Revista Rădăcini nr 10

R`d`cini Anul 8, numărul 1, ediţie de Paşti-Rusalii

1

pagina primarului

GHEORGHE MANICEA primar

D

Cultura a făcut pași mari în localitatea noastră!

acă în numerele anterioare afirmam că îmi doresc ca localitatea noastră să ajungă un reper cultural în regiune și că s-au făcut pași pentru atingerea acestui obiectiv, de atunci și până acum au avut loc evenimente în urma cărora putem spune că într-o mare măsură ne-am atins acest obiectiv. Am spus “neam” deoarece meritul este al tuturor celor implicați începând de la administrația publică, instructor, cadre didactice și până la cei mai importanți – copiii!

Una dintre cele mai mari realizari în domeniul cultural consider că este reînvierea tradiției călușului din Osica de Sus. Cu ajutorul domnului instructor George Porumbelu’ și cu dăruința copiilor am reușit să formăm o trupă de călușari și să revigorăm trupa de dansuri populare, iar sub denumirea Ansamblul “Plaiurile Oltețului” aceste două trupe – căluș și dansuri populare – au reușit într-un timp relativ scurt să facă performanțe și să reprezinte cu succes la concursuri naționale atât comuna noastră cât și judetul Olt! Un alt segment cultural din Osica de Sus care s-a dezvoltat extrem de mult în ultimii ani este teatrul, elevii Liceului Teoretic ”Ion Gh. Roșca ” reușind să obțină premii mari la concursuri județene și naționale.

Cu această ocazie vreau să îmi reafirm sprijinul necondiționat pentru viața culturală din Osica de Sus și voi face tot ce îmi stă în putință ca să avem în localitatea noastră cât mai multe evenimente culturale.

2

3

Sumar ediția de Paști/Rusalii/ 2019

pagina primarului

Gheorghe Manicea – Cultura a făcut pași mari în localitatea noastră | 1

osicaTa. Și eu am mers pe Linia Mare

Interviu-anchetă, invitat cdr.av. rez. Ion Surdu | 4

învățământul osicean

Profesorii noștri. O istorie subiectivă din frânturi și portrete Ionel Sabie – Matematica între concret și abstract | 16 Gabriela Ionescu – Doamnei Diriginte, cu dragoste | 17 Ionela Adelina Mustață – Despre un om minunat | 19 Nicolae (Antonel) Surdu – Nicolae Bărbulescu | 20

datini și tradiții

Dr. ing. Ștefania Polizu – Două flori, Osica și copilăria mea | 21

ulița copilăriei

Prof. Dumitra Pițigoi – Cu zăpada până la ferestre… | 27 Prof. Ana Cârloganu – Reverie | 28 Margareta Spătaru – „Prăfuiți, murdari și veseli” | 29

reportaj

Covorul oltenesc din Osica și artizanele lui | 34 Reportaj de prof. Virginia Lăpădatu

încercare de portret

La fierăria lui Nea Ion Ciocan | 39 Interviu de Virgil Lăpădatu

istorie/economia locală

Constantin Tutelcă – Electrificarea la Osica | 41 Bibiana Tolcea – La o pizza în Osica | 43

istorie/documentar

Prof. Deaconescu Rodica Melania – Basarabeni în Osica | 46 Sebastian Dumitrașcu – Din neam de eroi | 49

urmaș de osicean(că)

Ștefan Alexandru Artene – Prevenția cancerului | 51

junii osiceni

Marcu Florentina – Beneficiile vieții de student | 53 Torcea Maria Theodora – Adolescența, prag al maturității | 54

meridiane

Prof. Mihai Duică – Pe urmele românilor din Portugalia | 55

Colectivul de redacție:

Revista RĂDĂCINI este editată de Asociația Culturală Pro Memoria în colaborare cu Primăria și Consiliul Local Osica de Sus

Colaboratori permanenți:

Notă: Răspunderea pentru opiniile exprimate aparține autorului, nu redacției.

Mihai Duică, Gabriela Ionescu, Virginia Lăpădatu (director), Virgil Lăpădatu, Ion Surdu, Lavinia Tanislav, Bibiana Torcea (redactor-șef) Paul Aretzu, Nicolae Coande, Marian Drăghici, Nicolae Drăghici, Ștefania Polizu (Montreal, Canada) Layout: Nicu Ilie

ISSN: 2285-0422

4 4 4

osicata

Și eu am mers pe Linia Mare… (motivație, chestionar, notă)

Invitat, Ion Surdu

Motivație

O

sica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.

Vă propun s-o scriem acum, împreună.

La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, săși înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.

Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.

Toate la un loc se numesc patrimoniu.

Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.

Trebuie să recunoștem: e o datorie, nu un moft.

Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.

Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații,

5 surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?

2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?

3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?

4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?

5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?

6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?

7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele - sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?

8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?

9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?

10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?

11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?

12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

NOTĂ Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.

Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători.

Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.

Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.

Vă mulțumesc.

Text și chestionar de Marian DRĂGHICI

6

și eu am mers pe linia mare

ION SURDU

Vatra străbună – Linia Curții

comandor, av. rtr.

P

ovestea mea a început în ziua de 1 februarie 1948, într-o duminică primăvăratică, în care frații mei mai mari mi-au adus ghiocei din Pădurea Bercica, iar lăutarii de la nunta lui Bebe al lui Rică au cântat imnul de întâmpinare. Zi de sărbătoare, flori și lăutari.

Toate la un loc mi-au asigurat o intrare triumfală într-o familie numeroasă, dar iubitoare, înghesuită într-o casă cu două camere, cocoțată pe un bot de deal, din care puteai privi în bătătura lui nea Niculaie Țiganul, ca într-un ghioc.

În casa construită de bunicul patern, fiu al lui Ghiță Ciontea și nepot al lui Păun Surdu, ctitor al bisericii din vale, eu am devenit al șaptelea locatar permanent, la care, în zilele de sărbători sau vacanțe se mai adăugau Mihai și Monica, frații mei mai mari, gemeni, elevi la liceu. Înclinația lor spre învățătură a descompletat efectivul agrar al familiei și atunci le-a oferit părinților motiv să mă înroleze și pe mine.

Această densitate pe metru locuibil nu era o excepție, ci o tradiție. Astfel bunica maternă, Elena (Bîrza), a mai avut încă patru surori și un frate, mama a avut cinci frați, fratele mamei, Niță, a avut tot șase copii. Aceeași modă și pe linie paternă, Niculăiță tot șase, fapt ce îl îndreptățea pe cel mai mic dintre ei, pe Nicu, să afirme că am fost deși în cuib. Au fost multe alte familii și mai numeroase.

Resursele economice ale familiei proveneau din munca celor vreo trei hectare de pământ, din care aproximativ o jumătate de pogon era plantată cu viță-de-vie, aproape un pogon grădină de zarzavat la Balta Mare, asigurată cu roată de udat, iar restul suprafeței era cultivată cu cereale și cu nelipsitul tutun. În gospodăria noastră părinții creșteau an de an găini, rațe, curci și ca tot satul cârdul de gâște, cele șapte-opt oi și fala familiei, boii, căruța și toate celelalte utilaje agricole,

în inventar complet pe care părinții le întrețineau cu foarte mare grijă. Din tot ce produceau, doar o parte însemnată din zarzavaturi era comercializată la piață sau local și firește tutunul din care tatăl meu, ca și alți bărbați din comună, ascundea o bună parte pentru viciul personal. În rest, totul era destinat consumului familial la care se mai adăuga neuitatul colac de salvare, leafa de acar a tatălui meu, angajat la căile-ferate, chiar înainte de Ultimul Război Mondial.

Eu, ultimul născut în această familie, le-am oferit părinților prilejul de a-și arăta recunoștința față de cel a cărui avere au moștenit-o în totalitate, prin atribuirea prenumelui Ion în amintirea bunicului Ion Surdu, zidar de meserie, dispărut în Primul Război Mondial împreună cu fratele său mai mic, Mihai, din aceeași branșă, cu care construise mulțime de case, pe care timpul nemilos le-a năruit în încercarea de a șterge măiestria lor. Singura lucrare care de peste un secol ne amintește de ei este Cheleștina Mică, construită în 1913, care astăzi zace în paragină.

Bunicul, al cărui nume îl port cu deosebită mândrie, își citise destinul tragic și s-a străduit să-i atenueze consecințele dramatice asupra familiei sale, grăbindu-se să le lase o gospodărie completă care să le fie adăpost și sprijin în fața nenorocirilor ce urmau să vină peste ei, după tăvălugul războiului. Experiența sa de constructor și resursele financiare de care dispunea i-au permis să ridice construcții trainice, toate din carămidă arsă, cu o dispunere funcțională, departajând fiecare spațiu în funcție de destinație.

Casa a fost construită în jurul anului 1900, orientată spre miazăzi, având în fața celor două camere și o prispă generoasă, unde printre altele se găsea și un hambar, pe care în nopțile

7

călduroase de vară frații mai mari își amenajau patul la care eu nu aveam acces decât ziua în absența lor. Înapoia casei, pe latura din dreapta, cu fața spre apus, se găsea un pătul din împletituri de crengi, acoperit cu tablă, sprijinit pe șase furci din lemn. Sub el, în dreapta, se găsea cocina porcului construită din cărămidă arsă, prevăzută în față cu un mic obor ridicat din scânduri. Alături, tot sub pătul, era adăpostul oilor prevăzut cu împrejmuire din scândură. Înapoia casei, la vreo zece metri, paralel cu ea era o construcție tot din cărămidă arsă, cu un aspect impunător, având două camere de dimensiuni foarte mari. Sub una dintre ele bunicul construise o pivniță din cărămidă cu gârlici și cu boltă asemănătoare celor de la mânăstiri. În camera alăturată celei cu pivniță, dedesubt, era adăpostul boilor prevăzut cu iesle și o fereastră de dimensiuni mari care asigura o bună iluminare a acestui spațiu. Dincolo de această construcție care fusese numită magazie, se întindea grădina nu foarte mare, în care, începând din vară apărea șira de paie, de dimensiuni impresionante, urmată la câteva luni de glugile de coceni, creând un spațiu labirintic în care jocul de-a v-ați ascunselea se desfășura în cele mai bune condiții.

Bunicul le chitise pe toate pe module, cum s-ar spune astăzi, încât să se poată bucura de rezultatele muncii sale împreună cu familia în anii care urmau să vină, dar războiul l-a lipsit de toate.

Acesta era universul restrâns în care urma să fac primii pași. Nu am avut jucării ,dar am avut foarte mulți parteneri de joacă, apoi bobocii de gâscă și de rață, puii de găină, cățeii și ceva mai târziu mieii care mi-au ținut tovărășie timp îndelungat. Îndrumătoare mi-a fost în primii ani nășica Monica,în aceeași curte cu noi, elevă în an terminal la liceu în Caracal, a cărei existență s-a înterupt brusc în urma unei afecțiuni neiertătoare în acele vremuri.

PRIMII PAȘI… CĂTRE ȘCOALĂ

Primii pași în afara curții părintești cred că i-am făcut împreună cu Nicu, fratele mai mare și cu ceilalți copii din vecini, spre fierăria lui nea Niculaie Țiganu, unde ne adunam droaie de copii care priveam cu gurile căscate cum se potcoveau boii și caii,cum se prelucra fierul în diferite forme și alte lucruri care numai acolo se întâmplau.

Când am crescut mai mare am fost promovat în fierărie, în sensul că mi s-a îngăduit să acționez foalele și uneori chiar să țin cu cleștele pe nicovală fierul înroșit, unde băieții lui nea Niculaie produceau o muzică uluitoare, lovindu-l alternativ cu ciocanele. Momente de referință în expasiunea mea preșcolară au fost două.Unul când Nicu, fratele meu, a căpătat o răceală atât de puternică încât zăcea dus și a fost nevoie să îi pună ventuzele, imagine înspăimântătoare pentru mine.

Ca să îi creeze o bucurie, sora noastră Monica

8 devenită de curând învățătoare i-a dăruit o cutie de acuarele la care mi-a fost interzis din start accesul. Când le-am văzut am rămas uimit. Nu puteam să cred că există atâtea culori.Misterul a fost amplificat și de acea interdicție severă care m-a făcut să-mi doresc să fiu eu cel bolnav, nu fratele, ca să îi fac pe cei din jurul meu să își regrete amarnic acea nedreaptă sentință.

Al doilea moment l-a constituit primul pachet de cărți pentru jocul de tabinet, unde apăreau acele figuri umane îmbrăcate în haine pe care nu le văzusem la cei din jurul meu și lucru înspăimântător era că de la brâu ,în loc să aibă picioare, apărea iarăși bustul. Din acel moment am început să cred că acei oameni există în locuri pe care eu nu le știu și pot să apară oricând să ne facă rău. Îi visam obsesiv.

Când lucrurile păreau să se așeze la orizont a apărut școala și ca și când nu ar fi fost îndeajuns am avut parte de dedicație având învățător pe domnul Popescu Grigore, fapt pentru care cei din jur țineau să mă încurajeze afimând – ”Bă, ăla vă rupe cu bătaia, dar scoate oameni din voi!”.

Nici încurajările, nici amenințările, nu m-au afectat foarte mult, nu m-am speriat ; am trăit zile monotone în care doar solemnitatea activităților pionerești îmi crea o stare de revigorare impusă de ritmul tobei și sunetul trompetei. Din acel moment mi-a încolțit în suflet convingerea că la primirea cravatei roșii eu voi deveni cel mai

admirat toboșar al pionierimii române, ipostază pentru care mă împăunam cu anticipație.

Momentul mult așteptat a fost o mare decepție. Nu numai că nu am primit marea onoare, dar faptul dureros a fost că nimeni nu s-a revoltat pentru această nedreptate, am suferit în tăcere.

Noroc că nu mă confesasem nimănui.

După cele patru clase a urmat examenul de absolvire și apoi festivitatea de sfârșit de an la finele căreia domnul învățător Popescu a rostit un emoționant cuvânt de despărțire, care a transformat nostalgia pe care o trăiam într-o tristețe ce ne-a marcat pe mulți dintre noi timp îndelungat.

Acele atenționări de la început s-au dovedit false, n-a fost nimeni rupt cu bătaia, dar toți băieții din clasa noastră au ajus omeni realizați, urmând studii profesionale, liceale și o parte însemnată dintre ei studii universitare.

Din clasa a cincea timpul a căpătat altă viteză de curgere, orizontul provocărilor se arăta când promițător, când învăluit în mister. Dar, până atunci trebuiau începute cursurile, ceea ce s-a dovedit extrem de dificil prin faptul că aproape jumătate din numărul celor care absolvisem cele patru clase nu s-au mai prezentat să își continue studiile. Părinții acestora nu descifraseră amenințările ce urmau pentru satul românesc afirmând cu lejeritate că nu vor să-și facă copiii preoți, convinși fiind că și aceștia pot trăi din roadele puținului pământ,cum au trăit și străbunii lor. Lucrurile nu au rămas așa. Grupuri de cadre didactice au

9 luat-o din poartă în poartă și după aproape o lună de zile rebelii au fost adunși în bănci.

Efectivul clasei pregătite până atunci de domnul învățător Popescu a fost mărit prin venirea celor de la Școala din Vlăduleni, generând o competiție foarte strânsă între cele două grupuri, ei aducând în prim-plan pe Mariana Delcea, Ileana Mincă, Mari Nistor, Dorina Aldea, care concurau cu vârfurile noastre numite Victoria Buznă, Steluța Marcu, Maria Iepure, Marcela Boștină, Florina Buznă …, iar dintre băieți excelau neobositul Mihai Mandă, Titel Raicea, Ion Trancă, Nicu Ciotor și chiar Cornel Vâșlan. Cam în aceeași formulă s-au continuat și studiile liceale, iar marea masă a urmat școli profesionale cu mici excepții create de câteva colege care nu au mai continuat.

Departajarea s-a produs în primul rând prin nivelulul diferit de pregătire, dar și ca urmare a posibilităților financiare ale fiecărei familii. Oricum, în viața noastră începea o nouă etapă, total diferită de tot ce fusese până acum.

Era prima despărțire din șirul nesfârșit de despărțiri ce îl presupune viața. Acea primă colectivitate, ranforsată în modul cel mai natural prin simțămintele curate ale sufletului de copil, s-a destrămat ca un vis frumos, părăsind sat, părinți, profesori, colegi, prieteni. Din acel moment drumurile noastre nu au mai avut un loc comun de întâlnire.

Cei mai mulți au pornit pe drumul pe care și-l doriseră ani de zile, iar alții pe cel stabilit de părinți. Eu am fost din cea de-a doua categorie, întrucât visam să devin mecanic de locomotivă și în consecință să urmez cursurile Grupului Școlar C.F.R. Craiova. Tata, ceferist o viață întreagă, nici n-a vrut să audă de proiectul meu. În acea vară a anului 1962 am reușit din prima sesiune să devin elev al Liceului Teoretic din Balș și în felul acesta să îmi asigur o vacanță liniștită, în care foarte multă lume mă felicita, fără să știe ce era în sufletul meu. Bucuria, un pic umbrită, a ținut până la începerea cursurilor. Avalanșa de condiționări venite într-un mediu străin, cantina cu programul ei strict și cu porții niciodată îndestulătoare, mi-au trezit un dor de casă de parcă eram plecat de ani. Tristețea a fost și mai adâncă atunci când, după două săptămâni, venind acasă, am găsit viile culese. De-abia în anul doi am realizat beneficiul vieții de orășean, unde libertatea era deplină și am început să mă folosesc de ea, asumându-mi toate consecințele, principiu care m-a însoțit toată viața și pe care m-am străduit să-l cultiv și copiilor mei.

La niciunul dintre cei șase copii ai săi tata nu s-a dus vreodată la școală să se intereseze de note, dar ne spusese că fiecare doarme după cum își așterne. Niciodată nu ne-a făcut vreo concesie de

la acest principiu, fiecare dintre noi am avut responsabilitatea la purtător. Nu ținea conferințe ca să ne convingă să mergem pe drumul drept și nu accepta recursul nostru la sancțiunile acordate.

Nu era violent, ci doar ferm. Când noi, băieții, am depășit vârsta de 16-17 ani ne-a avertizat să nu ridicăm pumnii asupra cuiva că nu va veni după noi la miliție, iar când am devenit major ”Să nu nenorocești vreo fată, căci aicea nu mai tragi!”

Cei patru ani petrecuți la Balș au fost ani de acumulări pe diverse planuri, cele mai multe impuse de programa școlară, altele de provocările vieții de adolescent care urma peste puțin timp să zboare pe cont propriu. Odată cu examenul de bacalaureat pe care l-am susținut la Craiova, la Liceul Elena Cuza, s-a încheiat și relația cu Balșul de care mă leagă amintiri de neuitat, cea mai puternică fiind a inegalabilului pedagog, profesor Nicolae Frecea.

Privind cei unsprezece ani de școală, am o simpatie nereținută pentru acel copil, care în ciuda greutăților ce le-a avut de gestionat nu și-a pierdut optimismul și încrederea de sine, respectând cu strictețe linia roșie, ce făcea diferența între bine și rău, căutând ,de unul singur, drumul cel bun, care uneori se distingea cu greu.

Incertitudinea că mi-ar putea oferi condițiile necesare performanței, probabil l-au determinat pe tata să nu îmi ceară premiul cel mare, mulțumindu-se cu faptul că mai totdeauna am cochetat cu podiumul. Tot timpul, atât eu cât și profesorii eram convinși că pot mai mult, ceea ce îmi da o liniște deplină și devenise o asigurare că și în situații extreme voi avea resursele intelectuale necesare gestionării în condiții mulțumitoare a acestora. Starea aceasta cu timpul a devenit asul din mâneca mea la care am apelat doar în ultimul moment. Așa îmi explic faptul că oricât de complicate erau temele pentru a doua zi eu îmi păstram acolo o bucată de timp să dau fuga la cârdul de copii din drum pentru hârjoneala atât de dragă, iar mai târziu când am prins patima cititului, amânam fără să stau prea mult pe gânduri exercițiile de la matematică în favoarea încheierii unui capitol din cărțile pe care le citeam cu nesaț.

A DOUA ȘCOALĂ

În afara obligațiilor școlare, chiar de la o vârstă fragedă am fost angajat în probleme gospodărești mărunte, inițial din plăcere sau curiozitate copilărească, iar cu timpul au devenit din ce în ce mai complexe și în mod dramatic obligatorii. Atunci când încercam să mă revolt replica venea imediat:”Vrei să râdă copiii lumii de tine? Tu nu vezi că nu are cine să facă lucrul ăsta?”Apoi lauda care mi se aducea cel mai des la masă – ”Astăzi ai fost cel

10 mai vrednic!” – m-a făcut cu timpul să primesc normă întreagă.

Până în clasa a patra mergeam împreună cu alți copii cu oile pe câmp, ceea ce nu era greu, ba devenea chiar distractiv atunci când provocam berbecii să se bată sau organizam jocuri specifice băieților – ozdropul, lapte gros sau zdrenciul.

Combinând munca potrivită vârstei noastre cu aceste jocuri, pentru moment împăcam obligația cu distracția, dar, prin aceste exerciții practicate aproape zilnic, ne dezvoltam abilitățile fizice și

psihice fiindcă ele presupuneau în mod direct o competiție, o confruntare care da măsura personalității noastre. Dacă nu aveai pumni convingători riscai să păzești vitele celor mai tari ca tine.

Odată cu creșterea vârstei a crescut și implicarea noastră în sarcinile gospodărești, unele impuse de părinți, altele alese de noi. Dintre ultimele îmi amintesc cu plăcere și uneori cu uimire de înjugatul boilor, performanță realizată prin clasa a cincea, spre invidia prietenilor ai căror părinți sau rude apropiate nu aveau astfel de animale.

De asemenea conducerea acestora pe brazdă la

arat sau printre rândurile de porumb la prășit și rărițat.

Cu toate că erau destul de frecvente aceste angajamente îmi lăsau totuși ceva timp de joacă în drum la minge sau alergatul cu cercul și uneori palpitanta rișcă pe puținii bani ce îi aveam, iar în lipsa lor pe nasturii metalici de la hainele părințlor. Începând din clasa a șasea, statutul meu în plan gospodăresc s-a schimbat în mod dramatic prin faptul că tata a renunțat la îndrăgitele oi înlocuindu-le cu o vacă de care mi-a legat toate vacanțele până la terminarea liceului.Tristețea acestei noutăți consta în faptul că eram obligat s-o pasc numai pe rambleul căii-ferate închiriat cu drept de exclusivitate, în baza statutului său de ceferist. Pentru cea care mi-a fost dată în grijă a fost un mare avantaj, nu mai avea concurență la pășunat, dar pentru mine a fost o condamnare la singurătate și la un stres permanent, generat de circulația intensă a trenurilor și de comportamentul imprevizibil al celor două animale, vacă și vițel.

