte conştient că există un cameraman care-l filmează pe Bear, însă nu atât încât să perceapă camera ca şi un personaj din show. Bear nu îmi va spune niciodată pe nume. Poate din când în când se mai vede o mână sau un picior, însă pe mine nu mă vor vedea spectatorii – iar asta este foarte important. Pentru că scopul este de a lega o relaţie între Bear şi privitori, şi nu cu mine. Astfel că adesea filmez dintr-un unghi foarte subiectiv. Desigur, sunt şi unghiuri obiective atunci când ne îndepărtăm şi îl observăm de la distanţă pentru a oferi privitorilor o scală a locaţiei, însă 90% din show CO – În materie de echipament, se strică multe camere la filmări? este filmat alături de Bear. Iar asta sumarizează munca mea, şi anume încercarea de a transfera acele emoţii şi sentimente către privitori. Nu SR – Nu, deloc! De fapt, am stricat chiar foarte puţine ţinând cont că reuşesc acest lucru întotdeauna, însă asta este ceea ce mă aduce înapoi facem acest show de 5 ani deja. Iar ceea ce suferă cel mai mult de-a din când în când. lungul filmărilor sunt filtrele – am trecut prin multe până acuma. O dată, echipamentul de protecţie acvatică s-a stricat şi a intrat apă sărată în CO – Au fost momente în care te-ai gândit că nu poţi face un anumit lucru, camera video. N-am avut de ales şi am stat până dimineaţa împreună cu sau că nu vrei să-l faci? asistentul meu Dan Etheridge, îndepărtând cu greu şi curâţând fiecare plăcuţă cu circuite, încercând să ţinem minte cum se reansamblează SR – A fost un moment în Guatemala, când a trebuit să sar într-o cascadă. toate la loc. Şi, spre distracţia noastră, a funcţionat! Bear a sărit primul pentru a testa apa şi, de îndată ce a atins fundul apei, mi-am dat seama cât era de adâncă. În acel moment, am avut un blocaj CO – Îţi este dificil să te abţii de la a oferi instrucţiuni atunci când filmezi? mental şi nu am mai vrut să sar. A fost un moment foarte uman. Deşi am Cu alte cuvinte, ai tendinţa de a ghida atunci când filmezi? făcut salturi de genul acesta de foarte multe ori înainte, atunci nu am reuşit să scap de îndoieli. Însă la final am sărit. SR – Am lucrat împreună cu Bear de suficient timp pentru a şti unde va fi el şi viceversa. Avem deja o comunicare (nonverbală) care nu mai CO – Cu ce fel echipament filmezi? Este foarte important echipamentul necesită cuvinte. Se poate întoarce pentru a spune ceva privitorilor şi sau este doar un mijloc pentru a atinge scopul? va şti instinctiv unde voi fi eu. Poate că în primii ani i-am mai spus ceva de genul “mută-te puţin mai la stânga” însă acum nu mai e cazul. Iar SR – Chiar când am început, mi-a plăcut aspectul tactil al echipamentului, partea cu adevărat interesantă în acest show este tocmai abilitatea de a iar acum contează mai mult să fiu la zi cu tehnologia şi să folosesc fi spontan şi nu perfect. echipamentul şi kit-ul potrivit pentru o anumită filmare. Aş putea spune că am crescut. CO – Ce este incredibil referitor la show-ul cu Bear este faptul că totul pare Nu deţin nimic din echipamentul pe care-l folosesc la filmările cu Bear; foarte natural. Chiar simţi că eşti acolo nu simţi partea de coordonare/ în schimb, am ales să colaborez cu o firmă din Londra – Axis Films/On dirijare. Desigur că există un scenariu, însă ca şi privitori, nu îl vedem. Sight – cu care am o relaţie foarte bună. Sunt cu adevărat dedicaţi pentru a ne asigura echipamentul necesar pentru fiecare mediu în care filmăm SR – Sunteţi foarte amabili. Imaginile sunt astfel gândite încât privitorii şi se aşteaptă să primească înapoi un echipament destul de uzat atunci


când revenim. Kit-ul pe care îl folosim acum a fost perfecţionat în mod continuu şi adaptat nevoilor noastre. Camera video Varicam 2700 şi HVX171 sunt cele care predomină în kit, şi fac parte ambele din familia foarte robustă a camerelor Panasonic P2.

mult filmele de 35mm însă devine tot mai greu şi mai scump să lucrezi pe aşa ceva. Lumea pare să se îndepărteze tot mai mult de ele şi asta e chiar păcat. În cele din urmă însă, nu contează cu ce cameră lucrezi. Pentru că o fotografie reuşită este o fotografie reuşită!

CO – Care este cea mai mare recompensă a ta în acest job? Aspecte pro şi contra?...

CO – Cred că această nostalgie poate fi cel mai uşor înţeleasă de cei care au lucrat pe film. Aparatele digitale au evident avantajele lor (rezultate imediate), însă filmul îţi dădea acea emoţie plăcută atunci când aşteptai să fie developat, pentru a vedea la final fotografiile.

