inliniedreapt a.net
http://inliniedreapta.net/platforma-ild-raspuns-criticilor-nostri/
Platforma ILD. Răspuns criticilor noştri Reacţia critică la platforma ILD poate fi sumarizată astfel: treacă meargă pe ici pe colo, dar deplorabilă prin părţile esenţiale. Sau şi mai plastic, “brânză bună în burduf de câine”. Brânza variază cantitativ şi calitativ, dar burduful rău mirositor este constant identificat în accentul pus pe creştinism. Ni se spune că am comis un sacrilegiu justificând fundamentele civilizaţiei iudeocreştine şi demersul nostru prin recursul la moştenirea creştină. Fals, exagerat, periculos – clamează simpatizanţi ai Dreptei trecute prin curăţătoria chimică brevetată de Nietzsche. Acest răspuns nu îşi propune să dezbată critici punctuale, ci tema generală. De la bun început trebuie reamintit faptul că noi suntem conservatori. Nu libertarieni şi nici liberali. Reprezentăm o parte a spectrului numit Dreapta şi nu este un secret faptul că părţile componente ale Dreptei se suprapun în unele privinţe şi diverg în altele. Conservatorismul nu este o simplă ramură a liberalismului, o aripă dizidentă, ci reprezintă o alternativă fundamental diferită în ceea ce priveşte înţelegerea şi prescrierea de soluţii pentru viaţa socială şi instituţiile politice. Înainte de conturarea ideologică a curentelor politice moderne conservatorismul nu a avut nume. Era implicit normalităţii, o normalitate în care ordinea lumii văzute era înţeleasă ca rezultat şi în relaţie de subordonare cu ordinea lumii nevăzute. Un element central al conservatorismului este următorul: convingerea că exist ă o ordine morală t ranscendent ă. Liberalismul, progresism sub un alt nume, s-a debarasat treptat de acest “balast”. Geniul lui Caragiale a sintetizat perfect: “Da, voi progresul şi nimic alta decât progresul!” Caţavencu, un personaj creat în secolul 19, este prototipul liberalismului din secolul 21: luaţi progres dimineaţa, la prânz şi seara, vi-l serveşte statul, gratuit, asistat de o armată de experţi parașutați din viitor. De aceea liberalii cu discernământ insistă asupra sufixului clasic ataşat crezului lor politic. Însă chiar şi aşa prea mulţi dintre ei au uitat, sau consideră drept neadecvată, afirmarea motivului pentru care se poate vorbi despre clasicismul liberal. Intuiţiile lui Edmund Burke, un conservator pe care liberalii nu încetează să îl considere un liberal clasic tocmai pentru a minimaliza importanţa gândirii conservatoare, se pot rezuma la convingerea amintită mai sus. De când a apărut “civilizaţia liberal-democrată” modernă, liberalismul şi democraţia sunt doar un aranjament practic, de circumstanţă, al cărui scop e să favorizeze o anumită ordine şi funcţionalitate în economie şi în societatea politică. Nu este în niciun caz o civilizaţie, este doar o părticică a unei civilizaţii. Acest aranjament, denumit “liberal-democraţie”, nu are valori morale proprii, nu are o etică proprie, el doar a copiat anumite valori din creştinism, eliminînd conţinutul spiritual şi fundamentul metafizic originar. Morala democraţiei liberale e formată din câteva reguli practice, ea nu poate atinge în niciun fel inima omului. (Olavo de Carvalho) Libertarienii sunt o specie mai nouă. S-au conturat din Dreapta incipientă căutându-şi identitate
şi tradiţii imediat după al doilea război mondial şi se revendică de la triada uriaşă formată din Hayek, Rothbard şi von Mises (în ordine pur alfabetică). Curentul libertarian a defrişat bălăriile progresiste care năpădiseră liberalismul şi a conceput un liberalism pentru sensibilităţile ateist(a)gnostice ale secolului 20. Nimic rău în asta, a fost în fond un efort tactic de păstrare şi valorificare a moştenirii liberale pentru generaţiile post-moderne. Dar acest efort a însemnat şi oficializarea completă a rupturii de Burke şi, implicit, de conservatorism. Liberalismul seamănă cu un Prometeu înlănţuit căruia vulturul îi ciuguleşte ficaţii în eternitate. Libertarianismul aduce cu un Hercule curăţând grajdurile lui Augias într-o singură zi, dar să ne amintim că eroul supradotat şi-a omorât copiii. Conservatorismul? Sisif nu este