Ca și când nu ar fi fost destul de greu de acceptat aceste condiții, tata îmi cerea să depun pasiune și interes în noua mea ocupație, informându-mă în permanență cu prețul acordat pe kg carne ce urma să fie primit toamna când preda vițelul la contract. Ținea mereu să-mi amintească de faptul că aceștia vor fi banii din care trebuie cumpărată uniforma și acoperite până după sărbători cheltuielile cu cantina și chiria cuvenită proprietarilor unde locuiam.

Dincolo de toate aceste obligații ce reveneau pentru aproape toți copiii din mediul rural, copilăra noastră a fost plină de conținut. Nu ne plictiseam niciodată, trăiam în modul cel mai natural toate bucuriile generate de apropierea și petrecerea sărbătorilor creștinești, în mod deosebit Paștele și Crăciunul. În Săptămâna Mare eram cu toții implicati, de la copii la vârstnici, în primenirea casei și a curții ca pentru un mare examen. Casa era golită de tot inventarul ei, mama văruia pereții, spoia cu lut galben pământul din cele două camere, noi, copiii scoteam afară în curte paturi, mese, scaune, talouri, haine și tot ce se mai găsea pentru a fi șterse și curățate.În această distribuție, mie îmi revenea obligația să șterg, cu o cârpă înmuiată în petrol, toate scâdurile paturlor, ca măsură de dezinsecție. Foarte distractiv era pentru noi copiii golirea și apoi umplerea cu paie noi a saltelelor și căpătâielor peste care săream din dorința de a le nivela. În Sâmbăta Mare mergeam în Pisc de unde aduceam brazde de pământ cu iarbă pe care le puneam la ușa de intrare, iar dimineața în ziua de Paște stăteam cu picioarele pe ele și primeam

11 bucățica de pască, apoi ciocneam ouă roșii și gustam și din celelalte bunătăți. Imediat după acest moment îmbrăcam hăinuțele noi, lucrate de croitorii din comună, și ieșeam în drum să ne mândrim cu ele și să ne întrecem la ciocnitul ouălor. În cele mai multe cazuri la băieți această ținută de sărbătoare era extrem de simplă – o pereche de pantaloni, o cămașă și nelipsiții teniși.

Pentru unul ca mine, care mai aveam doi frați mai mari, ea devenea și mai simplă prin faptul că atât cămașa cât și pantalonii proveneau de la cei doi frați pe care nea Gheorghe Cioce le întorcea pe dos și le aranja dimensiunile pentru talia mea.

Ani de-a rândul a funcționat această înțelegere, dar în clasa a șasea a avut loc o revoluție. Îl atenționasem pe tata cu mult timp înainte că nu voi mai accepta de Paște decât haine noi și în plus trebuiau să fie și de calitate, lucru pe care părea că l-a înțeles, dar ce a urmat arăta cu totul altceva. Dacă tot trebuia să cheltuie s-a gândit s-o facă inteligent și să îmi cumpere o uniformă școlară pe care să o am și anul următor. Întârziind în hotărârea sa, nu s-au mai găsit uniforme în magazine și în disperare de cauză (îl amenințasem că le voi face niște sărbători de pomină) l-a sunat la Balș pe fratele meu mai mare și i-a cerut să-mi cumpere ce s-o găsi. Din toată această precipitare m-am ales cu un costum de semicamgarn de culoare gri, situație care i-a revoltat pe Nicu și pe Gherghe de la care primisem an de an vechiturile lor. Lucrurile nu s-au oprit aici. În ziua de Paște, la horă, multă lume care știa valoarea costumului meu mă privea cu mirare fără să înțeleagă schimbarea, dar luni, la școală, situația a urcat la cotă maximă când domnul Radu, profesorul de limba română, după ce a pus catalogul pe catedră a venit la banca mea și m-a întrebat cu ce se ocupă părinții mei de și-au permis să-mi cumpere asemenea haine.Mă observase prin geamul de la cancelarie, când intram la clasă. Cu multă delicatețe mi-a spus că și costumul dânsului este de aceași calitate, dar căciula bleumarin, de ceferist, pe care eu o adăugasem ținutei nu se potivește. La întorcerea acasă, mândru de costumul meu, dar puțin șifonat de critica primită am înghesuit căciula în ghiozdan renunțând la ea pentru totdeauna.Constat cu bucurie că trecerea anilor nu a redus câtuși de puțin din emoția profundă în care trăiam Săptămâna Mare când parcă totul (oameni, păsări, animale, flori și pomi) freamătă în același ton al ÎNVIERII care se apropia.

Cu aceeași deplină bucurie de care doar copiii sânt capabili, așteptam și sărbătoarea Crăciunului care, musai pe atunci, trebuia întâmpinată cu tăiatul porcului, eveniment care producea atâta

emoție încât în noaptea premergătoare producerii lui nu dormeam mai mult de câteva ore.

Tăiatul porcilor obișnuia să se facă chiar în ajun, înainte de apariția zorilor. La primul guițat de alarmă, noi, copiii, săream din paturi și îmbrăcați sumar alergam prin curțile vecinilor, de la unul la altul, să fim martori la acest sacrilegiu. În scurt timp în fiecare curte flăcările de la paiele puse pe porc pentru pârlit luminau curtea, iar prin pâlpâitul lor parcă prindeau într-o horă săltăreață toate acareturile curții.Cei care participaseră la acest ritual treceau grăbiți să închine un pahar de vin din borcanul ce aștepta pe prispa casei și, urând gazdelor să-și mănânce sănătoși porcul, plecau grăbiți spre alte curți să repete același scenariu.

Până în dimineața următoare toți ai casei se grăbeau să finalizeze pregătirile, astfel încât ziua de Crăciun să și-o petreacă în tihnă, așa cum pretindeau că a fost lăsat din moși-strămoși. Și noi, copiii, aveam, tot din moși-strămoși, răvaș să ne ghiftuim cu șorici, să pregătim colindul tradițional și, momentul cel mai important, să-l așteptăm pe Moș Crăciun, care în sacul său avea câteva bucurii și pentru noi micii țărănuși. În ziua sfântă, de cum deschideam ochii căutam grabnic sub căpătâi unde găseam un creion, un caiet, o gumă, pachețelul de biscuit și vreunul de bomboane. Urma ieșitul în drum unde aflam ce au primit și ceilalți copii.

Sărbătorile continuau cu mult alai până în ziua Sfântului Ioan Botezătorul când, spre disperarea noastră, a copiilor, încetau pentru multă vreme. Ziua care urma ne amintea că mai aveam de făcut teme și multe alte exerciții de care uitasem cu desăvârșire.

Dintre toate sărbătorile de iarnă, cea a Sfântului Ioan aducea mari așteptări pentru toate categoriile de vârstă. Manifestările începeau cu noi copiii, chiar din seara de Bobotează când, organizați în grupuri mici, dotați cu un clopoțel, ne înșiram sub ferestrele vecinilor indiferent de numele acestora și în clinchet de clopoțel din piepturile noastre izbucneau urări de bine pentru gospodar, în care se preciza – ”câte cuie sânt pe casă atâția galbeni pe masă”.Gospodarul, în funcție de dipoziția de moment, ne da afară din curte sau ne răsplătea cu o monedă de cincizeci de bani, foarte rar un leu, și bucuroși plecam la alții. Colindul nostru dura un ceas-două, după care ne retrăgeam la vreunul dintre noi și împărțeam câștigul regretând că nu am colindat pe la mai multe case. În același timp cu colindul nostru, flăcăii și fetele prinse în horă petreceau cu lăutari în grupuri la vreunul dintre ei până după miezul nopții, când fetele se retrăgeau la casele lor,

12

iar băieții plecau în marșul nocturn ce se prelungea până la ivirea zorilor. În prima parte a acestuia ei porneau din casă în casă, evitându-i doar pe cei mai zgârciți sau foarte săraci și, cu lăutarii după ei, aceștia interpretând instrumental o variantă a cunoscutului ”Deșteaptă-te Române”, deschideau larg porțile celor vizitați și după ce organizau dispozitivul, sub fereastra omului, descindeau din cele zece-cinsprezece piepturi tinerești un prelung și tulburător ”URAAA, URAAA, URAAA!” care trezea toată suflarea străzii, iar pe cei ai casei punea o presiune psihică la cel mai înalt nivel.Gazda aprindea lampa, ieșea în prag și întreba de formă ”Care sânteți, bă?” după care le da zece-cinsprezece lei, uneori douăzeci și cinci, și dacă era mai tânăr îi îmbia și la un pahar de vin.

După plecarea lor, pentru câteva clipe se așternea liniștea,dar după puțin timp, de undeva, de departe se auzea din ce în ce mai tare un alt alai care se revărsa ca un torent peste casele intrate în așteptare din care somnul se refugiase undeva pe Dealul Viilor.Așa urma val după val până la ivirea zorilor,când asemenea oștilor în ofensivă restructurau dispozitivul:cei extenuati

sau învinși de Bachus intrau la refacere, iar cei rămași schimbau obiectivul:începea iordănitul fetelor și al celor măritate în ultimul an.Acestea și familiile lor așteptau cu nerăbdare,într-o ținută sumară și cu găleata de vin pe masă sosirea celor porniți să ducă mai departe acest obicei ancestral.Cele vizitate erau conduse cu tot alaiul,în aparență împotriva voinței lor,la cea mai apropiată fântână publică,unde desculțe și aproape dezbrăcate trebuiau să suporte cu stoicism cele două-trei ciuturi de apă aruncate asupra lor.Reveneau cu mare bucurie la casa fetei pentru tradiționalul pahar de vin și simbria cuvenită ,după asemenea ceremonial.Cu toate că iordănitul presupunea o agresiune fizică asupra celei în cauză, atât ea cât și familia ei îl considerau o onoare.Erau și cazuri când din motive obscure sau ambiții răzbunătoare familia unei tinere era ocolită, fapt dezonorant pentru ea,care trebuia sancționat chiar în aceeași zi. După- amiaza, la ultima horă din sărbătorile de iarnă, avea loc decontul.Vinovații nu erau greu de identificat întrucât nu făceau nimic să se ascundă și urma o ploie de pumni și bastoane asupra lor venită din partea familiei ofensate

13

sau a iubitului fetei. Cazul în speță nu ajungea niciodată în instanțele de judecată,el urmând să fie lămurit până la ultimul detaliu de instanța supremă – COMUNITATEA. Copil fiind participam cu un interes crescând la toate acțiunile care îmi stârneau curiozitatea și unde mi se atribuia și mie un rol cât de mic; asta mă motiva și mă făcea să mă simt important. Întrerupeam joaca din drum și alergam înaintea femeilor care veneau să ia apă de la fântâna publică din fața casei noastre, apucam cu nădejde ciutura, încleștam mâinile pe lumânarea agățată în vârful cumpenei și cu mișcări sigure, scufundam ciutura, spărgând oglida apei, apoi din câteva zmucituri o aduceam deasupra vizurei și o răsturnam voinicește în galețile de alături.”Mulțumesc maică, să trăiești!”rostea femeia cu recunoștință, iar eu mă bucuram ca pentru nota maximă primită la școală.

Aceeași curiozitate specifică lucrurilor în premieră mi-a asigurat amintirea acelor zile,când curtea noastră devenise loc de interes public,mai ales pentru copiii de vârsta mea.S-a întâmplat în vara când trecusem în clasa a treia,în momentul când tata a cedat sub avalanșa zvonurilor că vine COLECTIVUL și a vândut ultima pereche de boi, iar cu banii aceia s-a hotărât să construiască o casă nouă,cu patru camere, câte una pentru fiecare dintre băieți atunci când vor veni cu muierile lor, cum îi plăcea să spună cu mândrie.

Momentul a început cu defrișarea totală a grădinii dinapoia casei, nivelarea pământului, acoperirea acestuia cu un strat de nisip, instalarea câtorva butoaie din lemn cu câte un fund scos care până seara, cu concursul nostru, al copiilor foarte curioși, au fost umplute cu apă. A doua zi

au sosit și cărămidarii de la Osica Mică cu sape, târnăcoape, două-trei mese înguste, înalte până la brâu și cu tiparele lor pentru cărămidă.

Cu ei începea viața unei case! Erau niște oameni firavi, dar plini de energie ,care cât era ziua de mare dezbrăcați până la brâu, cu izmenele sumețite până la genunchi, scoteau cantități impresionante de pământ, îl îmbibau cu apă, apoi îl jucau cu picioarele goale până devenea pasta.

Umpleau tiparele în format paralelipipedic, îndepărtau cu palma surplusul de material, puneau peste tipar capacul înmuiat anterior în apă ,după care trăgeau tiparul în lungul mesei umezite abundent și odată ajunși în locul unde trebuia depusă apăsau cu hotărâre pe marginile mici ale capacului și din tipar ieșea cărămida.A doua zi ea era întoarsă pe cant pentru uscare, operație care se mai repeta după altă zi,de regulă de noi, de copii.Lucrul acesta chiar ne plăcea.În momentul când cărămida era parțial uscată,tot noi copiii o căram întrun loc anume,unde unul dintre cărămidari sau chiar de ai casei o aranjau,tot pe cant,în rânduri suprapuse,pentru continuarea uscării timp de peste o lună.Ultima operație din acest acest process tehnologic era aranjarea celor cinsprezece-douăzeci de mii de cărămizi întrun cuptor de ardere asemenea unui cub,prevăzut cu câteva guri de alimentare cu lemne și cărbuni,care prin ardere ,timp de o noapte mai bine degajau temperaturi înalte care coceau cărămida.În anul următor a început ,tot vara, construcția casei pe care tata o visa de ani buni,activitate la care am participat și eu,după puterile mele. În vremea aceea proprietarul viitoarei case nu plătea decât echipa de zidari,celelalte personae participau voluntar. Erau rude sau vecini. Era o formă de solidaritate locală,ce venea din vremuri

14 neștiute de nimeni,care a dispărut în mare măsură în vremea de azi. ȘI EU AM MERS PE LINIA MARE

Pentru osiceni Linia Mare a fost și este MARE atât datorită lungimii sale (este cea mai lungă stradă), cât și a poziționarii ei, asemenea coloanei

mamei și ale noastre, ale fraților, nu l-au înduplecat și iată-ne plecați la drum tocmai pe Linia Mare.Încă nu se dezlănțuise furtuna.După ce am trecut de casa lui Costică Marcu,un fulger a spintecat văzduhul și a luat contact cu pământul într-o grădină,foarte aproape de noi și parcă ricoșând, s-a întors spre cer săltându-ne în urma lui.Tunetul care l-a însoțit a reverberat în fiecare celulă a corpului nostru și a adus la limita încordării mâna de suflete ce mergea pe drum.Acesta a fost și momentul când mama, speriată de moarte a sărit din căruță,a apucat boii de lanț și din câteva mișcări hotărâte a întors atelajul spre imensa mea bucurie..La puțin timp după ce am ajuns acasă s-a dezlănțuit prăpădul.

PENTRU MINE COMPETIȚIA A ÎNCEPUT LA DOUĂZECI DE ANI .

vertebrale a unei ființe gigant,cum este Osica. Ea împarte cu autoritate, în părți aproximativ egale,vatra acestei comunități cuprinsă protector între Olteț și Dealul Viilor,adună armonic ,deoparte si alta ulițe și ulicioare,preia și conduce cu tandrețe,duminică de duminică alaiul de căruțe, mașini și pietoni spre târgul săptămânal și cu aceeași punctualitate îi reîntoarce dupa câteva ceasuri.Noi ,cei de pe Linia Curții am privit-o totdeauna cu invidie și respect ca pe o cameră de oaspeți,al carei prag l-am trecut doar atunci când am condus pe cineva drag sau a trebuit sa o traversăm,asemenea unei granițe ,în drumul nostru spre școală sau rareori spre Modorani.

Printre alte amintiri despre Linia Mare ,una dintre ele revine și acum retușând emoția unei întâmplări.Cred că aveam sub zece ani când, în ciuda unei nopți de iulie sfârtecate înspăimântător de tunete și fulgere Gheorghe, frate mai mare,a hotărât că trebuie să plecăm în miez de nopte la secerat în Lunca Oltului.Argumentele

Trăind la țară cei optsprezece ani mi-am însușit mai toate obiceiurile și mentalitățile locului, ele fomând abecedarul cu care am descifrat partiturile pe care viața le-a scos în drumul meu.Această școală a vieții cumulată cu cele unsprezece clase m-au îndemnat să încerc experiențe complexe,firește departe casă și de mediul în care mă formasem.

Prima desprindere produsă din voință proprie s-a produs în momentul în care mi-am anunțat tatăl că în cîteva ore ne vom despărți, urmare a admiterii mele la școala de ofițeri activi. Uluiala a fost totală. În casa cea nouă, cu atâtea camere, din cei nouă locatari de altădată rămăsesem doar noi doi.

Frații și surorile plecaseră la casele lor, iar mama și bunica ajunseseră de ceva vreme la ceruri. Când am început liceul trăiau amândouă, când l-am terminat nu mai era niciuna.

Printre lacrimi a îngânat doar că nu înțelege alegerea mea și m-a amenințat că dacă totuși voi pleca să nu îndrăznesc să mă mai întorc. Pe moment a fost dramatic, dar în scurt timp a înțeles. Și nu numai că era mândru de ce realizam, dar a devenit și pretențios. Când am revenit după absolvire s-a bucurat pentru o clipă, dar mi-a impus o nouă ștachetă, afirmând că un ofițer împlinit cu adevărat este cel care urmează și Academia Militară. M-a uimit. Noi abia plantasem via și tata voia să bem vin vechi ! În anul 1982 când am absolvit Academia Militară Generală și după 1990 pe cea de Înalte Studii Militare București, tata cu Gheorghe ăl Mic și alți megieși de pe Linia Curții dezbăteau cu aprindere pe șanț la Moș Niculin evenimentele postdecembriste din țară încântați că s-a desființat colectivul și lumea și-a luat pământurile înapoi. Fără emoție a luat notă de isprăvile mele și a revenit grabnic în focul Agorei, nu înainte de a-mi îngădui să iau pe loc repaus.Am înțeles că trebuia să mă opresc.

15 Realizasem pașii necesari și obligatorii pentru a părăsi locurile natale, dar viața a dovedit că, în ciuda peregrinărilor care au urmat, rădăcinile au rămas tot aici, ba, mai mult, au reușit să mă readucă în vatra în care am făcut primii pași, în care m-am închinat prima oară și cu siguranță tot de aici voi pleca și în marea călătorie.

Domeniul în care am activat impunea competiție în fiecare zi, aspect care m-a motivat să-mi doresc victoria de fiecare dată și atunci când o obțineam nu era doar o izbândă personală, ci în calitatea mea de osicean, ea era a întregii Osici, precum golurile marcate de regretatul fotbalist Gheorghe Șoarece care erau bucuria noastră, a tuturor. De mic mi-am dorit să mă alătur acelui șir uriaș al înaintașilor noștri osiceni care plecaseră în lume și, prin munca lor, deveniseră modele pentru noi cei care ne căutam un drum în viață. Îmi aduc aminte, copil fiind când, odată, de sfintele sărbători pascale, un astfel de înaintaș adusese pentru un unchi al său câteva piulițe din cele mari de la osia căruțelor, produse de el cu atâta măiestrie. Toată lumea le pipăia cu mirare și admirație ca pe niște lucruri venite din altă lume, după care întrebau: ”A fost în stare băiatul Polinii lu` Sfîntu să facă așa ceva?”Astfel de întâmplări amplificau în noi dorința de a-i urma pe cei plecați și, în visurile noastre, ne propuneam să îi depășim.

Valorile morale în care am fost educați au fost universal valabile.Credința fermă întrun DUMNEZEU care îi sancționează pe cei răi, munca cinstită ca singura cale de izbândă adevarată,respectul și înțelegerea pentru cei nevoiași, solidaritatea umană au fost repere fundamentale în formarea caracterelor noastre.

Când am întâlnit într-o instituție de învățământ,un citat latin conform căruia MUNCA CINSTITĂ ÎNVINGE ORIUNDE, în mod reflex gândurile mele s-au îndreptat spre părinții și bunicii noștri care nu avuseseră parte de studii, dar înțelepciunea vieții lor i-a condus spre formule care nu au dat niciodată greș. Tumultul în care trăim acum reprezintă un asalt nociv și periculos asupra normelor care ne-au jalonat viața și încearcă să impună un principiu fals, conform căruia doar banii contează.Urmările se văd peste tot.

Nu trebuie uitat că viața este darul lui DUMNEZEU către fiecare dintre noi, iar curățenia în care o trăim este darul nostrum pentru CEL DE SUS. Cele scrise le-am dorit un omagiu sincer pentru cei cu care am împărțit acele bucurii ale copilăriei și în mod deosebit pentru cei mai buni dintre noi care au ajuns deja la ceruri-Vica Buznă,Titel Raicea, Ileana Mincă, Mariana Delcea și Mihai Mandă.

16

învățământul osicean

Profesorii noștri (o istorie subiectivă, din frânturi și portrete)

IONEL SABIE

Prof. dr. ing., absolvent 1972 al liceului din Osica

Matematica între concret și abstract ,,Omul cât e tânăr trăiește tot cu gândul în viitor; mai târziu e tot cu gândul în trecut; și nu trăiește niciodată numai în prezent” spune Alexandru

Philippide (Considerații confortabile). Această afirmație este valabilă pentru oricine.Prin urmare nici eu, autorul acestor rânduri și foștii mei colegi de liceu nu putem să facem excepție de la această regulă. Suntem în stadiul în care gândul nostru zboară mai degrabă spre trecut, spre anii de liceu.

Pentru orice absolvent de liceu anii aceia sunt cei mai frumoși ani din viață;sunt anii tinereții pline de dăruire, devotament , efort pentru realizarea unor obiective, deschiderea unor noi drumuri, sunt anii care ne vor oferi cele mai plăcute amintiri despre fapte petrecute, despre prieteni, despre oamenii care au pus o ,,căramidă ” la formarea personalității noastre.

Printre aceștia se numără profesorii de liceu, profesori care, într-o cvasiunanimitate erau tineri; erau la început de carieră. La fel cum era și domnul Constantin Oprițescu, profesorul de matematică.