SR – E simplu! Atunci când privitorul vede show-ul şi nu este conştient de ceea ce am realizat. Îmi place idea de ca imaginile să se deruleze în fundal, fără a încerca să fie prea evidente. SR – Exact! Exact aşa este! Acum, toată lumea face fotografii şi imediat se uită pe ecran pentru a vedea rezultatul. Au trecut zilele în care aşteptai CO – Ai vreun antrenament special pentru acest gen de filmări? să-ţi vezi perlele sau dezastrele. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu mă opun deloc progresului; de fapt, tocmai progresul este cel care a făcut fotografia SR – Da, cel al unui copil care se urcă în copaci şi se murdăreşte în noroi. mult mai accesibilă. CO – Ai primit o nominalizare Emmy anul acesta. Pentru ce a fost?

CO – Proiecte de viitor?

SR – A fost o nominalizare Emmy pentru cinematografia într-un “reality show”.

SR – Tocmai începem filmările la sezonul 6 din show-ul cu Bear (Man V’s Wild). În rest, vom vedea…

CO – Cum te-ai simţit?

CO – Ce sfat ai da cuiva care intenţionează să înceapă o carieră ca şi a ta?

SR – A fost incredibil! Sunt întotdeauna foarte critic referitor la ceea ce fac, astfel că a fost un compliment uriaş faptul că cineva a considerat că merit acest premiu. Până la urmă, este vorba de un Emmy! Iar importanţa evenimentului m-a lovit cu adevărat atunci când am ajuns la ceremonie şi am văzut la ce scală este organizat evenimentul în sine.

SR – În cele din urmă, cred că totul se rezumă la a crede cu adevărat şi a fi pasionat de ceea ce faci. Dacă crezi cu adevărat, îţi vei găsi drumul cu naturaleţe. Entuziasmul reprezintă un bun punct de pornire, însă la un moment dat toţi avem nevoie şi de puţin noroc. Iar dacă ştii că aceasta este cariera potrivită pentru tine, insistă şi găseşte-ţi drumul. Şi nu procrastina ! Am văzut de multe ori persoane cu potenţial care s-au blocat datorită procrastinării. Ţin minte că şi Bear mi-a spus “nu regreta lucrurile pe care le-ai făcut, ci cele pe care nu le-ai făcut”.

CO – Fotografia îţi place? SR – Da, îmi place foarte mult. Însă fotografiez în principal pe film, cu un Olympus OM4. Tatăl meu este un fotograf pasionat şi foloseşte un Nikon D3. El mi-a dat de curând vechiul lui D100, care îmi place foarte mult, însă aparatele foto digitale încă mă dezamăgesc în ceea ce priveşte latitudinea lor, comparativ cu negativele sau diapozitivele. Îmi plac foarte

Un citat potrivit pentru a încheia acest interviu. Mulţumim Simon, pentru timpul acordat şi implicare. Ţine-o tot aşa şi noi vom urmări îndeaproape filmările tale. Camera Obscura


Š Sorin Rechiţan www.rechitansorin.ro


Interviu cu Sorin Rechiţan

CO – De când te ocupi de fotografie? Ai început din timpul fotografiei pe film sau din “era” digitală? SR – Mai mult ca sigur această pasiune pasiune am moştenit-o pe linie maternă, mama fiind cea care, în anul 1993, mi-a pus în mână primul aparat foto (Smena 8 – un rangefinder rusesc ce te obligă să te familiarizezi cu parametrii tehnici). A urmat o perioadă marcată mai mult de frustrarea eşecului fotografic, inerent condiţiei de autodidact. Aspiram la calitatea imaginilor admirate în ediţia germană a revistei Foto Magazin, fiind fermecat de fotografiile lui Galen Rowell şi Frans Lanting. Îmi amintesc, de asemenea cu amuzament, faptul că la prima tură foto în care am utilizat un filtru de polarizare, am fost dezamăgit de saturaţia modestă a culorilor, diferită de ce văzusem că trebuia să obţin. Ceea cu nu ştiam însă era faptul că, pentru a obţine efectul polarizator, filtrul trebuia rotit. Primul aparat foto digital l-am cumpărat în anul 2007 însă nu am renunţat definitiv la fotografia argentică.

CO – În fotografiile tale, unul din elementele centrale este peisajul. Un alt element ar fi muntele. Fotografiile tale sunt o urmare a locurilor pe care le vizitezi sau un motiv pentru a vizita acele locuri? SR – Natura şi fotografia sunt două pasiuni care în cazul meu se îmbină perfect. Nu merg în nici o călătorie, fie ea cât de scurtă, fără aparatul foto. De cele mai multe ori, ieşirile în natură sunt gândite fotografic, ţinând cont de specificul peisajului, condiţiile meteo, accesibilitate, etc. Cu toate acestea, am avut parte de multe ture montane în care, datorită vremii total nefavorabile, nu am facut nici o fotografie

