Revista Rădăcini nr. 13 - Iarna 2020-2021

R`d`cini Anul 9, numărul 2, ediţie de Crăciun-Anul Nou

Coperta 1: Constantin Tutelcă alături de fiica sa Copertele 2-3: Depunere de coroane la Monumentul Eroilor.

1 Decembrie celebrat în 2020 la Osica de Sus Coperta 4: Lista canonică a poeziei românești

1

punct de vedere

Școala Prof.

MIHAELA MARIN

director al Liceului Teoretic „Ion Gh. Roșca”, Osica de Sus

Î

și COVID-19

nceputul anului școlar 2020-2021 a venit cu o mare provocare, atât pentru părinți, cadre didactice, cât și pentru copii.

Au fost multe obiceiuri noi, pe care toți actorii educației au fost nevoiți să le înțeleagă înainte de a le aplica: scenariul roșu, scenariul galben, scenariul verde, școala online, masca în școală, reguli pentru protejarea împotriva COVID-19.

Pare simplu în teorie, dar procesul a fost puțin mai dificil de implementat. Răbdarea a fost și este cel mai important aspect. Orice schimbare are nevoie de timp și răbdare, dar mai ales de perseverență. Începând cu prima zi de școală, 14 septembrie 2020, Liceul Teoretic „Ion Gh. Roșca” s-a organizat foarte bine în scenariul verde. Fiecare structură și fiecare nivel și-a început programul la ore diferite. Fiecare educatoare, învățătoare sau diriginte și-a preluat clasa de la poartă, iar copiii și-au ocupat locurile deja stabilite în bănci, fără festivitatea de deschidere a anului școlar, pe care toți elevii o așteptau.

Au fost predate și primele lecții care au răspuns la întrebările: Care sunt regulile ce trebuie să le respectăm la școală în timpul pandemiei?

De ce nu putem să ne îmbrățișăm colegii?

De ce și cât trebuie să purtăm masca?

Lecțiile acestea le-am repetat și respectat în fiecare zi cu toții, pentru ca, zilnic, după monitorizarea prezenței să spunem, într-un fel, „fericiți”: „Și mâine suntem în scenariul verde!”. Și asta am spus în fiecare zi până la 1 noiembrie când a apărut primul caz de COVID-19 la un elev de la o clasă de a XII-a, prima clasă din școală în scenariul roșu timp de 14 zile. Și inevitabilul s-a produs: toate școlile din țară au intrat în online începând cu 9 noiembrie. Alte provocări ale școlii online, aceiași actori.

După aceste câteva săptămâni de școală online, am constatat că atât predarea cât și evaluarea nu au fost ca atunci când o făceam față în față, dar corespund totuși cerințelor. Deși nu convine niciunuia dintre cei implicați în această activitate, asigură totuși o protecție împotriva COVID-19, iar elevii au ocazia să parcurgă materia.

Părerile sunt însă împărțite, unii elevi dorindu-și demult să încerce stilul de predare-învățare online și suntem bucuroși că le putem oferi și lor ceea ce vedeau doar în afară. Pentru a îndeplini aceste dorințe, cerințele au fost pe măsură. Am pus la punct platforma și diferite metode la care cadrele noastre didactice au depus foarte mult efort.

Aceste așa zise „locuri de întâlnire” pentru noi sunt în continuă dezvoltare, tot timpul făcându-și apariția noi obstacole, dar noi muncim pentru a le remedia și a aduce la capacitate maximă.

Cu toții sperăm că anul 2021 ne va aduce o reîntoarcere la școala tradițională și poate că atunci vom aprecia ceea ce viața normală ne oferă fiecăruia.

2

Sumar

3 ediția de Crăciun-Anul Nou / 2020-2021

punct de vedere

Prof. Mihaela Marin – Școala și COVID-19 | 1

chestionar OsicaTa

Și eu am mers pe Linia Mare. Invitat, Ec. Constantin Tutelcă | 4

istoria noastră

Col. (r) dr. Viorel Ostropel – Departe de Țară, în lagărul de la Ostffyassonyfa | 14 Marius Sebastian Dumitrașcu – Satele comunei Osica de Sus în hrisoavele lui Constantin Brâncoveanu | 19

poate nu știai

Prof. Ion Sîrbu – Hagi Tudose | 22

învățământul osicean

Prof. Învățător Mădălina Epure – De la copilul învățătoarei mele, la învățătoarea copiilor mei | 23

viața spirituală

Prof. Virginia Lăpădatu – Crăciunul, sărbătoare creștină și obicei popular | 25 Preot George Maricescu – Botezul Domnului | 28

in memoriam

Prof. Olga Văduva – Născut pentru a dărui | 30 Profil Constantin Drăgan (1925 – 1952) | 33

datini și tradiții

Prof. Virginia Lăpădatu – Barometre populare | 38 Costume populare lucrate sau recondiționate de Viorica Vărzaru | 40 Col. (r) Dumitru Stanca – Comunitatea de rromi căldărari din Osica | 43

amintiri din copilărie și după

Margareta Spătaru – Rădăcinile hrănesc amintirile | 46

osiceanul de cinste

Din Jurnalul Doamnei Ileana Raicea | 48 Bibiana Torcea – Cu dragostea meșteșugului în sânge | 52

pagina elevului

Poezii de Alesia Drăgulescu și Margareta Păun | 57

remember

Prof. dr. Nicolae Drăghici – Moare țăranul român | 58

deschideri

Ing. dr. Sorin Constantinescu – Călător prin țara mea | 59

Colectivul de redacție:

Revista RĂDĂCINI este editată de Asociația Culturală Pro Memoria în colaborare cu Primăria și Consiliul Local Osica de Sus

Colaboratori permanenți:

Notă: Răspunderea pentru opiniile exprimate aparține autorului, nu redacției.

Mihai Duică, Marius Sebastian Dumitrașcu, Gabriela Ionescu, Virginia Lăpădatu (director), Virgil Lăpădatu, Dumitru Stanca, Ion Surdu, Lavinia Tanislav, Bibiana Torcea (redactor-șef) Paul Aretzu, Nicolae Coande, Marian Drăghici, Nicolae Drăghici, Ștefania Polizu (Montreal, Canada) Layout: Nicu Ilie

ISSN: 2285-0422

4 4 4

osicata

Și eu am mers pe Linia Mare… (motivație, chestionar, notă)

Invitat: Constantin Tutelcă

Motivație

O

sica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.

Vă propun s-o scriem acum, împreună.

La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, săși înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.

Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.

Toate la un loc se numesc patrimoniu.

Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.

Trebuie să recunoștem: e o datorie, nu un moft.

Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.

Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații,

5 surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?

2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?

3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?

4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?

5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?

6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?

7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?

8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?

9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?

10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?

11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?

12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

NOTĂ Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.

Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători.

Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.

Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.

Vă mulțumesc.

Text și chestionar de Marian DRĂGHICI

6

și eu am mers pe linia mare

Economist

CONSTANTIN TUTELCĂ

A

Sunt vâlcean, dar și osicean

m deschis ochii în ziua de 23 noiembrie 1945 în Osica Mare, pe linia alor lui Vlăduleanu (Nămoloasa, cum îi ziceam noi, copiii). Acolo era casa părintească. Tot acolo mi-am petrecut copilăria, am beneficiat de talentul și dăruirea cadrelor didactice de la Școala din Vale, de dorința părinților de a ne depăși condiția socială prin învățătură. Mai târziu, în 1965, ne-am mutat la Șosea, pe actuala stradă Republica – Bucureștii Noi, cum îi spun cu ușor umor osicenii.

Copilăria mi-a fost marcată de lipsurile materiale cauzate de evenimentele deosebite petrecute în plan politic și economic (războiul, foametea, sărăcia vremurilor). Strădania și dorința părinților mei Elena și Grigore (Gorică) Tutelcă de a-și crește copii educați merită tot respectul pentru că eu, Ileana și Ion, fratele mai mare, nu i-am făcut de râs.

Ileana a lucrat la Depoul C.FR. Piatra Olt ca inspector de personal, iar Ion, absolvent al Facultății de Comerț Exterior (ASE București) a lucrat la Ambasada României în Elveția (Legația Economică), în Franța (un parteneriat între statul român și Iosif Constantin Drăgan, în care acesta a asigurat capitalul), apoi în Ministerul Comerțului Exterior – Director la Direcția de Cooperare Internațională și în Ministerul Energiei Electrice.

Susținut și de calitatea școlii din sat, de modelele demne de urmat, de concurența între copii de a fi cel mai bun din clasă, mi-am cultivat temeinic voința pregătirii mele intelectuale și profesionale, fiind gata să iau în piept viața.

Cronologic, societatea și țara au fost în continuă emancipare și dezvoltare, anii 1950–1965 fiind marcați de începutul industrializării masive, al electrificării și înființării multor întreprinderi economice care necesitau o numeroasă forță de muncă.

Marile transformări sociale au generat schimbări majore în cultură, reformarea învățământului, dezvoltarea rețelei sociale prin înființarea școlilor profesionale, de meserii, liceelor, facultăților.

Forța de muncă necesară industriei a venit în urma cooperativizării agriculturii (bazinul forței de muncă necalificate) și a mecanizării în domeniu. Perioada aceasta a determinat cea mai mare migrare a forței de muncă de la sat la oraș. Și osicenii au pus umărul la dezvoltarea agriculturii și industriei, făcând ceea ce știau mai bine: să muncească cu spirit de răspundere, devotament și hărnicie.

7

C. Tutelcă în curtea casei vechi, împreună cu familia

La nunta lui C. Tutelcă – în curtea casei Leanei și Gorică (al Ontacai) Tutelcă, cu rudele și vecinii

8

Profesorul universitar Ștefan Lungu și Constantin Tutelcă pe Șantierul Casei Științei Vâlcea

Așa arata cea mai înaltă construcție din Vâlcea, Casa Științei și Tehnicii, edificiu coordonat de „A la Z”, de la construcție la dotări, de C. Tutelcă între 1975-1979

Organizarea de șantier la Casa Științei și Tehnicii Vâlcea

9 Poziția geografică, căile de comunicații și transport au avut un efect pozitiv asupra populației din Osica de Sus care presta muncă salariată în industria locală a tutunului (uneori peste 800 de salariați) și în transportul feroviar. Ei își completau veniturile cu cele realizate pe suprafețele de teren agricol. Baza îl constituia salariul.

De aceea, colectivizarea în Osica s-a făcut relativ ușor față de alte localități, pentru că deși venerau pământul, acesta nu era elementul forte al asigurării traiului zilnic.

Este perioada în care eu, copilul, apoi adolescentul Costică Tutelcă am absolvit școala gimnazială, apoi am „migrat” spre alte școli din țară. Am mers la Școala profesională C.F.R. din Craiova, renumită pe atunci. Am fost avantajat nu doar eu, ci și alți colegi osiceni de renumele ei și de faptul că la acest tip de școală te întreținea statul. Mi-a plăcut ceea ce am învățat, pentru că de mic mă visam mecanic de locomotivă.

M-am angajat în Depoul C.F.R. Piatra Olt. Am fost lăcătuș de întreținere, dar și elev la cursurile serale ale liceului din localitate (primii doi ani).

Liceul a fost înființat în anul 1959 prin strădania tatălui meu (pe atunci secretar de partid) care a obținut de la Ministerul Învățământului aprobarea pentru o clasă de liceu seral pentru muncitorii din Complexul C.F.R. Piatra Olt (aproximativ 1.000). Clasa era sub girul Liceului Radu Greceanu din Slatina, iar profesorii care predau veneau de la Radu Greceanu și de la alte licee din Slatina. În prima promoție de absolvenți au fost și osiceni, printre care inginerul Buznă, Romică Coțofană și sora mea Ileana.

Colegii de liceu erau preocupați mai mult de activitatea profesională, mai puțin de învățătură.

După doi ani de liceu, împreună cu un coleg am plecat la Brașov unde am profesat în continuare, dar am absolvit și cursurile serale ale Liceului Andrei Șaguna. Ca fiecare tânăr al acelor timpuri, am făcut stagiul militar. După „liberare” am dat examen de admitere la Academia de Științe Economice din Craiova (cursuri fără frecvență). M-am mutat apoi în Râmnicu Vâlcea, unde locuiesc și azi.

Fiind singurul care urma studii universitare, am fost propus ca activist U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist) la Complexul C.F.R. Râmnicu Vâlcea. Dorința lor era de a mă pregăti pentru activitatea sindicală. În acest sens am urmat un an de școală superioară la Ștefan Gheorghiu.

Viața a urmat însă o altă cale și mi-a îndreptat pașii către domeniul turistic, devenind cum s-ar zice „gospodarul” acestuia. Am înființat Agenția de Turism din Râmnicu Vâlcea, fiind doi ani vicepreședinte, apoi președinte al Biroului de Turism pentru Tineret, până în 1980.

Între 1975–1979 am coordonat lucrările la Casa Științei și Tehnicii, cea mai înaltă construcție (45 m) chiar și până astăzi, dotată cu laboratoare în care tinerii se specializau în diverse domenii. Avea și un hotel cu 120 de locuri pentru tineri, în special pentru cei care participau la schimburi de experiență. În anul 1980 am devenit director adjunct și apoi director general la Oficiul Județean de Turism care avea atunci în subordine trei stațiuni de rang național: Călimănești – Căciulata, Govora și Olănești.

Turismul montan în județul Vâlcea era mai slab reprezentat pentru că nu avea decât două cabane: pe muntele Cozia și la Obârșia Lotrului, cea din urmă fiind prima cabană înființată în România (1906). La Obârșia Lotrului am dat în folosință un popas turistic cu 173 de locuri, cu funcționare sezonieră.

Prin muncă asiduă am reușit să dezvolt activitatea turistică în această zonă, făcând din Oficiul Județean de Turism Vâlcea de-al doilea ca mărime din țară (am concurat cu Bucureștiul, care avea o adevărată industrie turistică). Capacitatea de cazare era de 10.800 de locuri în sezon, la care se adăugau și spații complementare cu funcționare sezonieră, în parte proprietate a OJT cât și autorizarea unor spații ale cetățenilor pentru cazare turistică, având cam 23.000 de turiști. Meniul era ceea ce astăzi numim „all inclusive”. Ca o curiozitate, pe zi se consumau cam 6 – 8 tone de carne și preparate din carne și cantități mari de vin și bere (aproximativ 30.000 litri de bere / an). Între anii 1980–1984 am reușit să construim un hotel cu 425 de locuri în Olănești și un restaurant cu 190 de locuri în stațiunea Govora.

La Călimănești am consolidat și transformat în hotel un pavilion central construit în anul 1911.

I-am mărit și baza de tratament ajungând cam la 3.000 de proceduri pe zi. În colaborare cu Institutul de Foraje speciale și Cercetări Geologice din București, prin Ministerul Turismului, în 1987 am forat și pus în funcțiune trei sonde geotermale care asigurau 6 – 13 litri / secundă apă cu temperatura de 95 °C, cu care am făcut încălzirea hotelului „Vâlcea” din Căciulata.

Aceste sonde forau la peste 3.000 de metri și aveau (încă au) erupție liberă. S-au făcut și alte lucrări – foraje pentru sonde mezotermale până la adâncimea de 800 m, cu temperaturi de45 – 48 °C. Era apă sulfuroasă, întrebuințată în tratamentele reumatismale. Am înființat ștranduri termale în Baza de tratament de la Hotelul „Cozia”. La Căciulata s-au construit 3 hoteluri cu 1.500 de locuri și o bază de tratament cu aproximativ 10.000 de proceduri pe zi (1972–1977). În Râmnicu Vâlcea, la Lacul de agrement am dat în funcțiune o bază de cazare cu 125 de locuri și un restaurant.

10

Complexul Cozia-Căciulata

Restaurantul Silva din Govora

Din 1980 am început să facem amenajări sezoniere cu căsuțe „bungalow” în fiecare stațiune, cu circa 200 – 300 de locuri.

Este perioada în care turismul de tratament balnear s-a dezvoltat foarte mult în întreaga Românie (1970–1990).

După anul 1990 am lucrat timp de patru ani ca șef serviciu comercial la o societate particulară de construcții căi ferate, apoi ca director comercial la IMSAT Râmnicu Vâlcea de unde m-am și pensionat. În 1973 m-am căsătorit cu Deaconu Maria din Bărbătești, educatoare, directoare timp de 15 ani la Grădinița cu program prelungit Nord 2, grădinița cu aplicații a Liceului Pedagogic din oraș. Ca fiecare om gospodar, mi-am făcut o casă și am crescut doi copii, Diana Maria și Bogdan Eugen care, asemenea mie, când a venit timpul au plecat în altă parte – la București.

Am și trei nepoți: Ioana Catarina – studentă la ASE București, Mihai Alexandru – în clasa I și Teodor Antonio – un an și opt luni.

Sunt vâlcean, dar și osicean. Pașii mă poartă deseori spre Osica. De fiecare dată când revin în comuna natală, nu mă opresc doar la sora mea Ileana. Merg pe urmele copilăriei și tinereței mele, revăd Linia Mare, Modoranii, Vlădulenii și linia alor lui Vlăduleanu, unde am copilărit. Văd un sat frumos (așa cum l-am considerat dintotdeauna), modernizat.

11

Pavilionul Central Călimănești

Chiar dacă nu mă întâlnesc cu prieteni și cunoștințe, îi revăd cu ochii minții și regret că timpul a trecut așa de repede. Dar nu în zadar.

Eu cred că n-am trăit și nu trăiesc degeaba.

Sunt alături de oamenii de suflet ai comunei, de membrii Asociației „Pro Memoria” și mă frământă gândul că printre cei peste 5 milioane de români plecați în alte țări, sunt și mulți osiceni. Efectul celei de-a doua migrări, cea de după 1990, a condus la depopularea localităților, la scăderea natalității, îmbătrânirea populației, înstrăinarea micii proprietăți private, la reducerea enormă a producției agroalimentare ba, mai mult, românii au devenit uneori muncitori fără drepturi pe propriul lor pământ.

Subvențiile acordate în agricultură de guvernele succesive nu și-au atins scopul, ele nu au urmărit producția la hectar, ci suprafața de teren, exportul masiv al producției agricole, ceea ce a dus la sărăcirea micilor proprietari și fermieri.