Absolvent al Facultății de Matematică – Mecanică din Timișoara, promoția 1970, după repartizare a ajuns la Liceul Teoretic Osica din localitatea Osica de Sus, județul Olt. Tot în toamna acelui an a fost înrolat în armată.După satisfacerea stagiului militar s-a întors la catedră unde a rămas până la vâsta pensionării.De menționat că prin căsătorie s-a stabilit în localitatea Osica de Sus. Dar nu mi-am propus aici să fac o monografie, ci să schițez un portret al dascălului și omului Oprițescu Constantin. ,,Mi-a plăcut meseria de profesor”spune Domnia Sa, lucru de altfel vizibil din felul cum lucra în clasă cu elevii.A considerat totdeauna că rolul unui profesor nu este numai acela de a transmite cunoștințe elevilor,ci de a-i face pe aceștia să înțeleagă și să -și însușească noțiunile primite în orele de curs.

Conștient de faptul că matematica este o disciplină dificilă a făcut eforturi deosebite să nu

17

mai fie ,,sperietoarea”așa cum o considerau și cum o consideră și azi mulți elevi.

Cum matematica operează cu foarte multe noțiuni abstracte domnul profesor trecea cu ușurință de la acestea (deci de la abstract) la

GABRIELA IONESCU

Doamnei Diriginte, cu dragoste Doamna Dirigintă, Ana Scarlat, este unul dintre oamenii care au contribuit la formarea și educația mea, este cea care și-a lăsat amprenta asupra dezvoltării omului ce aveam să fiu. Îmi pare rău ca am prea puține date biografice despre dânsa. Știu că s-a născut la Osica, era soră cu doamna profesoară Corbu Ileana și că părinții

noțiuni palpabile, ușor de înțeles și asimilat de către elevi( deci la concret).Crezul acesta l-a călăuzit toată viața, iar faptul că de-a lungul carierei a predat și alte discipline precum fizica sau chimia i-a oferit prilejul de a găsi modalitățile optime de predare a acestei discipline.

Domnul profesor Oprițescu Constantin a demonstrat prin munca sa că și-ntr-un liceu de la țară se poate desfășura activitate eficientă, mărturie stând numeroșii absolvenți care au urmat cursurile multor facultăți. Nu numai că au reușit să termine facultățile respective, dar au devenit și specialiști apreciați.

A fost și profesor diriginte, funcție pe care și-a îndeplinit-o cu succes. Sfaturile pe care le-a dat elevilor săi, grija pe care a manifestat-o au demonstrat ( demonstrație , că doar e vorba de matematică) că în liceu a activat un PROFESORADEVĂRAT OM. Numai astfel se explică respectul de care se bucură domnul profesor în rândul absolvenților ,și nu numai.Ei își amintesc cu plăcere de tânărul profesor ,,ambițios” și bine pregătit profesional, sosit de pe băncile facultății într-un liceu dintr-o comună situată undeva în județul Olt. Fostul tânăr avea să confirme atât prin evoluția sa cât și prin cei cărora le-a dăruit o părticică din sufletul său. În cazul Domnului Constantin Oprițescu se potrivește definiția dată profesorului de Mustafa Kemal Atatürk: ,,Un bun profesor este asemeni unei lumânări,/El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora.” Și nu sunt puțini cei cărora le-a luminat calea.

erau ai lui Vlăduleanu. Era căsătorită la Caracal și făcea naveta la școala noastră în fiecare zi.

Am avut-o dirigintă din clasa a VI-a până în clasa a VIII-a, exact la vârsta la care am început să înțeleg regulile de conduită, de lucru în echipă, de adaptare la nevoile uneori limpezi alteori tulburi ale vieții. Împreună am făcut primii pași în lungul drum al vieții cu obstacole sau cu situații imprevizibile.

Ne-a preluat din clasa a VI-a pentru că în clasa a V-a am avut-o dirigintă pe doamna Mariana Enache, profesoara de limbă română de la Caracal, soția domnului profesor Bebe Enache, de matematică. Familia Enache a plecat de la Osica după ce, multe generații de copii trecuseră prin mâinile și mințile lor iscusite în ale educației.

Cred că meseria de profesor este una dintre cele mai delicate profesii. E greu să lucrezi cu copiii, să-i modelezi și să-i convingi că ceea ce

18

tu știi, ceea ce faci și ce-i sfătuiești pe ei să facă, este cel mai măreț lucru. Și dacă mai și reușești este ideal.

Doamna Dirigintă Scarlat preda biologia și geografia, materii pe care le-am îndrăgit mult numai din respect pentru dânsa. I-au trecut prin mâini multe generații (chiar și mama mea a avut-o profesoară), a format nenumărate caractere, a pregătit oameni pentru viață, pentru muncă și nu în ultimul rând pentru omenie.

Era cea care ne certa în fiecare zi, pentru că în fiecare zi cineva făcea o boacănă. Și fiecare o asculta vinovat, cu capul în jos, frecându-și palmele până se făceau roșii. Uneori amabilă și înțelegătoare, alteori mai puțin sau aproape deloc, era în stare să stăpânească orice situație indiferent de gravitatea ei, pentru că și pe vremea aceea ne loveam de fel de fel de probleme: sărăcie, boală, lipsuri...

Era o doamnă de vârsta a doua cu fața luminoasă, ochi negri și păr șaten, ușor ondulat natural, lung până la umeri și prins în agrafe deasupra urechilor mici și fine. Purta cercei din aur cu pietre transparente. Avea tenul alb și dinți frumoși; uneori își dădea cu un ruj roz sidefat, care îi punea și mai mult frumusețea în valoare și spre nedumerirea mea, totdeauna unghiile îi erau tăiate scurt. Cu o ținută impunătoare, făcea pe oricine să plece capul în fața ei. Dură și caldă totodată, doamna Scarlat a fost mama noastră, a tuturor, chiar dacă ea nu a putut avea proprii copii. O înțelegeam din priviri. Dacă se uita urât la noi, înțelegeam că urmează să ne spună ceva, să ne facă observație pentru ceva grav. Am admirat-o mereu pentru eleganța și zâmbetul care îi lumina chipul ori de câte ori intra în clasă. Întotdeauna era capabilă să ne capteze atenția cu ceva deosebit și să ne facă să ne dorim repetarea unor experiențe. Orele de biologie erau fascinante prin fatul că făceam disecții pe

broaște. Pe unele le puneam în borcane cu formol, în dulapuri cu geamuri mari de la laboratorul de biologie, ca material didactic pentru generațiile următoare și mărturie a trecerii noastre prin această școală.

După o astfel de acțiune, la sfârșitul căreia Doamna Dirigintă fusese mândră de ceea ce realizaserăm împreună, de undeva din clasă, cineva a rostit… “Câine”… Doamna Dirigintă a întrebat cine a spus și de ce, motivând că ea face asta pentru ca noi să înțelegem mai bine lecția. S-a descătușat și multe reproșuri i-au ieșit din gură în momentul acela. Dar noi eram 39 de copii în clasă, uniți și la prostii și la cele bune așa că nimeni nu a suflat o vorbă. Am terminat școala și Doamna Dirigintă nu a aflat niciodată cine vorbise.

Orele de dirigenție nu se transformau în altfel de ore și nici nu ne preda la geografie sau biologie așa cum procedau alți profesori. Erau adevărate lecții de viață. Încerca să se apropie de noi, să ne smulgă sentimente, să-și dea seama ce înclinații avem sau cum trăim acasă.

Eram în clasa a VIII-a când ne-a dat temă la dirigenție să facem o compunere despre ceea ce credem noi că este mai prețios pe lume. Unul dintre colegi a spus că fericirea, altul a spus prietenia, sănătatea, iubirea, familia, timpul, muzica, mierea, sarea, aerul, aurul, mama, banii.

A ascultat răbdătoare câteva compuneri, surâzând, rugându-ne apoi s-o ascultăm. S-a făcut liniște în clasă și doamna dirigintă a citit o scenă dură de război. Soldați tineri, lipsiți de speranță

19 pe câmpul de luptă, flămânzi, murdari, plini de păduchi, înspăimântați de tot ce se întâmplă în jurul lor, cu degetele degerate, răniți prin tranșee, căutând hrană și încercând să se ferească de următorul obuz ce se apropia.

Liniștiți și îngândurați ne-am dat seama că Doamna Dirigintă dorea să ne dea un prim indiciu despre lucrul cel mai important din lume. Se gândise la ceea ce noi nu realizam la momentul acela. Pacea, libertatea erau cele mai prețioase lucruri. “Libertatea ne face ochii să strălucească şi inima să zboare”, ne-a spus ea printr-un citat.

Ar fi fost plăcut ca Doamna Dirigintă să știe că din această clasă de copii neastâmpărați, nu au ieșit genii. Nu mulți au reușit să se realizeze în viață absolvind studii superioare pentru că erau locuri limitate la universități sau părinții colectiviști nu prea aveau posiblitatea să-i țină la facultate. Dar toți au reușit să fie oameni în adevăratul sens al cuvântului, așa cum Doamna

Despre un om minunat Îmi amintesc atât de bine ultima zi de școală, petrecută alături de doamna de fizică sau mami, cum îi spuneam o parte dintre noi. Ultima strigare de catalog, ultimul clopoțel, au fost de departe cele mai emoționante momente din liceu. Cu toate că dumneaei ne dăruise și cu alte ocazii momente de neuitat! Vorbesc acum despre profesorul perfect la clasă, prietenul onest și de mare ajutor în momentele grele, omul cu un caracter minunat în viață de zi cu zi și mama mereu protectoare pentru elevii pe care i-a îndrumat mereu către ce e mai bun și mai frumos, pentru aceia dintre noi care de-a lungul anilor i-am devenit copii. Îi sunt recunoscătoare pentru toate momentele în care m-a încurajat, m-a susținut și pentru toate momentele în care mi-a fost alături transmițândumi emoții constructive, pentru zâmbetele oferite de-a lungul timpului, pentru starea de bine transmisă în momente de cumpănă! Îi sunt recunoscătoare că m-a motivat să continui când preferam să renunț, că a știut să fie omul potrivit la locul potrivit, că m-a învățat că e important să-mi păstrez individualitatea, să nu mă mulțumesc cu puțin, să învăț să lupt pentru ceea ce îmi doresc și să muncesc pentru visele mele oricât de imposibile ar părea. Iar în cele din urmă sunt recunoscătoare pentru toate mustrările pe care mi le-a adresat, căci datorită acestora am reușit să-mi corectez greșelile și am fost determinată să devin un om mai bun.

Dirigintă ne-a educat. Ținem legătura între noi și ne ajutăm, iar cu asta mă mândresc. Se spune că în deşertăciunea lumii, prietenia e singurul lucru important într-o viață de om. Noi am avut parte de ea.

Doamna Dirigintă a fost unul dintre oamenii speciali pentru mine și sunt recunoscătoare că a făcut parte din viața mea.

Aș vrea să pot să îi mulțumesc pentru cei trei ani frumoși petrecuți împreună, la Școala din Vale, și să-i spun că nimeni nu o să-i ia locul din inima mea.

O visez uneori cu ochii deschiși. Îi văd umbra undeva în capătul unui hol lung, mergând grăbită în fața mea, cu catalogul și agenda într-o mână, cu harta sau o planșă în cealaltă. Încerc să-i număr pașii și aștept să întoarcă capul, dar razele soarelui sunt mai puternice decât umbra visului meu și reușesc să șteargă repede fărâma de suflet ce abia o simt.

Doamna Lavinia Tanislav a fost și va rămâne profesorul meu preferat. Acel profesor care m-a determinat să înțeleg și în cele din urmă să-mi placă fizica și să-mi doresc să o studiez mai mult și după terminarea liceului. Un om pe care mă pot baza, persoană care m-a îndrumat pentru viitor și care mereu mi-a oferit sfaturi bune.

IONELA ADELINA MUSTAȚĂ

20

SURDU NICOLAE ANTONEL,

pensionar, absolvent în 1971

Nicolae Bărbulescu ,,Omul este singura ființă capabilă să-și transforme și, până la urmă, să-și creeze ambiția în acord cu trebuințele sale , formându-se și transformându-se, totodată prin aceasta, chiar pe sine însuși ” - spunea Pavel Apostol Un rol important în formarea și transformarea omului îl are școala. Dintre toate etapele parcurse, perioada anilor de liceu este cea care-și pune cel mai mult amprenta pe personalitatea tinerilor. Atunci au loc marile schimbări, se nasc noi idealuri , se făurește personalitatea viitorului adult. Este și perioada care rămâne în viață cu cele mai vii amintiri, mai ales dacă ai avut parte de un profesor sau de profesori buni. Chiar dacă am învățat într-un liceu de la țară n-am dus lipsă de profesori adevărați.Mă voi referi, în rândurile următoare, la unul dintre aceștia și anume la Bărbulescu Nicolae.Născut pe 22 iunie 1945 la Găești , județul Dâmbovița, a absolvit Facultatea de Filologie la Craiova și București în 1970. A venit la liceu la Osica chiar în 1970. ,,La Osica de Sus m-am simțit foarte bine și am avut foarte multe de învățat și de la colegi”, spune Domnia Sa. A predat în acest liceu limba rusă. Deși este o limbă mai puțin accesibilă pentru mulți domnul

profesor Bărbulescu Nicolae a reușit să-i facă pe elevi să descifreze tainele ei și să descopere operele literare valoroase scrise de autori ruși. Se lucra relativ greu, pentru că o clasă era împărțită în două grupe de elevi: avansați și începători. Și totuși se lucra. Și cu ce rezultate! În acea perioadă stătea în gazdă la părinții mei. În urma discuțiilor pe care le-a purtat cu mine a reușit să-mi transmită dragostea pentru pictură și numismatică.Cu cea pentru literatură mă născusem. Știa foarte bine să mobilizeze elevii,să le alunge teama și emoțiile. Elevii de la Liceul Osica erau preocupați să învețe.Lor le lipsea ceea ce Domnia Sa numea ,,cultura pe ziduri”proprie orașelor. Și din acest motiv de multe ori elevii Liceului Osica erau uneori mai emoționați și temători atunci când concurau cu cei proveniți din licee de la oraș.

A avut totdeuna un comportament demn de un cadru didactic.Știa să se facă înțeles și, la rândul său îi înțelegea pe elevi, le da sfaturile cele mai bune.

Louis A. Berman spunea: ,,Un profesor bun este maestru al simplificării și un dușman al simplismului”. Acest citat se potrivește domnului profesor Bărbulescu Nicolae în sensul că adopta acele metode de predare ca noțiunile predate să fie accesibile elevilor pentru o bună înțelegere și pentru o ușoară asimilare a acestora; și-n același timp să-i îndrume spre o exprimare demnă de un licean.

Practica fotbalul. A făcut parte din echipa comunei Osica de Sus. La un meci disputat în deplasare a fost protagonistul unei întâmplări nedorite; a fost bătut de locuitorii orașului Drăgănești fiind confundat cu un alt jucător. În final pot afirma că am avut parte de profesori de o calitate deosebită.

21

datini și tradiții

Două flori,

Osica și copilăria mea

ȘTEFANIA POLIZU Ing.dr.

Familia Polizu în 1959

O

sica și copilăria mea au fost și rămân legate pentru totdeauna. Alergând în timp le-aș cuprinde pe-amândouă ca pe două flori, una mamă și alta pui, și le-aș sădi la poarta casei noastre! Și pentru că Osica acum e mare și frumoasă, mi-e teamă că nu aș găsi destul spațiu unde să o sădesc! Osica este gradina din care, cu sfială, desprind, de cîte ori ajung la poarta casei, o floare! Trecînd pragul porții gîndul mă duce la anii copilăriei chiar dacă aspectul curții nu mai arată deloc ca în anii copilăriei mele. În vremea aceea, aveam în curte două construcții, casa batrînească a lu’ Sămînță și clădirea în care locuim astăzi. În mijlocul curții se putea zări de departe părul pădureț iar în partea din față, cîțiva pomi fructiferi. Curtea era plină de păsări, unelete și multe, multe scule pe care tata le folosea în practicarea meseriei. În fundul curții, pe toata lățimea ei, se întindea șoprul acoperit cu tablă unde aveam și fînarul. Acolo era locul preferat al copiilor cînd ne jucam de-a v-ați ascunselea (pitulata). Și tot acolo era cușca cîinilor din copilărie, Grivei și Patrocle, pe care îi antrenam gălăgios în joaca noastră. Bălana și vițelușii ei de fiecare an își aveau locul tot în șopru! Îmi amintesc și acum cît de bucuroasă eram cînd se năștea un vițel și cîtă tristețe mă cuprindea cînd un vițel era dus la abator sau venea Nea Trinacă să-l taie! Lîngă șopru era cocina porcilor al căror guițat ne amuza de Ignat, la tăiatul porcului, cînd

Tata ne facea cruce pe față cu sîngele de la porc.

Ziua aceea, în ciuda faptului că era sacrificat un animal, ne bucura tare mult să ne strîngem în jurul focului de paie pentru pîrlitul porcului, să mîncam șorici și să umflăm bășica porcului. Atunci nu aveam nici o grijă! Vara însă, de la început și pînă în toamna trebuia să adunăm iarbă pentru porci în fiecare zi și asta era una din responsabilitățile noastre, ale copiiilor. Apoi era dusul gîștelor pe vale, la Olteț. Mamaie creștea multe păsări și astfel, nouă, copiilor, ne reveneau noi datorii. Să nu mai povestesc de cîrdul de rațe cărora, în fiecare zi, trebuia să le tocăm verdeață!

Jana și cu mine mergeam la cules de frunze de floarea soarelui pe care le adăposteam în pivniță, la răcoare, iar Nana le toca mărunt cu satîrul.

Apoi, Mamaie amesteca tocătura cu mălai sau tărițe pregătind astfel hrana rațelor. Uneori mai mergeam, împreună cu Paula, la cules de lintiță din balțile de sub Dieluș, la Vlăduleni, în drumul ce duce la Greci. Ne făceam curaj să intram în baltă să adunăm lintița de deasupra apei, cu mare teamă de lipitorile ce se așezau pe picioare și tresărind speriate la sunetul dat de boul bălții.

Umplutul gropanelor pentru păsări era tot de datoria copiilor și, în timp de vară, o făceam de trei ori pe zi.

Micile țărăncuțe, căratul apei. Unde sunt tiugile de pe Olteț?

În afară de asta, mici fiind, ajutam și la lucratul pămîntului, atît cît ne mai rămăsese. Împreună cu mama legam via de trei ori și în iunie o prășeam ușor sau smulgeam buruienile. Cît timp am putut păstra terenul de la vie grădina noastra de zarzavat era acolo iar Jana și cu mine, în școala primară fiind, dădeam o mînă de ajutor lui Mama și Mamaie. Cu săpițe mici prășeam răsadurile de ceapă și usturoi, pliveam roșiile și castraveții, udam varza și culegeam fasolea. Mai tîrziu, gradina aceasta s-a mutat în curtea noastră, pe locul unde altadată erau șoprul, șira cu paie și glugile

22 împinsă pe valul apei dîndu-i-se drumul să plece la vale, o dată cu apa rîului. Nu pot uita emoția ce o trăiam urmărind cursul tiugii pînă cînd nu se mai vedea. Dacă tiuga își continua drumul lin, însemna că ți-ai facut datoria. Drept recompensă primeam un material de rochiță și asta ne bucura foarte mult.

Horele, udatul miresei

Casa părintească - 2018

de coceni. După bîlci, treaba se împuțina și datoria cea mai grea era umplutul putinilor și a butoaielor cu apă. Tata le scotea din pivniță pe toate și începea să le ajusteze sau chiar să le repare așa că trebuiau să fie permanent umplute cu apă ca să se umfle lemnul. Apoi începea păzitul viei ce se derula zilnic de dimineața pînă seara, ceea ce ne scutea de multe treburi din curte. Cum via noastră era aproape de Cheleștina luam cu noi rufe să le spălăm aproape în fiecare zi. Cînd era foarte cald mai mergeam la spălat la Olteț, ieșire care se termina cu un scăldat. Și pentru că am ajuns la Olteț nu pot uita cît de frumos era cînd ne prindea luminatul de ziuă pe malul Oltețului unde mergeam să slobozim apa.

Conform tradiției religioase, după ce murea cineva, o fetiță destul de mare ca să poarte galeata dar destul de mică să fie copil, trebuia să ducă în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, cîte-o galeată de apă la trei case timp de șase săptămîni (căratul apei). Jana și cu mine am cărat de mai multe ori apa, separat sau chiar împreună.

După care, la pomenirea de patruzeci de zile a mortului, se făcea slobozirea apei. O femeie din familie împreuna cu fata ce cărase apa și o alta fată, cu rol de mărturie, mergeau pe vale la Olteț să slobozească apa. Femeia întindea un ștergar pe iarbă și pe el așeza două căni pline cu apă, doi colaci și o tiugă facută din coajă de dovleac.

Cu tămîie și o lumînare aprinsă în ea, tiuga era

Rămînînd în lumea tradițiilor, aș vrea să fac un popas de primavară, anotimpul care se anunța sub cupola Sărbătorilor Pascale, începînd cu Duminica Floriilor. Pentru săteni, duminica aceasta era importantă pentru că se prindeau în hora tinerele care deveneau astfel fete mari.

Denumirea de fată mare se adresa fetelor în vîrsta de 17-18 ani care, sfîrșind cu adolescența, se arătau la lume. Prinsul în horă marca un fel de ieșire a lor în lume și, o dată trecînd acest prag, puteau fi curtate de flăcăi și apoi, chiar primeau cereri de căsătorie. În primii ani ai copilăriei mele fetele se prindeau în hora ce avea loc pe Tabon, poiana verde de la colțul pădurii Bercica, de sub Vlăduleni. De obicei, de Florii, tabonul era plin cu viorele, cocarăi si toporași/tămâioară, gata gătit să bucure privirile sătenilor. Acolo veneau lăutarii și fetele de prins în horă îmbracate in fuste negre, bluze sau camași albe și cu tulpane negre pe cap. O dată prinse în horă tulpanul era dat jos și, de atunci, duminica la horă, fetele mari veneau cu capul descoperit purtînd părul împletit în cozi așezate frumos în spate sau lateral, avînd și o floare prinsă-n par. Alaiul se completa cu fetele mari și toți flăcăii din sat. Iar noi, copiii, eram nelipsiți.

Pe margine stăteau și priveau femeile și bărbații tineri din sat veniți să se bucure. Fiecare flăcau prindea o fată în horaă invitînd-o să intre în horă cu strigarea: Roadă Nouă, dă-ne-o nouă. După ce toate fetele erau prinse în horă începea jocul de neoprit iar noi, copiii, eram bucurosi pentru că ni se permitea să intrăm in mijlocul horei.