CO – Temele abordate în fotografie îţi impun cel mai adesea un anumit echipament. Care ar fi acesta, în cazul tău? Adică ce este absolut necesar în acest gen de fotografie? SR – S-a discutat mult şi probabil se va mai discuta şi pe viitor pe tema echipamentului ideal al fotografului de natură. Personal, apreciez mai mult


confortul în utilizare şi versatilitatea zoom-urilor, a căror calitate optică, în zilele nostre, se apropie mult de cea a focalelor fixe. În majoritatea situaţiilor, un zoom superangular (16-35mm) si un telezoom (70-200mm sau 70-400mm) sunt suficiente. De asemenea, un teleconvertor bun şi un inel distanţator (pentru fotografie macro) vor completa perfect sistemul foto, fără a afecta prea mult calitatea imaginilor şi greutatea sa.

expunerii, etc. Dincolo de valoarea artistică a unui cadru, tehnica are şi ea un cuvânt important de spus, constituind un criteriu valid de departajare. E important însă ca factorul tehnic să fie pus în slujba demersului creativ şi artistic, nu să îl dilueze.

CO – Cât de important este echipamentul foto comparativ cu « ochiul » fotografului, imaginaţia acestuia şi efortul depus pentru a ajunge într-un anumit loc? Pentru că mulţi găsesc în lipsa echipamentului o scuză... SR – Bineînţeles, creativitatea, stilul, originalitatea şi viziunea preced valoric factorul tehnic în realizarea unei fotografii. Fotografia de natură oferă prin irepetabilitatea clipei o anumită doză de originalitate unui cadru. Nimeni nu a văzut 2 cadre identice ale Sfinxului din Bucegi sau CO – Ce urmăreşti în primul rând într-o fotografie ? Încadrarea, subiectul, ale Lacului Bâlea. Găsirea unor locaţii fotogenice, ale unor destinatii / lumina?... subiecte deja consacrate constituie una dintre preocupările de bază ale multor fotografi de natură, alături de alegerea distanţei focale, a structurii, SR – O fotografie reuşită este de cele mai multe ori rezultatul concursului


tuturor acestor elemente. Odată cu apariţia tehnicii digitale, competiţia în domeniul foto a crecut proporţional cu numărul pasionaţilor de fotografie. În consecinţă, ignorarea ori tratarea cu superficialitate a oricăruia dintre aceste elemente va atrage după sine scăderea în valoare a cadrului.

“nu am obţinut ceea ce vroiam, dar acum atâta este posibil”? Pentru că fotografia de peisaj (mai ales montan) diferă foarte mult de alte tipuri, să zicem fotografia de produs, unde controlezi (mult mai uşor) condiţiile. Ce probleme tehnice întâmpini în fotografia realizată la munte? Mai ales iarna sau în condiţii meteo mai puţin favorabile. În acest sens, ce ai recomanda celor care vor să facă acest gen de fotografii ? SR – Chiar dacă noi, ca oameni, refuzăm să ne fixam nişte limite precise, viaţa şi realitatea au grijă să o facă în locul nostru. Şi în fotografia montană, anumite semnale trebuie interpretate ca atare şi acţionat în consecinţă. Ar fi absurd să rămâi pe timp de noapte şi vreme rea, într-o zonă montană accidentată, sau să ignori semnalele propice declanşării unei avalanşe doar pentru a ajunge pe o culme sau un vârf, indiferent cât de fotogenică ar parea perspectiva din acel loc. Riscul poate fi într-o anumită măsură gestionat, dar siguranţa trebuie să fie întotdeauna pe primul loc. Pe lângă echipamentul montan, ales în funcţie de anotimp, recomand pasionaţilor de acest gen de fotografie, multa grijă în întreţinerea aparaturii foto, prin folosirea unui toc sau geantă foto impermeabilă (preferabil cu husă), introducerea în compartimentele acestora de plicuri cu gel de siliciu (absorbant de umezeală) şi echiparea cu surse de alimentare suplimentare (acumulatori), frigul grăbind considerabil descărcarea acestora. CO – Cum poţi învăţa fotografia “outdoor” ? Care ar fi paşii de urmat?

CO – Privite “din afară”, mai ales de către un necunoscător în domeniul muntelui, fotografiile de peisaj pot părea foarte uşor sau, dimpotrivă, aproape imposibil de realizat. Cum stau de fapt lucrurile?

SR – “Practica este mama învăţării”.  Susţinută, bineînţeles de un minim bagaj de cunoştinţe tehnice. Care se găsesc din abundenţă în literatura de specialitate şi pe internet. Tehnologia digitală a simplificat mult procesul învăţării, oferind posibilitatea de a verifica pe loc rezultatul obţinut şi SR – Eu nu spun că un anumit gen de fotografie este mai dificil decât a corecta parametri tehnici folosiţi. În plus, de curând s-a ivit şi la noi un altul...fiecare are particularităţile sale. Am întâlnit însă multe persoane posibilitatea de a participa contra cost la workshop-uri de fotografie care subestimează gratuit fotografia de natură şi peisaj, ignorând în outdoor, soluţie aleasă de tot mai mulţi pasionaţi ai acestui gen de evaluarea sa momentele de aşteptare, în care fotograful trebuie să facă fotografie. abstracţie de asprimea condiţiilor şi să se concentreze asupra dimensiunii fotografice, de multe ori renunţând chiar la siguranţa sa. CO – Ce ar trebui să conţină o fotografie de peisaj pentru a impresiona ? Locuri “exotice”, culori puternic saturate, contraste?... Sau e vorba de total CO – Ţi s-a întâmplat să spui “destul” în genul acesta de fotografie sau altceva?


