Toti oamenii sunt muritori simone de beauvoir

Se simţi stînjenită sub privirea lui; nu mai avea obiceiul să fie privită cu asemenea interes minuţios.

— Ţi se pare că m-am urîţit?

— Nu. Dar eşti schimbată, spuse el.

— Poate.

— Altădată n-ai fi suportat să-ţi spun: eşti schimbată. Doreai cu ardoare să rămîi aceeaşi.

— Asta înseamnă că m-am schimbat, spuse ea. Şi zîmbi forţat: — Trebuie să-ţi spun la revedere, sînt aşteptată. Îi păstră mîna o clipă în mîinile lui.

— Ne vom mai vedea? Cînd?

— Cînd vei vrea. N-ai decît să-mi telefonezi, spuse ea cu nepăsare.

Fosca o aştepta în faţa intrării teatrului.

— Iartă-mă, îi spuse ea. Am fost reţinută...

— Nu te scuza. Îmi place să aştept...

Zîmbi.

— Ce noapte frumoasă. Ne întoarcem pe jos?

— Nu. Sînt obosită.

Se urcară într-un taxi. Ea tăcea. Ar fi vrut ca el să vorbească neîmboldit, dar, tot timpul drumului, nu scoase un cuvînt.

Intrară în dormitor şi ea începu să se dezbrace, dar el tot nu scotea o vorbă.

— Ce spui, Fosca? Eşti mulţumit de seara asta?

— Totdeauna îmi place să te văd jucînd, răspunse el.

— Dar am jucat bine?

— Presupun.

— Presupui, spuse ea. Nu eşti sigur?

El nu răspunse.

— Fosca, ai văzut-o pe Rachel jucînd, pe vremuri?

— Da. — Juca mai bine decît mine? Mult mai bine decît mine?

El ridică din umeri: — Nu ştiu.

— Dar trebuie să ştii, spuse ea.

— A juca bine, a juca prost, nu ştiu ce înseamnă cuvintele astea, spuse el sîcîit.

Reginei i se păru că simte cum i se goleşte inima.

— Trezeşte-te, Fosca! Adu-ţi aminte! Era o vreme cînd veneai să mă vezi in fiecare seară, păreai fascinat... O dată chiar mi-ai spus: aş fi vrut să plîng.

— Da, spuse Fosca.

Zîmbi cu blîndeţe: — Îmi place să te văd jucînd.

— Dar de ce? Nu pentru că joc bine?

Fosca o privea cu duioşie. Spuse: — Cînd joci, crezi în existenţa ta cu o credinţă pătimaşă! Am văzut asta la două sau trei femei de la ospiciu; dar ele nu credeau decît în ele. Pentru tine şi ceilalţi există şi uneori ai izbutit să mă faci şi pe mine să exist.

— Cum? spuse Regine. E tot ce-ai văzut în Rosalinde, în Berenice? Doar în asta e tot talentul pe care mi-l recunoşti? Îşi muşcă buzele, îi venea să izbucnească în lacrimi, — Nu-i chiar atît de rău, spuse Fosca. Nu toată, lumea izbuteşte a se preface că există.

— Dar nu e o prefăcătorie, spuse ea cu disperare. E-adevărat, exist.

— O! Nu eşti prea sigură de asta, spuse el. Dacă nu, n-ai fi stăruit atît de mult să mă iei cu tine la teatru.

— Sînt sigură! spuse ea furioasă. Exist, şi am talent, şi voi fi o mare actriţă. Eşti orb!

El zîmbi fără să răspundă. * — E bine aşa? întrebă Annie.

Aşeza cu grijă ananasul solzos pe banchize de îngheţată. Regine aruncă o privire asupra mesei. Totul era la locul potrivit: florile, cristalurile, pateurile, sandvişurile.

— Mi se pare că e bine, spuse. Începu să bată cu furculiţa gălbenuşurile de ouă crude şi ciocolata topită. Recepţiile pe care le dădea Florence erau îngrijite, dar se putea evalua în cifre preţul vinurilor de marcă şi al prăjiturelelor brevetate: articole de serie luxoase şi