Veselia se oprea în Săptămîna Mare după care, horele se continuau pe vale, la Olteț, începînd cu Duminica de Paște, luni dupa Paște cînd fetele erau stropite cu parfum de băieți. Hora se întindea și marți dupa Paște și apoi se încheia cu horitul. Începînd cu Duminica Tomii, prima duminică dupa Paste, începeau nunțile și horele erau mai puțin importante căci flăcăii și fetele jucau la nunți. Fiecare mireasă și fiecare mire era înconjurat de un grup de prieteni apropiați care constituiau alaiul nunții. Horele se țineau fie dimineața, cînd era udatul miresei, sau seara, dupa cununia religioasă și întorsul de la biserică. În joia dinaintea nunții fetele pregăteau florile miresei, la mireasă acasă iar flăcăii împodobeau

23 bradul mirelui, la casa mirelui. Nunțile din sat erau, pentru mine și Jana, evenimente de nelipsit. Uneori erau și 2-3 nunți în sat iar noi alergam de la un capăt la altul al satului să facem față.

Cel mai mult ne plăcea să luam parte la udatul miresei, la învelitul miresei și la întoarcerea de la biserică cînd se juca Nuneasca, cînd priveam darurile ce se puneau pe umerii nașilor. Dimineața, dupa udatul miresei, ne așezam în fața prispei și ne priveam în oglinda garderobului care era expus în prispă cu toată zestrea fetei. Iar cînd mirii plecau la cununat la biserică, pleca în urma lor și carul tras de boi care purta zestrea fetei de la casa părintească spre casa soțului. Ajunși acolo, alaiul era primit cu bucurie și apoi se striga zestrea fetei cînd se numărau scoarțele, covoarele, pernele și altele cîte mai erau. Un alt aspect ce ne atragea atenția era să stim ce lăutari cîntau la fiecare nuntă și, pe cit posibil, trebuia să reținem cîteva cîntece din repertoriul lor. Ajunse acasă, îi povesteam Mamei despre ceea ce văzusem pe unde umblaserăm. Mama se amuza de spusele noastre și cum imitam lăutarii. Deși este trist sămi amintesc, trebuie să recunosc că, de aceeași manieră cutreieram satul și cînd era un mort mai special ca vîrstă sau ca persoană, mai ales în timpul vacantei. Era puțin cam morbid dar făceam acest lucru împreuna cu Jana, Paula, Aurelia.

Toate eram foarte ancorate în tradițiile satului.

sărbatori cînd împărțeam: Mama, după ce ne ruga să facem liniste, aranja colacii pe masă, punea luminările si le aprindea, apoi începea sa cruceasca colacii : totdeauna începea cu Voicu, bunicul ei, amintindu-ne de fiecare dată ca stam în averea lui. Fiind în postul din Săptămîna Patimilor, pe colaci se puneau bomboane, rahat sau cuburi de

Pomenirea morților

Duminica Floriilor rămane de neuitat și prin tradiția religioasă. De Florii, împreuna cu Mamaie mergeam la biserică și aduceam acasă ramuri de salcie înmugurite. La înapoiere, Mamaie punea agheasmă într-o căldărușiță și cu ramurile de salcie înmuiate în apa sfințită stropea prin casă și în jurul casei apoi mergea în grădină și stropea acolo unde erau animalele. După care, o parte din ramuri le punea la icoană iar cu cele rămase femeile se legau in jurul mijlocului, în semn de sănătate. În Duminica Floriilor, dimineața devreme, mama mergea la tîrg și cumpăra ulcioare și străchini de pămînt pe care le împartea în Joia Mare, care, după cele învățate era ziua pomenirii morților. Cînd ne întorceam de la biserică găseam ulcioarele și străchinile care ne zîmbeau prietenos cu desenele și coloritul lor strălucitor pornit din lutul ars lucios. De obicei, mama cumpăra ulcioare de diferite dimensiuni și ni le împărțea nouă, copiilor, în ordinea vîrstei.

Străchinile le dădeam de pomană în vecini și, la rîndul nostru, primeam și noi de la vecinii care împarțeau. Respectul pentru pomenirea morților în general, și în particular în Joia Mare, l-am învățat de la Mama. Rămîn de neuitat diminețile de

zahăr pe care mama le procura cu mult înainte si le punea la un loc mai ferit spunindu-ne: Aici este pachetul pentru împărțit! Ca toti copiii eram

24 mereu dornici să mîncam ceva dulce dar niciodată, absolut niciodată nu ne-a trecut prin minte gîndul că am putea sa ne atingem de ce pregatise mama pentru împărțit. Totdeauna cumpăra mai mult și, după ce terminam cu pomana, ne împărțea in mod egal la fiecare din fete dulciurile. De obicei, mama răminea acasă și pregatea masa de Florii care cuprindea ciorbă și friptura de pește.

Era o zi de bucurie și îndestulare căci apoi ne pregăteam pentru post. După care, urma Săptamina Patimilor cînd Mama si Mamaie ne îndemnau la cumințenie și smerenie dar și la post. N-aș putea evoca Săptămina Patimilor și Sărbătorile Pascale fără să-mi amintesc de bunica mea.

Mamaie, fiică de preot; credința și izbinda

Mă copleșește și acum emoția la gîndul că tot ritualul religios legat de Marile Sărbatori l-am învățat de la ea, o femeie frumoasă, credincioasă și harnică. Fiică de preot, purta în ea evlavia și smerenia. oricat de obosită ar fi fost dupa o zi de muncă pentru pregatirea de Paște, seara, Mamaie îmbrăca hainele ei bune și cu o bucurie nedisimulată, pe masura frumuseții ei, mergea la biserică, luîndu-ne și pe noi, fetele. Nu-i lipsea nici o denie din Săptămîna Mare iar pe noi, copiii, ne îndemna la smerenie si cumințenie.

Nu aveam voie sa cîntam altceva decit cintece bisericesti și ne dojenea dacă, uitînd de sfaturile ei, începeam să cîntam ceva de veselie. In drum spre biserica ne povestea ce înseamna denia din seara respectivă. Intrate in biserică ea se aseza în față să cînte iar pe noi ne îndemna sa raminem cuminti în rind cu lumea și să nu ne plimbăm prin biserica. La intoarcere, in drum spre casă, ne lauda pentru cumintenie si ne amintea ce avem de facut a doua zi. Imi amintesc cum, incepand cu ziua de miercuri, se pornea forfota din casă cind Mamaie cocea colacii pe care îi împărțeam de Joia Mare. Tot joi, dupa ce se împărțea, ea frămînta cozonacii si coptul lor dura pina seara tarziu! Tot joi era vopsitul ouălor de care se ocupa Mama. Misterul morții Domnului Iisus Hristos se anunta Vinerea cind ne pregăteam pentru Denia Mare. Mamaie ne cînta prohodul pe drum spre biserică și noi ne întristam. După o zi plină de munca, impreuna cu Mamaie luam flori din gradiniță si mergeam sa trecem pe sub masa aflată în fata altarului bisericii, pe care era asezat Sfântul Epitaf avînd întiparit trupul mort al lui Iisus Hristos. Erau clipe pline de emotie si tristete căci, dupa spusele bunicii, atunci retraiam moartea Domnului Iisus Hristos. Dincolo de tristețe, pentru mine, Saptamina Mare era perioada în care îmi era pusa la incercare

Mamaie și Mama cu Luxa în brațe, Jana, Fila, Aurelia in 1959

temeinicia si profunzimea, credința și izbinda, smerenia si profunzimea, rasfățul si reținerea.

Inainte de toate, era postul pe care îl respectam si noi, copiii. Abia asteptam Noaptea Invierii să mergem la biserică, sa luam paște si să ne bucuram, să ciocnim ouă și să mîncăm cozonac.

După o săptămînă de post era chiar o bucurie pentru niște copii de cîțiva anișori.

Nu pot să nu amintesc de curățenia de Paște cînd mama ne antrena cu mult talent astfel încît nu am simțit-o niciodată ca pe o corvoadă ci mai degrabă ca o curățire și rearanjare a casei, ca sălaș al vieții noastre; înțelegeam astfel că prin tot ce făceam, se reînoia spiritul dar se împrospăta și adăpostul sub care trăiam.

Iar prospețimea casei se încununa în ziua de vineri cind așezam in fața ușii de la intrare brazde cu iarbă verde decupate de pe vale, la Olteț. Trăiam o deosebită bucurie să merg cu Paula pe Măgurice, la Olteț și să alegem cele mai frumoase brazde. Și tot împreună cu Paula mergeam, de obicei miercuri, la cimitir, să curățim mormintele care trebuiau să fie curate de Joia Mare cînd mergeam cu mama la tămîiat.

După toate pregătirile, sărbătoream Duminica Pascală, timpul în care ne regăseam în familie, bunici, copii și părinți! Luni era pomana de Paște și așa începea Săptămîna Luminată care se termina cu Izvorul Tămăduirii, în vinerea din Săptămîna Paștelui. La școala nu aveam vacanță de Paște dar asta nu ne împiedica să ne bucurăm cu prietenii și colegii de sărbătoarea care se continua toată Săptămîna Luminată.

25 Moșii de vară, Sfîntul Ilie, Plouă, Doamne, plouă!

De Rusalii, sărbătoream Moșii de vară și era ziua cînd mergeam cu mama la cimitir să cinstim morții. Pentru asta, cu cîteva zile înainte curățam mormintele iar mama pregătea cireșe, pe care le grupa în chite legate cu ață rosie, pentru împărțit, și prepara prăjituri. Toate erau date de pomană peste morminte, la cimitir. Apoi, Luni de Rusalii vuia tot satul de cîntecul și voia bună a călușarilor care, organizați în grupuri, mergeau din casă în casă pentru a colinda şi a alunga spiritele rele, iar oamenii îi întâmpinau cu pelin, usturoi, apă şi sare.

Vara, înainte de Sfintul Ilie era de multe ori secetă și asta îi preocupa mult pe toți adulții îngrijorați de mersul culturilor. Era de datoria noastră, a copiilor să organizăm ceremonia de invocare a ploii și izgonirea secetei, Ritualul Muma Ploii și Tatăl Soarelui. Dimineața devreme, noi, fetele, clădeam două păpuși din lut una reprezentind la feminin Muma Ploii si alta Tatăl Soarelui. Păpusile aveau ochi, gura, nas, mîini și picioare. Mîinile erau asezate pe piept ca la mort și amindoua erau asezate pe o scindura de lemn și impodobite cu flori de jur imprejur. Spre seara pregăteam buchetele și coronițele cu flori și așezam lumînari și o cruce. Ceremonia se organiza ca un cortegiu funerar. In față, două fete purtau scîndura urmate de cele care purtau coronițe de flori iar in spate tot alaiul de copii. Mergind încet, ca după mort, cîntam cu toții in cor, ca un bocet : A murit Tatal Soarelui și-a’nviat Muma Ploii / Plouă Doamne, Plouă / Doamne nu ți-o fi păcat / Ca porumbii s-au uscat /Și fîntinile-au secat /Plouă, Doamne, Plouă. Cortegiul se oprea in fața a trei fîntini unde femeile ieșeau cu gălețile goale, le umpleau și apoi ne udau. La fiecare fîntină ne opream și puneam cîte o coroniță din flori. La ultima fîntînă era punctul terminal unde îngropam, în spatele fîntinii, păpușa ce reprezenta Tatăl Soarelui iar în apa din fintină o aruncam pe Muma Ploii. Ceremonia lua sfîrșit cu bucuria că ne-am făcut datoria și speranța că Dumnezeu ne va asculta ruga trimițîndu-ne ploaia. Dacă în zilele următoare ploua eram multumiți și mindri convinși fiind ca Dumnezu ne ascultase ruga!

Bîlciul, Sf Maria Mare, lubeniță pe săturate

De Obrejenie, pe 6 august, era Bîlciul de la Osica, sărbătoare la care participau locuitorii din Osica dar si din satele vecine. Cel mai mult mă impresionau Falcoienii și Cioroienii care veneau în căruțele și trăsurile trase de caii împodobiți

la coamă cu panglici frumos colorate. Apoi, pe Valea Oltețului, pe aria unde se organiza bîlciul, își găseau bine locul tiribombele mici și mari, comediile cu trăsuri și călușei, dulapul, lăutarii trompetiști, acoperămîntul de circ ce adapostea misterul reprezentației Vasilache și Marioara, bombonarii cu turta dulce, halvițe, susan, bragă și alte bunătăți. Vara își anunța sfîrsitul cu ziua de Sfînta Maria Mare, sărbatoarea religioasa din 15 august. In casa noastră ziua aceasta avea o conotație aparte căci ne aminteam de morții noștri, părinții mamei, Marin și Maria, și sora mamei, Marioara. Dis-de-dimineața, împreuna cu Mama, pregăteam coliva și apoi mergeam la cimitir cu tămîiatul. Intoarse acasă, eu, împreuna cu Mamaie mergeam la biserică la slujba religioasa cu coliva și vinul iar mama si celelalte fete rămîneau si împărțeau acasă, in vecini. Se împărțeau colaci cu brînză sau ouă și o felie de lubeniță.

Imi amintesc ca de Sf Maria mîncam lubeniță pe saturate. După această sărbatoare se anunța sfîrșitul verii si incepeam sa ne pregatim de școala care începea pe 15 septembrie. Pînă atunci eram libere căci, în mare parte, Jana si cu mine eram în deal la vie, să o pazim. Era un obicei practicat de toți, copiii ce aveau vii in jurul nostru veneau la păzit și era o mare zarvă pe deal.

Vînătoarea, ospățul de toamnă, Anul Nou cu horă și lăutari

Toamna era frumoasă prin bogăția ei și cea mai mare sărbatoare era culesul viei, o adevarată tradiție în familia noastra. Tata pregătea cu multa dăruire această zi! In 5 octombrie 1997 a fost ultimul lui cules de vie căci a doua zi s-a prăpădit, după ce, ca-ntotdeauna, își împlinise datoria! Mă duc cu gîndul la duminicile lui noiembrie, cind tata mergea la vinatoare, uneori luandu-ma si pe mine. Urmăream cu sufletul la gură iepurii ce alergau în bătaia puștii, și cît de bucuroasă eram cînd ei scăpau cu viață! Fiecare zi de vînătoare avea ritualul ei; toată echipa de vînat (de obicei 5-6 persoane) mergea acasă la unul dintre vînători și acolo era pregătit vînatul.

Mamaie era tare bucuroasa să prepare vînat si era multă veselie în casa noastră. Trebuie să spun ca tata, care făcuse pușcărie politică, avea interzis să poarte armă, dar mergea cu prietenii lui (nea Ilie Chiruș, nea Fanică Prian, Nea Gheorghe a lu’Roșu, Nea Iancu lu’ Preda) și fiecare îi împrumuta arma pentru ceva timp. Și tot în toamna tirzie Tata primea vizita celor mai buni prieteni ai lui, printre care domnul doctor Voicu, domnul doctor Preoteasa, părintele Tîrcă…. Cu această ocazie, de fiecare dată, Mamaie pregătea o masă bogată la care se așezau

26 cu toții discutînd ore în șir. Noi, copiii, nu aveam voie să participăm la asemenea evenimente, ci doar trageam cu urechea.

Sărbătorile de Crăciun și Anul Nou se întindeau pe perioada cea mai lungă, de la 25 decembrie cînd era Crăciunul și pină la 7 ianuarie, de Sf Ion, cînd se încheia ciclul Sărbătorilor de iarnă.

Această perioadă o trăiam în două lumi diferite.

La școală nu se vorbea de Crăciun; se pregătea cu mare sîrg festivitatea de 30 Decembrie, Ziua Republicii, serbam Pomul de iarnă si vorbeam de Moș Gerilă. Cu toate acestea, acasă, fiecare copil se bucura in familia lui de Sarbatoarea Sfîntă a Nașterii Domnului și de darurile aduse de Mos Craciun, în care, pînă la varsta de 8-9 ani, credeam cu adevarat. Mici fiind, în noaptea de Crăciun îl asteptam pe Mos Crăciun care venea la noi imbracat intr-un cojoc alb și cu o căciulă înaltă. Darurile erau tot timpul frumoase și din ele nu lipseau nucile și merele. In dimineata de Crăciun veneau băieții din sat cu Steaua și, la sfarsitul colindului, Mama ne servea pe toți cu cozonac. Așa incepea Ziua de Crăciun; apoi, Tata se juca cu noi, ne cînta și întindeam hora în jurul bradului. Spre prînz urma masa de Crăciun foarte bogată, pregatită cu multă pricepere de Mamaie și Mama. In dimineata de Anul Nou mergeam cu sorcova iar băieții colindau cu Plugușorul. De Anul Nou, in comună se

serbau trei zile cu horă și lăutari; hora avea loc la Sfatul Popular (Primăria) care, pe atunci era spre Biserica din Vale, unde este acum Gradinița din Vale. Serbările erau pline de veselie și erau animate de către bărbații deghizati cu capra, ursul și alte jocuri tradiționale. De Bobotează mergeam la biserica să luam aghiasmă iar seara mergeam cu Uruitoarea de Sfîntul Ion. Era obiceiul ca în ziua de Sfintul Ion să vină prin sat Lautarii din Tomeni și să cînte de voie bună. Tata era tare bucuros să-i primească și îmi amintesc și astăzi cum Vițu Lăutarul ne cînta din voce și din vioară cîntece vechi (Să-mi cînți cobzar, Eu sunt Barbu Lautaru) sau cîntece populare acompaniate de țambal și de contrabas. O altă tradiție de Sf Ion era Iordănitul Fetelor; fetele mari erau luate din curte de un alai de flăcăi cu lăutari, duse la o fîntînă din apropiere unde erau stropite cu apă și busuioc de către flăcăi, în semn de sănătate și purificare. Noi copiii ne bucuram să vedem alaiul și-l urmam pînă la fîntînă. In această zi era sărbătoare mare în casa noastră căci serbam Ziua Onomastică a lui Jana, Ioana. Aș aminti faptul că în acele vremuri, se sărbatorea mai degrabă Ziua sfîntă a numelui decît ziua de naștere. La noi în familie erau importante zilele acestea. Cu timpul, ne-am modernizat și încet, încet serbam și ziua de naștere dar nu cu atîta fast.

Fosta primarie, actuală grădiniță

27

ulița copilăriei

Cu zăpada până la ferestre…

A

ș putea să pun semnul egal între satul meu și ulița copilăriei, pentru că satul Tomeni are o singură uliță, cu case de-o parte și alta, iar la capătul dinspre Mărgheni are câteva ulicioare.

Pe una din aceste ulicioare m-am născut eu, într-o căsuță mică, cu doar două camere, dar foarte curată. Părinții, Tudor și Elisabeta, erau niște oameni minunați, buni gospodari, părinți ideali ceși iubeau foarte mult cei trei copii – eu, sora mai mare, Ioana, și fratele mai mic, Nelu. Pe părinții mei i-am avut ca model toată viața deși aveau doar patru clase. Erau foarte preocupați de viitorul nostru, de educația noastră. Cu palmele au muncit și ne-au trimis la școli pe toți. Ioana a fost primul copil din acel sătuc plecat la liceu la Slatina; am urmat eu și ceilalți copii ne-au avut ca model.

Să revin la sat și să spun că se află pe malul drept al Oltului, la o distanță aproximativ egală între Slatina și Caracal. Pe marginea Oltului erau păduri, liziere de salcâmi și o isică seculară, unde noi ne jucam c ând mergeam cu vitele la păscut pe izlazul care se întindea până aproape de sat.

Când eram mică (3-4 ani) cunoșteam doar casa și curtea. În curte aveam grădină de zarzavat, foarte multe păsări, doi boi și două vaci cu lapte.

Așa că n-am dus lipsă de nimic în privința hranei.

Orizontul cunoașterii mele s-a lărgit când am ieșit la poartă. Ulița mi s-a părut enormă, deși era foarte mică, doar câteva căsuțe. La un capăt era fântâna de la care luam apă, iar în celălalt capăt era o căsuță în care locuia o bătrânică ce avea o fustă lungă și creață, niște cercei roșii mici ce miau atras atenția. Bătrânica semăna cu cea pe care ne-o descria mămica în poveștile pe care ni le spunea seara, la lumina lămpii nr.8. Am început să cunosc vecinii, copiii cu care mă jucam seara, după ce terminam treburile gospodăriei și după ce mâncam. Asta se întâmpla vara căci iarna stam în casă, mămica ne citea povești, iar tăticu se culca devreme, obosit de muncă. El se ocupa de vite, iar mămica făcea mâncare și căldură în casă. În iarna anilor 1954-1955 ne-am trezit dimineața cu zăpada până la ferestre. La poartă ajungeam trecând peste gard. Noi ne bucuram, dar

tăticu a muncit toată ziua pentru a face pârtie în curte și pe uliță. La fel au făcut și ceilalți oameni.

Toată zăpada au dus-o în capătul uliței. Pentru noi era o mare bucurie, pentru că ne duceam acolo cu săniile.

De acolo, de pe mormanul de zăpadă, am descoperit eu școala. Era o clădire mică, o singură săliță cu câteva bănci, o masă și un dulăpior.

Pe toate le-am privit cu uimire și puțină teamă, când am mers în clasa I și am avut ca învățătoare pe doamna Silvia Constantin, o doamnă înaltă, impozantă. Împreună cu dumneaei am descifrat taina scrisului și a cititului. Mi s-a părut ceva extraordinar. Eram un elev cuminte și ascultător. Așa am rămas și mai târziu. În clasa a IV-a am avut două învățătoare: pe Marica Adriana și Drăghici Floarea, din Osica de Sus. Tot în clasa a IV-a ne-am mutat într-o sală de clasă mai mare, făcută în timpul meu și cu ajutorul sătenilor.

La școală mi-am cunoscut o verișoară, Leana, care locuia pe ulița mare. Când mergeam la mam’mare, treceam pe lângă casa ei. Îmi plăcea foarte mult la dânsa. Avea o casă mai de soi, cu mușcate la fereastră, grădină cu flori, livadă cu pomi bine îngrijiți, vie, un nuc foarte mare cu o bancă sub el, unde stătea mam’mare la umbră.

Am uitat să spun că mam’mare era bunica dinspre mamă. Tăticu nu avea părinți, a fost crescut de un unchi.