SR – Un mare fotograf spunea în urma cu ceva vreme: dacă aş şti care este reţeta unei fotografii bune aş face de fiecare dată una. Eu consider că aprecierea unei fotografii este un act subiectiv. Mă amuză mult animozităţile iscate pe site-urile şi forumurile autohtone de profil, pe fondul promovării agresive a valorii unor cadre în detrimentul altora. Jurizarea unei fotografii nu trebuie privită competiţional. Nu avem de a face cu criterii precise de departajare. Ceea ce pentru unii este o lucrare valoroasă, pentru alţii poate fi un clişeu prin locaţia imortalizată, stilul adoptat sau chiar tehnica folosită. Mulţi debutanţi încearcă să copieze stilul anumitor reprezentanţi consacraţi ai fotografiei, interpretând în mod eronat conceptul de cultură vizuală fotografică. Această bază informaţională ar trebui să aibă un rol mai important în şlefuirea spiritului autocritic.

CO – Proiecte fotografice de viitor?... SR – Asemeni majorităţii pasionatilor de fotografie, nu criza inspiraţională în alegerea unor destinaţii fotogenice îmi creează probleme, ci lipsa timpului de a organiza aceste deplasări. Sper ca la anul să îmi împlinesc un vis mai vechi, de a ajunge în Nepal. O variantă de rezervă ar fi o expediţie în Anzii Peruvieni. Alegerea depinde în mare măsură şi de găsirea unui coechipier.


Š Chip Phillips www.chipphillipsphotography.com


CO - Ce anume îţi place la fotografia de peisaj? Libertatea pe care ţi-o dă, sau locurile pe care le vezi? Sau e cu totul altceva?

Interviu cu Chip Phillips

CO - Să începem cu începutul. Cum te-ai apucat de fotografie? Şi mai exact, de fotografia de peisaj? CP - Am devenit interesat de fotografie după ce am primit aparatul foto pe film – Pentax Spotmatic – care a fost a tatălui meu. Habar nu am avut că poţi avea un control creativ atât de mare asupra rezultatului, înainte să experimentez cu acest aparat şi lentilele sale. Aşa că “m-a prins” şi am devenit interesat de fotografie, în aşa fel încât, nu mult timp după, mi-am luat primul dslr. De fapt, soţia mea a fost cea care i-a cerut tatălui meu acea cameră. Însă ea nu a folosit-o nici până acuma, pentru că am luat-o eu. Cam toată viaţa mea am fost pasionat de excursii, astfel că trecerea la fotografia de peisaj a venit cumva natural. Mai ales după ce am văzut câteva din fotografiile lui Galen Rowell (http://www.mountainlight.com/).

CP - Îmi place foarte mult libertatea care mi-o dă fotografia în natură şi locurile care ajung să le văd. Simt că am vizitat foarte multe locuri, unele chiar foarte îndepărtate şi izolate. Cu siguranţă nu aş fi vizitat unele din aceste locuri dacă nu mă ocupam de fotografie. Deşi nu am fost niciodată o persoană matinală, acest lucru s-a schimbat. Acum, mă trezesc cu mult înainte de răsăritul soarelui şi de multe ori încă cutreier cărările mult după ce soarele a apus. Pentru că doar aşa poţi prinde cea mai bună lumină.

CO - Care este cel mai important aspect în acest tip de fotografie? Echipamentul, subiectul, lumina, ideile ?... CP - Aş spune că cel mai important aspect este lumina. Desigur, se pot obţine fotografii excelente şi atunci când lumina nu este spectaculoasă.


Însă felul în care (te) foloseşti de lumina disponibilă este foarte important, CO - Aproximativ, cât timp te pregăteşti pentru o tură foto, înainte de şi caut în mod constant să creez imagini bune în orice fel de lumină. a fotografia propriu zis? Mă refer aici la studierea zonei, pregătirea Cred că “ideea” merge mână în mână cu acest concept. Pentru că ideea echipamentului, căutarea locaţiei şi a luminii potrivite... potrivită, asociată luminii potrivite, poate adesea crea imagini de succes. CP - În mod constant caut locuri de fotografiat şi îmi iau notiţe. În special notiţele legate de anotimpuri, acelea sunt foarte importante. Dacă vezi o fotografie cu flori sălbatice incredibil de frumoase, notează-ţi unde anume şi când a fost realizată acea fotografie. Acest gen de informaţii sunt foarte importante. Flickr este o resursă online excelentă pentru a găsi genul acesta de informaţii. De asemenea, forumul www.naturephotographers. net este foarte util. De asemenea, obişnuiesc să vizitez aceleaşi locuri de mai multe ori, în anotimpuri diferite. Pentru că ajută foarte mult să ajungi să cunoşti o anumită zonă, culorile sale, pentru a crea imagini speciale. Şi astfel poţi adesea să descoperi un anotimp preferat al acelei zone.