un personaj pozitiv al mitologiei antice, dar povara unei munci reluate la nesfârşit (şi neduse la bun sfârşit) surprinde un adevăr şi o constanţă conservatoare: condiţ ia umană, indif erent de circumst anţ e, rămâne aceeaşi şi necesit ă mereu împrospăt area memoriei şi aplicarea judicioasă de principii vechi la t impuri noi. ¶ Nu se poate ajunge la civilizaţie decât prin intermediul îngemănării de culturi. Dar din ce sursă sau format culturile lumii? Ne sugerează însăşi etimologia cuvântului: din culte religioase. Un cult înseamnă asocierea oamenilor pentru adoraţie sacră – adică încercarea de a comunica cu o putere transcendentă. Din aceste culte, din corpul credincioşilor creşte comunitatea umană. Odată ce oamenii sunt uniţi într-un cult, cooperarea în alte domenii devine mult mai uşoară. Cultivarea pământului, irigaţii, comerţ, meşteşuguri, apărare, arhitectură, arte, curţi de justiţie şi guvernare, toate aceste aspecte ale unei culturi se dezvoltă treptat din cult, din liantul religios. Culturi primitive se dezvoltă în culturi complexe, iar acestea în civilizaţii. Enormele realizări materiale ale civilizaţiei noastre izvorăsc din acuitatea spirituală a unor timpuri foarte îndepărtate. Acei precursori distanţi ai noştri au ştiut că lumea materială nu epuizează existenţa: ordinea materială capătă sens numai prin raportare la ordinea transcendentă. Ce se întâmplă cu culturile înrădăcinate în cult când acesta se veştejeşte pe parcursul veacurilor şi ce se alege din civilizaţia întruchipând măreaţa manifestare a culturilor? Pentru un exemplu, să secţionăm istoria în planul concepţiei despre lume: Lumea este minunată deoarece a fost creată de Dumnezeu. (Augustin, Aquinas, Assisi) Lumea este minunată şi este o coincidenţă faptul că a fost creată de Dumnezeu. (Voltaire) Lumea este minunată, dar nu a fost creată de Dumnezeu. (Darwin timpuriu) Lumea nu este minunată şi nu a fost creată de Dumnezeu. (Darwin târziu) Deoarece lumea nu este minunată, ea nu a fost creată de Dumnezeu (Richard Dawkins). (În treacăt fie spus, nici ateismul nu mai e ce a fost. Nietzsche ar fi scârbit de Dawkins, dar la ce fel de progenituri poţi să te aştepţi după un secol 20 marinat în secularism cristofobic?) Prima afirmaţie a deschis o poartă de optimism şi încredere nemaîntâlnite până la acel moment din istorie. Lumea are un sens. Însă Geneza afirmă ceva şi mai radical: Dumnezeu a creat omul în imaginea Sa şi i-a dat stăpânire asupra Creaţiei. Omul e dăruit cu raţiune şi liber arbitru. Omul
este capabil să descopere sensul lumii şi să se bucure de Creaţie, în acord cu legile ei. De aici izvorăsc noţiuni precum libertatea umană şi egalitatea între oameni. Aceşti germeni transcendenţi ai cultului creştin au avut, în timp, şi altă consecinţă: ştiinţa. Dihotomia ireconciliabilă între ştiinţă şi religie, atât de dragă liber-cugetătorilor, este superstiţia par excellence a lumii moderne. Din polul opus (şi cel mai recent) al spectrului schiţat anterior decurg patologiile contemporane. Elite intelectuale care susţin societăţi ce pun botniţă sau îi masacrează pe intelectuali, feministe care susţin societăţi ce mutilează şi neagă demnitatea femeilor, minorităţi care idolatrizează societăţi barbare faţă de minorităţi. O cultură populară distrându-se pe seama degradării omului, o etică mereu în flux funcţie de definiţia zilei a opresorului şi victimei, o politică pentru muşuroaie de furnici. Fără o întemeiere absolută a Binelui, Frumosului şi Adevărului nu avem nici etică, nici libertate individuală, nici capitalism, adică nu avem Dreapta. Avem în schimb relativism, materialism vulgar şi socialism. Și atunci care este legătura dintre cultură, civilizaţie, creştinism şi societatea actuală cu instituţiile ei politice? Ne spune Vaclav Havel, intelectual şi om politic care nu are nevoie de prezentare. Pentru contextul de faţă se cuvine a fi amintit doar atât: Havel nu a fost un conservator. Însă a înţeles faptul că scoaterea în afara ordinii morale transcendente îl distruge pe om şi transformă instituţiile politice democratice într-un formalism elaborat lipsit de substanţă.