28 Am terminat clasa a IV-a. Din clasa a V-a trebuia să mergem la Greci, primul sat după Tomeni. Erau cam 3 km. Din Tomeni am plecat eu, verișoara mea, Leana, cu care am rămas prietenă toată viața, și Veta. A fost foarte greu iarna prin zăpadă, gheață… Vara treceam printr-o apă și ajungeam la școală ude la picioare, iarna cu apă în cizmele de cauciuc. În clasa a V-a am avut ca profesor de limba română pe domnul Ghergu Mihai de la care am îndrăgit limba română și profesia. Ca dovadă că am și ajuns profesoară de limba română. Nici la celelalte obiecte nu învățam mai puțin. La matematică lucram zeci de probleme seara, la lampă. Însă nu eram privită cu ochi buni nici de toți colegii, nici de unii dintre profesori, numai pentru că veneam din Tomeni și cream concurență.

Un lucru care m-a marcat tot restul vieții a fost că la sfârșitul clasei a V-a mi s-a acordat premiul al III-lea. Simțeam că fusesem privată de un drept al meu. Așa ceva făcuse diriginta, dar din

respect pentru profesie nu-i voi da numele. M-a încurajat foarte mult profesorul de matematică, Bobircă. M-a trimis la olimpiadă la Balș.

După terminarea clasei a VII-a am dat admiterea la Craiova, la „ Carol ”, pe atunci „Nicolae Bălcescu ” și am intrat la liceu. Aici s-a terminat etapa copilăriei cu ulicioare, joaca, alergatul prin bălți…

De aici a început o altă etapă ce a însemnat nu doar plecarea de acasă într-un oraș mare, ci și o altă viziune asupra lumii, vieții, în parcursul devenirii mele.

Voi reveni puțin. Peste ani și ani am ajuns profesoară de limba română la Greci. Am ținut neapărat să văd catalogul meu din clasa a V-a.

Pentru mine nicio surpriză. Avusesem dreptate.

Eu eram pe primul loc în ordinea mediilor.

Cât timp am fost profesoară, am încercat din răsputeri să nu fac asemenea nedreptăți…

PROF. DUMITRA PIȚIGOI

ulița copilăriei

Reverie

A

deseori se întâmplă să nu înțelegem de la început ce anume ne declanșează anumite amintiri. Adeseori se întâmplă să petrecem ore întregi pe tărâmul acestor amintiri care ne întristează și ne fac să ne punem întrebări sau care ne fascinează pur și simplu și ne capturează într-o lume din care nu am mai vrea să ieșim.

De-a lungul timpului, în contexte extrem de diferite, care nu par să aibă prea multe în comun, mintea mea zboară spre acel punct de timp și spațiu, acel refugiu pe care l-a reprezentat ulița copilăriei mele. De fiecare dată pare că totul dispare în jur și se deschide în fața mea drumul acela de pământ prăfuit, care se desparte înspre calea ferată și înspre carieră.

Revăd acest capăt de sat, casele lui mici, câinii lătrând, oamenii muncind prin grădini. Îmi amintesc primăvara, pomii cu florile mici și delicate, cu parfumul care mă umplea de bucurie, un dezgheț parcă al vieții. Îmi amintesc vara când treceau mereu căruțe spre câmp, când copiii, în vacanța lor cea mare, nu mai pridideau cu râsetele lor. Ne jucam pe săturate leapșa, de-a v-ați ascunselea, săream coarda și ne tot uitam la trenurile care trec. Ne fascina fierătania aceea care duce atâția oameni și ajunge în atâtea locuri.

Mă revăd și pe mine, grăbindu-mă să îmi încalț papucii mici și colorați, fugind spre nucul nostru care ne umbrea o bună parte din grădină. Acolo era locul meu de introspecție, locul unde trăgeam adânc aer în piept, de unde

29 admiram ogoarele și mă gândeam la ce fusese în trecut pe acele meleaguri, la strămoși și la “ce o să mă fac când o să fiu mare”.

Și, iată, vine seara, găinile încep să urce la culcușul lor din copac, aud clopotul caprelor care se întorc de la păscut și le văd cum se urcă pe gard ca să mănânce frunze din corcoduș.

Oamenii ies din case în fața porților după o zi grea de muncă și își spun păsurile. Noi, copiii, ne strângem pe la câte o poartă și povestim toate trăsnăile pe care le-am mai făcut.

Încet, încet, zilele trec și sosește toamna, aruncându-și paleta pe frunzele copacilor. În aer plutește melancolia după vara care tocmai a plecat, dar jos, pe pământ, oamenii nu prea au timp de ea. Mai sunt multe roade de strâns. Uneori, munca se împletește cu joaca: oameni mari și oameni mici dansează pe boabele de struguri și un suc violet, gros, curge în butoaie.

Nu mai trece mult și oamenii încep să își petreacă din ce în ce mai mult timp în casă. Au căzut primii fulgi de zăpadă. Pământul se acoperă ca să nu îl găsească frigul nepregătit. Cei

mai bucuroși suntem noi, copiii, care ieșim cu săniuțele, parcă în “Iarna pe uliță” a lui Coșbuc.

Obrajii se înroșesc, picioarele se udă, țipetele nu mai contenesc, iar săniile alunecă până când vine întunericul.

Cu greu reușesc să mă desprind din această reverie, ca să mă întorc la viața mea de acum.

Simt că această detașare temporară trebuie să o fac cu o promisiune: aceea de a încerca să îmi păstrez ceva din candoarea și fericirea uliței copilăriei mele, poate a uliței copilăriei de pretutindeni.

PROF. ANA CÎRLOGANU

București – martie, 2019

ulița copilăriei

M

„Prăfuiți, murdari și veseli”

ă numesc MARGARETA SPĂTARU, născută și domiciliată în București, dar vacanțele de vară le-am petrecut cu sora mea Cristina, la Osica. Deci și noi am mers pe Linia Mare și avem o Uliță a Copilăriei.

Am crescut în casa bunicilor mei materni: Dumitru si Constantin Torcea (Bibiță) iubite și răsfățate de bunici, surorile și frații mamei: Leana, Lixandra, Mișu, Vlad și Vergică.

Casa este situată pe Linia Curții peste drum de Nea Minică. La dreapta, peste o casă sunt ai lu’ Banță. Cu mezinul Gigel jucam păcălici în bătătura noastră sau în grădină sub pruni. Ioana, Costică, George a lu’ nea Minică, erau și ei tovarășii mei de joacă. A fost o “copilărie de aur”, cele mai frumoase zile au fost aici, nu la munte sau la mare. Părinții ne-au adus la câteva luni după ce ne născusem, așa că aici ne-am continuat “alăptarea”, dar cu lapte de vacă și de la oile ce erau în bătătură. Normal, nu venise colectivizarea.

Mai târziu, părinții ne aduceau în iunie când se termina școala. Atunci era anotimpul dudelor și cireșelor.

Mai plecam în septembrie când se coceau strugurii și lubenița. Un timp scurt comparativ cu cei născuți aici, dar pentru noi a însemnat TOTUL. De ce? Pentru că primele imagini din copilărie le am de-acolo și probabil că ele vor fi ultimele, când voi trece dincolo. Toate trăite și învățate la Osica: datini, credințe ce vor constitui “litera de lege”, temelia și osatura caracterului meu, ce m-au ajutat și călit enorm în momentele dificile ale vieții mele. Acum realizez ce impact uriaș a avut asupra mea timpul petrecut acolo. Copilul de atunci a ajutat pe adultul de mai târziu.

Umblam într-o cămășuță, pantalonași scurți, desculță, pe deal, pe vale, singurică sau cu tovarășii mei de joacă. Arși de soare, cu mărăcini în tălpi, coate și genunchi juliți, mâncam de pe jos dude, moșmoane și nu aveam nimic: tuse, indigestie sau temperatură.

Să vă povestesc de joaca din deal, de la via verișoarelor mele Jana și Fila? M-au învățat să merg pe bicicleta tatălui lor, nea Costică Polizu.

Veneam cu viteză din deal până la grădina de zarzavat. Mă mir și azi că nu mi-am frânt gâtul.

30 Mâncam pâine făcută de mumulica (bunica) cu nuci, struguri și lubeniță. Pâinea stătuse în coș lângă săpunul cu care ne spălam lucrurile la cheleștină, dar era bună rău. Cheleștinile erau ziduri de piatră prin care venea apa limpede din deal și mirosea a zăpadă și brad. Cheleștina mică era zidită de bunicul meu și alți bătrâni din sat; de fapt au și numele săpate în piatră pentru viitorime. Seara veneam acasă prăfuiți, murdari și veseli. Să vă mai spun și de joaca cu păpușile din coceni? Împreună cu Ioana lui nea Minică le îmbrăcam în cârpe de la muma Urzica, croitoreasa de pe linia noastră. Alt prieten de joacă era Ion al Parișcăi sau tata Gheorghiță, cum îi spuneam noi. Ion m-a învățat să mă cațăr în pomi fără scară, așa, un picior, o mână și tot așa încât cei de la București s-au crucit. Tot el m-a învățat să scuip țărănește, dar acest obicei a fost urgent reprimat. Cu Ion am dat foc la grajd, noroc că erau pe-acolo niște butoaie cu apă de ploaie. Când ploua ne băgam în șanț și din nămol făceam pe Muma Ploii și Tatăl Soarelui, două personaje cunoscute în folclorul românesc. Am dormit în căruță, sub căruță, în fân, sub pătul, în covercă, am cules coceni, tutun și l-am înșirat, așa din joacă și plăcere, nu mă obliga nimeni. Gigel al lui Banță m-a învățat să trag cu praștia, asta după ce exersase pe picioarele mele peste ulucile gardului. Ne-am luat la bătaie și ne-a despărțit țaica Leana, mama lui Gigel. Doamne, ce frumoasă era! Cu ochii albaștri ca cerul, veșnic surâzătoare. Când soseam de la București apărea imediat cu poala plină cu pere. “Ce fa, venirăți acasă?

Mânca-v-aș!” Da, noi eram considerate „acasă”.

Mai târziu veneau și alți vecini, sub ochii cărora am crescut: țaica Polina lui Maca cea veselă, țaica Florica lui David, țaica Lixandra lui Minică sau muma Stancalia, ambele cu furca în brațe și cu andrelele. Torceau și împleteau de zor; aveau copii mici și mulți. Aici în bătătura lui Bibiță se strângeau toți de parcă era Statul Major. Vorbeau de lucrările de câmp, de ploaie, secetă, târg, vite, bâlci. Bâlciul se ținea în prima duminică din

august și era ziua mult așteptată. Ne îmbrăcam cu cele mai frumoase hăinuțe, așa ca de Paște.

Tiribomba, căișorii, turta dulce, alvița, înghețata erau ale noastre. Unchiul Mișu avea buzunarele pline pentru noi. Mai pe seară ne dădea în grija mumulicăi și Leanei și se ducea “după fete”. Aici, în bâlci se începeau iubirile și se tocmeau nunțile, ca pe Muntele Găina. Oamenii erau îmbrăcați cu cămașă albă până la genunchi, pantaloni albi, brâu lat și pălărie de paie. Femeile veneau îmbrăcate cu ii țesute de ele în război și cu tulpane noi pe cap. În bâlci răsuna vocea Mariei Tănase și “M-a făcut mama oltean“. Azi răsună manele și sunt bișnițari. (Tragic!) Mă bucuram când venea seara. Amurgul de la Osica mă fascina. Soarele cu ultimele sclipiri scălda în aramă Dealul Viilor și împreună cu albastrul înserării făceau totul de poveste. Mama mă lua de mână și-mi spunea: Uite, vezi? Aici s-a născut poezia, aici e veșnicia. De la fântăna din colț se auzea hărmălaia obișnuită. Muierile se certau, râdeau cu poalele în brâu, cărau apa pentru gătit, spălat, udat grădina sau adăpat vitele. Își povesteau ultimele noutăți: cine cu cine a fugit, cine face nuntă

31 sau care a născut. Acasă “la foc”, cum se spunea la bucătărie, se făcea mămăliga, se fierbea lapte, ouă. Alt lucru fascinant era ȚĂSTUL. În timp ce se cocea pâinea, fierbea și “zama”, se frigeau puii pe jeregai și se cocea și desertul: semințe și boabe de porumb. Iubeam țăstul. La focul ce-l încingea citeam parcă toate poveștile, eram pur și simplu transportată într-o altă lume. Acolo Tica (bunicul) îmi spunea scormonind cu bățul în cenușă, că aici este “buricul pământului, centrul crucii“ (energetice), că primii oameni au fost uriași, puneau un picior în vale și unul în deal. Îmi mai spunea că acolo, înspre Brâncoveni apărea în Brumar un munte de gheață ce-l vestea pe Gerar. Oare de unde știa plugarul cu câteva clase ce citesc eu acum din cărți? Le știa din bătrâni, iar aceia știau multe, chiar mai mult decât noi, școliții.

“Tica cel înțelept și bun/Ne vorbea de la străbun./Avea ochii mari și blânzi,/Pe cap pălăria de paie/Cu brâu la mijloc și ițari albi/Și cojocul de oaie”.

Seara ieșeam în fața porții, pe șanț, vecini, copii. Își spuneau fiecare bucuriile, necazurile; se pomeneu războaiele, se vorbea despre strigoi, iele, datini, credință. Constantin Brâncoveanu era pomenit cu evlavie cum murise pentru credința lui, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu cu pandurii lui plecați din Oltenia noastră dragă. Mihai Viteazul ce îngrozise Imperiul Otoman. Ne spunea Tica ce auzise și el de la bunicii lui: Iancu Jianu sosea în sat cu haiducii pe cai înalți, pe tăcute, nici câinii nu-i lătrau, intrau pe poarta mare, lăsau pe prispă drept vamă “un galbin” iar la casele cu fete mari câte o salbă; la casele sărace lăsa “un pumn de icușari”. Apoi prin grădini, pe deal urcau înspre Drăgășani și de acolo înspre munți.

Așa am crescut noi, în lumea poveștilor, miturilor, datinilor, în credință și respect pentru moșii noștri și istoria neamului. Erau lecții de istorie, folclor și tot ce este frumos și sfânt. Acum realizez că adunările de pe șanț erau un alt “Han al Ancuței”, dar cu oameni din partea locului.

Acolo, la Osica, am luat prima împărtășanie și am învățat să mă închin și cum se fac “rânduielile pentru cei duși”.

“Se scula muma-n fapt de noapte/Cocea pâine-n țăst și fierbea lapte/Pe hambar și masă străjuia flacăra de lumânare/Străchini cu brânză, cireșe, porumb și pătlăgele/Le tămâia, le închina și împărțea pentru cei duși de-a pururea/Toate le făcea cu luare-aminte/Machea, doar erau rânduieli sfinte/Din mamă-n fată ținute”.

Zilele treceau, noi creșteam, dar deasupra satului românesc au apărut norii negri ai colectivizării. Proces blestemat indus cu forța în viața țăranului român, adus pe tancuri. Au urmat drame

de nedescris deportări, arestări, confiscări, bătăi, sinucideri. Se auzea de unul că s-a dat în fântână, altul s-a aruncat în furcă. S-a distrus gospodăria țărănească: s-a dus calul, vaca, boii, căruța oile, pământul. S-a lăsat decât un loc ajutător și ăla condiționat, adică “să faci zile la colectiv”. Te durea sufletul să te uiți acum la satul fără animale. Înainte, seara, când veneau de la pășune, toată ulița părea un râu de spinări cafenii, albe, negre, o pădure de coarne. Se opreau în fața porților deschise și cu coarnele împingeau poarta și intrau în bătătură, singure unde erau așteptate cu drag. Acum, pe ici, pe colo mai erau niște boi, o vacă, atât. Această deposedare cu forța a dus și la altceva mai grav, schilodirea sufletului omenesc.

Asta s-a văzut clar după revoluție când s-a înapoiat pământul parțial. Unchiul meu Vlad cu legea în mână, a ajuns la judecată cu cei care nu voiau să mai iasă de pe pământul nostru și continuau să-l lucreze. Nea Vlad a câștigat procesul, dar aceia tot nu voiau să renunțe. Atunci tanti Vali, mătușa noastră, s-a urcat pe tractor și a intrat în pământ, câștigînd cu forța dreptul nostru, legal și strămoșesc. A venit și nea Costică Polizu, intervenind în stilul caracteristic, exploziv, sincer,

32

imperativ: “Așa Vali, așa fa! Ia pămîntul înapoi!

Ieșiți bă, hoților, criminalilor, nemernicilor, ăsta-i pământul lui Bibiță, unchiul meu!“. Se strânsese lumea ca la circ. Ăsta era nea Costică, îi plăcea adevărul, dreptatea, munca. Ura lenevia, minciuna și hoția. De fapt pentru asta a făcut și ani grei de temniță. La cîteva zile după această întâmplare a fost găsit bătut măr pe drumul către Cheleștină. Știu cine-s făptașii, au primit pedeapsa divină, pentru că există un blestem al pământului ce nu iartă. Nea Costică îl iubea pe Tica al meu ca pe un tată. Când a murit Tica, nea Costică l-a jelit în cimitir mai abitir ca o muiere. În genunchi lângă sicriu își smulgea pur și simplu părul și și-a golit

buzunarele de bani pe care-i arunca peste Tica. Să aibă de vamă, dincolo, așa cum cere datina.

Tot de pe timpul colectivizării, îmi amintesc alt fapt ce nu-l uit până la sfârșitul vieții. Într-o zi, când eram singură pe bătătură, au venit doi tovarăși ce se uitau cu priviri de uliu prin jur. Au luat un boulean din cei doi care-i mai rămăseseră unchiului Vlad. Dar trebuia distrus SATUL. ȚĂRANUL ROMÂN să fie adus în stare de nebunie. Venind muma acasă, i-am spus ce se întâmplase. Și muma mea cea blândă care n-ar fi omorât nicio furnică, a luat secera din cui și cu mine de mână a pornit-o spre Sfat. Adusă de spate, șontâc-șontâc a intrat în curtea Sfatului Popular. Acolo, pe prispă, cei doi tovarăși se cinsteau, serbau capturile din sat: o vacă, un bou, o capră. Bouleanul nostru stătea la umbră pe paie. Văzându-ne s-a ridicat și a venit spre noi, parcă cerând ajutor, el care și înjungat împungea. Muma cu secera în mână și cu o voce obidită din suflet a strigat: “Veniți blestemaților să vă iau gâtul, hoților! Să nu vă mai apropiați de casa mea! Pământ și bucate face-te-ai!” Toți înlemniseră, iar muma cu mine și bouleanul am ieșit fără probleme și am venit acasă. Peste două săptămâni, cei doi, noaptea s-au înțepenit cu motocicleta pe calea ferată iar acceleratul venind în viteză i-a făcut bucătele, bucățele. De! Ferească-te ăl de Sus de blestemul unei oltence. Era atâta dârzenie, disperare în muma mea.

Ochii albaștri ca peruzeaua deveniseră ca oțelul, glasul căpătase rezonanțe metalice, străine mie.

Muma mea devenise de nerecunoscut. Ea care: “Sub prunii din gradină/Glasul, arcuș pe strună/ Ne adormea-n cântare luna/Duios mă mângâia/și molcom graiul vechi/Tainic mă descânta/ De urât și de deochi/ Și acum e limpede./Ce-n toate verile/Răsună pe câmpia verde./Ne zicea de mersul lumii,/De legende și povești,/Leacuri și puterea lunii/De crez și datini strămoșești”.

Mai târziu mi-am dat seama că acel curaj de a înfrunta urgia venea din moși-strămoși, de la cei care au păzit poarta Europei. Luptau cu flinta, coasa, toporul, securea și mușcau țărâna ținând în loc hoardele barbare, în timp ce Europa dansa în pași de menuet. N-a trimis niciun ajutor, așa ca între creștini. Creștin a fost Vlad Țepeș căruia i se spune pe nedrept , Dracula, așa este pomenit în Europa. În timpul asedierii Constantinopului cu o mână de cavaleri a stat alături de locuitorii cetății și a apărat bastionul bizantin până când a căzut. Din Europa n-a venit niciun ajutor. Ai noștri nu se aplecau sub călcâi străin, își apărau bordeiul și ogorul. Noi n-am cunoscut sclavagismul și nici n-am fost pașalâc. Noi am fost aici de la începutul începutului și aici vom rămâne, în GRĂDINA MAICII DOMNULUI.

33 Romanii n-au putut trece aici în Oltenia mai departe de Romula, ultimul zid de castru roman spre sud. Iar austriecii au plecat de bunăvoie din Oltenia, declarând că nu suntem guvernabili.

Eu zic altfel. Nu aveau ce să caute veneticii pe pământul nostru. Eh! Ar mai fi de povestit, dar moartea mamei mele m-a dat peste cap. O chema Anasatasia Torcea pe numele de fată. În sat i se spunea Nisîia. I-am spus ce intenționez și m-a aprobat, spunându-mi: “Pune pe hârtie , tot ce a fost și ai trăit la Osica!”

Aș vrea ca generațiile tinere să aibă grijă de satul nostru. “Pus între dealuri/E un sat cuminte/ Pe ale Oltului locuri/Și cu datini sfinte./Veniți aici pe miriști și iazuri/Satul vă așteaptă veșnic și cuminte/Cu vatră, biserici și morminte/Trăgețivă puteri din lanuri,/Aprindeți lumina pentru cei morți/Rugați-vă smerit cu toții/În genunchi, sărutați pământul sfânt/S-auziți al Daciei cânt.”

Cultivați frumosul, autenticul, adevăratele tradiții. Rotiți-vă în hora bătrânească nu în ritm de manele, îngânați DOINA NOASTRĂ, întâlniți-vă mândra de DRAGOBETE, nu de Sfântul Valentin; aveți vorba cuviincioasă, respectați bătrânii și voievozii nostri. Nu-i de ajuns canalizarea, asfaltul, discoteca. Să păstrați în suflet ce-i frumos și sfânt. Să nu ne pierdem identitatea, DACĂ ne uităm trecutul nu vom Avea viitor.

De aici au plecat oameni ce au adus cinste culturii și armatei noastre: actorul Dinu

Ianculescu, fiul tatei Ghiță și al Gheorghiței de pe linia noastră, plecat de mic în altă parte. Avea o voce inconfundabilă, semăna cu a lui George Vraca. Colonelul Radu Ionescu ce a servit cu credință și profesionalism armata română aici și peste hotare. Ambii nu uitaseră locul natal și vorbeau cu nostalgie de el. Altă figură luminoasă și de neuitat, iubit de oamenii din sat și de copii a fost învățătorul Ionescu, directorul liceului. Nu s-a născut în Osica, dar venind aici a adus dragoste și lumină pentru cei de aici. S-a luptat din suflet să înființeze liceul. A bătut la multe uși, a intervenit sus de tot, chiar la nivel de C.C. A reușit, iar osicenii au liceu. Cred că numele și figura lui se află la LOC DE CINSTE ÎN CARTEA DE ONOARE a liceului. Alături de el, soția , maica Suzana, a educat multe generații de copii din sat cu dragoste și blândețe.