A venit vremea ca edilii locali să conceapă programe avantajoase pentru revenirea la „Rădăcini” a românilor aflați în migrație, așa că vin cu o propunere.

Consiliul de conducere al Asociației „Pro Memoria” Osica, în colaborare cu Consiliul local și Primăria, să inventarieze resursele umane și materiale de care dispune comuna noastră, să elaboreze un Program de măsuri ușor de accesat de fiii satului de pretutindeni, de redresare, dezvoltare și creștere a natalității, cu speranța că

Hotel PARC Govora

12

Sus: Casa noastră. Pagina următoare: În vizită la Bruxelles

mulți vor contribui la realizarea acestuia cu idei și resurse.

Sunt convins că toți moștenitorii Osicii Mari aud, văd și răspund la chemarea gliei străbune oriunde ar fi ei, că prin munca lor contribuie la

redresarea și dezvoltarea satului nostru prezent în analele istoriei de peste 500 de ani.

Dacă proiectul va fi viabil, mă ofer să contribui la realizarea lui.

20 noiembrie 2020 Rm. Vâlcea

13

14

istoria noastră

Col. (r) dr.

VIOREL OSTROPEL

L

Departe de Țară, în lagărul de la Ostffyasszonyfa

a mai bine de un secol de la încheierea Primului Război Mondial mai sunt încă răni nevindecate. În amintirea fiecărei familii există o persoană dragă care a luptat cândva pentru întregirea țării, în Marele Război.

Numele celor dispăruți, dăltuite în piatra monumentală din mijlocul comunei, sunt dovada vie a jertfei lor supreme. Cei mai mulți au căzut pe câmpul de luptă, în confruntările sângeroase din Carpați, în trecători, pe Văile Jiului, Oltului, Prahovei, pe Rucăr-Bran, la Mărăști, Mărășești și Oituz sau în Dobrogea. Un număr însemnat de eroi (după spusele unor istorici, chiar mai mulți decât cei căzuți pe câmpul de luptă) au murit departe de țară, în prizonierat, suferind de malnutriție și tifos. Istoria lor este și istoria neamului românesc... Deunăzi, mergând pe drumul eroilor din comuna natală (Șopârlița) am descoperit la loc de cinste, în rândul eroilor neamului românesc, câteva nume din comuna vecină Osica de Sus. Impresionat de dârzenia și dramatismul acestor soldați am decis să le cinstesc memoria, încercând să așez în pagină mersul lor eroic, spre o permanentă recunoștință și aducere-aminte. Reconstrucția literarizată se bazează pe date istorice certe, pe scrierile unor participanți care au reușit să supraviețuiască regimului concentraționar din lagărele Puterilor Centrale, acolo unde au murit și bravii noștri eroi. * Odată cu încheierea războaielor balcanice (1912-1913) lumea se aștepta la o lungă și binemeritată pace în Europa. Aparent nici marile puteri (Germania, Marea Britanie, Franța, AustroUngaria, Rusia) nu mai erau atât de interesate de câștiguri în urma unor războaie costisitoare, care duceau inevitabil la distrugeri materiale și pierderi de vieți omenești. Se ajunsese la un echilibru în repartiția puterii încât niciun stat nu se vedea capabil să cucerească de unul singur sau în coaliție zone de influență în detrimentul celorlalți actori principali. Cele două blocuri militare –Tripla

Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia) și Tripla Înțelegere (Franța, Marea Britanie, Rusia)erau de valori aproximativ egale, lucru dovedit de prelungirea războiului peste previziunile inițiale. Revoluția industrială crease premisele dezvoltării economice prin investirea capacității de creație a omului în mijloace de producție și nu în arme distrugătoare. Marile companii comerciale își vedeau viitorul într-o altă dimensiune, ruptă de o eventuală confruntare armată.

Cum imaginea indelebilă a trecutului antrenează spirite revanșarde, marile puteri, în spatele unor aparențe, așteptau doar prilejul pentru o nouă confruntare. Și a venit... Uciderea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei (28 iunie 1914), a creat premisele declanșării Primul Război Mondial. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria declară război Serbiei deși, în cea mai mare parte, revendicările sale, după asasinat, fuseseră acceptate de plavi. De aici și până la implicarea marilor puteri n-a fost decât un pas: pe 1 august, Germania declară război Rusiei (care se afla în plin proces de mobilizare), apoi, peste două zile, declară război Franței și invadează Belgia; pe 4 august, Marea Britanie declară război Germaniei, iar pe 3 noiembrie 1914, Imperiul Otoman intră în război de partea Puterilor Centrale.

La acea vreme România era semnatara unui tratat de alianță cu Austro-Ungaria (18 octombrie 1883) și nutrea speranțe de reîntregire națională prin alipirea teritoriilor românești atât din est, cât și din vest. Marile puteri solicitau cu insistență ca România să intre în război de partea lor sau, dacă tot nu participă la război, măcar să adopte o neutralitate definitivă (cererea Antantei). Regele Carol I convoacă Consiliul de Coroană, dezvăluie datele alianței secrete cu Austro-Ungaria și insistă pentru intrarea României de partea Puterilor Centrale. Ion I. C. Brătianu, membrii guvernului liberal și cea mai mare parte a conservatorilor se împotrivesc regelui. Raportul numeric dintre

15 germanofili și antantiști era covârșitor de partea celor din urmă. Unirea cu Transilvania devenise idealul suprem, împărtășit majoritar de opinia publică românească. După lungi discuții se ajunge la varianta neutralității (iulie 1914-august 1916). Principiul de drept internațional – casus foederis – invocat de austrieci, vizavi de refuzul României de a i se alătura (în calitatea sa de aliat), își găsește explicația în particularitatea situației: Austria nu fusese atacată de niciun stat, ea însăși declarase unilateral război Serbiei. Presiunea marilor puteri a crescut odată cu evoluția războiului, în special în urma insucceselor din teatrele de operații. Cum Antanta s-a dovedit mai „concesivă” prin legitimarea oficială a integrării Banatului, Bucovinei și Transilvaniei la România (act semnat în 1915), opțiunea intrării în război de partea ei devenise doar o problemă de timp, curmată de Rusia, în maniera-i recunoscută, prin ultimatumul din iulie 1916, rostit pe un ton apodictic: „Acum ori niciodată!”.

Pe 14 august (27 august 19161), România declară război Austro-Ungariei, față de care avea o veche revendicare: Transilvania. A doua zi, Germania declară război României, urmată de Bulgaria și Turcia. Din punct de vedere militar, dar și economic, România era total nepregătită pentru un asemenea război. Doctrina instruirii trupei era depășită. Încă se adoptau tactici și proceduri din vremea Războiului de Independență.

Atacul în valuri, cot la cot, fără intervale, era una dintre ele. Contactul cu noile realități ale câmpului de luptă a fost devastator, cumplit și descurajant pentru militarii români. Germanii, mari reformatori ai artei militare, aveau să surprindă prin prevenție, organizare, mobilitate, inițiativă, exploatare oportună a informațiilor, înzestrare.

Peste toate, manevra de forțe și mijloace în locul și momentul potrivite. ** Timp de doi ani de zile cât a durat neutralitatea, oamenii de pe la noi discutau înfricoșați de ziua în care România va fi obligată să intre în război. În vara anului 1916, ordinele de mobilizare au căzut ca un trăsnet peste locuitorii comunei Osica de Sus. Era duminică 14 august (27 august) 1916. Toaca și clopotul din turla bisericii au început a bate chemarea la oaste, în mijloc de noapte. În marile garnizoane, fanfarele militare interpretau marșuri patriotice de îmbărbătare. Momente sfâșietoare, cu impact psihologic covârșitor.

Durerea despărțirii, fotografia copiilor păstrată în buzunarul de la piept și o mâglisitoare speranță a recunoștinței postume erau singurele certitudini cu care ostașul pleca la luptă. Ce chin, ce 1 Pe stil nou

jale pe bietele mame și soții care își vedeau, foarte probabil, copiii și soții ieșind în grabă pe poarta casei pentru ultima dată. Din cei 252 de eroi ai comunei Osica de Sus, căzuți la datorie în Primul Război Mondial, cinci dintre ei – Torcea Marin, Tatu Dumitru, Raicea Ștefan, Roșca Dumitru și Țărculescu Dumitru (despre care se știe doar că era din Osica... „de Sus” sau „de Jos”) au sfârșit în grea suferință, departe de țară, în lagărele de război (prizonierat) ale Puterilor Centrale. Pe Torcea Marin mobilizarea generală l-a prins în unitate. Era pe timpul stagiului militar, departe de ziua liberării. Pregătirea României pentru a intra în război îi năruise orice speranță încă de la încorporare. Făcea parte din Regimentul 5 Artilerie și împlinise 22 de ani în 1916 (născut în 1894).

Cu regimentul său avea să lupte pe Valea Jiului în sprijinul unităților de infanterie ale Diviziei 1 Infanterie, la comanda căreia se afla generalul Ion Dragalina. Tatu Dumitru (n.1881), Raicea Ștefan (n.1886) și Țărculescu Dumitru (n.?) făceau parte din Regimentul 59 Infanterie (în rezerva armatei permanente), constituit la 14 august (27 august) 1916 prin mobilizarea unităților și subunităților din Cercul de recrutare Caracal. Comanda regimentului era asigurată de locotenent-colonelul Ioan Homoriceanu. Soldatul Roșca Dumitru (n.1884) era din Regimentul 19 Infanterie (Brigada 4 Infanterie), dislocat în Caracal și comandat de colonelul Mihai Dobruneanu. Pe 14 august (27 august), odată cu decretarea mobilizării, Regimentul II Romanați No 19 (R.19 I.) și-a completat subunitățile existente la pace corespunzător statelor de război și pe 24 august (06 septembrie) a intrat în dispozitiv de luptă în defileul Bumbești-Livezeni. Regimentele 59 Infanterie și 5 Artilerie făceau parte din Divizia 1 Infanterie, iar Regimentul 19 Infanterie din Divizia 2 Infanterie, comandată de generalul Constantin Manolescu.

La rândul lor cele două divizii se subordonau Armatei 1, condusă de generalul Ioan Culcer. În prima etapă a războiului cele două divizii din care făceau parte și unitățile eroilor noștri au dus acțiuni ofensive în flancul stâng al armatei române, în Munții Cernei și Vâlcan, la hotarul cu Imperiul Austro-Ungar. La sfârșit de august și început de septembrie ofensiva din trecătorile Carpaților Meridionali a fost încununată cu succes. Ezitant, Comandamentul român, în loc să exploateze momentul favorabil, decide oprirea temporară a ofensivei pentru a veni în sprijinul forțelor din Dobrogea, incapabile să mențină „capul de pod” de la Turtucaia și primele două aliniamente succesive de apărare, de la frontiera cu bulgarii spre Cobadin. Ulterior, insuccesul de la Flămânda și transferul celor șase divizii germane în Ardeal au pus capăt definitiv campaniei ofensive române

16 din Transilvania. În cea de-a doua etapă a războiului, cele trei regimente (59 I., 19 I. și 5 Art.) au dus lupte de apărare, pe aliniamente intermediare, inițial în Munții Cernei și pe Valea Jiului, apoi în Câmpia Română, până au ajuns dincolo de Siret, în decembrie 1916. Un caz special îl reprezintă Regimentul 19 Infanterie care a urmat un drum sinuos încă de la declanșarea războiului. Nici nu a trecut bine în dispozitiv de luptă în defileul Bumbești-Livezeni că a primit ordin de deplasare în Dobrogea, pe calea ferată. Momentul exact al căderii în prizonierat al celor cinci soldați din Osica de Sus nu este dovedit cu exactitate, dar poate fi dedus din analiza și interpretarea datelor personale în contextul evoluției evenimentelor la care au luat parte. Așadar, să urmăm firul acțiunilor din toamna anului 1916. Dacă în prima parte a campaniei riposta austro-ungurilor a fost palidă, iar pierderile cauzate trupelor române aproape nesemnificative, nu același lucru se poate spune după contraofensiva Puterilor Centrale, sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, în Transilvania. Contrar așteptărilor (la acel moment, conducerea militară română nu lua în calcul o reacție ofensivă a inamicului în Transilvania), germanii trec la atac în trecători reușind să surprindă unitățile și subunitățile D.11 I., care se pregăteau să iasă din dispozitiv pentru a trece în rezerva Marelui Cartier General. Șase batalioane de infanterie urmau să preia fâșia de responsabilitate a diviziei. La declanșarea atacului, planul inițial a fost abandonat. În prima bătălie de pe Valea Jiului (23-29 octombrie 1916), parte din Detașamentul „Homoriceanu” (după numele comandantului R.59 I) a fost încercuită în localitatea Vai de Ei (azi, Vaidei), pe valea Șușiței. În Primul Război Mondial constituirea detașamentelor tactice era o practică a conducerii militare române. În dinamica luptelor se ajungea frecvent la alcătuirea temporară a unor structuri cu unități și subunități aparținând unor divizii și regimente diferite.

Detașamentul „Homoriceanu” care avea în componență, pe lângă subunitățile proprii, alte două companii din R.58 I., călărași și cicliști, se apăra cu două batalioane de infanterie în pasurile Vâlcan și Surduc. Conștient de dificultatea unui atac frontal în zonă montană, comandamentul german (Gp. Kneussi) decide să fixeze trupele române (în apărare pe pantele nord-vestice ale Munților Vâlcan), concomitent cu infiltrarea unor unități specializate în lupta alpină, pe la intervale și flancuri descoperite, în scopul blocării căilor de acces și încercuirii forțelor de la contact sau a celor aflate în retragere.

O asemenea grupare de manevră, venită dinspre Vălari, surprinde comandamentul și statul major

al Detașamentului „Homoriceanu” în localitatea Vai de Ei, pe fir de vale, la câțiva kilometri de aliniamentul de contact... Nu reușesc să riposteze, se predau cu toții, fără foc de armă. La fel și Batalionul 2 Infanterie care se retrăgea pe valea Șușiței. Situația devine dramatică în toată fâșia Armatei I. Generalul Ioan Culcer propune retragerea trupelor române până pe râul Olt. Regele Ferdinand nu este de acord și dispune înlocuirea sa cu generalul Dragalina. După un plan îndrăzneț, în urma unor acțiuni ofensive în flancuri, trupele române reușesc să împingă inamicul până la vechea frontieră. Generalul Dragalina este rănit și moare după câteva zile. În Prima bătălie de pe Valea Jiului, așa cum este cunoscută în istorie, trupele române aveau să piardă 1524 de ostași numai în arealul Straja, Pasul Vâlcan.

Probabil acesta este evenimentul de care se leagă trecerea în prizonierat a soldaților Raicea Ștefan, Tatu Dumitru și Țărculescu Dumitru, luptători în Detașamentul „Homoriceanu”.

Soldatul Roșca Dumitru a urmat drumul istoric al R.19 I., care la 28 august (10 septembrie) 1916 se pune în mișcare, pe calea ferată, cu destinația Cernavodă. Ce durere pe bietul soldat când trenul și-a anunțat intrarea în gara Vlăduleni2, traversând Câmpia Romanaților prin locurile copilăriei sale... Speranța revederii cu ai săi nu-l părăsise niciodată. Pentru o clipă s-a lăsat purtat pe aripi de vânt plutind peste lunca Oltețului în căutarea chipurilor dragi. Gândul călător avea să-i fie singurul alint până în ultima clipă a vieții, pentru că destinul îi hărăzise un drum fără de întoarcere.

La 1 septembrie (14 septembrie) Regimentul 19 Infanterie ajunge la Cernavodă. Contactul cu noua realitate a fost devastator. Atrocitățile războiului se vedeau la tot pasul. Trenuri pline cu răniți și mutilați treceau ca niște fantome prin gara de la Cernavodă cu destinația Ciulnița, locul spitalului de campanie. Trupuri sfârtecate în bătălia de la Turtucaia pluteau pe valurile învolburate ale Dunării. Convoaie de căruțe cu refugiați trosneau sub greutatea încărcăturii, în drumul lor spre Măcin. Femei, copii și bătrâni își trăiau drama vieții, sub pericolul permanent al morții.

O devălmășală care avea să lase urme adânci în sufletele soldaților Regimentului 19 Infanterie, care nu primiseră cu adevărat botezul focului. În urma unui marș chinuitor, regimentul ajunge în Valea Ciocanului, la câțiva kilometri sud-vest de Rasova, unde trece la apărare. Pe 3 septembrie luptă la baionetă cu 2 Transportul trupelor s-a făcut pe ruta: Târgu-Jiu, Craiova, Piatra-Olt, Vlăduleni, Caracal, București, Cernavodă.

17 trupele bulgaro-germane care înaintau spre inima Dobrogei. Inamicul este respins câțiva kilometri dincolo de aliniamentul de contact. Pentru o vreme frontul se stabilizează. Pe 25 septembrie (8 octombrie) forțele regimentului inițiază o acțiune pe timp de noapte, în scopul surprinderii inamicului. Germanii, nu numai că nu sunt surprinși, ripostează cu toate categoriile de armament și produc pierderi însemnate regimentului, încât acesta, pe 26 septembrie (9 octombrie), este obligat să-și completeze efectivele cu mai bine de 1000 de rezerviști, din partea sedentară.

Pe 20 octombrie (2 noiembrie), după o lungă perioadă de pregătire, germanii pătrund prin sectorul rusesc și atacă în flancul stâng al D. 2 I. Pentru a preveni încercuirea, trupele române încep retragerea pe aliniamente succesive, prin jocul eșaloanelor. O retragere precipitată, haotică, fără succes. Până la desprinderea de inamic, R. 19 I., cuprins în vâltoarea evenimentelor, avea să sufere pierderi mari în personal și echipament de război. La Măcin, acolo unde se regrupează, își vede cu adevărat dimensiunea dezastrului.