Unde se află acea dimensiune uitată a democraţiei ce i-ar putea conferi o rezonanță universală? Sunt convins că se găseşte în ceea ce am încercat deja să sugerez – în acea dimensiune spirituală ce leagă toate culturile și, de fapt, întreaga umanitate. Pentru ca democraţia nu numai să supravieţuiască, dar să se răspândească și să rezolve conflictele dintre culturi, atunci ea trebuie, în opinia mea, să îşi redescopere și reînnoiască originile transcendente. Trebuie să îşi reînnoiască respectul pentru acea ordine nemateriala care există nu numai deasupra noastră, dar în noi și printre noi, și care este singura sursă posibilă și solidă a respectului pe care omul îl are față de sine, față de alți oameni, față de ordinea naturală, față de ordinea umanităţii și de asemenea față de autoritatea seculara. Pierderea acestui respect duce întotdeauna la pierderea respectului față orice altceva – începând cu legile pe care oamenii le-au făcut pentru ei înşişi și până la vieţile vecinilor și a planetei noastre vii. Relativizarea tuturor normelor sociale, criza de autoritate, reducerea vieţii la urmărirea câştigului material fără a lua în considerare consecinţele generale – adică lucrurile pentru care occidentul este cel mai mult criticat – nu originează în democraţie, ci în ceea ce omul modern a
pierdut: ancora sa transcendentă și odată cu ea singura sursă autentică de responsabilitate și respect față de sine. Datorită acestei pierderi democraţia îşi pierde credibilitatea. Separarea puterilor executive, legislative și judecătoreşti, dreptul universal la vot, domnia legii, libertatea de exprimare, inviolabilitatea proprietăţii private și toate celelalte aspecte ale democraţiei ca sistem ce ar trebui să fie cel mai puțin nedrept și cel mai puțin capabil de violență – toate acestea sunt doar instrumente tehnice, care îi permit omului să trăiască în demnitate, libertate și cu responsabilitate. Însă nu pot, doar prin ele însele, să garanteze demnitatea umană, libertatea și responsabilitatea. Sursa acestui potenţial uman primar se află în altă parte: în relaţia omului cu ceea ce îl transcende. Cred că părinţii democraţiei americane au ştiut foarte bine acest lucru. Uitând că nu suntem Dumnezeu Vaclav Havel, discurs ţinut la universitatea Stanford pe 29 septembrie 1994
Respectul despre care vorbeşte Havel (şi pe care îl consideră esenţial pentru revitalizarea socială şi politică a lumii occidentale) nu este un atribut accesibil exclusiv credincioşilor. Orice ateu sau agnostic îl poate dobândi şi poate ajunge să înţeleagă importanţa reperului transcendent pentru om. Pentru aceasta e însă nevoie de un minim de educaţie. Propunem spre lectură un număr de cărţi deschizătoare de minte. Indiferent de orientarea religioasă, indiferent de ceea ce credeai că ştii despre civilizaţia occidentală şi indiferent de curentul Dreptei cu care te identifici, pune te rog mâna şi cultivă-te. E primul pas pe care îl poţi face spre o cunoaştere adevărată a felului în care s-a format lumea căreia îi aparţii. Aşa vei ajunge şi la respect, fie şi numai în teorie. Măcar atât datorezi pretenţiei de a te numi simpatizant al Dreptei. Christopher Dawson – The Making of Europe
PS Articolul Răţuşca cea urâtă se potriveşte ca o mănuşă ocaziei de faţă. Confuzii similare ale Dreptei (între liberalism şi conservatorism) se întâlnesc şi în Brazilia.