Mai sunt mulți alții, dar nu-i știu. Pământul de la Osica este udat de sângele din palmele crăpate de muncă , de sudoarea străbunilor noștri.

Noi suntem ramurile unui copac ce se hrănește cu seva din rădăcini. RĂDĂCINA NOASTRĂ ESTE OSICA, SCUMP ȘI DRAG PĂMÂNT! Să fim mândri că ne tragem din cea mai nobilă viță, aceea de plugar și opincă valahă! Nu uitați!

MARGARETA SPĂTARU

Aprilie 2019

34

reportaj

Prof.

VIRGINIA LĂPĂDATU

Covorul oltenesc din Osica și artizanele lui

Torcea Maria

C

onfecționarea covoarelor oltenești în comuna noastră vine dintr-un timp istoric.

Informațiile pe care le dețin așază în spațiu, nu în timp măiestria realizării lor. Ce știm cu toții este că toamna târziu și iarna, aproape în fiecare casă femeile își instalau războiul la care țeseau macate, scoarțe din lână sau cânepă, pânză din in, bumbac sau borangic. Fiecare alegea modele mai deosebite, iar năvădeala era o artă pe care o stăpânea un număr restrâns de femei.

Din borangic țeseau lâna subțire, fină, din care făceau marame, fețe de masă, perdele și șervețele, din bumbac mai țeseau și ațica pentru ii, iar mai târziu amestecul de bumbac și borangic în unele gospodării era destinat confecționării costumelor bărbătești.

Simt că mă pierd în cuvinte și n-am abordat încă subiectul propus- covoarele oltenești cu specific local, lucrate în gherghef.

Ghergheful este războiul pe verticală. La el lucrau un număr restrâns de osicence care băteau firele de lână cu o furculiță specifică, mult mai grea și mai mare decât cea cu care suntem noi obișnuiți să mâncăm. La gherghef artizanele noastre au lucrat și lucrează covoare diferite de alte zone ale Olteniei. Abordez acest subiect nu din punctul de vedere al specialistului, ci al simplului observator, mare admirator al acestei arte.

La covoarele oltenești din Osica am remarcat florile stilizate mai mici și mai dese, apoi prezența lor în număr variat: narcise, mărgăritar, lalele, maci, flori de in, stânjenei, trandafiri, tămâioare

35 și nu în ultimul rând spicul de grâu, crenguța de stejar cu ghindă și câteva motive zoomorfe.

La covoarele mai vechi motivele florale erau țesute în general pe fond negru. La cele mai noi acestea și-au diversificat culorile: bej, gri,verde și chiar grena.

Imaginația și talentul fiecărei creatoare capătă forme în culori diferite. Acest fel de covoare se lucrează mai greu pentru că nu ai brâgle, papuci, suveică, spată, care să-ți înlesnească munca. Aici trebuie să ai ochi de artist, mâini cu degete abile și măiastre, multă răbdare și un deosebit simț creativ-artistic al formei și culorii. Între Primul Război Mondial și încă vreo zece ani după cel de-al Doilea Război Mondial renumită în arta țesutului covoarelor oltenești a fost Caterina Filișanu.

A avut atelierul în casa de pe actuala stradă a Parcului, demolată, în locul ei fiind ridicată clădirea în care locuiește familia Gubendreanu. Într-una din camere avea instalate trei gher­ ghefuri de dimensiuni diferite. La fiecare gher­ ghef lucrau câte două fete. Lucra la co­mandă, covoarele ieșite din atelierul ei înfrumusețând case din diferite colțuri ale țării. Avea legături strânse cu atelierul de covoare de la Mănăstirea Brâncoveni.

Printre fetele care au lucrat la ea au fost și două ființe dragi mie : mama mea, pe atunci Elena Drăgan și prietena ei de-o viață, Adriana Dozescu din Mărgăritești, mama istoricului Dumitru Botar din Caracal.

Elena Drăgan (căsătorită Dascălița) a deprins arta țesutului covoarelor oltenești și caramanii la măicuțele de la Mănăstirea Brâncoveni. Tot acolo a învățat să vopsească lâna în culori naturale . În perioada uceniciei a locuit în Văleni la o verișoară a mamei sale. După căsătorie a mai lucrat doar pentru casă, rude și prieteni. Când era tânără, unul dintre covoare a participat la multe expoziții de la Corabia până la Piatra Olt. De trei ori a luat premiul I ce consta într-o sumă modică de bani.

Din mâna ei au ieșit covoare ce au acel specific local: flori dese, mărunte,variate, în culori frumos îmbinate, mult stilizate în cele două chenare. Pe câmpul floral al unora dintre ele zboară fluturi și păsări. Însă cea care a absolvit Școala de Menaj de la Curtea de Argeș a fost Vica Roșca, prin căsătorie Dumitrescu. Acolo a învățat arta țesutului covoarelor și obținerea culorilor pe cale naturală din frunze, rădăcini și coji de copac. A lucrat acasă, pe comandă, până spre bătrânețe; la rândul ei a învățat alte fete să țese în gherghef. Covoarele ei sunt frumoase. Au flori și culori bine armonizate.

Stilul ei, care corespunde specificului maistrelor care au îndrumat-o este diferit de cel local : florile sunt mai mari, iar spațiul dintre ele mai larg.

De multe ori lipsește al doilea chenar.

Acest aspect care se îndepărtează ușor de covorul oltenesc tradițional l-am observat și la o parte din artizanele de astăzi. Explicația ar fi că „bătătura largă” și florile mari reduce perioada de lucru la un covor. Între cele plecate de curând dintre noi merită amintită și Anastasia Torcea de pe Linia Curții.

A învățat de mică să lucreze covoare la Caterina Filișanu.

Era o tânără drăguță ce a atras privirile și simpatia doamnei Margareta Oroveanu. Aceasta venise la atelierul Caterinei să-și ridice covoarele comandate. I-a plăcut osiceanca noastră și cu acordul acesteia a luat-o inițial la Brâncoveni, apoi la București. Mai târziu, Nisîia, și-a confecționat un gherghef, dar a lucrat doar pentru casă. În perioada 28 martie – 12 aprilie 2019 am stat de vorbă cu câteva dintre artizanele zilelor noastre care, cu amabilitate, bucurie și sinceritate mi-au povestit ce și-au amintit atunci, pe loc, despre strânsa legătură dintre viața lor și covorul oltenesc. În Modorani am găsit-o pe CIORTAN ELENA (Linica lui Căpățână), decana de vârstă - 94 de ani. „Am lucrat covoare oltenești de la 12 ani. Am învățat să lucrez la Vica Roșca. Am făcut ucenicie

36 cumnata mea. Am lucrat covoare timp de zece ani, două, maximum trei pe an . Nu primeam mai multe comenzi pentru că nu le puteam onora la timp. Știi că acest tip de covor se lucrează mai greu, pentru că și mama dumitale a lucrat.

Comenzile n-au venit doar din Osica și localitățile învecinate, ci și din multe alte părți. Știu că am lucrat covoare frumoase, țesute cu simț de răspundere deoarece clienții au fost mulțumiți și, la rândul lor, și-au sfătuit cunoștințele, rudele și prietenii să apeleze la mine.

Cu timpul mi-am diversificat stilul de lucru, alături de covoarele oltenești țesând covoare și carpete caramanii. Mi-am îmbogățit pasiunea florală cu cea a formelor geometrice simple sau stilizate.

Gherghefurile nu le mai am. Le-am donat unui atelier de covoare oltenești înființat la Slatina. De altfel, mi s-a propus să merg acolo ca maistră, dar am refuzat, nepoțelul meu fiind pe primul plan ”. nouă luni, apoi am început să fiu plătită la metru pătrat. Am rămas la doamna Vica șase ani, după care am început să lucrez pe cont propriu, primind comenzi din sat și din alte părți. Mi-am făcut un război la care am lucrat 86 de covoare. În acest număr intră și cele lucrate pentru casa mea și zestrea copiilor. Am și acum în casă un covor 2/3. Mai de mult am fost cu un covor la o expoziție la București.

Am lucrat cât am putut. Aș mai lucra și acum, dar nu se mai poate. Am îmbătrânit ”.

IOANA GEORGESCU, de pe Linia Curții. „Eram acasă patru băieți și două fete. Tata era grădinar la Panea. Fiind fată , ca să am un ban al meu trebuia, îmi spunea el, să am o meserie. Așa că la 14 ani am început să învăț croitoria la Ioniță al lui Stancu din Șopârlița, iar după căsătorie să lucrez covoare oltenești împreună cu Matilda,

TORCEA MARIA, de pe Linia Curții. „Eram în clasa a VII-a când am început să lucrez. Am învățat de la Caterina Filișanu și de la Paula Dumitrașcu, sora mea. Am lucrat amândouă la Caterina, până când Paula s-a căsătorit și s-a mutat în Osica de Jos. Îmi amintesc că inițial lucram stând pe un scaun mic, apoi pe măsură ce țeseam treceam la scaunul mare, după care, pentru că ghergheful se întorcea greu lucram urcate pe masa mare. Pe ea puneam la început un scaun mic, apoi unul mare. Ajungeam cu capul aproape de tavan.

Am început să lucrez independent, perioada de muncă la covoare însumând 40 de ani.

Războiul (2/5-3/5) mi l-a făcut un client de la Amărăști. Am mai avut și unul mai mic, dar l-am desființat.

Am primit comenzi de la Osica, Amărăști, Redea, Grădinari, Strejești…La Potcoava am lucrat, numeric vorbind, 40 de covoare, fețe de pernă, draperii, fețe de masă… Într-un an am fost la o expoziție în cadrul Muzeului Județean împreună cu Maxut Verginia.

Ne-am luat de acasă războaiele și am urzit în fața vizitatorilor. În alt an au venit acasă la mine francezii. Au fost extraordinar de încântați de ceea ce lucram eu și de ceea ce reprezenta arta numită „covorul oltenesc”.

Vreau să vă mai spun două lucruri : am lucrat cu autorizație, iar războiul cel mare îl păstrez cu sfințenie în pod. Și dacă cumva se face un muzeu în sat, cum se aude, îl donez la muzeu.”

PREDA VIORICA, din Vlăduleni. „M-am născut cu războiul în casă. Mama mea, Sulger Maria, a lucrat covoare de la zece

37

Covor de Ioana Gerorgescu

ani. A făcut ucenicie la țața Vica lui nea Gică Dumitrescu. Și-a câștigat existența cu ajutorul covoarelor oltenești. Țin minte că-mi spunea : „Mamă, covoarele pe care le-am lucrat eu în viață nu le duce un tren de marfă ”! Lucra aproape 10 covoare pe an. Nu avea odihnă nici zi, nici noapte. Era renumită în vremea ei. A fost prezentă cu covoare și războiul de țesut la o expoziție organizată la Muzeul Satului din București, cât și la expozițiile organizate la nivel de județ.

La rândul meu am furat meseria de la dânsa. Am lucrat și lucrez mereu, iar la ora actuală sunt singura care mai țese covoare în Osica. Sunt mândră că am moștenit talentul în arta țesutului de la mama mea și că din mâna mea ies lucruri de artă. Cu aproximație cred că am lucrat 200 de covoare. N-am lucrat doar pentru consătenii mei. Am avut comenzi din diferite colțuri ale țării: Constanța, București, Craiova, Pitești, Slatina, Balș. Chiar dacă n-am menționat și alte orașe covoarele țesute de mama și de mine au ajuns în diverse locuri prin descendenții celor pentru care s-a lucrat.

Mă mândresc cu faptul că covoarele plecate din Osica au ajuns până în Franța, Canada, America și poate și în alte păți ale lumii.

Am fost prezentă cu covoare și războiul de țesut la Caracal, Corabia, Slatina în cadrul unor manifestări culturale și expoziții sub genericul :

Corabia de aur, Oltenii și restul lumii, Zilele orașului Caracal. Am fost și la Râmnicu Vâlcea. Într-o perioadă, în luna octombrie, la Muzeul Județean se organiza o expoziție la care eram prezentă și eu cu covoare și războiul de țesut.

Lucram efectiv în fața vizitatorilor. Era o expoziție cu vânzare. Am vândut genți, draperii, carpete. Covoarele erau prea scumpe și nu se vindeau. Îmi amintesc de anul în care au venit francezii.

Erau încântați. Se așezau în genunchi lângă mine la război și îmi pupau mâna spunând că, nu credeau că dintr-o mână de femeie pot ieși asemenea bijuterii.

38

Am făcut și cursuri de antreprenoriat organizate de Râmnicu Vâlcea la filiala Slatina. La sfârșit ne-au pus pe fiecare să spunem cum ne-am face noi reclamă la ceea ce lucrăm. Eu le-am spus că nu prea știu să mă exprim, însă vorbele mele au sunat cam așa: „Cumpărați covoarele noastre oltenești pentru că sunt înzestrate cu toate culorile curcubeului, cu florile câmpului urzite de o olteancă adevărată, din inima Romanațiului.” Au început toți să mă aplaude. M-au înscris atunci la un concurs pe care l-am câștigat. Premiul a fost patruzeci de milioane de lei vechi. Aur curat pentru mine.

La Căminul Cultural din Osica au fost organizate cursuri la care au participat și s-au calificat cincisprezece fete. Maistră am fost eu.

Mi-e jenă să spun, dar nu mai am în casă nici măcar un covor oltenesc. Mai am câteva carpete.

Necazurile m-au făcut să le vând pe toate. Sper din tot sufletul ca în curând să țes și pentru mine și casa mea.”

Acestea au fost artizanele pe care le-am ascultat cu atenție și deosebită plăcere. Pe baza informațiilor primite am încercat să fac o localizare pe părți ale satului și am constatat că cele mai multe lucrătoare de covoare au fost pe Linia Curții, urmată de zona fostei primării.

Astăzi în Osica mai este o singură femeie care lucrează covoare oltenești în gherghef. De altfel și războiul pe orizontală a pierdut lupta cu timpul și modernul. Nu se mai cos fețe de masă și șervețele pe muscă sau în urma acului, n-am mai auzit că se lucrează broderie spartă sau dantelă. Ne-au invadat covoarele „persane”și lucrurile ieșite pe bandă din fabrică. Pentru mulți tineri covoarele tradiționale sunt lipsite de valoare și privite cu un ușor dispreț ; sunt „lucruri țărănești” sau „covoare de la țară”. În zilele noastre viața se derulează într-un ritm trepidant. Preocupările sunt total diferite de cele ale bunicelor și mamelor noastre . Este normal să gândim și să trăim modern. În același timp ne îndepărtăm de tradiții, de ceea ce aș numi armonie , consens între trecut, prezent și poate viitor.

Viața covorului oltenesc din Osica depinde de firul de ață din ițe, de firul de lână din țesătură, de existența și măiestria artizanelor, de dorința lor de a continua ceea ce au început demult, tare demult, înaintașele noastre.

Sper ca acest tip de covor să aibă, așa cum zice povestea „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ”.

39

încercare de portret

La fierăria lui nea Ion Ciocan

V.L. - Să trăiești, nea Ioane!

I.C. – Și dumneavoastră la fel!

V.L. - Am venit să vorbim despre dumneata și meseria de fierar, meserie grea și foarte veche, în multe părți pe cale de dispariție. Povestește-mi când și cum ai început să lucrezi în fierărie?

I.C. - Mi-a fost dragă meseria asta mult de tot.

S-a lipit de sufletul meu. Când îmi aduc aminte parcă îmi vine să plâng. Eram necăjiți și săraci.

Timpurile erau foarte înapoiate, nu ca acum.

Am început să-l ajut pe ăl bătrân de la 12 ani.

La17-18 ani lucram mai bine decât unul care făcuse meserie 25 de ani.

V.L. - Îți mai aduci aminte cum arăta atelierul, nea Ioane?

I.C. - Era ca o baracă. Era făcut din calupi de pământ amestecați cu paie și acoperit cu șindrilă. Înăuntru era un fum groaznic... Acolo am

învățat meseria de fierar și potcovar. Am mânuit foalele, am îmblânzit fierul... Acolo am lucrat mulți ani și tot acolo am început să progresez, de-am făcut și eu treabă mai târziu.

V.L.- În toți acești ani, ce anume a ieșit din mâna dumitale?

I.C. – De toate. De la vătraie, cenușare, clești pentru jeregai, grătare, potcoave, bolți pentru vița de vie, până la porți, garduri și feronerie pentru balcoane. Nici nu mi le mai amintesc pe toate.

V.L. - Dintre toți frații, numai dumneata ai fost fierar?

Eram cinci copii. Noi băieții, am făcut fiecare ce-am putut. Cel de la Greci era mai mare. A fost tot fierar. A murit la 80 de ani, cât am eu acum.

A murit și ăl de sus, din deal, i-a plăcut băutura. Florin s-a dus și el. Eu am luat-o de la zero,

40 ca un teren de fotbal pe care nu există nimic în afară de desene. Dar am muncit toată viața și am răzbit împreună cu copiii mei.

V.L. - E un caz mai aparte, nea Ioane. Copiii ți-au preluat meseria. Așa ceva nu prea se mai întâmplă astăzi.

I.C. - Copiii mei n-au tras cu praștia în guguștiuci. Au stat pe lângă mine și au învățat meserie. Au învățat și carte, cât s-a putut. Gheorghe, Costică, Victorel, Miti... Irina în clasa a doua făcea ștacheți pentru porți. Le-am făcut și eu ce-am putut, ca rândunica ce-și face cuibul la streașina casei. Mi-a dat Dumnezeu copii buni.

Mi-e drag de ei ca de niște flori. Miti face confecții metalice și termopane. E băgat în seamă.

Are comenzi de la Dunăre până la munte. Lui Gheorghe i-a plăcut meseria asta, dar nu a stat ca mine cu mâinile pe fiare. A fost mai fudul.

A făcut școala de mecanici auto și lucrează în domeniu. Fiu-său, Dan, se ține de meserie. E inginer la Slatina, iar Oana e învățătoare. Sunt copii bine educați de mama și de tatăl lor. Sunt și eu cu Victorel. Face și el ce poate, dar face bine.

Nu se mai lucrează ca pe timpul meu. Totul s-a modernizat. Păstrăm vechile instrumente și mă

uit la ele cu drag. Cu ajutorul lor am ajuns unde sunt azi. Mă bucur că mă ține Dumnezeu sănătos și că încă pot să mai fac ceva treabă. Femeia e cam bolnavă cu inima, ia medicamente, ce să facă. E o femeie cuminte, ne-am înțeles bine toată viața. Ne-am arănit împreună.

Domnule Virgil, mi-e dragă această curte. Îmi sunt dragi copiii și nepoții. Îmi pare rău de Costică pe care l-a luat Dumnezeu. Plâng, plâng mereu noaptea când nu mă ia somnul. Într-o zi a plecat de la noi la el acasă și într-o oră l-am găsit gata, terminat. Putea Dumnezeu să mă ia pe mine sau pe mă-sa, că suntem bătrâni. În durerea asta nu știu cum mă mai ține Dumnezeu, însă omul e mai tare ca fierul! Sunt cinci ani de când a plecat. A rămas Ionuț, un copil bun și el.

Mă rog la Dumnezeu să mă țină și pe mine ca să mă mai pot bucura și de cei mici.

V.L. Sunt sigur că rugămintea îți este ascultată. Îți mulțumesc pentru vorbele spuse din inimă. Să ne auzim și să ne vedem cu bine!

13 martie 2019, Osica de Sus

Notă: I.C. – Ion Ciocan V.L. – Virgil Lăpădatu

41

istorie/economie locală

CONSTANTIN TUTELCĂ

O

Electrificarea în Osica

sica este localitatea unde m-am născut la un an și câteva luni de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial,într-o familie modestă,dar cu dorința de a munci,de a progresa pentru a ne asigura condiții materiale în vederea depășirii realității sociale preexistente.

Copilăria nu mi-a oferit totul pe tavă.Condițiile sociale și urmările secetei din anii 1947-1948,apoi măsurile impuse de armata de ocupație care dorea să-și recupereze pagubele de război într-un timp cât mai scurt, ne-au privat de multe.

După război, economia țării era la pământ,inflația ajunsese la cifre inimaginabile,fapt ce a impus ca organele administrative ale statului să facă prima Reformă Monetară în anul 1947,în mod direct și rapid ,fără o avertizare prealabilă a populației și fără posibilitatea de a se depăși suma impusă de autorități.

Denominarea s-a făcut 1 la 20.000 de lei vechi în condițiile în care existau în piețe bancnote de 5 000 000 de lei.Această reformă monetară a avut efecte economice dezastruase asupra întregii populații,oamenii pierzând în totalitate economiile făcute în timp.Trebuie subliniat faptul că localitatea noastră deținea puțin teren agricol,în parte slab productiv,insuficient pentru a asigura locuitorilor un trai decent din producția agricolă.

Așezarea geografică,dezvoltarea rețelelor de transport rutier și feroviar,înființarea Depozitului de Fermentare a Tutunului încă din anii 1885-1890 au condus la cuprinderea unui număr foarte mare de femei și bărbați în sfera muncii salarizate.

Hărnicia și ideile progresiste ale osicenilor au atras numeroși intelectuali care au contribuit la creșterea interesului localnicilor pentru școală,dezvoltare și emancipare.

Prin Decretul 84 din 3 martie 1949 s-a hotărât reorganizarea agriculturii prin înființarea de Gospodării Agricole de Stat și Gospodării Agricole Colective.Măsura luată nu a fost primită cu ochi buni de țărani care considerau că vor fi deposedați de micile proprietăți pe care le dețineau.

Acolo unde s-a reușit înființarea rezultatele obținute nu au fost pe măsura așteptărilor,atât din lipsa mijloacelor mecanizate de producție , a cadrelor de specialitate,cât și a resurselor bănești alocate pentru funcționarea noilor structuri. În comună a început campania de obligare a cetățenilor să se înscrie în GAC șantajându-i și amenițându-i că vor fi dați afară din unitățile la care erau salariați.

Ca urmare prin anul 1955 s-a înființat o întovărășire agricolă”Octombrie Roșu” care cuprindea o mare parte din salariați deținători de terenuri agricole.