Mii de morți, răniți și dispăruți. Pentru refacerea capacității combative și completarea cu efective, regimentul trece Dunărea și se cartiruiește în zona localității Ianca. Pe 18 noiembrie (01 dec.) participă la Bătălia de pe Argeș-Neajlov. Divizia 2/5 I din care regimentul făcea parte este atacată de Diviziile 11 bavareză dinspre Bălăria, 26 turcă dinspre Ghimpați și R.115 I. german dinspre Pângălești. După lupte grele, cu mari pierderi de ambele părți, divizia română se retrage le est de Neajlov. R.19 I. a ieșit aproape decimat din bătălie. Morți, răniți și dispăruți. Comandantul regimentului, colonelul Florescu Gheorghe, și o parte din luptătorii săi sunt luați prizonieri. De unul dintre aceste evenimente se leagă soarta soldatul Roșca Dumitru. * Lagărul Ostffyasszonyfa, situat la granița de vest a Ungariei de azi cu Austria, a fost una din multele unități concentraționare de pe teritoriul Puterilor Centrale. Din 1916 până în 1918, când s-a desființat lagărul, mai bine de 40 000 de prizonieri români au trăit în condiții inumane, cu amenințarea morții la tot pasul; 4718 dintre ei aveau să-și găsească sfârșitul departe de casă, în lagărul de la Ostffyasszonyfa. Aici și-au trăit ultimele luni din viață cei cinci eroi din Osica de Sus. Ca și când suferința pricinuită de război n-ar fi fost suficientă, acum urmau să înfrunte și regimul terifiant din lagărul austro-ungar.

Un medic român, pe nume Petre C. Mihail, el însuși prizonier de război, întors acasă, avea să scrie o carte cutremurătoare despre experiențele sale

trăite în lagărele Puterilor Centrale (Sopronnyk și Ostffyasszonyfa).3 Lagărul Ostffyasszonyfa a fost ridicat în anul 1915 cu prizonieri italieni. De la începutul războiului și până în 1918 peste 150 000 de prizonieri (sârbi, italieni, ruși, români) și-au trăit suferința în barăcile insalubre ale lagărului. Întregul complex concentraționar funcționa într-un regim autonom, fiind asigurat cu „de toate”. Sectorul administrativ, bine delimitat și securizat, cuprindea comandamentul, locuințele ofițerilor, depozitele de alimente, atelierele de reparații, clădirea pentru dezinfecție, turnurile și foișoarele de supraveghere și foc, crescătoriile de porci și abatorul. Separat, pe câteva sute de hectare, se aflau rânduite cele 197 de barăci (31,5 m/10 m fiecare) pentru prizonieri. În fiecare dintre ele trăiau 150-200 de prizonieri, pe platforme (paturi) suprapuse din scândură, înghesuiți de-a valma, într-un spațiu cu aer excesiv de fierbinte vara și rece pe timpul iernii, pentru că cele două sobe, poziționate pe mijlocul barăcii, n-ar fi făcut față în condiții normale, darămite cu combustibil distribuit cu multă parcimonie. Primăvara și toamna frigul se instala confortabil în barăci pentru că aerul rece de afară se strecura în voie prin căptușala de lemn a pereților sau prin acoperișul din carton gudronat, perforat pe alocuri de ploile căzute în timpul anului; ferestrele neobișnuit de mari „transferau” crâmpeie de peisaj, din exteriorul ambiental, direct în mijlocul încăperilor sărăcăcioase, inducând o permanentă senzație de frig.

La sosire în lagăr, prizonierii erau carantinați și dezinfectați, iar după cinci zile repartizați pe barăci. Hrana și-o câștigau prin muncă. Se lucra din greu în fabrici, la terasamente de căi ferate, la tăiat lemne sau în agricultură. După câteva săptămâni de muncă hainele se zdrențuiau și atârnau ca pe lumpeni. Îmbrăcăminte de schimb nu aveau. Pe timpul îmbăierii se îngrijeau și de spălatul hainelor și al lenjeriei personale... Lipsiți de săpun, înmuiau boarfele în apa nicicând suficient de caldă și le frecau cu peria de paie până se rupeau pe de-a-ntregul; apoi așteptau zgribuliți în frig, sub cerul liber, să se zvânte cât să fie purtate. Măsurile de deparazitare erau de-a dreptul primitive. Împotriva păduchilor invazivi se foloseau reziduri de țiței cu care se ungeau prizonierii după îmbăiere. Ca procesul de despăduchere să aibă „sens”, conducerea lagărului a dispus, în plină iarnă, ca măsură profilactică, ridicarea căciulilor din dotarea soldații căzuți în prizonierat.

3 Lucrarea: „14 luni captiv în Ungaria la Ostffyasszonyfa”.

18

Lagărul dispunea de monedă proprie, valabilă doar în circuitul interior. Cei cu bani aveau posibilitatea să cumpere tutun, articole de igienă personală, cărți poștale. După o vreme, în lipsa banilor, prizonierii căzuți în patima fumatului renunțau la încălțăminte în schimbul unui pachet de țigări, într-o tranzacție cu rușii, mereu interesați de afaceri profitabile. Supliciul total avea să vină odată cu primii fulgi de nea, în iarna dintre anii 1916 și 1917. Muncile istovitoare, subnutriția, bolile și paraziții, frigul din barăci, lipsa medicamentelor au făcut ravagii printre prizonierii de război. În primele luni ale anului 1917 zilnic se raportau 20-30 de morți. Hrana insuficientă și de proastă calitate, în total dezechilibru cu efortul de peste zi, provoca boli digestive grave. La autopsia unor cadavre s-au găsit resturi de oase, păr, paie și iarbă verde. Cei care munceau primeau o rație de 2000 de calorii pe zi (1800 cei care rămâneau în lagăr), în loc de 2930 de calorii necesare pentru a trăi. „Pierderile” de alimente se înregistrau între depozit și cazanele de preparat hrana. De conivență cu mai-marii lagărului, supraveghetorii sustrăgeau din porțiile celor mulți, fără urmă de regret. De mâncat, se mânca de două ori pe zi: preparate din ridichi, sfeclă furajeră, reziduri de sfeclă de zahăr, amestecate cu carbon mineral. În zile „mai bune” se servea o amestecătură din morcovi, cartofi, păsat de mălai și dovleac. Pâine, când și când... Una la șase, opt sau zece prizonieri. De două ori pe săptămână primeau scrumbii sărate (una și jumătate de om, pe zi), mucegăite pe alocuri. Mâncau și carne... „Carne de cai morți cu sfeclă feartă.” 4 În februarie 1917 s-au înregistrat primele cazuri de tifos exantematic. Pentru conducerea

lagărului a fost o adevărată „gură de oxigen”. În spatele acestei molime, medicii unguri ascundeau toate atrocitățile din lagăr, cauzatoare de moarte, cu subnutriția în prim-plan. Contrar statisticilor medicului Petre C. Mihail, mortalitatea crescută în rândurile prizonierilor era pusă pe seama tifosului. Ca participant activ el identifică doar 56 de prizonieri morți de tifos, iar restul până la 4718 prin înfometare și/sau în urma muncilor istovitoare. Din relatările sale, prizonierii români ajunseseră piele și os. Niște fantome mișcătoare, cu pigment cadaveric, aflate într-o luptă continuă pentru supraviețuire, pe care, din păcate, unele au pierdut-o, sfârșind într-o groapă comună. Cei cinci eroi din Osica de Sus au pierit în intervalul februarie 1917 – aprilie 1918.

Primul avea să fie soldatul Torcea Marin, cel mai tânăr dintre ei, mort pe 03.02.1917, îngropat în parcela 181 (locul ?). La scurt timp i-a urmat soldatul Raicea Ștefan, mort pe 12.02.1917, îngropat în parcela 62, locul 222. Soldatul Roșca Dumitru a fost cel de-al treilea decedat, pe 28.05.1917, fiind îngropat în parcela 28, locul 242. Soldații Tatu Dumitru și Tărculescu Dumitru au rezistat până pe 29.09.1917, respectiv 05.04.1918, și sunt îngropați în parcelele 15, loc 279 și 371 (locul ?). Eroii osiceni se alătură celor 70 526 de prizonieri români morți în lagărele Puterilor Centrale. România Mare este și construcția lor. „Dulce et decorum est pro patria mori”5, spunea Horațiu. La fel ar fi spus și ei.

Faptele de eroism sunt expresia devotamentului și iubirii de țară. Ne prosternăm cu venerație în fața eroilor urcători de Olimp și făuritori de țară, ale căror oseminte putrezesc departe de casă, în cimitirul lagărului Ostffyasszonyfa.

4 Din mărturiile soldatului Dumitru Ilie, supraviețuitor.

5 Este dulce și frumos să mori pentru patrie.

19

istoria noastră

Satele comunei Osica de Sus în hrisoavele lui Constantin Brâncoveanu

MARIUS SEBASTIAN DUMITRAȘCU student

P

oate cele mai frumoase și interesante documente în care sunt menționate satele care alcătuiesc astăzi comuna Osica de Sus datează din perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, 1688-1714. Domnitorul este recunoscut pentru talentul său oratoric, dar mai ales cancelarii săi erau unii dintre cei mai buni ai acelei perioade, fiind aduși de la marile curți imperiale europene.

Unul dintre aceste hrisoave, emis în anul 1694, ne prezintă hotărârea domnitorului asupra moșiei lui Preda Tomeanul comisul din Tomeni, după moarte acestuia. Pe lângă informațiile legate de moștenirea unei averi destul de mari, documentul ne prezintă întreaga familia a domnitorului, soarta fiecăruia dintre aceștia și mai ales locul lor de îngropare. În afară de textul propriu zis, hrisovul este decorat cu diverse desene de o frumusețe extraordinară, cel mai reprezentativ fiind desenul stemei Țării Românești.

Textul hrisovului este următorul: „Milostieiu Bojieiu, Io Costandin Basarab voevod I gospodin văsoe zemle Ungrovlahiiscoe.

Davat gospodstvo mi sie povelenie gospodstva mi sfintii și dumneziești mănăstiri ce se chiamă Brâncoveanii, unde să prăznuiaște sfântul hram Uspenie Bogorodiță și părintelui Ananii, egumenul, nastavnicul sfintii mănăstiri și tuturor călugărilor câți vor fi locuitori la această sfântă mănăstire, ca să fie sfintii mănăstiri ocină la satul Fălcoiul, ot sud Romanați, toată partea câtă au fostu a Predii comisul Tomeanul, den câmpu, den pădure, den apă, cu tot venitul dă preste tot hotarul și cu toți rumânii și țiganii câți vor fi afară den doi rumâni, anume Mihăilă și Ivan și dentr-un sălaș de țigani, anume Ivan țiganul cu țiganca lui și cu copiii lor, pentru că această moșie den Fălcoiul cu rumânii și țiganii fost-au ai Predii comisul Tomeanul de cumpărătoare de la

Cocorăști încă mai denainte vreame și tot au ținut această moșie și rumânii și țiganii în viiața lui, pre seama lui, cu bună pace. Iar după aceaia când au fostu acum în domnii meale, întâmplându-se Predii comisul Tomeanul și fie-său lui Costandin moarte năprasnică de la uciderea unor tâlhari,că i-au ucis pre amândoi odată. Și după petrecaniia lor, iar jupâneasa Stanca a Predii comisul Tomeanul împreună cu fica Mariia știind că tot neamul lor ce au murit mai înainte s-au îngropat la sfânta mănăstire Brâncoveanii, dus-lau și pre dânșii de le-au îngropat oasele la sfânta mănăstire. Și pentru sufletele lor au dat jupâneasa Stanca Tomeanca, împreună cu fica Mariia această moșie den Fălcoiu ce scrie mai sus, cu rumânii câți vor și fi cu țiganii, la sfânta mănăstire pentru pomeana, cu zapis de la mâna lor întărit cu mare bluestem și cu boiari mărturii iscaliți în zapis, leat 7198. Și iar să fie sfintii mănăstiri Brâncoveanii ocină și în sat în Tomeani și în Mărghiiani, ot sud Romanați, toată partea Predii comisul Tomeanul câtă iaste priste Oltu despre mănăstirea Brâncoveani și moșiia Rudarii ot sud Dolj, iar câtă iaste partea Predii comisul Tomeanul și țiganii, pentru că după ce s-au petrecut Preda comisul Tomeanul cu fie-său Costandin fostu-i-au rămas în urmă 2 feate copile mici, anume Mariia și Bălașa și întâmplându-se de au murit și featele acestea amândoao, îngropatu-le-au și pre dânsele iar la sfânta mănăstire, lângă oasele tătâne-său, cu toată cheltuiala de la mănăstire la toate pomenile ce au trebuit și dentr-acestu neam nerămâindu altu nimeni, fără decâtu numai jupâneasa Dospina Tomeanca, fata Radului spătariul, vara Predii comisul Tomeanul. Deci, jupâneasa Dospina împreună cu fie-său Matei, ei au socotit de au dat den moșiile văru-său Predii comisul Tomeanul și aceaste moșii Tomeanii și Mărghiiani și Rudarii și țiganii la sfânta mănăstire Brâncoveanii, pemtru pomeana și pentru sufletele lor și ale părinților,

20 însă țiganii care i-au datu jupâneasa Dospina cu fie-său Matei ăprecum scriu în zapisul lor, anume Iane țiganul cu țiganca lui Rada și cu o fată și Radul țiganul cu țiganca lui Mira și cu un copil al lor și Sima , fata lui Ban țiganul și Dumitra țiganca a Linii țiganul. Așijderea și țiganii câți au dat jupâneasa Stanca a Predii comisul Tomeanul la sfânta mănăstire precum scrie în foaia ei cea pecetluită țiganii anume Jăna țiganul cu 4 feciori și 1 fată și Călin țiganul, fratele Jănii, cu 1 fecioru și Vlădul țiganul cu țiganca lui și cu 3 feciori și Dumitru lăutariul și țiganca lui Criveți cu 1 fată și țiganca Voicului țiganul cu 2 feate și țiganca Orbului țiganul cu 5 feate și Unguroaica țiganca cu 1 fată și cu 1 fecioru și cu un ginere și Necula țiganul cu țiganca lui și cu un fecioru și cu 2 feate și cu Lăiosul țiganul cu 8 fecioriși Sima țiganca și 2 feate ale Guțului țiganul și Barbul, feciorul Ciovei țiganul, cu frate-său precum am văzut domnia mea zapisul jupâneasii Stancăi, jupâneasa Predii

comisul Tomeanul, ce au făcut împreună cu fie-sa Mariia pentru moțiia de la Fălcoiu cu rumânii și foaia de țigani și zapisul jupâneasii Dospinii, vara Predii comisul Tomeanul, ce au făcut împreună cu fie-său Matei pentru moșiia de la Tomeani și den Mărghiiani și den Rudari, toate la mâna părintelui Anani, egumenul, de dania acestor moșii și rumâni și țigani ce scriau mai sus, cu pecețile lor și cu boiari mărturi iscăliți în zapise și întărite cu mare bluestem, ca să fie stătătoare la sfânta mănăstire.

Dereptu aceaia și domnia mea încă am întărit zapisele de daniia aceasta și am dat această carte a domnii meale sfintii și dumnezieștii mănăstiri Brâncoveani, ca să aibă a ținerea și a stăpânirea acestor moșii și rumâni și țigani ce scriu mai sus zisă cu bună pace să fie sfintii mănăstiri moșii stătătoare, iar răposaților ctitori veacinică pomenire.

I ne ot cogojdo nepocoleabim porizimo gospodstva mi. Seje ubo svedeatel postavleaem gospodstva mi: pan(…) vel ban I pan Alixandru vel

21 al Mănăstirii Brâncoveni, care a fost distrus la începuturile epocii comuniste.

Un alt document, mult mai mic din punct de vedere al dimensiunii și al informației este emis în anul 1705 și printre altele menționează și satul Greci. Documentul aduce aminte tot de moștenirea lui Preda Tomeanul comisul, dar într-un alt context. Textul este simplu, fără podoabe lingvistice, iar hrisovul nu conține elemente decorative, în afară de pecetea domnească obligatorie:

vornic I pan Diicul Rudeanul vel logofăt I pan Mihai Cantacozino vel spătar I pan Șerban vel vistiar I pan Costandin Știrbeaiu vel cliucer I pan Dumitrașco Caramalăul vel postelnic I pan Cornea Brăiloiul vel paharnic I pan Mihalcea Cândescul vel stolnic I pan Șerban Cantacozeno vel comis I pan Costandin Ciorogârleanul vel slujer I pan Barbul Fărcășanul vel pitariu.

I ispravnic, Toma Cantacuzeno vtori logofăt.

I napisah az Mihai, snă Stan logofăt ot Târgoviște, vă nastol u București, meseța aprilie 25 dni, văleat 7202.

Io Costandin voevod, milostieiu Bojieiu, gospodar.

Io Costandin voevod.”

Locul de veci al familiei Tomeanu era, conform documentului, în cadrul vechiului cimitir

„Să se știe boiarii adeverători și hotarnicii ai Sfintii sale părintelui… egumenul dde la sfânta mănăstire Brâncoveani și ai lui Matei Otitelișteanul I Stoichița cu alți părtași ai lor, boiarii anume: Pârvul logofăt ot Fărcaș, Mihai vornic ot Dobrosloveani, Tănăsie ceaușul ot Junghiiați, Papa paharnic ot Greci, Tudor căpitan ot Berindeai, Mihul logofăt ot Fălcoiu, Manea căpitan ot Blaj, Papa ot Bârza, Mihai logofăt ot Pleșoi, Pană cămăraș ot Mărgăritești, Radul logofăt Pleșoianul, Barbul ot Mărgăritești, ca să caute acești 12 boiarisă adevereaze și să hotărască moșiia ce să chiamă Fălcoiul ot sud… Întâi să le citească cărțile și zapisele și să aleagă toate partea mănăstirii Brâncoveani ce are într-acel hotar de danie de la Preda Tomeanul, feciorul lui Pătrașco clucer, pre zapisul de danie, și să aleagă și partea lui Matei I Stoichița cu părtașii lor de altă parte, să-I hotărască unii cătră alții pre cărți și pre zapise și pre cum vor adevăra acești boiari mai cu dreptul,cu sufletele lor și să pue pietre șui să facă scrisori, ca să se știe cine pre unde va ținea, să nu mai fie gâlceavă între dânșii. Și zioa…

I ispravnic… vtori portar. I ispravnic, sam reci gospodstva mi.