CO - De ce anume ai nevoie pentru a porni în fotografia de peisaj? CP - Cred că cel mai important lucru de care ai neapărat nevoie în acest tip de fotografie (şi în orice altă carieră din domeniul artelor, şi nu numai), este evident pasiunea. Dacă te pasionează ceea ce faci, indiferent ce ar fi acel ceva, deja eşti la jumătatea drumului. Mai sunt multe alte aspecte precum marketingul care ţi-l faci, prezentarea portofoliului şi a fotografiilor (în formă listată, în expoziţii – n.t.), însă pasiunea este clar punctul de pornire. Ambiţia şi motivaţia, la fel. Pentru că este nevoie de foarte multă muncă şi efort pentru a reuşi într-o carieră în artă. Eu sunt CO - Te joci mult cu liniile şi formele. Faci asta intenţionat sau e ceva de formare muzician, aşa că am multă experienţă cu acest concept. natural? Cu alte cuvinte, cauţi aceste linii şi forme sau pur şi simplu le vezi?


CP - Într-adevăr, caut liniile şi formele atunci când încerc să creez o imagine. Acum îmi este mai uşor, mai natural decât când am început să fotografiez, dar cu siguranţă le caut. În acelaşi timp, încerc să abordez lucrurile diferit, pentru că niciodată nu ştii ce va arăta bine până ce ajungi acasă. Încerc să experimentez cât de mult pot.

scene aşa cum ar vedea-o ochiul uman. Softurile foto au avansat foarte mult, chiar şi în puţinul timp de când m-am implicat şi eu pe fotografia de peisaj. A devenit ceva foarte realist posibilitatea de a capta o gamă foarte largă de lumină şi culori, folosing filtre graduale, expuneri multiple şi tehnici de suprapunere în postprocesare.

CO - Ce mesaj transmiţi prin fotografiile tale? CO - Fotografiile tale au culori incredibile. Sunt naturale sau obţinute cu filtre? Sau obţinute în post procesare?

CP - Nu fotografiez astfel încât să obţin cea mai realistă reprezentare a scenei respective. Asta de cele mai multe ori. Abordarea mea constă în încercarea de a crea ceva unic în condiţiile date (lumina şi subiectul naturale). Astfel că mesajul nu este acela de a prezenta natura într-o modalitate de documentare, şi asta cred că este destul de evident. Ci de a crea ceva unic care trezeşte o reacţie din partea privitorului, şi îl face să se oprească şi să privească o vreme.

CP - Aş spune că văd lucrurile mai colorat decât alţii. Dacă te opreşti pentru a admira o scenă din natură, vei constata că, de fapt, este foarte saturată în culori. Câteodată, roşul dintr-un apus de soare este atât de saturat încât aproape că îţi arde ochii. Folosesc şi filtre, însă nu filtre de culoare. Doar filtre polarizatoare, şi filtre graduale neutre. Ulterior, fac CO - Când ştii că ai obţinut ceea ce ai dorit, imaginea dorită? Ce anume multe reglaje la nivel de filter pentru a recrea gama dinamică a unei trebuie să aibă ca să îţi placă?


CP - Cred că timpul joacă cel mai important rol aici. Dacă îmi place mult Nu doar că vor primi feedback, ci fotografiile vor fi prezente pentru a şi după câteva luni de zile, e clar că este reuşită. De asemenea, feedback- fi vizonate de editori, care vizionează constant aceste site-uri. Fac parte ul pozitiv din partea celorlalţi este foarte important. dintr-un grup de 6 fotografi din zona de nord, www.photocascadia.com şi punem în mod constant noi materiale şi sfaturi utile pe blogul nostru.

CO - Care este sfatul tău pentru un fotograf pasionat de fotografia de peisaj şi aflat la început în acest domeniu? CP - Sfatul meu este să încerce în mod continuu să obţină fotografii mai bune. Să folosească Internetul pentru a vedea munca altora şi să parcurgă tutoriale cu tehnici de procesare. Să parcurgă un workshop cu un fotograf a cărui muncă o admiră. Iar dacă este cu adevărat pasionat de ceea ce face, la un moment dat va deveni ceva natural. Încă mă uit zilnic la munca altor fotografi, şi încerc noi tehnici de fotografiere şi procesare. Întotdeauna mai este ceva de învăţat. Un alt aspect important este expunerea fotografiilor pentru a fi criticate. Flickr şi naturephotographers. net sunt două resurse excelente pentru asta. Photo.net de asemenea.

CO - Proiecte foto viitoare? CP - Photo Cascadia începe să devină un proiect. De asemenea, am început să ţin tot mai multe workshop-uri. Cu cei din grupul Photo Cascadia, am discutat de un workshop mai extins. Mi-am planificat să vizitez mult mai multe locuri în anul viitor. Nu am fost încă în Valea Morţii, deci asta sigur este în calendar, şi urmează în curând o excursie în parcul naţional Jasper. Am început să realizez o serie de tutoriale video customizate şi am în plan să ofer tot mai multe. În aceste filme, eu povestesc felul în care am editat fotografia unui client. Îşi vor lua notiţe pe unele aspecte specifice pe care vor dori să le acopăr, şi voi include aceste aspecte, după care le voi aplica asupra imaginii oferite de clienţi, şi totul va fi prezentat în acele filme.