Pe de altă parte,organele de propagandă ale partidului și-au intensificat munca pentru stimularea cetățenilor să se înscrie în gospodăriile agricole colective și au început instalarea de mijloace de comunicare prin stații de radioficare.

Tatăl meu,Gorică Tutelcă,deputat și vicepreședinte al Sfatului Popular Osica de Sus cu eforturi mari, a reușit să obțină fondurile necesare pentru radioficarea comunei.

Investiția s-a făcut prin Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor.S-a făcut proiectul de specialiști și a început pichetarea și cearea rețelelor de distribuție în comună.

42 Sediul administrativ al stației de radioficare a fost stabilit într-o casă naționalizată de pe linia mare la familia Georgescu,iar uzina electrică ce deservea stația s-a amplasat în curtea Grajdului comunal.

Ca să existe și bază materială pentru etapa următoare -electrificarea comunei-conducerea localității ,oameni progresiști din acea vreme,au hotărât ca stâlpii de telegraf care din standardele proiectului de telecomunicații trebuiau să fie de 5m să fie achiziționați la lungimea de 7m.Un artificiu foarte important pentru obținerea aprobărilor de redistribuire de la uzinele electrice existente a motoarelor termice pentru producerea energiei electrice.Apreciez și subliniez faptul că întreaga populație a comunei noastre l-a susținut pe tatăl meu în toate aceste demersuri,participând voluntar la plantarea stâlpilor.

Stația de radioficare s-a dat în funcțiune prin anii 1956,funcționând dimineața și seara,înființându—se și un mic studio unde se luau interviuri,se prezentau realizările comunei și se transmiteau programele artistice ale elevilor.

Datorită dezvoltării industriei și a circulației feroviare nodul de cale ferată Piatra-Olt s-a dezvoltat foarte mult. Uzina electrică existentă în cadrul Depoului era depășită tehnic faptic ce a determinat modernizarea acesteia cu motoare de mare putere și trecere pe producție de curent alternativ. În acest sens s-a disponibilizat un motor Diesel cu generator de curent continuu de 100 cp,dar acesta necesita reparații capitale,fapt ce a determinat conducerea depoului să-l propună pentru casare și predare la fier vechi.

Cunoscând problemele apărute la acest motor, conducerea comunei Osica a solicitat Depoului să expertizeze și să propună specialiștilor începerea reparațiilor capitale.Paralel au început și demersurile pentru obținerea abrobărilor de scoatere a acestuia din patrimoniul CFR PiatraOlt și predarea lui patrimoniului comunei Osica de Sus. Împreună cu președintele Sfatului Popular de atunci, Hamus, au început demersurile pentru proiectarea și consolidarea grajdului comunal în vederea amenajării uzinei electrice.

S-a constituit un colectiv de cetățeni care să urmărească lucrările alături de tatăl meu, iar

în ziua de bâlci au început lucrările de turnare a fundației Uzinei la care s-au alăturat cu entuziasm o mulțime de tineri,angajați ai Depoului CFR Piatra,care au renunțat la câteva ore de distracție și chef pentru a face ”ceva” măreț pentru viitor, pentru Osica de Sus. A început montajul motorului pe noul amplasament executat de Costică Polizu și un mecanic pensionar de la Uzina Electrică din Caracal ”Nea Costică”, ajutați permanent și de mecanici din cadrul Uzinei CFR Piatra-Olt. Pentru rețeaua electrică s-au obținut aprobări de redistribuire a funiilor de aluminiu din organizările de șantier de la Hidrocentrala Bicaz.

Lucrările de montaj și construcția rețelelor de distribuție a durat aproape 4 luni.

Prima rețea pusă sub tensiune a fost pe Linia Mare alimentând stația de radioficare, cinematograful,primăria și Școala Generală de 7 ani din Vale.

Uzina a funcționat cu această dotare in jur de 3 ani.Consumul de energie fiind din ce în ce mai mare a fost necesară demararea etapei a doua de modernizare prin achiziția prin transfer a unui motor de 180 cp cu generator pe circuit alternativ,modernizându-se implicit și rețeaua de distribuție.

Prin trecerea la producția de curent alternativ s-au creat premizele racordării comunei la Sistemul Energetic Național,iar în anul 1964 au obținut aprobare pentru racordare la Sistemul Energetic Național.Pentru electrificare comuna Osica nu a plătit nici un leu.

Rememorând munca depusă de înaintașii noștri, abnegația și dăruirea pentru dezvoltarea localitații,rezultatele obținute cu sacrificii mă fac să mă gândesc cum am putut noi după anul 1990 să distrugem tot ceea ce a fost bun,și să înstrăinăm pământul pentru care străbunii noștri au plătit cu sânge și privare de libertate?

Oare cinstea,munca,patriotismul nu mai sunt valori care să ne caracterizeze?

Oare nu mai suntem în stare să ne asigurăm hrana necesară când știm că în comună se produceau și din comună plecau zeci de vagoane de legume,fructe și cereale în toată Europa?

Din producători ne-am transformat în consumatori captivi?

43

osiceanul de cinste

BIBIANA TORCEA

La o pizza în Osica

Bibliotecar

„Pizza la Eti” funcționează din anul 2017 și a devenit o afacere de succes în Osica de Sus. Ea oferă oamenilor posibilitatea de a consuma pizza pregătită conform rețetelor tradiționale italienești, servită prompt, într-o ambianță extraordinară.

Patronul „Pizzei la Eti”, Mihail Trecere, și-a dorit ca afacerea sa să bucure oamenii în general și pe osiceni în special. „ Ne face o mare plăcere și o bucurie deosebită să prezentăm pizza oaspeților noștri. Calitatea produselor și interesele clienților contează înainte de toate” , spunea patronul.

Pentru a afla mai multe despre „Pizza la Eti” am solicitat un interviu tânărului antreprenor, un bun profesionist, modest și tenace pe care l-am găsit la pizzerie dedicându-și tot timpul și implicându-se zi de zi afacerii, tratând orice lucru cu seriozitate.

Bibiana Torcea - Bună ziua !

Mihail Trecere - Bună ziua !

B.T. - Pentru deschiderea „Pizzei la Eti” ai avut niște planuri de afaceri gândite din timp, deoarece ți se pare frumos dar și îndrăzneț să lucrezi în alimentație publică, sau pur și simplu o pasiune mai veche ?

M.T.- Lucrând în afara țării în domeniul gastronomic am căpătat o vastă experiență de-a lungul timpului. Având în vedere că nu exista nici o pizzerie pe raza comunei noastre și constatând că există tineret dornic de a ieși într-un local liniștit conceput ca pizzerie, ca să-și petreacă plăcut timpul liber, am început să pun în aplicare planul afacerii existente. Alături de mine în tot acest timp a fost soția care m-a sprijinit în demersul meu.

44

B.T. - Ai descoperit că poți trăi bine urmându-ți marea pasiune – gătitul ? (Am aflat că-ți place să gătești și o faci foarte bine) sau pur și simplu ?

M.T.- A fost o mare pasiune a mea, făcând ceea ce-am învățat și ce-mi place cel mai mult.

Oficial ideea înființării pizzeriei îi aparține fiicei mele care-și dorea foarte mult o pizzerie în comuna noastră, iar eu m-am conformat și i-am îndeplinit dorința.

B.T. - La început știai ceva despre această meserie ?

M.T.- Da, după cum v-am spus aveam în spate o bogată experiență în domeniul gastronomic, de 10 ani, cu numeroase diplome obținute în restaurante de renume din Germania, cu specific italienesc.

B.T.- Este un business de familie care sunt convinsă că a cunoscut deopotrivă momente frumoase, dar și situații mai grele ? Poți să-mi spui câteva ?

M.T.- Da, este un business de familie. La limita așteptărilor mele ca și momente frumoase pot aminti deschiderea pizzeriei, bucuria și lumina din ochii fetiței mele care era în culmea fericirii că i se îndeplinise visul, bucuria din privirile oamenilor prezenți, încântați de deschiderea localului în comuna noastră, dar și prezența părinților împreună cu copiii lor, fapt nemaivăzut până atunci în Osica de Sus. La celălalt pol, cel al greutăților, pot aminti stresul din dorința de a face cât mai bine ca acest local să funcționeze la standardele dorite. Dorința personală la apropierea deschiderii localului era să mulțumesc în totalitate așteptații clienți,

prin amenajarea spațiului și prin calitatea producerii pizzei și a serviciilor oferite.

B.T.- De ce „ Pizza La Eti”? De unde ți-a venit ideea acestei denumiri ?

M.T.- „Pizza la Eti” vine de la numele fetiței mele, Erika – Eti așa cum își pronunța ea numele când era mică.

B.T.- Ce înseamnă pentru tine o pizza bună ? Care ar fi caracteristicile necesare ?

M.T.- O pizza bună este o pizza bine coaptă, cu un blat subțire, cu ingrediente italienești atent alese și zilnic proaspete.

B.T.- După părerea ta, care sunt greșelile cel mai des întâlnite într-un local ce oferă pizza ?

M.T.- Asta depinde de felul cum înțelege fiecare proprietar de pizzerie să-și trateze clienții.

După părerea mea, cred că în primul rând contează cuptorul de coacere al pizzei și cum am precizat, blatul care trebuie să fie neapărat subțire, și ingredientele neinspirat alese.

B.T.- Care este feedbac-ul primit până acum pentru pizzerie ?

M.T.- Unul foarte bun, clienții sunt foarte mulțumiți. Pot spune cu mândrie că avem clienți fideli încă de la deschiderea localului.

B.T.- Ce apreciază clienții tăi mai mult ?

M.T.- În primul rând clienții mei apreciază calitatea pizzei, sortimentele, servirea, ambianța plăcută, curățenia precum și livrarea promptă la domiciliu.

B.T.- Care sunt măsurile pe care le întreprinzi pentru a atrage, reține și fideliza oameni competenți în cadrul pizzeriei pe care o conduci ?

M.T.- Ca măsură importantă pot aminti respectul față de personalul angajat considerându-l

45

ca parte din familie, salariul atractiv, faptul că beneficiază de toate condițiile legale, carte de muncă, concediu de odihnă, masă caldă și multă înțelegere.

B.T.- Cred că cei mai frecvenți vizitatori ai localului sunt în special tinerii. Dar se pot întâlni și oameni pentru înțelegeri de business, nu ?Cred că aici își petrec timpul liber prietenii, se relaxează familiile, iar copiii se simt cel mai bine. Am dreptate sau nu?

M.T.- Da, cei mai frecvenți sunt tinerii care-și sărbătoresc onomastica, zilele de naștere, majoratul, 8 Martie etc. Des întâlniți sunt și copiii însoțiți de părinți care vin să petreacă clipe frumoase într-un ambient plăcut, aceasta fiind cea mai mare satisfacție a mea, văzând familiile împreună, părinții relaxându-se după o zi de muncă iar copiii foarte încântați de pizza.

B.T.- Motorul afacerii tale ține de onestitate, vizibilitatea și deschiderea spre clienți ? Ce părere ai ?

M.T.- Da, sunt întru totul de acord !

B.T.- Poți să-mi spui ce planuri de viitor ai ?

Mă refer la dezvoltare, extindere, la sortimentele de pizza ce se servesc în localul tău.

M.T.- La momentul actual localul cuprinde două săli moderne de servire a pizzei și o terasă. Da, am planuri de viitor referitoare la o sală laterală amenajată pentru jocuri distractive plus prelungirea terasei. Cât privește sortimentele de pizza pe viitor le voi multiplica, în prezent existând 35 de sortimente.

B.T.- Te-ai gândit să faci o pizza specifică osicenilor ?

M.T.- Da, am în vedere o pizza numai pentru osiceni, dar nu m-am hotărât ce denumire să-i dau.

B.T.- Nu te-am întrebat dacă ai întâmpinat greutăți la deschiderea afacerii tale ? Mă refer la documentația necesară emisă de autoritatea locală cât și de cea județeană specifică activității pe care o desfășori. Este acesta un impediment ?

M.T.- Nu am întâmpinat greutăți legate de deschiderea afacerii deoarece am făcut totul după standardele legale.

B.T.- Ai cumva în vedere și accesarea de fonduri europene ?

M.T.- Nu, exclus !

B.T.- Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr antreprenor ?

M.T.- În primul rând să aibă experiență și să-i placă ceea ce face pentru că succesul cu siguranță va fi de partea lui.

B.T.- Se apropie cea mai mare sărbătoare a creștinătății – Paștele. Ai în vedere și acțiuni de caritate și de ce nu și sponsorizări?

M.T.- Acțiuni de caritate există aproape zilnic, și vor exista mereu. Le fac cu mare plăcere, cea mai mare mulțumire a mea fiind bucuria din privirile oamenilor.

B.T.- Cum te-ai descrie pe tine în câteva cuvinte ?

M.T.- Ambițios, simplu, respectuos, profe­sionist.

B.T.- Mulțumesc frumos pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și-ți urez mult succes pe mai departe !

M.T.- Și eu vă mulțumesc și vă mai aștept și altă dată, cu noutăți !

B.T.- Voi, osiceni, ați trecut pragul „Pizzei la Eti” sau e timpul pentru o vizită? Mihail și Loredana vă așteaptă cu drag să îi cunoașteți !

46

istorie/documentar

Români basarabeni în Osica

„În funcţie de situaţia întâmplătoare şi nehotărâtă a ţării se structura stupid şi întâmplător şi soarta familiilor.” (Vasili Rozanov)

C

a să ajungă la Ţarigrad, Caterina a II-a, ţarina Rusiei, avea în plan ataşarea Moldovei şi a Ţării Româneşti. În 1812 a preluat Basarabia prin mituirea oficialilor turci. Ulterior, trei judeţe au fost retrocedate României. Această situaţie a durat 20 de ani.

Rusia le-a reluat prin Tratatul de la Berlin din 1878. Basarabia a fost autonomă până în 1828, dată după care a fost reorganizată după modelul rusesc. Se urmărea rusificarea ei.

După Revoluţia din Rusia din 1917 s-a înfiinţat Partidul Democrat Moldovenesc care dorea autonomia Basarabiei. La Congresul din 6-7 aprilie s-a cerut autonomia Basarabiei cu limba română limbă oficială. Pe 29 ianuarie 1918, Sfatul ales la Congresul din 19-25 aprilie 1917 a votat ca Republica Moldovenească a Basarabiei să fie unită cu ţara mamă – România. Unirea necondiţionată a fost hotărâtă pe 27 noiembrie 1918.

Din România şi chiar din Osica au plecat spre Basarabia intelectuali, meşteşugari, funcţionari, cadre militare care au fost angajaţi conform pregătirii în localităţi din Basarabia. În noaptea de 26 spre 27 iunie 1940, Molotov a dat un ultimatum României pentru cedarea Basarabiei Rusiei. Conjunctura istorică a fost nefavorabilă României.

Din memoriul întocmit de Gheorghe Tătărăscu, premierul României, pe marginea împrejurărilor din 26-27 iunie 1940, am selectat câteva informaţii. În urma ofensivei Germaniei din 10 mai, Frontul Militar franco-britanic se prăbuşeşte pe malurile Meusei şi ale Senei. Ca urmare, premierul specifică: „Căzusem de acord cu Regele ca să nu facem un apel inutil la sprijinul Marii Britanii şi al Franţei. Convocaţi la Palat de Regele României, ministrul Germaniei şi al Italiei au declarat următoarele. Domnul Fabricius, ministrul

Germaniei a spus că Guvernul german sfătuia Guvernul român să accepte ultimatumul şi să-l execute.”

Aliaţii din ţările balcanice nu doreau tulburări în Bazinul dunărean şi în Balcani. Doar Guvernul de la Ankara a răspuns ferm şi fără ezitare că este gata să-şi îndeplinească toate obligaţiunile izvorâte din Pactul Înţelegerii Balcanice.

Premierul specifică: „În acea perioadă, URSS avea cea mai pregătită şi dotată armată din lume.

România nu se putea bate singură cu acest colos. Războiul cu URSS ar fi însemnat cotropirea României, distrugerea armatei noastre cu toate consecinţele unei invazii”.

Sub presiunea forţei, teritoriul românesc de la est de Prut a trebuit să fie evacuat în 11 ore. De mijloacele de comunicare nu dispuneau toate localităţile, şi despre acest rapt, multe aşezări habar nu au avut.

După al Doilea Război Mondial s-au format comisii pentru repatrierea refugiaţilor basarabeni şi bucovineni. Cei care n-aveau dovada că în 1940 au fost în România, erau arestaţi şi expediaţi în URSS, mulţi dintre ei cu destinaţia Siberia.

Doi salariaţi de la Comisariatul Refugiaţilor, Boţan Vsevolod şi Boţan Ana au introdus în registrele comisariatului mii de refugiaţi pe care i-au scăpat de deportare. Această „infracţiune” nobilă a fost posibilă datorită înţelegerii situaţiei de către Comisarul Refugiaţilor, care avea grad de ministru.

Cei care s-au refugiat în România au fost ajutaţi să-şi găsească loc de muncă conform pregătirii. Mulţi ţărani au fost împropietăriţi mai ales în satele din Banat, de unde plecaseră şvabii. În Osica de Sus unii dintre refugiaţi au locuit temporar, alţii s-au stabilit în comună. Au fost profesori, învăţători, cadre medicale, preoţi, funcţionari, meşteşugari. În şcolile din Osica au activat români veniţi fie din Bucovina, fie din Basarabia.

Domnul Caragheaur Ştefan a venit în România cu soţia şi cele două fiice :Maria (Musi) şi Victoria (Liţa) din judeţul Odessa. Au locuit iniţial în satul

47 Făget din Banat. Doamna Caragheaur terminase liceul, iar domnul Caragheaur Școala Normală.

Deși era învațător a predat la Şcoala din Vale limba rusă şi alte discipline. Fiica cea mare, Victoria, a fost medic în Craiova, iar Maria profesor. A predat în Osica de Jos şi la Liceul din Motru.

Familia a locuit la Costel Oprescu pe Linia lui Mamet, la Rica lui Oane (între Raicea şi Filişanu) pe Linia Mare, la Cioflan (în casa învăţătoarei Suzana) şi la Ghiorghiţă Delcea pe Linia Curţii.

Cu toate necazurile și greutațile vietii, domnul Caragheaur și-a păstrat umorul, firea glumeață, ironică și vioiciunea. Este înmormântat în Osica.

Cu familia Caragheaur a venit şi un frate al doamnei, care a locuit lângă Nicoliţa Dobre.

Avea o căruţă lungă ca un furgon şi doi cai. Se întreţineau din cărăuşie. Ulterior au plecat la Iaşi, unde aveau o fiică.

Doamna Constantin Silvia a venit cu familia în 1944 din Bădiceni, judeţul Soroca. Părinţii se numeau Dorogan Maria şi Dorogan Gheorghe.

Tatăl a fost profesor de limba rusă şi a ieşit la pensie de la Liceul Ioniţă Asan din Caracal. Doamna Silvia a absolvit Şcoala Pedagogică din Craiova. A fost învăţătoare la Câmpeni, Tomeni şi în Greci (informaţii de la doamna Constantin Silvia).

Acum este pensionară și locuiește în Greci.

Doamna Catană Natalia a fost învăţătoare la Şcoala din Vale. Familia a locuit în Aldeşti.

Ulterior şi-au făcut casa vis-à-vis de familia preotului Ochescu. Au înfiat o fată, Natalia.

Doamna Valentina Pogorevici a fost învăţătoare şi a predat limba rusă. A locuit la Fană al lui

Șucă. A pleacat din Osica în Craiova. Foştii elevi, acum persoane de 80 de ani, exprimă numai aprecieri elogioase când vorbesc despre dânsa.

Familia Cotae a locuit pe uliţa lui David.

Doamna a fost Doctor în ştiinţe. A predat biologie, geografie şi lucru manual la Şcoala din Vale.

Era soră cu Virgil Ianovici, profesor universitar la Catedra de Mineralogie din Bucureşti, membru al Academiei de Ştiinţe şi Membru al Academiei Române.

Domnul Cotae a fost colonel. După pensionarea doamnei s-au mutat în Caracal.

Doamna Cotae şi Doamna Caragheaur rotunjeau veniturile familiei prin vânzarea unor obiecte de artizanat deosebit de frumoase: croşetate, brodate sau cusute.

La Şcoala din Greci au predat şi Doamna Popovici Raisa şi familia Jantovan, tot din Basarabia (Monografia comunei Osica de Sus).

Doamna Gafencu Valeria a fost funcţionară la Primăria din Osica de Sus. A venit cu mama sa de la Cetatea Albă. Acolo și locuiau. Tatăl fusese notar într-o localitate de lângă Cetatea Albă. A fost împuşcat împreună cu primarul şi şeful de post în faţa primăriei unde era funcţionar (informaţii de la Florina lui Sein).

Familia Domnului Grosu Vasile a locuit în incinta Regiei. Domnul Grosu a fost magazioner şi casier. Deoarece avea studii în domeniul muzical a dirijat corul Regiei, recunoscut prin prestaţiile deosebite nu doar la nivelul comunei.

Lucia, fiica dânsului, a fost învăţătoare foarte apreciată de elevi şi părinţi.

Grosu Vasile (rândul doi, primul din dreapta), Neațu (ultimul rând, dreapta)

48

Învățătoarea pensionară Constantin Silvia

Tot la Regie au mai activat: Neaţu Dumitru, Vetezi Simion, Mazilu Ștefan, Pascar Grigore.

Domnul Neaţu Dumitru a locuit cu soţia şi fiica în curtea Regiei. A fost cadru tehnico-administrativ.

Domnul Vetezi Simion a venit în România în 1940 împreună cu patru fraţi: două fete şi doi băieţi. A fost administrator la creşa şi cantina Regiei. S-a căsătorit cu Vica Delcea şi s-a stabilit în Osica. Fiul lor Nicolae este inginer şi cercetător electronist (informaţii de la Vetezi Nicolae).

Prof. Caragheaur (rândul doi, primul din dreapta)

Domnul Pascar Grigore şi fratele lui, Dumitru, s-au numit Pascariuc. S-au născut la Bănila pe Siret în judeţul Storojeneţ. Au venit în România în 1945 de la Cernăuţi. Amândoi au fost tâmplari şi s-au stabilit în Osica. Pascar Grigore s-a căsătorit cu Ioana Toma şi au avut patru copii, doi băieţi şi două fete .

Pascar Dumitru a fost tâmplar şi a locuit pe Linia Mare. Fiica lui, Vica, s-a căsătorit cu Florică Lepădatu.(informații de la Pascar Mihai).