Martie 28 dni, leat 7213.

Io Costandin voevod milostiiu Bojiiu, gospodin.”.

Așadar, aceste documente conturează un amplu tablou despre o veche familie de mici boieri dintr-un sat al comunei noastre. Satul Tomeni, deși are o vechime de peste 500 de ani, a fost foarte puțin studiat, aceste documente fiind poate un punct de plecare pentru alte cercetări viitoare.

Lui Dumnezeu Celui în Treime Preaslăvit, laudă!

Surse: ANIC, Mănăstirea Brâncoveni, IX/16; cu o copie în condica lui Constantin Brâncoveanu, manuscris nr. 705, doc. 35, f,28v-29v. (document 1694); ANIC, Mănăstirea Brâncoveni, IX/18. Original, hârtie (204-148), cerneală neagră, invocația simbolică simplă, monograma domnească scrisă cu chinovar, sigiliu rotund (IV) imprimat cu chinovar, pătat pe alocuri. (document 1705).

22

poate nu știai

Hagi Tudose Prof.

ION SÎRBU

N

e aducem aminte câteodată cu plăcere de anii de școală când dascălul ne citea în clasă sau ne povestea din nuvela „Hagi Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea. În această nuvelă, care este o comedie pitorească, personajul principal, Hagi Tudose, reprezintă setea de agonisire, iar fantezia lui economică este absurdă, ca, de exemplu, atunci când se privează de hrană și chiar vrea să taie coada pisicii pentru a scurta timpul deschiderii ușii, spre a nu intra frigul în cameră.

Desigur, nuvela lui Delavrancea este o lucrare literară modelată din condei, dar a avut și o sursă reală de inspirație. O „vorbă” (cum se spune) despre Hagi Tudose, care circula prin București în timpul vieții părinților și bunicilor scriitorului, s-a popularizat și a slujit de titlu nuvelei sale.

Tudose a fost un băiat foarte sărac din Curtea de Argeș, care a venit în opinci la București și a intrat slugă la un mare negustor. Asta se întâmplă prin secolul XVIII. Fiind foarte sărac și având un spirit al economisirii banului, despre el s-a dus vestea în oraș. Servindu-și stăpânul cu multă cinste și pricepere, iar jupânul neavând urmași, pe patul de moarte l-a lăsat pe Tudose moștenitor al întregii averi.

Ducându-se apoi la Ierusalim, precum făceau negustorii bogați pe timpuri, care socoteau o mare cinste și folos să se închine la locurile sfinte, Tudose primi titlul de „hagiu” și deveni Hagi Tudose.

Făcea comerț mare de manufactură, prăvăliile sale făcute din lemn se găseau în jurul bisericii „Sf. Gheorghe Nou” și pe strada Lipscani.

Cu tristul prilej al incendiului ce a pustiit Bucureștiul în anul 1747, prăvăliile sale arseră în totalitate și cantități mare de mărfuri se prăpădiră cu totul, neputând scăpa nimic.

Casele de comerț din străinătate, mai ales cele din Lipsca (Leipzig) din Germania, care făceau afaceri cu negustorii din București și le acordau credite mari, auzind de dezastrul întâmplat, trimiseră reprezentanți să se informeze la fața locului și propuseră lui Tudose o prelungire de plăți, recunoscând că focul pricinuise clientului lor pagube foarte mari. Contabilul lui Tudose era un român din Transilvania care știa nemțește. Bancherii din Lipsca îl rugară să dea de știre jupânului despre amânarea de plăți. Tudose își întrebă contabilul dacă bani mai au în casierie și, la răspunsul lui afirmativ, porunci să se plătească pe loc datoria până la ultima para cu riscul de a nu mai rămâne cu nimic în casa de bani. Odată datoria plătită, îi întrebă pe străini dacă-i mai pot acorda credit. La această întrebare, bancherii îi răspunseră că, oricât va cere, i se va acorda. După plecarea lor, Tudose trimise pe fiii săi la Leipzig, de unde aduseră mărfuri îndoit și întreit față de altădată, având în vedere lipsa provenită din pricina focului.

O bună parte din marfă, înainte de sosirea ei, a fost arvunită de negustorii mai mici din București, care se întreceau să apuce din ea, și, astfel, după dezastrul cel mare, agerul și corectul Tudose își scoase paguba, rămânându-i și un bun câștig, îmbogățindu-se din nou.

23

învățământul osicean

Prof. Înv.

MĂDĂLINA EPURE

De la copilul învățătoarei mele... la învățătoarea copiilor mei

N

umele meu este Epure Mădălina. M-am născut și am crescut în Osica de Sus, iar în prezent sunt profesor debutant pentru învățământul primar. Alegerea meseriei pe care o vom urma toată viața nu este întotdeauna ușoară, însă privind retrospectiv și analizând semnele pe care viața ni le-a oferit, ne putem da seama ușor care este într-adevăr vocația noastră. Pentru a motiva alegerea profesiei mele mă voi întoarce puțin în timp, în anii copilăriei, acum îndepărtați.

Primele amintiri din copilăria mea le am cu ceilalți copii de pe strada pe care locuiesc și mi se pare firesc să fie așa, fiind în permanență împreună, jucându-ne, chiar de la vârsta fragedă.

Fiind mai mare decât o parte dintre ei, îmi plăcea să stabilesc regulile jocului, să distribui rolurile, fiecare urmând să respecte întocmai scenariul.

Cu timpul am crescut și mergând la școală am întâlnit-o pe doamna învățătoare Stanca Nicoleta, admirând-o într-atât încât pentru mine a devenit un model în viață, pentru grija pe care ne-o purta, pentru modul în care ne explica lecțiile. Dar în același timp ne-a învățat și să ne păstrăm calitatea de om și virtuțile umane: iubirea, credința, curajul, modestia. Urmând modelul dumneaei, îmi cumpăram cretă, iar pe o tablă improvizată, undeva în spatele casei, țineam aceleași lecții pe care le făceam la școală, prefăcându-mă că eu sunt doamna învățătoare. Acestea se pare că erau primele semne ale misiunii mele în viață. Este clar că școala are un rol esențial în formarea adulților de mâine și meseriile pe care aceștia și le aleg.

Trecând și de această etapă a vieții, a urmat înscrierea la liceu. Părinții mei doreau să fac cu totul altceva, așa că am uitat puțin de adevărata mea vocație și m-am înscris la Colegiul Național ”Ion Minulescu” la profilul Științe ale naturii. Am absolvit liceul, însă cu o totul altă specializare decât cea pedagogică. Mai aveam o șansă, Facultatea de Litere, specializarea Pedagogia Învățământului primar și preșcolar. Am discutat cu părinții mei despre alegerea pe care urma să o fac, iar ei m-au sprijinit,

dându-și seama că locul meu este între copii și făcând ceea ce am visat întreaga viață. Se pare că cel mai important rol în alegerea meseriei unui copil, îl are și familia, părinții fiind cei dintâi educatori, încurajând copilul să studieze ce își dorește.

Primul an de facultate, emoții care nu pot să fie descrise în cuvinte, departe de casă, doar câteva persoane cunoscute. Însă aceasta este și partea frumoasă a facultății și a căminelor studențești.

Cunoști oameni noi și legi prietenii, care pot dura o viață uneori.

Neavând liceul pedagogic, prima întâlnire cu copiii la practică în timpul facultății a fost un amalgam de sentimente, ei privind curioși la persoana necunoscută din fața lor, nedumeriți de motivul pentru care mă aflam acolo, iar eu privindu-i cu drag, văzându-mi visul pe jumătate realizat. Cu timpul întâlnirile cu elevii din timpul practicii au devenit o normalitate, acomodându-ne unii cu ceilalți, știind fiecare rolul său: eu să îi ajut să descopere literele, cifrele, tainele

24

lumii, o mică parte din zi, iar ei să fie curioși să descopere din ce în ce mai mult.

Odată cu absolvirea facultății a urmat examenul de titularizare, concursul de ocupare a posturilor vacante din învățământ. Aveam încredere că îl voi trece cu brio și așa a și fost, însă m-am lovit de un nou obstacol: lipsa posturilor titularizabile, iar cele de suplinire din ce în ce mai puține. A fost o mică dezamăgire, având atâtea speranțe și pregătindu-mă atât de mult pentru a fi profesor. Am reușit să ocup un post de profesor suplinitor la Școala Gimnazială Călui, însă fiind în continuare dezamăgită de ceea ce are de oferit sistemul de învățământ actual. Tineri cu pregătire și studii în domeniu, își găsesc foarte greu un loc de muncă, fiind foarte puține posturi scoase la concurs.

Prima zi de școală, de data aceasta eu având alt rol în afară de cel de elev, student sau practicant, eram învățătoare. Am plecat cu emoții spre școală, neștiind cum o să reacționeze copiii la prima întâlnire cu mine, ei având timp de trei ani o altă doamnă învățătoare. Momentul în care am intrat în clasă, momentul în care i-am văzut pentru prima dată pe elevii mei, m-a făcut să conștientizez mai mult ce misiune importantă aveam. Din prima conversație pe care am avut-o cu ei, pentru a-i cunoaște mai bine, pentru a le afla dorințele, speranțele și nevoile, mi-am dat seama că pe lângă nevoi cognitive, elevii au mari nevoi afective, un prieten la care pot apela când le este greu, o persoană care le poate asculta fricile, grijile și problemele specifice vârstei lor și care să îi încurajeze să fie așa cum își doresc să fie, să facă ceea ce vor să facă și să devină ceea ce își doresc cu adevărat. Iar asta mi-am propus eu să fiu pentru elevii mei și cred că am reușit, văzându-i din capătul holului în fiecare dimineață alergând spre mine cu aceleași replici: ”- Doamnă, mi-a fost dor de dumneavoastră”, ”- Eu va iubesc cel mai mult”, ”- Ba eu o iubesc pe doamna cel mai mult, de trei ori mai mult!”. Emoțiile pe care le trăiesc când îi aud vorbindu-mi așa, feedback-ul , îmi demonstrează faptul că am reușit ceea ce mi-am propus și anume, să fiu atât învățătoarea lor care îi îndrumă și îi învață să scrie, să citească și să descopere lumea înconjurătoare așa cum este ea, dar și prietenul de încredere pe care ei se pot baza.

Din păcate, în special în zonele rurale și izolate, ne confruntăm cu o rată a absenteismului și abandonului școlar foarte mare. Sistemul actual de învățământ, pune accent doar pe nevoile cognitive ale elevilor, neglijând celelalte nevoi de ordin afectiv și spiritual, iar lipsa de interes a anumitor cadre didactice se resimte, elevii fiind tot mai puțin dornici să meargă la școală, fiind neglijați și pierzând interesul pentru școală și pentru a învăța. Cu această situație m-am confruntat și eu, copii care nu știau și nu își doreau să învețe să scrie, ducând o muncă de Sisif încercând să respect programa școlară și în același timp să îi ajut să recupereze ceea ce nu au învățat la timp. Tot aici menționez și lipsa de implicare a părinților, ca primii educatori în viața copiilor. Și ei ar trebui să le explice rolul școlii, îndatoririle lor ca elevi și să-și asume rolul de părinți, pentru ca elevul să meargă în continuare la școală, să fie în continuare interesat să învețe. În concluzie pot afirma că buna comunicare între familie și unitatea de învățământ, garantează succesul copilului în mediul școlar, iar viața de profesor este una frumoasă, atâta timp cât există vocație în această direcție și dorința de a lupta pentru un viitor mai bun al elevilor noștri, susținând ideea că tinerii și debutanții reprezintă schimbarea.

25

viața spirituală

Prof.

VIRGINIA LĂPĂDATU

T

Crăciunul – sărbătoare creștină și obicei popular

răim în zilele Crăciunului bucuria unei duble sărbători: Crăciunul liturgic, care celebrează nașterea lui Iisus Hristos și un Crăciun popular – sărbătoarea lui Moș Crăciun, așteptat cu nerăbdare și emoție de toți. Sunt zile în care fiecare se bucură de prezența spirituală a lui Iisus Hristos în cadrul ritualului religios, dar și de prezența celor dragi, trăind această sărbătoare alături de ei. Astfel, sacrul se împletește cu profanul, dăruind strălucirea cuvenită evenimentului.

Crăciunul este ziua înscrisă cu majuscule și însemnată cu roșu în calendar. Este denumirea Sărbătorii Nașterii lui Iisus Hristos, celebrată în calendarul creștin la 25 Decembrie. Termenul „Crăciun” se întâlnește nu numai la români, ci și la alte popoare din jurul nostru, originea lui presupunându-se a fi latină (creatio). Există însă voci care susțin caracterul autohton, traco – dacic a acestei sărbători a solstițiului de iarnă, în care rolul principal îl juca cultul buturugii sacre, aprinsă ritual pentru a stimula soarele sleit de puteri din cauza frigului iernii. Denumirea

Kartum (creație) a unor localități din Dacia, pare a veni în sprijinul acestei ipoteze.

Cultul lui Crăciun, ca moș și strămoș, pare a fi un cult solar mult mai vechi decât al lui Mithra (al Soarelui – luat de romani de la perși), care a pătruns după romanizare și în Dacia.

Crăciunul este o făptură sacră, simbolizând timpul creației, vremea pe când toate se făceau și se desfăceau.

Seara Crăciunului (Seara de Ajun), deschide șirul sărbătorilor de iarnă ce țin 12 zile și se termină în Ajunul Bobotezei. La mijloc cade Anul Nou, marcând renașterea timpului. Toate obiceiurile rituale din această perioadă aveau la bază ideea coborârii Lumii în haos și reinstaurarea unei noi ordini cosmice. În această perioadă, sărbătorile religioase se împletesc cu datinile și credințele populare. E perioada colindelor, procesiunilor și jocurilor cu măști, a Sorcovei, a Plugușorului, perioada când este bine să aprinzi candela în casă.

Lumina divină va fi călăuză pentru toți membrii familiei.

26 Legendele referitoare la Moș Ajun, Crăciun și Crăciuneasa, atestă vechimea acestei sărbători având în centrul ei cultul soarelui și cultul strămoșilor arboricoli (arderea bușteanului, roțile de foc rostogolite pe dealuri, colacii de Crăciun ce imită forma soarelui, împodobirea bradului ...).

Crăciuneasa, ființă mitologică secundară, este amintită mai rar în textele populare românești. Este soția lui Crăciun, un om bogat, dar rău la suflet care își stâlcea în bătăi nevasta și copiii. În căutarea unui loc unde să nască, Maica Domnului și Iosif ajung în curtea lui Crăciun care era plecat la moară cu 12 care cu boi. Femeie miloasă, Crăciuneasa o primește în casă și o ajută să nască, dar în iesle – de frica bărbatului. Crăciun o pedepsește aspru pe femeie tăindu-i mâinile, dar Maica Domnului (în altă variantă copilul Iisus) i le lipește la loc, în întregime de aur. Minunea la care este martor îl face pe Crăciun să se convertească la creștinism. Bucuros că soția sa a scăpat de pedeapsa necugetată, dă o petrecere la care sunt chemate și slugile, aprinzând în curte un foc din cioturi de brad. Împarte Fecioarei Maria și Pruncului daruri ciobănești (lapte, brânză, urdă), de unde și tradiția darurilor de Crăciun, iar averea o dă celor la săraci.

La sfârșitul legendei, autorul anonim afirmă că denumirea sărbătorii Nașterii Domnului vine de la un Crăciun arhaic și precreștin. Atât el cât și

soția par a fi divinități ale naturii, adorate cândva sub o formă a arborilor sacri.

Moș Ajun, zeu al Pantheonului românesc, frate cu Crăciun, este celebrat pe 24 decembrie.

Maica Domnului, cuprinsă de durerile Facerii, cere ajutor la Moș Ajun, însă acesta motivând că este sărac, o refuză și o îndrumă spre fratele lui mai bogat, Moș Crăciun.

Moș Crăciun, Divinitate preistorică a Pan­ theonului românesc este la vârsta senectuții.

Termenul „moș” al reprezentării mitice Crăciun, are sensul de soț al moașei care ajută femeia să nască, dar și sensul de om bătrân. În legendele românești, soția lui Moș Crăciun este moașa Pruncului Iisus.

Pomul de Crăciun – bradul împodobit – s-a suprapus peste obiceiul mai vechi al incinerării Butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun.

Este un substitut al zeului adorat care moare și renaște la sfârșit de an, în preajma solstițiului de iarnă.

Consacrarea rituală a bradului cu ocazia solstițiului de iarnă se pare că este anterioară erei noastre și numai substratul ei păgân – pe care îl avea de la popoarele germanice a fost asociat la creștini cu Nașterea Domnului.

Bradul împodobit are aceeași funcție ritualică cu Țurca, Cerbul, Capra, Brezaia. Ritualul împodobirii bradului este trăit de creștini cu aceeași intensitate în fiecare an. Tradiția spune că cine

27 respectă obiceiurile păstrate din bătrâni la împodobirea lui, va avea un an prosper.

Astfel, primele ornamente care se pun pe crengile bradului de la poale spre vârf, sunt cele florale, pentru ca bunăstarea și fericirea familiei să înflorească. Urmează globulețele colorate, jucării, panglici roșii și verzi, ce semnifică munca și puterea de creație a omului, bomboanele – simbolul vieții dulci, tihnite, lumânările (beculețele colorate) – lumina care învinge puterea întunericului, a iraționalului.

Sfânta Liturghie, conform tradiției, este atribuită lui Iisus Hristos. În ajunul morții sale pe cruce, în seara Cinei celei de Taină, Iisus a frânt pâinea, a luat paharul și i-a îndemnat pe apostoli să mănânce pâinea și să bea vinul: „Luați, mâncați, acesta este trupul meu. Beți dintr-acesta toți, că acesta este Sângele Meu...” Astfel a apărut ritualul unei noi slujbe, numită inițial „Frângerea pâinii”, apoi „Masa sau Cina Domnului”, „Euharistie”, iar mai târziu „Liturghie”. Sfânta Liturghie oficiată în biserica creștină în Ajunul Crăciunului, îi aparține Sfântului Vasile cel Mare. În cazul în care Ajunul este într-o zi de sâmbătă sau de duminică, este înlocuită cu liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Deosebirile dintre liturghii nu modifică temelia ritualică a Sfintei Liturghii care rămâne centrată de jertfa fără de sânge a lui Dumnezeu.