Portofolii


Š Cornel Florian www.photo.net/photos/pufi


Š Mihai Moiceanu

www.phototour.ro; www.cameramm.ro


Š Marc Adamus www.marcadamus.com


Adrian Petrişor: “Fotografia de peisaj“

Peisajele sunt cu siguranţă în topul preferinţelor în ceea ce priveşte fotografia. Însă, pe cât sunt de admirate, pe atât sunt de dificil de realizat. Pe principiul « nu oricine deţine un aparat de fotografiat este şi un bun fotograf », la fel şi în acest caz, nu oricine vede un peisaj incredibil îl şi poate surprinde astfel, pentru a-l arăta şi altora. Pentru a înţelege de ce fotografia de peisaj este una din cele mai dificile categorii, l-am rugat pe Adrian Petrişor să ne povestească pe scurt ce anume presupune acest tip de fotografie. Pe parcursul unei zile, vom afla ce se întâmplă de dimineaţă (cel mai adesea foarte de dimineaţă) şi până seara târziu (tot un fel de dimineaţă). Fotografia de peisaj mă atrage cel mai mult în momentul de faţă fiindcă sunt un iubitor al naturii şi este locul unde mă simt cel mai bine, acest lucru fiind esenţial în fotografie pentru a avea rezultate de calitate... să te simţi bine în mediul în care fotografiezi. O zi ideală de pozat pentru mine ar fi într-o locaţie frumoasă, în care ai ce admira şi fotografia, iar `cazarea` să fie neapărat la cort. De ce cortul...deoarece pentru mine o zi de fotografiat începe înainte de răsărit, iar dacă sunt cazat la o pensiune, patul e moale, confortabil şi îmi trebuie de zece ori mai multă voinţă să mă ridic din el Aşadar, în funcţie de sezon ştiu la ce ora răsare soarele şi-mi pun ceasul să sune cu ceva timp înainte pentru a avea vreme să mă pregătesc. Cortul îţi uşurează munca pentru că înviorarea e mult mai rapidă din momentul ce ai ieşit din sacul de dormit la ora 5 dimineaţa şi te poti poziţiona cu el cât mai aproape de locul ideal. Afară fiind încă lumină foarte slabă, nu mă obosesc prea mult cu fotografiatul ci îmi caut cadrele şi subiectele pe care o să le abordez după apariţia soarelui care aduce odată cu el dinamism, umbre şi mai ales cromatică. La răsărit imi

place să fotografiez de obicei cu soarele-n fată, iar dacă am parte şi de ceaţa e excelent fiindcă mai filtrează lumina si creează o atmosferă frumoasă imaginii. Echipamentul folosit în astfel de momente trebuie neapărat să cuprindă şi un filtru gradual ND care-ţi permite sa expui corect având detalii pe toată fotografia. Vara, timpul cu lumină foarte bună e destul de limitat, la răsărit 2-3 ore şi la apus 3-4 ore, în comparaţie cu toamna târzie când poţi fotografia practic pe tot parcursul zilei fiind o lumină mult mai blândă. O zi de pozat se incheie atunci când ţi se face milă de senzor să-l mai prăjeşti la expuneri lungi noaptea şi ideal ar fi la un foc de tabără langă prieteni, care cu siguranţă mai mult de jumătate din ei nu vor fi în stare să o ia dimineaţa după două ore dormite de la capăt Ca şi echipament foto, folosesc un Canon 450D cu două obiective: 15-85mm si 70-200mm L f/4 şi nelipsitul filtru de polarizare pe care nu-l prea dau jos de pe obiectivul wide şi nici nu aş putea fără el deoarece mă ajută enorm pe lumina mai puternică dând un efect frumos cerului şi realizând o cromatică pe gustul meu. În fotografia de peisaj ai nevoie neapărat de o lumină bună, până la urmă ea face cam totul, obiective sharp care-ţi redau perfect detaliile, un trepied stabil, răbdare, putin noroc şi multă pasiune pentru ceea ce faci. La intrebarea `Când ştii că ai obţinut fotografia dorită?`... în cazul meu e atunci când ma uit pe LCD-ul aparatului şi văd o fotografie care nu este banală, are ceva aparte şi-mi face plăcere să o privesc. Îndrăgesc culoarea în fotografia de peisaj, dar apreciez în egală măsură şi fotografia alb/negru care mi se pare ideală pentru peisajul minimalist. Adrian Petrişor (adypetrisor.blogspot.com)