Familia Timcu Vasile a locuit în Vlăduleni la Cârnu şi la Cel Mic. A fost acar la Caracal. Soţia a lucrat la cantina Regiei. Au avut doi băieţi şi o fată. Băiatul cel mare a fost ofiţer la Marină, iar cel mic inginer (informaţii de la Cel Mic şi Romică Coţofană). Un consătean, Raicea Constantin, spunea că i-a rămas în minte imaginea lui Timcu Vasile când cobora din tren: „geanta într-o mână, căciula pe o parte şi pasul de un metru”.

Domnul Nicu Stângă (al lui Ţîrcătă) aminteşte şi de familia medicului veterinar Usturoi care a stat doar un an în comună.

La Arhivele Naţionale, Doamna Virginia Lăpădatu a găsit şi alte familii de basarabeni care au locuit în Osica.

Familia preotului Preadi Ion născut la Brezoviţa, în judeţul Hotin şi Preadi Olga născută la Găleşti în judeţul Lăpuşna a făcut cerere de repatriere în 1941.

Domnul Laşi Vasile a venit din Brezoviţa judeţul Hotin şi a făcut cerere de repatriere în 1941.

Doamna Gubendreanu Elena a fost moaşă. A venit din Ismail în 28 Iunie 1940. A primit autorizaţie permanentă.

I-am cunoscut aproape pe toţi basarabenii care au locuit în Osica de Sus. Cu copiii unora dintre ei am fost prietenă. Îmi amintesc că deşi se impunea ca mod de adresare cuvântul „tovarăş”, osicenii li se adresau cu „domnul” și „doamna”.

Era un mod de a recunoaşte calităţile acelor oameni şi de a înţelege de ce şi-au părăsit casa, rudele, prietenii şi s-au aşezat într-o „relativă siguranţă” pentru acele vremuri în România.

PROF. DEACONESCU RODICA MELANIA

Bibliografie: Bacalbaşa N, Bacalbaşa Gh. – Doi plisnoţi care au trecut Prutul (Vol. I), Tipo Moldova, Iaşi, 2016; Dima Nicholas – Mărturisiri dedicate eroilor şi martirilor noştri, Intitutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti 2018; Țepordei Vasile – Amintiri din Gulag, Editura Abeona, Bucureşti 1992

49

SEBASTIAN DUMITRAȘCU elev

M

…Din neam de eroi…

-am născut dintr-un neam de eroi și spun asta mereu cu mândrie. Eroii neamului meu din partea tatălui, dar și dinspre mamă, îmi sunt cel mai puternic stâlp de rezistență. De la ei am învățat, chiar dacă nu i-am prins în viață, să-mi iubesc țara și poporul, să pun nevoile țării mai presus de nevoile mele și să fiu mândru peste tot, în orice clipă că sunt român. Prin sângele lor vărsat s-au pus necontenit în bătaia glonțului, m-au legat indestructibil de istorie, de tot ce a fost, este și va fi românesc.

Unul dintre eroii neamului meu, a cărui figură reprezintă una dintre cele mai sacre icoane ale sufletului meu, este străbunicul meu din partea mamei, Vărzaru Nicolae, sau Culică al lui Vărzaru, cum și-l amintește mai toată lumea.

Născut în anul 1922, Nicolae a fost cel mai mic dintre frații săi, fiul lui Stancu și al Mariei Vărzaru, țărani simpli, muncitori și de bună credință, care își aveau locuința pe Linia Mare.

Din cauza lipsei banilor nu face decât doi ani de învățământ la Școală Primară din Vlăduleni, nou înființată. Este unul dintre copii prezenți la plantarea STEJARULUI RECUNOȘTINȚEI, în anul 1928. În iulie 1931, la vârsta fragedă de 9 ani este luat ca ucenic la croitoria lui Calciu din Caracal, unde învață tainele croitoriei, care îi va fi meserie întreaga viață.

Odată cu trecerea timpului, Nicolae crește și ajunge să fie unul dintre cei mai cuceritori flăcăi ai satului, așa cum îl descriu cele mai vârstnice dintre femei. Se îndrăgostește iremediabil de Aurelia, care spre deosbire de el era fată de om înstărit, cu multe pogoane de pământ, veteran al Primului Război Mondial. Dragostea reciprocă va învinge însă totul, iar ei vor rămâne împreună toată viață.

Punctul culminant al acestei povești îl reprezintă plecarea străbunicului meu în armată, în anul 1943. Este încorporat la un regiment de infanterie din București, iar după câteva luni de instrucție , în toamna aceluiași an, este trimis pe front în est, unde va participa la toate bătăliile date împotriva Armatei Sovietice până la data de 23 august 1944, având gradul de fruntaș. A fost decorat cu Medalia Victoria,emisă de Mareșalul Ion Antonescu.

Armata Română, luptând acum împotriva Germaniei Naziste, a fost trimisă să elibereze Transilvania, apoi să să participe la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei.

50

Fruntașul Vărzaru scapă cu viață din toate bătăliile, fiind unul dintre românii care au luptat până în Munții Tatra.

Pe frontul de vest, în urma sângeroaselor bătălii de la Zvolen și Banska Bystrica (10 februarie- 25 martie 1945), pentru curajul dovedit pe câmpul de bătălie este avansat la gradul de sergent și este decorat cu Medalia Bărbăție și Credință. La finalul războiului i se conferă Medalia Virtutea Militară pentru merite deosebite.

Se căsătorește cu Aurelia pe 25 august 1945, urmând să aibă împreună cu aceasta șase copii: Carmen și Stăncuța, decedate prematur, Gheorghe , Marin, Ion și Nicolae, bunicul meu. Întreaga viață a fost croitor de lux și nu numai, fiind apreciat de toți localnicii, dar și de oameni de prin alte părți. Lucra la o mașină de cusut SINGER, într-un atelier amenajat în propria casă și nu a fost salariat al statului, ceea ce în perioada comunistă se întâmpla destul de rar.

Trece la cele veșnice în mai 1989, în urma unor probleme cardiace și este înmormântat în cimitirul cel vechi al comunei.

Poveștile despre străbunicul meu auzite de la mama sau de la bunicul, fotografiile din timpul războiului, baioneta de pe front păstrată cu sfințenie chiar și astăzi, toate îmi dovedesc calitățile cu care el era înzestrat. Când mă întreabă lumea al cui sunt, și răspund ,,nepotul lui Culică al lui Vărzaru’’, nu e persoană să nu îmi spună ce om bun era și ce meșter desăvârșit, ceea ce mă face încă odată mândru că sunt urmașul lui.

Străbunicule, pentru tot ce ai făcut pentru țară și neam, dar și pentru mine, ÎȚI MULȚUMESC ACUM ȘI TOTDEAUNA PÂNĂ ÎN ULTIMELE SECUNDE DIN VIAȚA MEA!

51

urmaș de osicean(că)

Prevenția cancerului

ȘTEFAN ALEXANDRU ARTENE medic oncolog

O

dată cu trecerea deceniilor, atenţia lumii medicale s-a mutat constant către bolile cu cel mai mare impact asupra populaţiei. De la începuturile umanităţii până în secolul nouăsprezece bolile infecţioase au reprezentat principala îngrijorare a populaţiei, ele fiind responsabile de pandemiile care au secerat secole de-a rândul continentele. Introducerea vaccinării şi a tratamentului antibiotic au reprezentat un adevărat moment de cotitură, mortalitatea cauzată de bolile infecţioase scăzând dramatic. În ultimele decenii ale secolului douăzeci, datorită alimentaţiei din ce în ce mai artificiale şi a sedentarismului atenţia a trecut gradual către bolile cardiovasculare şi metabolice, precum diabetul sau obezitatea, al căror impact s-a resimţit puternic în rândul unei populaţii care era considerată ferită: copii şi adulţi tineri. Chiar dacă bolile cardiovasculare au rămas principala cauză de mortalitate în lume, atenţia s-a mutat progresiv, în ultimii ani, către cancer.

Această atenţie se datorează mai multor factori care merită menţionaţi: incidenţa în creştere a numărului de pacienţi diagnosticaţi anual cu cancer, necesitatea unui tratament laborios şi de multe ori greu de suportat pentru pacienţi, gradul foarte scăzut de supravieţuire pe termen mediu şi lung în anumite cancere cum ar fi cerebrale, bronhopulmonare sau de pancreas cât şi magnitudinea impactului emoţional resimţit atât de pacient cât şi de cei din jur. Aceşti factori au dat o gravitate uriaşă diagnosticului de cancer, fiind considerat chiar şi până în ziua de azi echivalentul unei sentinţe la moarte, în ciuda progresului enorm făcut atât în depistarea cât şi în tratamentul acestei maladii.

Viitorul nu este totuşi atât de sumbru. Trebuie menţionat că, peste două treimi din cancere pot fi prevenite la ora actuală. Prevenţia cancerului este o prioritate majoră a sistemelor de sănătate mondiale de peste 25 de ani, politicile de prevenire aducând însă rezultate discordante.

Prevenţia primară se bazează pe eliminarea cât mai timpurie a factorilor de risc care ar putea duce la apariţia cancerului sau a întăririi organismului în faţa acestor factori de risc (vaccinare). Această formă de prevenţie reprezintă “dezideratul de aur” în politicile de sănătate publică datorită costurilor mult mai scăzute necesare pentru un astfel de demers comparativ cu cele necesare tratamentului bolii în momentul în care ea este deja activă. Educaţia are aici un rol esenţial, prin campaniile de informare în rândul populaţiei cu privire la anumiţi factori de risc pe care trebuie să îi evite (expunerea la soare fără protecţia pielii în perioadele călduroase) sau legate de acţiunile directe pe care

52 aceştia le pot întreprinde pentru a preveni apariţia cancerului (alimentaţie echilibrată, activitate fizică constantă, renunţarea la anumite obiceiuri vicioase). Un alt rol, la fel de important este cel al politicilor de sănătate implementate de ţări, prin restricţionarea vânzării produselor de risc cum ar fi tutunul sau alcoolul către populaţiile cele mai vulnerabile, impunerea de taxe menite să descurajeze comercializarea cât şi interzicerea fumatului în zonele unde acesta ar putea afecta indirect persoanele din jur. Contestate atât de o parte a populaţiei cât şi de industria de profil, aceste măsuri şi-au dovedit eficacitatea. Din nefericire, lipsa unor politici de sănătate publică coerente din partea statului român au dus la discrepanţe majore între ţara noastră şi alte ţări din comunitatea europeană, în ceea ce priveşte educaţia populaţiei şi campaniile de vaccinare.

Prevenţia secundară reprezintă totalitatea măsurilor luate în vederea diagnosticării cancerului în stadii cât mai incipiente, în care putem vorbi de vindecarea sau încetinirea evoluţiei bolii. Prevenţia secundară se bazează în mare parte pe politicile de screening, în cadrul cărora populaţiile cu risc crescut de a dezvolta o anumită formă de cancer sunt supuse unei testări simple și ieftine pentru depistarea precoce a bolii. Un exemplu clasic al importanţei campaniilor de screening este cel al depistării cancerului de col uterin prin examene ginecologice regulate şi testarea Babeş-Papanicolau. O implementare riguroasă a acestui screening a dus la o scădere dramatică a depistării cancerului de col uterin în fazele avansate, o creştere notabilă a supravieţuirii cât şi o scădere a costurilor necesare tratamentului acestei boli. Din nefericire, astfel de campanii de screening sunt disponibile doar pentru un anumit număr de cancere, existenţa acestora fiind condiţionată de existenţa unor teste înalt sensibile şi specifice pentru boală, costuri scăzute şi natura minim invazivă a testării, pentru a nu descuraja participarea populaţiei. La ora actuală, un efort comun extraordinar al comunităţii medicale este îndreptat către descoperirea de noi metode pentru depistarea precoce a cancerului, rezultatele din ultimul deceniu fiind cel puţin spectaculoase.

Prevenţia terţiară constă în tratamentul simptomelor şi reducerea pe cât posibil a dizabilităţilor cauzate de boala în sine. Ea include nu doar tratamentul medicamentos cât şi toate măsurile necesare de reabilitare și reintegrare a individului în societate. Un proces de cele mai multe ori de lungă durată, prevenţia terţiară urmăreşte astfel transformarea individului dintr-un fost pacient într-un membru funcţional al societăţii la un nivel psihologic, profesional şi interuman. Dacă politicile de prevenţie primară au fost de cele mai multe ori deficitare în România, prevenţia terţiară a fost aproape inexistentă.

De multe ori, pacienţii oncologici rămân cu un handicap fizic și psihic greu de depăşit în urma experienţei traumatice provocate de lupta cu cancerul.

Necesitatea prevenţiei în oncologie este una absolută, fiind cel puţin la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă ca descoperirea de noi tratamente care să sporească supravieţuirea şi calitatea vieţii pacienţilor. Dificultatea stă însă în cooptarea atât a lumii medicale în acest efort cât şi a entităţilor statale şi nu în ultimul rând a populaţiei direct vizate de aceste campanii. Speranţa noastră este că, odată cu trecerea timpului, cancerul să nu mai fie văzut ca o stigmă şi o condamnare la moarte ci ca pe un război al nostru, al tuturor, cu o boală care poate fi răpusă. Ștefan Alexandru ARTENE, medic oncolog, dr. în Științe medicale (fiul Marianei Fugaru, stabilită în Craiova)

53

junii osiceni

MARCU FLORENTINA

Beneficiile vieții de student

A

vând în vedere că înainte de a ne înscrie la facultate, involuntar facem cunoștință și cu dificultățile cu care s-ar putea confrunta un student sau un proaspăt absolvent, poate că fiecare dintre noi a avut un moment în viața sa în care s-a întrebat „Pentru ce am nevoie de facultate?”, „Să mă angajez sau să urmez o facultate?”, „Ce profil să aleg?” și multe alte incertitudini cu care s-a luptat și care au consumat și ultima picătură de energie a unui învățăcel care, dintr-odată, s-a trezit adult și a trebuit să ia decizii.

Dacă ai norocul de a te afla într-o situație de claritate totală asupra a ceea ce îți dorești, probabil că întrebările sunt legate de modul în care va contribui facultatea la evoluția ta personală și profesională, indiferent de domeniul ales. Aș putea să-ți spun, dragă cititorule, că principala provocare a vieții de student este modul în care reușești să privești independența ca pe o lecție de viață, ca pe o modalitate de a te descurca în situații limită și de a nu lăsa lucrurile negative din jurul tău să îți inunde principiile după care te-ai ghidat până atunci. A renunța la confortul și rutina ta zilnică reprezintă, de asemenea, o provocare importantă în ierarhia provocărilor pe care le întâlnim la tot pasul: faptul că te găsești singur într-un oraș necunoscut, ale cărui taine așteaptă a fi descoperite, este o ocazie bună de a vedea și altceva, de a conștientiza cât de mult contează lucrurile pe care le avem, dar cărora nu le dăm importanță doar pentru că am fost obișnuiți să le deținem și să ne simplifice activitatea zilnică.

După ce ai trecut și de această etapă, se poate spune că deja ești pe „drumul cel bun”. Ceea ce mai trebuie să știi este faptul că facultatea deschide porțile cunoașterii și oferă oportunități de a socializa, de a cunoaște oameni și a lega prietenii, de a participa la sesiuni de comunicări științifice care să-ți dezvolte aptitudini profesionale sau de a te implica în activități de voluntariat.

Așadar, facultatea depășește barierele teoretice și ajunge să însemne o deschidere către nou, un periplu prin lumea provocărilor și a

cunoștințelor care, odata acumulate, îți vor da încredere în ceea ce poți să faci la finele anilor greoi și plini de surprize pe care viața îi rezervă ca fiind ani de descoperire a sinelui.

Nici nu ai idee pe unde te pot purta anii de facultate și cât de important este să îți placă ceea ce faci, să știi că se termină, dar să nu vrei, să mergi la un workshop și să vezi că în realitate chiar se vorbește despre noțiuni care nu îți sunt „prea străine”. Deși ideea de necunoscut, asociată de cele mai multe ori cu un sentiment de teamă, pare că te acaparează și că te închide într-o cochilie, îți vei aminti că undeva a existat un profesor care pe lângă noțiuni teoretice a știut să îți vorbească și despre stăpânire de sine sau de modul în care trebuie să te comporți la un interviu.

A te angaja imediat după terminarea liceului nu este neapărat o soluție sau poate că nu este o soluție care te va mulțumi și peste 5 ani. O decizie de-o viață necesită o perioadă de analiză a tuturor oportunităților și un set de întrebări adresat propriei persoane. Ce te face să crezi că situația materială te va împiedica să urmezi o facultate? Oare știi că facultățile din România oferă burse ce pot depăși, fără probleme, salariul minim pe economie? Totul este însă condiționat de dorința ta de a face perfomanță și de a rămâne motivat pe tot parcursul anilor de studiu.

Sper ca aceste mici gânduri să îți pună câteva semne de întrebare a ceea ce ești și a ceea ce îți dorești de la viitorul tău, să te cauți pe tine și să nu te oprești până în momentul în care vei simți că te cunoști cu adevărat.

MARCU FLORENTINA,

Studentă a Facultății de Cibernetică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice din București

54

junii osiceni

TORCEA MARIA THEODORA Clasa a XI-a A

T

Adolescența, prag al maturității

oți copiii spun că vor să crească mai repede, să aibă propriile responsabilități, dar odată cu trecerea timpului toți tânjim pentru câteva clipe din copilărie.

Este adevărat că fiecare etapă a vieții are momentele ei, fie ele bune sau mai puțin bune. Copilăria este etapa naivității, a greșelilor mărunte, a dezvoltării individului, este etapa cea mai frumoasă, fără griji, fără probleme. După acest prag urmează adolescența...

Adolescența este vârsta marilor experiențe și experimente cruciale, inițiate și trăite de adolescent pentru prima oară în viață, este vârsta primei iubiri, a tumultului de trăiri contradictorii și a ,,marilor” frustrări.

Această perioadă este cea mai dificilă. Unii o consideră o ,,vârstă ingrată”, alții ,,vârsta de aur”, iar alții ,,vârsta marilor elanuri”. Toate aceste denumiri caracterizează adolescența, totul depinde de modul de orientare al fiecărui individ.

Perioada adolescenței se manifestă prin autoreflectare, prin descoperirea conștiinței de sine, a faptului că existența proprie se deosebește de a celorlalți oameni.

Adolescentul începe să se descopere, să se cunoască, să se autoevalueze în raport cu realizările și capacitățile sale și ale altora. El trebuie să-și răspundă la întrebările ,, Cine SUNT eu?” și ,,Cine VOI fi?”. Este momentul proiecției idealului în viitor, dar și al acțiunii.

Dispar dorințele vagi și apar țelurile bine conturate și fundamentate.

Adolescența surprinde reconstituirea pe principii noi a personalității și a caracteristicilor sale, a creării unui joc de libertate interioară a conștiinței, dialoguri interne tot mai numeroase raportate la momente complexe din viață, în care trebuie luate decizii, făcute evaluări, înțelese situații. Este perioada în care se formează sentimentele de responsabilitate și de datorie, ca expresie a sinelui social.

Odată cu perioada adolescenței se termină și prima mare etapă a vieții omului, etapa de creștere și de formare a personalității și conduitei. O etapă de mare sensibilitate morală, o perioadă de romantism și spontaneitate, de poezie.

55

meridian

Pe urmele românilor din Portugalia

Bustul lui Lucian Blaga la Estoril

Casa lui Carol II din Estoril

Î

n continuarea periplului nostru prin Portugalia, ne oprim atenția de această dată asupra românilor de vază care au trăit pe aceste meleaguri. Nume sonore precum Mircea Eliade, Lucian Blaga si Regele Carol al II-lea, cu toții au avut parte de o ședere încărcată de însemnătate istorică sub soarele portughez.

56 Regel Carol al II-lea (1893-1953) Puțină lume știe, dar Casa Regală a României se înrudește cu Dinastia de Braganza a Portugaliei.

Regele Carol al Doilea este strănepotul reginei Maria a II-a a Portugaliei. Poate de aceea, după plecarea din România spre Elveția, Spania, Cuba, Mexic, Statele Unite ale Americii, Regele Carol al Doilea a ajuns în Portugalia. Țara, cu o poziție geografică prielnică părăsirii Europei în caz de pericol, părea un loc potrivit pentru exil. Carol a cumpărat vila Mar y Sol din Estoril, unde a petrecut ultimii ani din viață alături de Elena Lupescu.

Casa lui Mircea Eliade din Cascais

Mircea Eliade (1907-1986) Între 1941 si 1945, Mircea Eliade a trăit și el in Portugalia, în Cascais și în Lisabona fiind desemnat consul și mai târziu atașat cultural la Ambasada României la Lisabona, rol dat de garda legionară și în ultima instanță de regimul lui Ion Antonescu. Biroul lui trebuia să disemineze propaganda în favoarea statului Român. În 1942, Eliade a scris un volum care preamărea Estado Novo, regimul stabilit de Salazar în Portugalia, susținând că „Statul Salazarian, unul creștin și totalitar, este mai întai de toate bazat pe iubire”. În iulie același an, a fost primit chiar de Salazar, care i-a dat sarcina de a-l avertiza pe Antonescu să retragă trupele de pe Frontul de Est („În locul lui, nu mi-aș măcina trupele în Rusia”). Eliade a susținut că acest contact l-a transformat pe el în țintă a Gestapoului, însă a reușit să transmită mesajul lui Mihai Antonescu, prim-ministru la acea vreme.

Trăirile lui Eliade în Portugalia sunt descrise în Jurnal Portughez, unica sa scriere memorialistică rămasă în manuscris.

Lucian Blaga (1895-1961) A petrecut un an în Portugalia, între 1938 si 1939, în fruntea legației române de la Lisabona, parte a unei cariere diplomatice începute cu 12 ani în urmă. Bustul lui Blaga, lucrare semnată de sculptorul timişorean Aurel Gheorghe Ardeleanu, a fost inaugurat în 2 iunie 2014 și se află în părculeţul din faţa Hotelului Palácio Estoril - unul dintre cele mai prestigioase ansambluri rezidenţiale istorice din Europa. În trecerea sa prin îndepărtata Lusitanie, cum numea el Portugalia, a adus culturii române două volume în limba portugheză: Luntrea lui Caron și La curțile dorului. Lucian Blaga, om cu convingeri democratice solide, a trăit vremuri în care a plătit preţul izolării prin interdicţia de a publica ani mulți sub comunism, fiind repus în circulație abia spre sfârșitul vieții.

PROF. MIHAI DUICĂ