Cred că niciun popor nu a învăluit în atâta fantezie mitul Nașterii Domnului, precum românii. În popor există credința că Moș Crăciun vine într-o sanie trasă de cai sau de cerbi și este îmbrăcat într-o mantie roșie.

Bătrânul cel darnic se crede că vine din negura timpului. Și totuși, ilustrațiile cu Moș Crăciun au un act de naștere: decembrie 1862 și un părinte pe nedrept uitat – Thomas Nast. Talentat la desen, înzestrat cu umor și imaginație a lucrat ca ilustrator la cea mai citită revistă americană a epocii „Harper`s Weekly”. În timpul Războiului de Secesiune, în 1861, conducerea revistei i-a cerut să facă nu doar simple ilustrații la reportajele de război, ci și reprezentări alegorice complexe. Desenele lui aveau un impact uriaș asupra soldaților nordiști.

Nast publică un diptic intitulat „Ajun de Crăciun” apoi „Santa Claus în tabără”, înfățișându-l pentru prima oară pe Moș Crăciun, așa cum îl știm azi: un bătrânel grăsuț și bonom, împărțind daruri soldaților.

Cele două desene de Crăciun au avut un mare succes, Santa Claus fiind ridicat la rang de divinitate protectoare yankee. El era umanizat și simpatic, îi iubea pe toți și le îndeplinea dorințele. În desenele lui Nast, Moșul umbla pe acoperișuri și cobora pe hornuri să acorde audiențe copiilor, căra saci imenși plini cu daruri și înfrunta viscole să ajungă la cei mici. Bătrânelul cu barbă

albă, tunică, glugă roșie și cizme, era surprins acasă pregătindu-se pentru Noaptea de Ajun: fabrica jucării, pregătea brazii, lăsa daruri în ghete, studia o ditamai cartea în care erau trecute faptele bune sau rele ale copiilor sau privea lumea printr-un telescop căutând copiii cuminți.

Primit cu brațele deschise de producătorii de magazine și instituții din lumea întreagă, adoptat de părinții dornici să-și vadă copiii fericiți, urmărit pe traseul său de Comandamentul Agenției Nord-Americane pentru Apărarea Spațiului (NORAD), Moș Crăciun în carne și oase a avut o carieră spectaculoasă, în Noaptea de Ajun fiind prezent în milioane de case.

Bibliografie: Ziarul Adevărul – decembrie 1997 și decembrie 2000 Ziarul Curentul – decembrie 1997 Formula As – decembrie 1998 Mihai Pop, Pavel Ruxăndroaie – Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976 Ion Nijloveanu – Poezii populare românești (vol II), Editura Minerva, București, 1989 Crăciunul și Anul Nou să vă aducă sănătate și noroc!

LA MULȚI ANI!

28

viața spirituală

Preot MARICESCU GEORGE

P

BOTEZUL DOMNULUI (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare)

raznicul Botezul Domnului este sărbătorit la 6 ianuarie. El este numit în popor și Boboteaza, iar în limbaj teologic – liturgic are denumirile de Teofanie sau Epifanie (Arătarea Domnului).

Mântuitorul Iisus Hristos a crescut în Galileea în cetatea Nazaret, tăinuindu-Și înaintea oamenilor puterea și înțelepciunea dumnezeirii Sale până la vârsta de 30 de ani, pentru că la iudei se socotea a fi o necuviință ca să primească cineva vrednicia de învățător sau de preot înainte de 30 de ani.

De aceea nu Și-a început Hristos propovăduirea până la acea vârstă. Locuia în Nazaret cu Preacurata Sa Mamă și cu Dreptul Iosif, care era tâmplar și cu el împreună Se și ostenea la lucrul

tâmplăriei. Dar, murind Dreptul Iosif, Domnul lucra singur cu mâinile Sale câștigând hrană pentru Sine și pentru Preacurata Sa Mamă, ca să ne învețe pe noi a nu ne lenevi, nici a mânca pâinea în zadar. Împlinind 30 de ani și venind vremea să Se arate lui Israel „atunci a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia în pustie, trimițându-l să înceapă a boteza cu apă. Și i-a dat lui un semn, după care putea să-L recunoască pe Mesia, Cel ce atunci venise în lume, precum singur Botezătorul ne spune, zicând: „ Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis : Peste Care vei vedea Duhul coborându-se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.”

Deci, ascultând Sfântul Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit la râul Iordan, propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, el fiind acela despre care zisese proorocul Isaia mai înainte: „ Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți-I cărările.” Și veneau la el oameni din toate ținuturile Iudeei și ale Ierusalimului și se botezau în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.

Atunci a venit la Iordan și Iisus din Galileea, ca să fie botezat de către Ioan. Iar în acea vreme, Ioan tocmai spunea poporului :„Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căreia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălțămintelor Lui. Că eu v-am botezat cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt”.

Deci a venit Iisus să Se boteze, deși nu îi trebuia Botezul, ca Unul Care era curat și neîntinat, născut din Preacurata și Preasfântă Maică – Fecioară, fiind El Însuși izvorul a toată curăția și sfințenia. Însă, ca Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii întregi, ca „Miel al lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii,” a venit la râul, ca să le spele pe ele cu botezul pocăinței.

A venit la ape, ca să sfințească firea apelor: a venit să Se boteze, ca să ne pregătească nouă scăldătoarea Sfântului Botez; a venit la Ioan, ca acesta să fie pentru El martor nemincinos, ca unul care a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste El când Se boteza și a auzit glasul Tatălui din cer.

29

Și S-a cunoscut Ioan cu duhul și se smerea pe sine, zicând:„ Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?” Și Ioan avea trebuință cu adevărat de botezul cel de la Domnul, ca unul care era în păcatul neascultării, cel dus de Adam asupra a tot neamul omenesc.

Dar Domnul a zis către el: „Lasă acum că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. Și pogorându-Se Duhul Sfânt, ca un porumbel, peste Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”. Acesta era glasul Tatălui din cer, care întregea descoperirea Preasfintei Treimi.

Astfel, sărbătoarea se numește pe drept și Epifanie sau Teofanie adică Arătare, pentru că, pe de o parte, Iisus Hristos Se arată lumii fiind mărturisit de Proorocul și Botezătorul Ioan, iar pe de altă parte Se arată lumii pentru întâia dată în chip limpede taina Sfintei Treimi, cunoașterea adevăratului Dumnezeu și calea mântuirii așa cum ne arată și Troparul sărbătorii: „În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat Hristoase Dumnezeule și lumea ai luminat slavă Ție”.

Boboteaza – sfințirea apei

În ajun și în ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt la rugăciunile arhiereilor și preoților se sfințește Agheasma Mare.

Agheasma Mare are o slujbă specială care răscolește și pătrunde ființa credinciosului cu adevărat convins de efectele harului Sfântului Duh. Cerem lui Dumnezeu, prin rugăciunile întocmite de Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului din secolul al VII-lea ca apa aceasta să fie izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtarea puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească.

Ne rugăm de asemenea, ca ea să fie pentru cei ce vor fi stropiți sau vor gusta din ea „ spre curățirea sufletelor și a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfințirea caselor și spre tot folosul de trebuință.” În adevăr apa sfințită la Bobotează are putere binefăcătoare pentru mulți credincioși și pentru casele lor, ei păstrând-o cu sfințenie până în anul următor la o nouă sfințire a apei.

Noi credincioșii gustăm apa sfințită și ne amintim de marele eveniment de acum două milenii. Această apă este și simbolul unității și împăcării creștine.

Boboteaza este un cuvânt specific poporului nostru născut în același timp român și creștin.

De asemenea „botezarea” caselor a rămas obicei străbun și datină creștină și astfel mai primim pe preoți în casele noastre ca să le sfințească, să ne stropească pe creștet, spre a primi binecuvântare și sfințire de la Dumnezeu și gustând din apa care s-a sfințit să încercăm fiecare dintre noi să ne sfințim viața prin faptele noastre. În felul acesta vom cinsti Sfânta sărbătoare a Botezului Domnului, așa Îl vom preamări pe Dumnezeu.

30

in memoriam

Prof.

Născut pentru a se dărui

OLGA VĂDUVA

A

m avut binecuvântarea să-l cunosc pe părintele Doriță Iulian. În anul 1984 îmi începeam cariera de dascăl în satul Greci, comuna Osica de Sus. Am găsit un colectiv de cadre didactice deosebite, implicate, cu dăruire, ambiție și perseverență în procesul educațional.

Grădinița unde eu eram educatoare era în apropierea Școlii Gimnaziale Greci. Într-o zi, fiind timpul ploios, așteptam în cancelaria școlii ora de plecare. Nu erau mijloace de transport, naveta făcând-o atât eu cât și celelalte cadre cu autobuzul care ducea muncitorii la întreprinderile din Slatina, unde munceau.

În acele momente a intrat în cancelarie un tânăr preot, înalt, slăbuț, cu o figură blândă și un zâmbet larg îi lumina fața. Era părintele Iulian Doriță. Intrase în școală cu un coș cu prescuri, colivă și cozonaci. De la colegi am aflat că astfel de gesturi erau dese.

Părintele Iulian păstorea satul Greci de câțiva ani. După 1989 a predat și religia la școala unde activam și eu.

Ca profesor de religie fascina copiii cu carisma și cuvintele sale care convingeau și pătrundeau în adâncul sufletelor copiilor. Nu punea niciodată absențe sau note mici. De aceea copiii nu lipseau de la orele de religie. Metodele părintelui Iulian erau de altă natură, așa cum ne mărturisește Carmen Andrei, fostă elevă a dânsului, nepoata lui Nicu lui Mândroc, care a fost consilier parohial.

Citez: „Noi copiii îl iubeam pentru că știam că și părintele ne iubea, iar învățătura pe care o primeam era cel mai important lucru din lume.

Părintele nu ne dădea niciodată teme pentru acasă, dar noi din proprie inițiativă umpleam caiete întregi cu rugăciuni, desene ș.a.”

Cei mai mulți copii descopereau învățături datorită părintelui Iulian. Părinții lor nu aveau habar, fiind crescuți și educați în comunism.

Avea o servietă mare, plină cu daruri minunate, iconițe, cruciulițe, cărticele pe care le dăruia copiilor. Mulți dintre copii îl vedeau ca pe un „Moș Nicolae”, cel care aduce daruri.

Părintele a fost un om de o simplitate și o modestie ieșită din comun. Se spune că despre cei morți să vorbim doar de bine. Despre părintele Iulian nu putem spune decât lucruri bune, pentru că a fost un om cu adevărat bun.

A fost un preot iubit de săteni, omul care mai presus de interesele personale punea interesele oamenilor, mai ales ale celor nevoiași. Când cineva apela la dânsul cu câte o problemă, sărea și prin foc să o rezolve. De multe ori se întâmpla să nu aibă bani, dar găsea o soluție, se împrumuta și tot îl ajuta. Când mergea prin sat cu botezul, toți

31

banii pe care-i strângea îi dăruia copiilor mici și bătrânilor singuri și neajutorați.

Biserica unde slujea era arhiplină de enoriași la toate sărbătorile. Sunt oameni care spun că au avut binecuvântarea să-l cunoască pe părinte.

Oamenii veneau la el cu necazurile lor, iar el îi ajuta necondiționat. Îi spuneau tot ce aveau pe suflet în mod direct și așa se aflau într-o legătură puternică duhovnic- credincios.

O întâmplare povestită de Maria Florea a lui Ion Ghiocel: „În preajma Bobotezei, când părintele venea să dea cu busuiocul prin casele oamenilor, eu fiind mai mereu plecată de acasă, părintele nu a mai intrat la mine. Am ieșit și l-am strigat: “Ce părinte, asta nu e casă de oameni? De ce nu intrați și la mine?” Părintele a răspuns atunci blând: „Vin, vin, Măriucă, imediat! Nu te supăra!” Părintele a intrat în casă și pentru a o liniști pe Maria a stat pe pat și s-a odihnit puțin: „Vezi Mărie, dacă nu intram la tine unde mă mai odihneam eu?” Maria lui Ghiocel a fost tare mulțumită de onoarea pe care i-a făcut-o părintele, odihnindu-se puțin în casa ei.

Se spune că frumusețea preoțimii e un dar de la Dumnezeu. Frumusețea sufletului acestui preot consta în faptul că a știut să păstreze relațiile sufletești cu credincioșii săi. A primit mult respect și admirație de la enoriașii din Greci și nu numai.

Pe lângă calitatea de preot, părintele Iulian a fost și consilier local în cadrul Primăriei Osica de Sus în timpul mandatului primarului Augustin Coconu. În toți acești ani, prin activitatea de consilier a participat la multe proiecte de binefacere pentru locuitorii întregii comune. El a

32

rămas modest, cu dragoste pentru cei umili și săraci, indiferent de poziția socială pe care a avut-o în acei ani ca om implicat în politica locală.

A suferit de o boală incurabilă. S-a stins din viață la numai 56 de ani. Culmea, s-a născut și a murit în aceeași zi, 2 martie. (2 martie 1954 – 2 martie 2010). Când a murit a fost însoțit de sute de persoane din satul pe care îl păstorise, dar și din comunele vecine. Va fi plâns de persoanele dragi, iar unica fiică și soția nu-l vor uita niciodată. A fost înmormântat în cimitirul din satul său natal, Mărgheni.

Pe crucea de la mormânt scrie: „Când drumul vieții noastre aici s-a sfârșit,/Rămân cu durere spre necunoscut./ Drumul este lung și greu,/ Dar noi vom fi împreună mereu.” Aceste versuri au fost scrise chiar de soția părintelui.

Biserica Sfinții Constantin și Elena din satul Greci rămâne impunătoare, mărturie a dragostei

și credinței pentru oameni, oameni care au primit binecuvântarea părintelui Iulian. Învățătura părintelui a rămas și va rămâne mereu în inimile noastre, sprijin în momentele grele și speranță neclintită întotdeauna.

O cruce mare stă de veghe în curtea bisericii din Greci. Este crucea părintelui, ridicată de către credincioși din dragoste și recunoștință pentru vrednicul de pomenire, preot Iulian Doriță.

Actualul preot, George Maricescu, urmează întru totul exemplul părintelui. Cu un har preoțesc la fel de mare, părintele Maricescu arată tuturor copiilor crucea părintelui Iulian, ca și ei să cinstească pe cei morți și să le sădească în suflet respectul pentru oamenii noștri care pot fi luați ca model.

Cu mare admirație, mă rog cerului și lui Dumnezeu spunând: „Doamne, odihnește sufletul robului Tău, preot Iulian Doriță!”

33

in memoriam

Constantin Drăgan (1925 – 1952)

S

-a născut în anul 1925 în comuna Osica de Sus, părinții fiind Smaranda și Dumitru Drăgan. Era mezinul familiei – al șaptelea copil.

A absolvit cursurile Liceului „Ioniță Asan” din Caracal. Cunoaște limbile franceză și germană.

Vorbea în franceză și citea în germană.

A avut preocupări literare din copilărie.

Improviza povestioare, uneori rimate, care amuzau familia, mai ales în serile de iarnă. A scris versuri și proză influențate de lecturile specifice vârstei și de visurile adolescentine.

Tot ce a scris a dedicat ulterior fratelui său Florea, dispărut pe front.

Era un tip sensibil ca toți ftizicii, un visător, conștient însă de faptul că va pleca din lumea asta prea devreme.

Citea foarte mult și nu doar literatură. Căuta compania celor care citeau la rândul lor, unul dintre aceștia fiind doctorul Rapițeanu, medic și prieten. În discuțiile lor abordau și elemente ale filosofiei marxiste axându-se asupra impactului acesteia în lume.

La 1 aprilie 1950 s-a căsătorit cu Elena, femeia pe care o iubea. În luna august s-a născut fiul lor, Damian. În iulie fusese diagnosticat cu T.B.C. pulmonar și s-a internat în spital. În septembrie, când a venit acasă, soția îl părăsise. A rugat-o să revină la domiciliul conjugal, dar ea a refuzat, temându-se, probabil, să contracteze bacilul. Divorțul s-a pronunțat în anul următor. Deși instanța îi încredințase mamei copilul, aceasta a refuzat să-l crească și l-a dus la Casa Copilului din Craiova. Avea să ia copilul acasă peste ani, la insistențele celui de-al doilea soț, care l-a trecut la numele său. În glumă, Rapițeanu îi spunea lui Constantin că mai degrabă ar trebui să învețe limba rusă, aceasta fiind de viitor. Constantin zâmbea trist, știind că pentru el totul era contra cronometru. Încerca să acumuleze cât mai multe într-un timp foarte scurt. Înghițea informațiile cu nesaț, precum aerul. Au încercat să-l salveze, dar nu s-a putut. Au făcut rost și de PAS, medicamentul despre care se spunea că face minuni în tratamentul pulmonar, dar în zadar.

S-a stins în dimineața zilei de 30 septembrie 1952, la numai 27 de ani.

Este înmormântat în cimitirul vechi alături de fratele său mai mare, Gheorghe. Pe cruce este trecut și Florea, fratele dispărut în cel de-al Doilea Război Mondial.

34

35

36

37

38

datini și tradiții

Barometre populare Prof.

VIRGINIA LĂPĂDATU

„Putem vedea pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și fructelor, pe acesta studiind creșterea și scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului astrele care se grăbesc să ajungă lângă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală.” (Iordanes, Getica) Oamenii aceia erau străbunii noștri, permanent în mijlocul naturii, folosindu-i toate darurile pe care aceasta i le oferea. Au observat în timp transformările din jurul lor și au constatat că între fenomenele naturii se creează legături cu implicații directe în viața lor. Din motive practice și le-au însușit apoi le-au transmis ca necesitate din generație în generație.

Comori „la vedere”, au ajuns păstrate cu sfințenie și completate de-a lungul anilor până în vremea noastră. Și noi, cei de astăzi, ne îndreptăm privirile spre cer și urmărim semnele pe care ni le trimit aștrii, norii, vântul ... Observăm comportamentul viețuitoarelor și constatăm, la rândul nostru, pertinența observațiilor făcute de înaintași. Aș numi acesta comori seculare „barometre populare”.