Michael Kenna, îmblânzitorul de peisaje

Michael Kenna este în lumea fotografiei un soi de cavaler medieval melancolic, rătăcitor, purtător al unui blazon unic, pe care mulţi, de ani buni, încearcă cu disperare să-l copieze. Englez get-beget, născut în 1953 în ţinutul Lancashire, Kenna face studii de pictură la Banbury şi apoi de fotografie la London College of Printing. Îşi începe cariera de fotograf cu plimbări nesfârşite în apropiere de Richmond din care rezultă peisaje dense, picturale. Se mută la San Francisco unde ani de zile măreşte imagini pentru Ruth Bernhard, una din marile doamne ale fotografiei americane, care va accepta ulterior să semneze prefaţa albumului intitulat – A Twenty Year Retrospective. Minimalismul formei poetice japoneze haiku îl fascinează pe Kenna, care reuşeşte să transfere forţa şi fragilitatea acestei forme în imagini caligrafice, deopotrivă magice şi terifiante. La rândul său un poet al luminii, autorul umblă mereu pe o sârmă nevăzută, într-un echilibru precar aflat undeva la graniţa dintre lumină şi întuneric. Îl interesează doar momentele în care ziua se îngână cu noaptea – răsăritul şi apusul, ambiguitatea aceea lăptoasă când elementele naturale se contopesc unul într-altul şi nu mai ghiceşti unde încep şi se termină pământul, apa, aerul (Upset Chair sau Palace Pier). Din această contopire, la care se adaugă compoziţii de o înspăimântătoare precizie, se nasc nişte imaginibasm cu o mare putere de seducţie, imagini hipnotice, asemenea unor visuri. E ceea ce numim unheroic landscape, peisaje aparent lipsite de spectacular, la antiteză cu ceea ce propun Ansel Adams, sau Bradford Washburn, de pildă. Aproape nici o urmă de măreţie a naturii, de glorios, de frumuseţe menită să-ţi taie respiraţia. Michael Kenna ocoleşte maiestuosul şi vorbeşte despre peisaj cu un soi de religiozitate aparte, adresându-i-se parcă de undeva din lăuntrul lui, din interiorul sensului tare al conceptului de peisaj.

M-am întrebat mereu de unde vine această discreţie aparte, această apetenţă faţă de peisajul nespectaculos, dar totuşi pastoral, de o eleganţă inegalabilă. Am aflat dintr-un interviu acordat în ianuarie 2004 lui Brooks Jensen, editorul prestigioasei reviste americane LensWork. Citez de acolo câteva pasaje semnificative: „De multe ori, oamenii mă întreabă despre ce fel de filme, aparate sau timpi de expunere folosesc pentru fotografia de peisaj. Primul lucru pe care îl fac în fotografia de peisaj este să stau acolo şi să încerc să vorbesc cu locul respectiv, să construiesc o relaţie, să-mi cer voie, nu e un lucru facil, nu sunt un paparazzo care trage din mers câteva cadre cu un Leica şi apoi dă fuga să le proceseze(...) Cu toţii facem parte din peisaj, aşa cum peisajul face parte din noi(...) Lucrăm într-un plan bidimensional, dar în acelaşi timp, fotografia rămâne o iluzie care reflectă înspre o realitate tridimensională”. Michael Kenna are în fotografie o smerenie inefabilă, vorbeşte mereu în şoaptă, nu se sfieşte să calce pe urmele maeştrilor, revizitează locuri binecunoscute din lucrările unora precum Bill Brandt, Josef Sudek, Eugene Atget sau Alfred Stieglitz şi le reinterpretează într-o manieră personală, inconfundabilă. Peisaje, uzine, fabrici părăsite (cum ar fi cea de dantelă din Calais), grădini japoneze, structuri, parcuri, grădiniţa fiicei lui după ora închiderii, lagăre ale morţii – toate acestea construiesc un limbaj fotografic succint, negociat în timpi lungi, învăluit în lumina ceţoasă a dimineţilor, sau în lumina aceea aparte, aflată ‚pe patul de moarte’ al asfinţiturilor. Până în anii ’90 autorul s-a mulţumit să privească locurile din afară, iar odată cu proiectele Monique’s kindergarten sau Calais Lace se hotărăşte să păşească înăuntru, în căutarea semnelor lăsate de semeni. Cavalerul rătăcitor părăseşte spaţiile vaste în favoarea spaţiilor închise, descalecă, se lasă învăluit de chiaroscuro şi, în acelaşi stil minimalist, construieşte


legături tainice între urme, semne, detalii încercând la nesfârşit să re-pună la loc o lume ce pare sărită din balamale. Spada lui e un Hasselblad, printurile sale exclusiv alb negru sunt de treizeci de ani 8x8 inchi şi consideră esenţiale 3 elemente – poziţia aparatului, lumina, apoi atmosfera şi crede cu tărie că „forţa poeziei sălăşluieşte în natura noastră interioară”. Michael Kenna lucrează mereu la câteva proiecte simultan, care se întind pe ani de zile, iar când acestea se coc suficient, încearcă să le încheie printr-un album. Doar aşa, lăsându-le din mână, abandonândule, invitându-le să se preumble prin lume imaginile sale capătă acea autonomie capabilă să reflecte intenţiile şi interpretările autorului, care la un moment dat le-a atins, le-a influenţat, dar căruia nu îi aparţin de drept. Ultimul său demers e tocmai cel legat de fabrica de dantelă Calais Lace. Privind imaginile aş spune că acest proiect este o incursiune dinspre afară spre înăuntru, dinspre corp înspre suflet, dinspre zgomot spre linişte totală. Acest pas fragil, de dantelă, dinspre înafară spre înăuntru este unul simbolic, prin care autorul suspendă temporar întregul în favoarea detaliului. Nimic nu se pierde însă pe drum şi regăsim în imaginile sale aceeaşi discreţie, aceeaşi precizie, aceeaşi atmosferă elegiacă, acelaşi romantism bine temperat. Şi asta pentru că Michael Kenna face totul cu o determinare, o smerenie şi nu în ultimul rând cu o profundă dragoste pentru fotografie, cu care sunt binecuvântaţi doar cei aleşi, care au primit totul şi care sunt gata să dea totul înapoi, transformând orice ating în sens şi semnificaţie. Voicu Bojan (www.diafragma9.ro)