1. Bolta cerului a fost și rămâne o permanentă sursă meteorologică.

Spuneau osicenii mai bătrâni că atunci când tună de la Cornu – Caprii (sud-vestul Osicii), plouă sigur. Când soarele se uită îndărăt (cer roșu, lumină spre apus), vremea va fi frumoasă, iar când cerul este roșu dimineața, va ploua. Va ploua și dacă apusul soarelui este întunecat de nori groși.

Ploaia de dimineață nu ține mult; cea care vine repede, se duce tot repede. Oricât de mică este ea, oprește vântul cel mare. Dacă după ploaie norii se lasă în jos și par a se amesteca cu pământul, vremea va fi frumoasă.

Când, după ploaie, pământul se usucă rapid, vom avea vreme rea. Dacă după vreme rea se lasă ceața, timpul se îndreaptă, iar dacă ceața se lasă pe vreme bună și după ce se ridică norii, asistăm la o schimbare iminentă a vremii.

Plouă sigur când curcubeul este dublu, iar culorile lui sunt intense.

Când fulgeră și nu sunt nori, e semn de vreme frumoasă și călduroasă. Tunetul persistent aduce o bură de ploaie sau vijelie.

Norii alb – sidefii aduc grindină.

Vânturile care se pornesc ziua sunt mai puternice decât cele de noapte. Dacă după un astfel de vânt cade brumă groasă și apare ceața, vremea se strică.

Cercurile alburii din jurul lunii, soarelui sau stelelor anunță ploaia.

Luna curată și luminoasă, fără pete și fără cerc roșu aduce vreme frumoasă. Dacă discul ei este roșu, cu 2 – 3 cercuri împrejur și pete negre, vremea se va înrăutăți.

Vara, dacă luna este roșie când apare, a doua zi va fi vreme caniculară. Dacă atunci când răsare cerul este limpede, vremea va fi frumoasă, căldura suportabilă.

Când stelele par mai mari decât în mod obișnuit și mai aproape unele de altele, vremea se va schimba.

39 2. Ce semnale meteorologice ne transmit animalele, păsările și insectele

3. Semnale despre vreme ne transmit și obiectele de pe lângă casă

Când porumbeii se așază pe acoperișul magaziei sau al hulubăriei cu capul spre răsărit, dacă nu va ploua în acea noapte, ploaia va fi iminentă în ziua următoare. Dacă se duc pe câmp și intră târziu în hulubărie, vremea va fi bună. Când rămân prin curte și se culcă devreme, va ploua. Ploaia nu este departe nici atunci când albinele intră în stup înainte de asfințitul soarelui.

Plouă când ciorile se trezesc prea de dimineață și fac zarvă mare.

Dacă găinile se scaldă în praf și își zbârlesc penele, e semn că se apropie ploaia, iar dacă porcul aleargă pe bătătură cu paie în gură, se strică vremea. Până dimineața va începe să ningă.

Când pisica se spală cu lăbuța dreaptă, vremea va fi frumoasă; când se spală cu lăbuța stângă, vestește vremea rea.

Plouă și când rândunelele zboară la mică altitudine.

La apropierea ploii, păunul strigă, bibilica se urcă pe ceva înalt, gâsca se agită, gâgâie, își întinde aripile și se scaldă în apa gropanului, broasca orăcăie, iar cucuveaua începe să cânte.

Vremea va fi frumoasă când greierii și privighetoarea cântă noaptea întreagă.

Acțiunile păianjenului prevestesc vânt sau ploaie când își strâng firul de la plasă. Dacă le lungește sau își țese pânza în continuare, vremea va fi bună. La fiecare 24 de ore, își schimbă firele.

Când aceste schimbări se produc seara, înainte de apusul soarelui, vremea va fi frumoasă.

Când muștele pișcă rău va fi vijelie, iar când liliecii ies în număr mare, vremea se va îmblânzi.

Se zice că atunci când berbecii și caprele se bat, iar vacile în loc să pască se culcă, atunci va ploua. Când câinii își fac groapă în pământ, vremea se schimbă.

Dacă fierul toporului lucește, vremea va fi bună. Dacă este decolorat și coada nu alunecă pe mână, va ploua.

Când acoperișul din fier al casei este uscat, vremea va fi frumoasă. Dacă prinde umezeală și capătă tentă albastră sau roz, atunci va ploua în curând.

Când funinginea de pe fundul tingirilor și tuciurilor se aprinde, vine frigul. Se strică vremea și când fumul de pe coș în loc să urce spre cer, coboară spre pământ. Va ploua și când mirosurile se răspândesc mai repede și sunt mai persistente.

Feriga anunță ploaia când își desface larg frunzele. Dacă urmează o perioadă secetoasă, frunzele se strâng și se răsucesc. Când snopii de grâu atârnau mai mult decât de obicei, era semn de ploaie. Între timp, acest barometru s-a pierdut, seceratul manual fiind înlocuit de cel mecanic.

Cert este că într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, multe dintre ele vor fi uitate, mijloacele științifice de informare meteo fiind acum la îndemâna tuturor.

Poate peste ani, câțiva urmași de-ai noștri vor deschide revista „Rădăcini” și mirați vor afla despre înaintașii care citeau cerul, deslușeau semnalele transmise de viețuitoare și, din curiozitate, vor urmări comportamentul animalelor din jurul lor sau semnele cerului și vor exclama: „Doamne, cât de deștepți erau înaintașii noștri!”.

Curiozitatea omenească este într-o continuă efervescență, știința într-o revoluție permanentă. Omul este preocupat astăzi de spațiul extraterestru, dar elementele practice, terestre, ne determină să luăm în seamă, în continuare, și ceea ce a reprezentat pentru străbunii noștri „știința veche”, perpetuată până în zilele noastre.

40

datini și tradiții

Costume populare lucrate sau recondiționate de Veronica Vărzaru

41 Dintotdeauna am privit cu admirație fetele care la festivități se îmbrăcau în costume naționale. Îmi plăceau în special iile lucrate pe pânză fină din tort sau pe marchizet și cu motive florale deosebite. Purtam și eu la serbări ia de la bunica sau întregul costum împrumutat de la femeile din sat. Pe atunci nu mă gândeam că voi ajunge să cos costume populare. Însă nevoia te învață. Îi aveam la grădiniță pe Cornel și Mariusică.

Se apropia serbarea și nu găseam costume populare pe măsura lor. Așa că m-am apucat de lucru. Nu mi-a fost greu să croiesc pentru că învățasem ceva croitorie. Știam să cos pe etamină, pânză și marchizet pentru că bunica nu concepea ca o fată să nu știe să coase.

Veronica Vărzaru în articolul Despre noi, femeile... De ieri și de azi, de Virginia Lăpădatu, în ediția precedentă a revistei „Rădăcini”

42

Lucrez costume naționale pentru femei și bărbați de vârste diferite și separat lucrez ii, fote, șoarțe, brâuri...

Recondiționez elementele componente ale costumelor populare vechi pe care le primesc din diverse colțuri ale țării.

Veronica Vărzaru

43

datini și tradiții

DUMITRU (ADI) STANCA, Colonel rez.

Comunitatea de rromi căldărari din Osica

Preambul

Ideea scrierii acestui articol a pornit atât de la necesitatea socială și reală de a lăsa în scris o mărturie despre această comunitate, cât și de la acea curiozitate specifică oricărui om când vine vorba despre această etnie diferită, cu reguli și obiceiuri mult mai adânc înrădăcinate în viața lor cotidiană.

Documentarea s-a dovedit a nu fi tocmai facilă, pe de o parte datorită lipsei unor înscrisuri care să poată fi studiate, iar pe de altă parte datorită reținerii acestor oameni de a se confesa în legătură cu viețile lor și ale înaintașilor lor.

Auzisem despre un studiu făcut de doctorul Voicu Dobre, în care ar fi fost evidențiată genealogia familiilor de rromi din Osica, însă se pare că documentul s-a pierdut sau a fost distrus din cauza unor condiții improprii de depozitare. Cel puțin acestea sunt răspunsurile pe care le-am primit. Împreună cu Marius Dumitrașcu am reușit totuși să avem o discuție cu Năsturel și cu câțiva dintre copiii și nepoții lui. De la ei și de la cei care au mai acceptat să ne asculte, am obținut cu greu câteva fotografii și o serie de informații din care, pentru început, se va naște acest articol.

Am stabilit cu ei că preferă să li se spună țigani. Așa au pomenit și nu le este rușine cu acest apelativ.

Cine sunt și de unde au venit. Scurt istoric – începuturile.

Istoria comunei Osica de Sus nu ar fi completă fără povestea comunității de rromi, o comunitate specială din multe puncte de vedere, care nu de puține ori a reușit să se facă remarcată!

Ne-am obișnuit să-i știm la marginea satului, către Olteț, cu corturile instalate în curte și cu catârii lăsați în voie să pască pe Vale spre târg.

Aveau copii mulți, care se jucau gălăgioși și desculți prin țărâna ulițelor. Uneori dispăreau, plecați fiind cu toată averea și cu familiile încărcate

în căruțe, ca să-și vândă produsele prin alte localități din țară.

Sunt prezenți în gospodăriile celor mai mulți dintre noi prin obiectele pe care le folosim din când în când, sau pe care le-am folosit cândva: căldările de aramă în care femeile făceau săpunul sau fierbeau apa pentru spălatul rufelor, cazanele de țuică, fărașele cu care strângeam gunoiul sau ibricele de tămâiat. Pentru cei care nu știu ce sunt ibricele de tămâiat, se cuvine să facem o mică paranteză pentru explicația cuvenită: sunt niște recipiente cilindrice din tablă (uneori din aramă), cu un mâner lung, în care femeile aprindeau cocenii de porumb ca să aibă jar când ajungeau la cimitir să-și tămâie morții.

Totuși apar întrebările: Cine sunt ei? De unde au venit?

Din spusele celor cu care am vorbit, primii lor înaintași s-au așezat aici cândva în perioada interbelică, fără însă să se statornicească.

Năsturel, pe numele lui adevărat Mihai Gheorghe, încearcă să refacă din memorie arborele genealogic al înaintașilor. „Era tata Mihai Gheorghe, tica – Ion Mihai, Cocioală, Fluture, Marcu a venit la urmă”. La început veneau cu

44

Mihai Gheorghe Năsturel și soția sa, Lucica, acum decedată

corturile, pe care le așezau cam pe locul unde sunt acum casele lor.

Nu-și cunosc obârșia. Umblau dintr-un loc în altul, până îi gonea Miliția. Și în această privință, Năsturel vine cu un comentariu care ilustrează caracterul nomad al traiului lor: Măi țigane, îți arde satul!

N-am treabă (de fapt, e o expresie mai plastică) ... mă mut în altul.

Primele familii, în număr de patru, cu aproximativ 19 – 20 de membri s-au instalat efectiv la marginea comunei în prima jumătate a anului 1955 și au rămas aici definitiv. Au continuat totuși să-și ducă traiul nomad, Năsturel fiind născut la Malu Mare, în cort, iarna. „Tata s-a încălecat pe

Mihai Elisaveta Veta Țiganca

cal și s-a dus să-mi scoată certificat de naștere”. „În tinerețe îmi plăcea să merg cu cortul. Mergeam la Osica Mică, la Fălcoiu, la Blaj, la Voineasa”.

Dintre cele patru familii, cea mai numeroasă era cea a lui Mihai Ioniță, care împreună cu soția sa Fila, au avut șase copii („4 copii și 2 fete” – așa cum ne-a relatat Mihai, un bărbat cu un picior amputat): Mihai Gheorghe, Mihai Cocioală, Mihai Fluture și Mihai Marcu, iar numele fetelor nu l-am putut afla.

Dintre toți băieții lui Ioniță, singurul însurat la acea vreme era Gheorghe, sau Ion Țiganul cum îl știa toată lumea, care la rândul lui va avea 3 băieți împreună cu soția Elisaveta (Veta Țiganca): Mihai George, zis Năsturel, Mihai Mihai, zis Mihăiță și pe Ceașcă.

Familia Mihai a rămas cea mai numeroasă până în prezent, trei sferturi din comunitate purtând acest nume. Alte familii mai sunt Stănescu, Teodorescu, ș.a.

După instalarea definitivă în Osica de Sus, chiar dacă ei încercau să se așeze undeva mai în interiorul satului, bătrânii amintindu-și și astăzi că prima lor așezare a fost pe lângă Găman, autoritățile i-au izgonit până s-au stabilit definitiv la marginea satului, unde îi știm dintotdeauna.

Dar nici aici ei nu au găsit acea liniște pe care și-o doreau. Li s-a confiscat aurul care pentru ei însemna efectiv TOT, apoi li s-a interzis să muncească în diverse întreprinderi sau cooperative de stat. Singura lor sursă de venit incontestabilă era confecționarea cazanelor, sau a altor obiecte din aramă.

Mihai Gheorghe Ion Țiganul, bulibașă, 1926-2017

Năsturel cu tabloul mamei sale, Veta

45 Neavând alte surse de venituri, erau nevoiți să fure de pe terenurile CAP-ului. Pentru acest fapt nu de puține ori au fost urmăriți de miliție, milițianul Popescu rămânând în memoria lor ca un adevărat torționar. Un episod, relatat de ei, al acestei vânători de țigani prinși la furat, s-a produs la începutul anilor `80, când tânărul agent Rotaru i-a urmărit înfuriat și a intrat peste ei în gospodării. Chiar în gospodăria lui Ion Țiganul, milițianul a lovit-o pe soția acestuia Veta în abdomen atât de tare cu bocancul (care avea bot din fier), încât femeia a murit câteva ore mai târziu din cauza hemoragiei și a durerilor cumplite.

Organizarea socială ținea cont de familii, iar bulibașa era reprezentantul comunității și cel care împărțea dreptatea. Din 1955 conform relatărilor, succesiv, au avut rolul de bulibașă următorii bărbați: Mihai Ioniță – bunicul lui Năsturel (cel mai bătrân din comunitate), Mihai Gheorghe (Ion), Mihai Cocioală, Mihai Fluture, iar astăzi Mihai Banul..Astăzi, bulibașa se pare că are doar un rol simbolic, fiecare familie fiind pe cont propriu. Soția lui Moș Mihai a fost Fila, iar soția lui Cocioală a fost Papina, adusă de la Melinești. Țin foarte mult la ramura din care fac parte, aceea a căldărarilor și nu acceptă să fie confundați cu alții. Cu „costorarii” – cei care cositoreau căldările de aramă, de exemplu. „Noi nu costoream căldări. Ăia erau alții. Costache (cel care cositorea) era din Caracal”.

Căsătoriile s-au făcut tot în interiorul etniei.

Soțiile, altă dată, se cumpărau din comunitățile țigănești din zonă. „Pe a mea am luat-o de la Coșoveni” – zice Năsturel. Și la cumpăratul nevestelor era diferență între ei. Căldărarii plăteau cu mahmudele (monede din aur), iar costorarii și rudarii dădeau cai în schimbul femeilor.

Aurul a fost motiv de persecuție din partea Securității și a Miliției. Deținerea de metale prețioase era interzisă în regimul comunist, iar aurul deținut de țigani era confiscat prin descinderi periodice efectuate de Miliție. De cele mai multe ori, monedele erau obținute prin violență fizică, însă se întocmea un proces-verbal „că ai dat aurul de bună voie”. „Tata era bătut des de Popescu (șeful de post din Osica). Îi băteau pe ai noștri pe unde îi prindeau. Dacă dădeai doi galbeni mari, scăpai”. După 1990 aurul s-a returnat, însă cei care nu au mai păstrat procesele – verbale nu au mai recuperat tot ce li s-a confiscat.

terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Mihai Ioniță a fost unul dintre țiganii deportați. În momentul deportării familiei sale, Ioniță avea un singur băiat, pe Gherorghe, în vârsta de 14 ani. Al doilea băiat, Cocioală se va naște chiar pe pământ rusesc, la Varvarovska (o localitate aflată în prezent pe teritoriul Ucrainei), cel mai probabil în anul 1940 („la Vizorovska în URSS” – zicea Mihai). Ceilalți doi băieți, Fluture și Marcu s-au născut după întoarcerea lui Ioniță și a celorlalți în România.

Din poveștile transmise de ei, au fost supuși unui regim inuman de supraviețuire, fiind „vânați” atât de nemți cât și de ruși. Un adevărat genocid amplificat de lipsa adăposturilor, de lipsa hranei, de frigul iernii și de bolile provocate de șobolanii și de păduchii cu care „conviețuiau” în lagăr.

Acele groaznice întâmplări pentru care omenirea încă nu găsește răspuns va rămâne în memoria țiganilor ca un iad în care nu ș-ar dori să mai ajungă nimeni, niciodată.

Deportarea

Această trecere succintă în revistă se vrea a fi un imbold la adresa comunității țigănești.

Așteptăm de la ei să fie mai cooperanți și să ofere mai multe informații (eventual să scrie ei) despre strămoșii lor, despre tradițiile și meșteșugurile care îi caracterizează.

Cea mai tragică perioadă pentru ei a fost deportarea în lagărele din Transnistria sau din vestul URSS, începută în anul 1940 la ordinal mareșalului Ion Antonescu și încheiată odată cu

Prezentul

Comunitatea continuă să trăiască într-un amestec de tradiții și modernitate. Fiind oarecum marginalizați, și-au păstrat tradițiile într-un mod remarcabil. Țin de religia ortodoxă, iar la Biserică merg cu toții când ce se termină slujba de Înviere, după ce se luminează, ca să ia paște. Priveghiul morților se face în jurul focului aprins în curte, iar pomenile se fac în rânduiala obișnuită.

Nu se amestecă, prin căsătorie, cu alte ramuri ale etniei. „Costorarul o ia pe a lui, căldărarul o ia pe a lui, rudarul o ia pe a lui” și tot așa.

Copiii lor frecventează școala.

Strada lor s-a umplut de case. Nepoții și strănepoții primilor veniți au cumpărat casele vecinilor, le-au demolat și și-au ridicat altele. „Colea era Mitică a lu Căpățână, pe colț era al lu Bobu, dincolo Fănică al lu Voinea. Mai este doar dincolo peste drum un român”.

Din alte părți nu au mai venit alte familii de țigani să se stabilească alături de ei.

Căruțele, catârii și corturile sunt simple amintiri ale celor mai în vârstă. În același timp, continuă să-și etaleze bogăția prin podoabele din aur pe care le poartă deopotrivă bărbații și femeile.

46

amintiri din copilărie și după

MARGARETA SPĂTARU

S

Rădăcinile hrănesc amintirile

e auzea ultimul cântat al cocoșilor, înainte de ziuă. Curând, negura nopții începea să se destrame făcând loc răsăritului de soare. Începeau să se aprindă luminițele prin case.

Osica se trezea pentru o nouă zi. Primii plecau ceferiștii, în uniformele lor albastre, grăbiți să intre în tură. Urmau cei care lucrau pe câmp, în căruțe sau pe jos. Vitele ieșeau și ele pe ulițe și de acolo se îndreptau, formând o cireadă, spre vale, în Vlăduleni, unde era pășunea. Începeau să treacă femeile ce lucrau la Regie. Lipăind din papuci, cu șorțul încins în brâu, gureșe, întețeau și ele pasul strigându-și câte o surată la poartă.

Cumpenile fântânilor din răscruci începeau să scârțâie, iar lanțurile celor din curți să zornăie.

Fiecare uda și dădea cu târnul prin curte și în fața casei, pe uliță. Câinii hămăiau făcându-și rondul prin curți, iar cârdurile de gâște ieșeau pe drum gălăgioase. Se mai auzea câte un copil plângând și păsărelele prin pomi care își începeau ciripitul. Era viața satului, care se depăna cu precizie de ceasornic, asemeni unui ritual de secole. Plugarii, crescători de animale pașnici, trăiau între coordonate bine stabilite: pruncii, muierea, bătătura și ogorul. Cu vremea, de nevoie, unii migrau spre orașe „să se arănească”. Și toate se făceau neabătut și neostenit, ca și nunțile și botezurile sau înmormântările, așa cum le făcuseră și moșii lor, în credință și datină, forțe uriașe ce au întreținut „focul viu” al existenței lor, de la începutul începutului.

Osica își avea și ea locul ei sub soare.

Iar eu eram un pui de osicean prin adopție, născut la București și adus în vacanță să crească și să zburde sub cerul ei. Mă trezea întotdeauna o rază de soare ce-mi mângâia obrazul.

Eram în vechea casă a bunicilor mei. În odaia în care dormeam de când aveam 3 luni și până la 16 ani, când au dărâmat-o și au ridicat-o pe cea actuală. Trezită, primul lucru pe care-l vedeam era peretele dinspre răsărit, unde trona icoana Preacuratei cu Pruncul. Sub icoană se găsea o ladă de zestre, prezentă în fiecare casă. Pe ea erau așezate covoare, velințe, scoarțe. În ladă erau cămăși de borangic cu fir de mătase și fluturași

aurii, lucrate de muma sau străbunica, cu trudă și migală, în serile lungi de iarnă, la flacără de lampă cu gaz agățată în perete. Tot în ladă se mai găseau marame din alt veac și straiele pentru ultimul drum. Pe pat erau cocoțate perne mari și mici, care de care mai gogonată.

La capătul patului se găsea soba cu o ulcică smălțuită, cu un mac roșu și o albăstrea parcă atunci culese din lanul de grâu. Casa era foarte veche, ridicată de moșii bunicului meu. Tipică zonei, cu odăi puține, dar spațioase. Zidurile erau ridicate mai întâi cu pietre de râu (cca 1 m) și continuate cu cărămidă. Tot din pietre de râu era și scara ce ducea sus în prispă. Între timp, casa mai suferise niște modificări și reparații. Tica ne spunea că atunci când o ridicaseră moșii, în jur erau bordeie, deci avea aproximativ 110 ani.

Acum, trezită, auzeam „trinul de 9” și gurluitul porumbeilor din spatele casei. Încercam să ghicesc ce se întâmplă dincolo, „la foc”, adică în bucătărie. M-am dumirit când am simțit mirosul de pâine coaptă-n „țăst” și de lapte proaspăt fiert.

Muma scosese pâinea cu cârpătorul și acum o aducea în casă să se răcorească. „Fete, să nu rupi din ea, că se încrudează. Uite aici lapte și pitușcă”. După ce mâncam, ieșeam „la foc” unde Tica, așezat pe scăunelul cu trei picioare, scormonea jerăgaiul din vatră. Se uita la mine zâmbind și știa ce urmează. După o raită prin grădină și câmp, urma o poveste, pentru că Tica era „o carte de povești”. Făt-Frumos plecat să apere țara și Ileana Cosânzeana erau din partea locului. Îmi mai povestea Tica de Firica, o fată frumosă „...auziseră și turcii la Stambul și veniseră să o ia „conform obiceiului”; amintea și de „răzbelul din 77”, când turcii fuseseră biruiți de creștini și după ce au fost lăsați la vatră au devenit agricultori și negustori.

Veneau din sudul Dunării cu căciuli pline de icoșari, țechini și podoabe. În schimbul lor căpătau grâu, porumb etc. Ai noștri se duceau și făceau negoț cu ei. Moșul lui Tica luase de la ei răsaduri, puieți de citrice, arbuști cu fructe exotice. Plantase în grădină un smochin ce crescuse în timp. Eu și sora lui Mircea, Ioana lui Minică, în timp ce ne jucam, ne ascundeam după el.

47 Multe povestea Tica, mai ales iarna, la gura sobei. A murit când aveam 17 ani, în vacanța de primăvară. Nu mai puteam să-l văd în poarta casei, bucuros când veneam în vacanțe, trist și lăcrimând când plecam. Adierea vântului de primăvară, zefirul ce zbicise pământul și înmugurise pomii, căuta să ne usuce lacrimile. Vatra parcă nu mai era vatră, se terminaseră poveștile.

Simțeam că se încheiase un capitol din viața mea. Peste ani am sădit în sufletul copilului meu icoana luminoasă a bunicilor mei. Adesea, îmi deșertam „sacul cu amintiri” pentru că eu și mama deveniserăm, la rândul nostru, „o carte de povești” moștenită de la Tica.

Când tatăl meu a venit la Osica să cunoască familia mamei a fost impresionat de felul în care a fost primit. Cu brațele deschise, cu iubire. Tata a găsit aici familia pe care n-a avut-o niciodată, credință și datini. Singurele „neînțelegeri” cu cei de aici au fost că ei ne răsfățau prea mult, iar nouă ne crescuseră „cornițele”. Muma, îndârjită, le ațâța bățul părinților mei „...machea, lăsați fetele-n pace, nu le bateți voi acilea pe bătătura mea! Auzirăți?”. Tica, împăciuitor și glumeț, ne lua la jucat: Bâr oiță la poiană, Bâr oiță, bâr, Că te ia lupul la goană, Bâr oiță, bâr, Te sucește, te-nvârtește, Bâr oiță, bâr, Până când te ameșește, Bâr oiță, bâr. Și uite așa, Tica dădea cearta și supărarea pe veselie. Mititică fiind, mă urcam pe genunchii lui și-l trăgeam de barbă, spunându-i „Tica – barbă”.

Așa a rămas în evocările noastre. Umbla cu tata prin grădină, pe câmp, se întâlneau cu nea Nicu lui Banță și nea Minică al mumei Stăncălia cu care făcuse cătănia în același leat. Alteori plecam la ai lui Polizu. Acolo eram primite cu zarvă și bucurie. Tica Polizu, un uriaș blând cu ochii ca

cerul și suflet de copil, muma Polizoaica ce se învârtea în jurul nostru, țaica Constanța verișoara mamei cu gura până la urechi și cu Luxa în brațe, nea Costică și-n sfârșit, verișoarele mele.

Tica Polizu mă lua în brațe și mă suia în tractorul plin de paie, unde se cocoțaseră și niște găini obraznice. Și-n timp ce ne jucam, ai noștri se așezaseră „la un pahar de vorbă”. În ciuda tuturor persecuțiilor îndurate, Tica Polizu și ai mei nu-și pierduseră „CREZUL”. Se bucurau de fiecare răsărit de soare, de toate sărbătorile creștinești, cu sufletul deschis și speranță-n Divinitate, de nașterea unui prunc, de un pom înflorit, de vecinii, prietenii și rudele care le călcau în bătătură.

Cu timpul, joaca noastră s-a mutat în Dealul Viilor. Eram o ceată de copii zburdalnici, bezmetici, ce puseseră stăpânire pe dealul ce vuia de joaca și de bucuria noastră. Fiecare voia să fie mai dihai decât altul, să sară, să alerge sau să cânte. Ne asemuiam cu florile sau cu pomii.

Cosițele aurii ale Janei se pierdeau în lanul de grâu și două albăstrele luceau în ochii ei; arămiul și chihlimbarul toamnei se scăldau în ochii și în pletele Filei.

Eram și noi niște flori plămădite și născute din seva Osicăi. Doar seara ne alunga din deal.

Plecam cu părere de rău și pe drum întorceam capul spre deal, asigurându-ne că este acolo și ne așteaptă mereu. Gălăgioși, ne opream și râdeam în hohote până la lacrimi de poznele noastre. În capul tarlalei la ai lui Nodu, ne despărțeam și ne promiteam „strașnic” ca a doua zi s-o facem mai lată. Hărmălaia noastră veselă se ridica în văzduh și în cele 4 zări, în infinitul Univers. Și de acolo, dacă s-ar fi întors, ar fi plouat cu lumina, fericirea și iubirea din sufletul nostru.

Doamne! Ce clipe de neuitat, luminoase ca soarele, ca roua-n zori, ce aduc după atâta amar de ani, alinare sufletului nostru călător pe potecile „copilăriei de aur”, la Osica.

18 septembrie 2020, București

48

osiceanul de cinste

Din jurnalul doamnei Ileana Raicea

11 octombrie 1972

S-a revărsat Oltețul

E

zi de toamnă. Astăzi, 11 octombrie 1972 este o zi frumoasă. Soarele pripește de parc-ar fi vară. Toată lumea este afară, că de opt zile și de opt nopți parcă murise satul, credeam că nu mai vedem zi cu soare. A plouat zi și noapte întruna. Aveam pe câmp munca mea de toată vara. Nu putusem să culegem porumbul decât în Dealul Bobului. Mai aveam în Bârza și la Olt. În această dimineață am plecat la grădiniță la Tănțel să văd ce-i trebuie când, pe drum, ce vad? Lume, ca la horă, se ducea la Olteț să vadă ce nu mai văzuse. Se revărsase Oltețul și era la Manda lui Pliciu, la gard. Când crescuse luase cu el nu numai puntea, ci și piciorul de ciment al ei. Minune dumnezeiască! Pe Petrov, dincolo de târg îl inundase.

Olteț, Olteț blestemat, Ce vii mare, tulburat Ori la coadă te-a plouat

Ori vreun mal ți s-a surpat?

Cine mi te-a supărat De vii așa tulburat Și cu jale-amestecat?

Doamne, ce poruncă Dumnezeiască a fost în această săptămână?! Oltul din partea cealaltă, la fel.

Mi-am amintit acum primăvara anului 1970, pe 28 mai, când s-au mutat oamenii din satele vecine la noi. Doamne, ce mi-au mai văzut ochii în acea seară!... Veneau grecenii și tomenii parcă erau o ploaie, cu căruțele cu strânsura de-o viață, cu vitele și cu copiii. Armata și cu miliția îi scoseseră forțat din case și îi aduseseră la noi în sat din cauza revărsării Oltului. Parcă se spărsese satul nostru. Credeam că e sfârșitul lumii.

Dar cei de pe Mureș, acolo ce-o fi fost?... Doar jale.

Doamne, simțeam că nu mai am putere să mai fac treabă, așa de tare mă durea sufletul. Mă închinam și mă rugam la Dumnezeu să ne ajute să mai trăim pentru copiii noști, să-i facem mari.

Aceste zile de jale vor rămâne înscrise nu doar în jurnalul meu, ci și în istorie.

49

50 6 aprilie 1976

A ars moara lui Tache Caliopol

Ce dureroasă a fost noaptea lui 6 aprilie 1976 pentru comuna noastră! Moara lui Tache Caliopol a luat foc. Cred că așa ceva n-oi mai vedea niciodată. Când ne-am dus dimineața să vedem ce s-a-ntâmplat am văzut fum și jale.

Toată lumea se mira de această întâmplare.

Toată tocăria arsese. Grinzile și fiarele se topiseră. Mai rămăsese temelia din cărămidă. Când am văzut așa ceva m-am îmbolnăvit. Parcă a fost o poruncă de Sus. Ne-a povestit Nelu lui Roșu care asistase la stingerea incendiului, cum militarii și pompierii s-au luptat cu flăcările. Totul era ca într-o scenă de film. Patru mașini de miliție veniseră să cerceteze cum și ce a provocat această imensă pagubă, acest simbol al comunei noastre.

Eu mă gândeam și câteva rânduri compuneam: Cu câtă dragoste-ai muncit Comuna de-ai îmbogățit!

Dar dup-atâta munc-a ta

Te-a-mbolnăvit inima rea.

De-atâta foc și jale grea

Când nu ai mai putut răbda

De lângă lume ai plecat.

Și-acum spre anii 2000

S-aleasă praful de moșii.

Așa o fi fost blestemată această moșie să nu mai rămână din ea doar zidurile. Ca o biserică părăsită.

4 martie 1977 Cutremurul

Frunzuliță matostat Fraților, ce s-a-ntâmplat?

S-a-ntâmplat mare păcat, Jale mare, îndurerată, De multe lacrimi udată.

Ziua de 4 martie 1977 a fost frumoasă și caldă. Atât de caldă încât am terminat de tăiat via la mama, la Carieră. Seara era plăcută, stăteam la televizor. Era un film bulgăresc, când la ora 9 și 25 de minute a fost un cutremur de neuitat.

Doamne, cât de mare ești! Doamne, cât de supărat oi fi pe noi! Cred că această seară a rămas scrisă în inima întregii țări. Asta a fost de Sus de la Domnul, care n-o fi mai putut răbda atâta necredință în neamul nostru românesc. Pe fețele și în ochii tuturor citeai numai tristețe. Așa cum spun și epistolele, ne va trimite Domnul cutremure, secetă, ne va inunda…

Cred că nu mai e mult și vom pieri de pe acest pământ.

Ca să fim în siguranță, ne-am dus copiii, toți de pe linia noastră, la Costică al lui Boboc în magazia de tutun. Am improvizat paturi din snopi de coceni, am adus pături și plăpumi, i-am învelit și au dormit acolo până dimineața pentru că eram speriați ca nu cumva să mai vină alt cutremur.

17 noiembrie 1982

Moartea Doctorului Ion Ciocan

În dimineața zilei de 17 noiembrie 1982, mergând spre Oana, m-a oprit tanti Nicolița lui Dismancioc și mi-a zis: Ileană, ai auzit că domnul doctor Ciocan a murit?

Când am auzit m-am înmuiat toată. Frațior, vă spun drept că sufletul meu era o rană, că inima îmi luase foc. Simțeam că în gâtul meu erau numai noduri.

Doamne, ce om a fost! Cred că n-a existat om ca dânsul așa apropiat de casa părintească, de satul natal care i-a fost drag cu adevărat, de curtea care era ca un rai atunci când venea și stătea în concediu. Ce curte veselă și înfloritoare avea, parcă râdea ca și dânsul! În dimineața zilei de 21 noiembrie 1982 s-a auzit clopotul care trăgea mai cu jale. Această

51 dimineață parcă mirosea a busuioc. Ziceai că venea primăvara. N-am s-o uit niciodată. La înmormântare au participat numai oameni învățați. Linia noastră cea mare era, de la Purcaru până la domnul inginer Raicea, numai mașini pe ambele părți.

Când a plecat cu dânsul la cimitir m-am uitat și am văzut curtea pustie, brazii triști pentru că știau că cine i-a iubit a plecat pentru totdeauna. În serile în care am stat lângă dânsul mi se părea că clipește din ochi. Nu-mi venea să cred că este mort. Doamne, de ce l-ai luat așa devreme, că prea a fost bun! Mi se rupea inima în mine, dar Dumnezeu a lăsat uitarea. Mă uitam la doamna doctor cum plângea. Îi curgeau lacrimile parcă ziceai că e izvor. Îmbătrânise pe loc, nu mai era cea care a fost. Puțin a fost pentru dânsa să plece în concediu și să vină cu dânsul mort? Așa înmormântare nu am mai văzut. A fost condus pe ultimul drum ca un rege. Nici la înmormântarea lui Brejnev, pe care am văzut-o la televizor, nu a fost așa.

Doamne, moartea când vine, Nu mai întreabă pe nimeni.

Te seceră dintr-odată

Și te duce într-o groapă De ce Doamne l-ai luat, De ce nu l-ai mai lăsat?

Cred că n-a fost om în sat Ca el să nu-l fi ajutat!

Ai murit în casă strină Făr’ o leacă de lumină, Fără lumină de său, Fără om din satul tău.

Eu mă rog până la groapă Să-l plângeți cu focușor Că v-a fost de ajutor.

Vino, draga mea soție Să te sărut sub bărbie Că mi-ai fost cu cununie!

Vino scumpul meu copil Să-mi stropiți trupul cu vin Că de astăzi nu mai vin.

Voi acasă oți veni Pe mine m-oți părăsi În umbra pământului Sub dâmbul mormântului.

De la dânsul am învățat multe lucruri pe care nu le voi uita niciodată.

Dumnezeu să-l odihnească!

52

osiceanul de cinste

BIBIANA TORCEA Bibliotecar

„Cu dragostea meșteșugului în suflet”

„Departe, sub pădure, E casa părintească, Acoperișul cade, Dar cine să-l oprească?

De-acolo, dintre stele, Părinții o privesc Și-n casa lor cea dragă Pe nimeni nu zăresc.