Š Michael Kenna www.michaelkenna.net


Proiect fotografic


Septimiu Bizo & Şerban Schiau : Peru

Iată că am revenit din Peru, unde am stat aproape o lună. Am reuşit să selectez câteva fotografii, pe care vi le prezint, alături de câteva impresii. Peru este o ţară interesantă, cu peisaje absolut mirifice, de o mare varietate, începând cu coasta Pacificului, apoi deşertul, Altiplanoul, vârfurile Anzilor de peste 6000 metri, lacul Titicaca sau Amazonia peruviană. Am zburat pe ruta Cluj-Madrid-Caracas-Lima. În Caracas, unde nu ni s-au putut transfera bagajele spre Lima, deşi erau vreo 2 ore, personalul aeroportului şi-a luat “zeciuiala” din bagajele noastre, şi probabil şi din ale altora. Lima este un oraş destul de trist, mai ales în această perioadă, când este învăluit permanent de o ceaţă, denumită “garua”. Monotonia capitalei este spartă de traficul absolut infernal şi zgomotul permanent al străzii. Nu am stat foarte mult la Lima, aşa că am plecat pe coasta Pacificului spre Paracas, loc cu abundenţă de animale şi păsări, atrase de vietăţile microscopice aduse de curentul Humbolt din Antarctica, care atrag, la rândul lor, sardinele, hrana preferată pentru păsări, delfini, lei de mare sau balene. Am vizitat Arequipa, un oraş frumos, clădit din cărămizi albe de tuf vulcanic, străjuit de vulcani de 6000 metri, de unde am ajuns, prin trecători aflate chiar şi la 4910 metri altitudine, în canionul Colca, lângă Chivay, spectatori la un regal oferit de condorii andini. Nu ne-a scăpat nici Nasca, cu desenele ciudate şi liniile ce brăzdează deşertul. Apoi, spre est, am ajuns la lacul Titicaca, aflat la 3812 metri altitudine, unde timp de 3 zile am locuit la oamenii locului, un pic ciudaţi , provenind din triburile aymara. Bineînţeles că punctul forte al Peru-ului este Machu Picchu, minune a lumii, pe care cred că fiecare dintre noi dorea s-o vadă cât mai repede,

aşa că am plecat din Puno la Cusco, considerat de incaşi “buricul Pământului”. Am vrut să fim aici de Sărbătoarea Soarelui-Inti Raymi, cel mai mare eveniment din an, când sute de mii de oameni vin să-l vadă pe Inka. Din Cusco, după câţiva zeci de kilometri, ajungi să vezi cetăţile incaşe din Pisac sau Ollantaytambo, şi apoi cu trenul spre Aquas Caliente, punct de plecare la Machu Picchu. Din păcate, ca şi în cazul altor mari civilizaţii geniale ale Lumii, cu cât apogeul a fost mai intens, cu atât decăderea a fost mai dramatică. La fel s-a întâmplat şi cu poporul peruan. Sunt oameni mai tot timpul încruntaţi, stând după bacşişuri (propina, în spaniola, cuvânt ştiut şi de copiii de 3-4 ani). Localnici îmbrăcaţi în frumoase costume colorate, adesea însoţiţi de vreo lamă sau alpaca, te îmbie să-i pozezi, după care întind mâna de fiecare dată. Se pare că, după anii de apogeu din timpul civilizaţiei inca, a urmat doar regres, şi mare dreptate a avut ghidul nostru Estanislao, când şi-a catalogat poporul căruia îi aparţine în 3 categorii: pre-incaşi, incaşi si inca-pabili. Am ajuns şi în Amazonia peruviană, undeva la graniţa cu Brazilia şi Bolivia, trecând din zona deşertică în pădurea de nori, coborând de la 3300 metri la 500 metri în vreo 240 de kilometri, pe drumuri de pământ, pline de noroi, tăiate în munte, cu hăuri de sute de metri sub noi, în 2 zile. Impresionantă şi jungla. Dar las vorbăria multă, şi încerc să vă arăt câteva imagini, care sper să vă placă! Septimiu Bizo (www.scamitravel.com) Şerban Schiau (www.trekearth.com/members/camis/)


Parteneri


“Great photography is about depth of feeling, not depth of field.” Peter Adams


Camera Obscura vă urează:

“An nou fericit”


Fotografia de peisaj