Ne-am risipit prin lume Ne-am dus și am uitat De casă, de strămoși, De datini și de sat…”

E. Plugaru – Casa părintească

S

eara se așternea nostalgică peste sat. Lumina ei blândă și mătăsoasă întârzia spre asfințit mângâind casele satului în care stau ascunse frumoase amintiri prăfuite, sub straturile de timp trecute peste ele.

Multe dintre ele au purtat sau încă mai poartă urmele mâinii celui care prin muncă, dăruire, iubire față de neamul său și față de obiceiurile și tradițiile născute pe pământul străbunilor noștri, a lăsat ceva pentru eternitate.

Astăzi, scotocind printre aceste amintiri am descoperit o veche meserie românească încărcată de semnificații – tâmplăria .

Ca reprezentanți ai meșteșugurilor străvechi, tâmplarii prelucrează lemnul realizând diverse obiecte, dar le și repară și restaurează. Meserie biblică, meșteșugul prelucrării lemnului pare că se stinge încetul cu încetul. În comunitățile sătești erau numeroși cei care stăpâneau acest meșteșug. Țăranul de altădată își confecționa singur obiectele din gospodărie : unelte, vase de gătit, tacâmuri, mobilier, rame, icoane, cruci și chiar jucării pentru cei mici.

Astăzi sunt din ce în ce mai puțini cei dispuși să descopere tainele acestei străvechi, dar frumoase meserii.

Majoritatea meșteșugarilor aduceau faima localității din care făceau parte, meșterul respectiv

fiind căutat pentru măiestria, seriozitatea și precizia lucrului bine făcut. „Meseria e brățară de aur” spune o vorbă din bătrâni, actuală și astăzi.

Este minunat să vezi cum „sufletul” se întrupează în muncă și dă viață lucrurilor făcute cu drag. După noi rămâne locul care va aminti generațiilor viitoare ceea ce am fost, ceea ce am făcut și ceea ce am lăsat în urma noastră.

Căutând printre interesantele amintiri ale satului nostru, am trecut pragul câtorva case și împreună cu locuitorii lor, am pornit într-o uimitoare aventură a cunoașterii acestei meserii precum și a celor care au practicat-o cu multă dăruire. Discuții nostalgice, de suflet. Mulți dintre ei sunt acum în lumea îngerilor și de acolo veghează asupra noastră, a celor rămași pe aceste meleaguri.

Unul dintre ei, nea Gege, Petrică Gheorghe a părăsit această lume în anul 2004, viața fiindu-i curmată de o boală nemiloasă. Și-a făcut ucenicia la un meșter tâmplar iscusit, Vasile al lui Vlăduleanu din Osica de Sus, de unde a învățat meseria în îmblânzirea lemnului, cu toate că tatăl său, Petrică Marin zis și „Chiscăliță” fusese la rândul său un foarte bun tâmplar. Din păcate îi părăsise pe cei patru copii ai săi, mutându-se în altă casă. Pe atunci, nea Gege avea doar șase ani.

Mai târziu și-a făcut un atelier propriu și s-a și calificat în acest domeniu. Din mâinile sale dibace ieșeau tocării, jaluzele, (încă le mai păstrează Florina lui Botaru și Nuța Aldea) uși în romburi și uși cu tăblii mărunte, gardilopuri (așa cum spun osicenii) în două și trei canate ce aduceau bucurie în casele oamenilor. Se pricepea și la punerea parchetului din lemn de stejar.

Lemnul de frasin îl cunoștea după „ rod” (fibră), mi-a mărturisit tanti Floarea, soția lui nea Gege. Moartea sa la numai 59 de ani a întristat întreaga comunitate, priceperea sa fiind recunoscută nu numai în Osica de Sus și satele învecinate, dar și la oraș. Lucra mobilier pentru gradații din armată. Era suficient să-i arăți un model și pe dată îl reproducea. O parte din unelte: cioplitor,

53

Certificatul lui Gege

Gege împreună cu familia

dublă și le-a confecționat singur, apoi, ca să-și ușureze munca și-a cumpărat un abric cunoscut și sub denumirea de mașină de rindeluire și degoșare, utilizat frecvent în această meserie.

Tot ceea ce a învățat în ucenicie și la școală i-a prins foarte bine, dar ceea ce a descoperit singur lucrând cu lemnul l-a bucurat și mai mult. Fiecare bucățică de lemn avea povestea ei.

Frumoase povești, multe nedescoperite încă.

Nea Gege a avut patru copii, un băiat și trei fete. Băiatul Dumitru, nu-și aduce bine aminte tanti Floarea la ce vârstă a pus mâna pentru prima oară pe uneltele tatălui său. Probabil așa se născuse – cu dragostea meșteșugului în suflet, deoarece era la fel de priceput ca și tatăl său. Cu lacrimi în ochi, tanti Floarea își aduce aminte cum lua sculele tatălui său și repara parchetul din școala unde învăța. Dar în clasa a IX-a, în anul 1984, aripile i-au fost frânte de un stupid accident petrecut pe drumul Greciului, un sat aparținător comunei noastre și astfel s-a înălțat la cer. În schimb, un alt frate al lui nea Gege, nea Mitiță, mort și el la numai opt luni după fratele său, a învățat meseria de tâmplar de la „Chiscăliță”, tatăl său. Și din mâinile sale au ieșit multe obiecte care vorbesc despre efortul, priceperea și dragostea pentru această meserie.

La o aruncătură de băț de la Școala din Vale era casa lui nea Marin Petrică zis și „Chiscăliță”, o casă mică, dar deosebită, cu multe oglinzi de jur împrejur,unde totul „sclipea”de curățenie: casa, curtea, atelierul. Aici își încropise „Chiscăliță” casa cu noua lui soție, Niculina Fugaru, a lui Dănacu.

Doda Niculina, țărancă autentică se ocupa de gospodărie și de curte (gătea simplu, dar în fiecare zi) în timp ce „Chiscăliță” lucra în atelierul său în care tot timpul mirosea frumos. Cu o bogată imaginație, și un talent deosebit realiza artistic

54 orice obiect. Era un iscusit meseriaș, obiectele lucrate de mâinile sale stau mărturie și astăzi: lăzi de zestre, gardilopuri, dulapuri,mese, scaune ,paturi, dar și obiecte de bucătărie: solniță,pisălog.

Aproape în fiecare zi, doda Niculina își vizita rudele din strada Mamet. Era plină de picanterii. Cu nerăbdare o așteptau nu numai rudele, îndeosebi nea Costică al lui Dănacu, nepotul ei, care atunci când ajungea de la serviciu nici nu intra bine în casă că și întreba: „Doda Niculina mai veni pe la noi astăzi?”, dar și foștii vecini, îmi povestește Mariana Fugaru, fiica lui nea Costică.

Prezența ei era un fel de destindere după o zi de muncă.

Una dintre ele a fost când „Chiscăliță”, convins că viața nu este veșnică a confecționat două coșciuge, câte unul pentru fiecare. După ce s-au așezat în ele să vadă dacă li se potrivesc, adică „le-au probat”, le-a așezat pe fiecare sub patul în care dormea. După o săptămână de insomnii cu coșciugul sub pat, doda Niculina n-a mai rezistat și i-a zis :„ Fir-ai al dracului „Chiscăliță”, du-le în pod că nu pot să dorm cu ele sub pat!” În final, după multe stăruințe coșciugele au fost duse în pod la păstrare.

Sau altă dată, neavând curent electric ci doar o lampă cu gaz, se culcau devreme și se trezeau noaptea pe la orele 12 sau 1, iar doda îi zicea: „Hai scoală-te să stăm de vorbă să ne mai odinim și noi după atâta somn!”

Apoi pașii mi-au fost călăuziți într-o altă casă plină de amintiri frumoase, casa lui nea Costel Oprescu, al lui „Caca”, un alt vestit tâmplar al

comunei noastre, plecat și el acum în lumea drepților. A murit la 86 de ani. Încă de la frageda vârstă de 8 ani a lucrat ca ucenic în atelierul tatălui său, Ilie Oprescu. De la el a învățat totul: de la recunoașterea arborilor cu esențele și fibrele lor până la tăiat, cioplit, tras la rindea, încheiat etc.

Avea 15 ani când a preluat atelierul tatălui său care murise. La rândul său a avut ucenici chiar și cinci o dată. Prin munca sa la acea vreme a reușit să-și întrețină frații. În perioada comunistă a lucrat ca tâmplar la Canalul Dunăre – Marea Neagră unde s-a ocupat de cofraje și consolidări, apoi ca maistru tâmplar la C.F.R. Caracal. În atelierul său de acasă a lucrat cu multă iubire și respect față de acest meșteșug: uși, giurgiuvele pentru ferestre, paturi cu două capete, gardilopuri, scaune, mese mari și mici cu trei picioare, dulapuri, lăzi de zestre, policioare, etajere, birouri, cozi pentru uneltele din gospodărie, grajduri și fânare din lemn, porți și coșciuge. Se pricepea și la pardosit case.

După ce alegea lemnul potrivit pentru realizarea fiecărui obiect în parte îl lăsa o perioadă la uscat.

Lemnul îl procura din târgul săptămânal din Osica de Sus sau îi era adus de prietenii de la Vâlcea.

Nea Costel era un om tare bun la suflet. El niciodată n-a refuzat pe nimeni. Dacă cineva avea nevoie urgentă de bani,nea Costel îl împrumuta cu mare drag. Înainte să moară i-a spus nepotului său, Răzvan, că vrea să lase „tejgheaua” din atelierul Lucrări de „Chiscăliță”

55 său lui Virgil Lăpădatu, fiind convins că va fi păstrată și că poate va ajunge într-un muzeu al satului. Atât de mult ținea la acea „tejghea” încât îi era teamă că cineva o s-o transforme în lemne pentru foc. Dorința i-a fost respectată, iar nea Costel sunt convinsă că ne privește mulțumit de acolo de sus.

Amintiri frumoase au fost depănate la ceas de seară și în casa lui nea Nicu Saca din Medinți, chiar în ajunul împlinirii distinsei vârste de 74 de ani. Cu amabilitate și dragoste pentru meseria practicată mi-a vorbit despre vremurile de altădată.

Când pui suflet în ceea ce faci nu-ți dai seama când trece timpul. Numai așa se poate lucra. „Mi-a plăcut lemnul mereu, este cald și totdeauna spune o poveste”, mi-a spus nea Nicu.

Calitatea obiectelor realizate și respectul față de clienți a reprezentat secretul succesului său în această meserie.

După ce a învățat câte ceva despre rotărie de la un vestit rotar, Fane al lui Neacșu din Osica de Sus, la vârsta de 10 ani a intrat ucenic la Stelea Ion zis și „Pitarla”, cel mai bun meseriaș la acea vreme, după părerea sa. „Pitarla” era bulgar la origini. Tatăl său care venea din Bulgaria, trecuse Dunărea înghețată și se căsătorise cu mama sa care era de loc, din satul Greci. El purta numele mamei. În atelierul lui „Pitarla” de lângă calea ferată, nea Nicu a deprins meseria „lucrului cu lemnul”.

La început a învățat cum se spintecă lemnul, cum se taie cu fierăstrăul, a făcut scoabe, pene pentru uși, cuie din lemn, apoi scaune, mese, ”ghioci„ pentru căruțe.

Nea Nicu își amintește cu nostalgie când a pus mâna pe fierăstrău pentru prima dată la „Pitarla”.

Nefolosindu-l bine a primit o palmă zdravănă peste ceafă apostrofându-l: „Eu am cumpărat ferăstrăul ca să-i folosești toți dinții!”

Asta l-a determinat să fie atent și să învețe cât mai bine această meserie. La „Pitarla” lucra împreună cu alți doi ucenici mai mari, Marin al lui Tușe și Costel al lui Puie.

Stagiul militar l-a efectuat la Timișoara ca tâmplar la întreținerea unității militare. Acum a putut să arate tot ceea ce învățase, dar și „furase” de la meșterul său. În perioada armatei a confecționat mese și scaune, le-a reparat pe cele existente, dar a și construit din lemn o sală de mese pentru piloți, uneori lucrând chiar și noaptea la lumina farurilor avioanelor. Pentru munca sa era răsplătit cu 5-6 zile de permisie.

După satisfacerea stagiului militar a lucrat pe șantier la Slatina unde s-a ocupat de consolidări, cofraje, uși, ferestre. În anul 1971 mai determinat ca niciodată a mers la București ca să-și cumpere scule

Lucrări de Costel Oprescu

făcându-și propriul atelier acasă, unde s-a apucat serios de treabă, iar comenzile „curgeau” de la sine, atât din comună cât și din împrejurimi. În 1985 s-a angajat la Cooperativa meșteșugărescă „Constructorul” Balș, lucrând de acasă, și a primit un strung, ulterior modernizat de fiul său Puiu, singurul dintre copii care a preluat acest

56

Nicu Saca

meșteșug, l-a dezvoltat și l-a făcut pentru o bună perioadă de timp parte integrală a domeniului său de activitate.

Nea Nicu s-a ocupat de realizarea și punerea lambriului la Liceul din Balș, a făcut balustrade și balcoane cu picior, ușile de la intrarea în apartamentele blocurilor aflate în construcție, ferestre,

mese, vitrine, scaune, șifoniere, cuiere pentru hol, paturi, birouri, măști pentru chiuvete, jaluzele, cruci și coșciuge (care erau scrise de nora sa, Codruța), precum și pătule, foișoare, porți și garduri din lemn foarte prezente în acea perioadă în satele noastre în cadrul gospodăriilor țărănești care dădeau un farmec aparte mediului din jurul acestora.

Lemnul îl procura din târgul nostru săptămânal, dar deseori mergea în Maramureș, la Vișeu de unde cumpăra bile mari de brad pe care le spinteca și le folosea la „încăprioratul” caselor.

După Revoluție pentru a-și ușura munca și-a cumpărat un banzic (ferăstrău cu bandă pentru lemn).

Nea Nicu era priceput și la pardosit cu scândură sau parchet dar și la ”bătut” polata caselor.

La Cooperativa meșteșugărească a lucrat până în anul 2000. A continuat această meserie și după pensionare.

La Puiu, fiul său ,totul a început în copilărie când curiozitatea i-a condus pașii spre atelierul tatălui și astfel a prins dragoste să lucreze cu lemnul.

După ce a învățat meseria de la tatăl său, Puiu a simțit întotdeauna nevoia să înfrumusețeze obiectele realizate de el dând astfel viață lemnului. A lucrat șifoniere, ferestre, uși, jaluzele, mansarde, foișoare.„ Această meserie este o muncă grea, dar foarte interesantă”, mi-a mărturisit el.

Acum știe foarte bine întrebuințarea adecvată a fiecărei esențe lemnoase.

Meseria a practicat-o până când pe piața românească a apărut tâmplăria din P.V.C. Atunci s-a reprofilat.

Mulțumesc mult celor doi meșteri tâmplari, tată și fiu, care mi-au destăinuit câteva din amintirile lor legate de practicarea acestei vechi meserii, azi pe cale de dispariție.

Toate aceste vechi obiecte pline de mister și farmec, realizate cu multă dragoste și măiestrie de meșterii țărani ce dădeau o ambianță plăcută caselor, au fost înlocuite treptat în viața românului de rând, de altele noi, arătoase, mult mai practice, dar impersonale ce ne fac să simțim tot mai mult lipsa acelora care ne întorc cu gândul în trecut, la casa bunicilor, la lada de zestre plină de povești și taine, martor al unor întâmplări de demult. O parte din ele le-am mai găsit în aceste case pline de amintiri altele, din păcate, nu, dar vor dăinui tot timpul în lada de zestre a inimii noastre.

Subiectul n-a fost epuizat, în numerele viitoare vom reveni cu alte amintiri de suflet.

Noiembrie 2020

57

pagina elevului Flori de măr

Eminescu

Erai copil, păduri cutreierai Și te culcai ades lângă izvor Și-n rai de basme tu visai C-o să ajungi nemuritor.

Povești cu tâlc ai pus în vers Îngeri și demoni, Feți-Frumoși Luceferi de neînțeles Și Flori albastre, tei umbroși…

Cu artă ai surprins în vers Eterna lege-n Univers: „Că steaua care-a răsărit Era pe când nu s-a zărit Azi o vedem, și nu e.”

Ai pus iubirii aură de înger Și-n ochii noștri zările albastre.

Eternul versului străjer Poet al nemuririi noastre!

Alesia Drăgulescu Clasa a VII-a

Am cules florile de măr ca să-ți fac cunună, Să îți răsfir eu părul tău și soarele s-apună…

Să îți contemplu chipul scăldat în iubirea-mi oarbă.

Să îți fiu veșnic elixir, ce gura ta să-l soarbă.

Am cules florile de măr, mă bucuram de ele, Să te-mbeți cu nectar, să-mi lași arsurile pe piele…

S-ataci flămând un trup jertfit, aievea de femeie, Să mă iubești cum n-ai iubit, de-a pururea-n condeie.

Am cules florile de măr să îți sădesc în suflet Pasiunea mea în chip boem, pe interior, e urlet…

Nudul mi se înfierbântă între palme de sunt reci Buzele îmi sângerează, iar tu, tu vrei să pleci…

Am cules florile de măr ca să-ți fac cunună, Să-mpodobesc chiar sântul loc și soarele s-apună…

Să plâng clișeic somnul tău ce-a devenit de-a pururi Să ud și florile de măr, să reapară muguri…

Povestea unei viori

Pierdut într-un gând de odinioară, Într-un suflet întristat și pustiit, Răsună dulce cântul de vioară…

Poem purtat de vântul prigonit.

Amintiri celeste, efemere…

Spre stea divină se înalță…

Luceafărul visează a cere Cătălinei, blândă povață.

Cuvintele în amurg scăldând Pe-nflăcărat obraz de violonist, O lacrimă stingheră aducând Pe mima nostalgicului artist.

Ascult privind bolta înstelată La a viorii poveste plângând…

Aș vrea să o mai aud odată, Și mă întreb… dar oare când?

Margareta Păun Clasa a IX-a Craiova

58

remember

prof. dr.

NICOLAE DRĂGHICI

Ț

Moare țăranul român…

ăranul român e un om învins astăzi pe toate fronturile.

Ca proprietar, speriat de degringolada leului el revine acum la economie de tip patriarhal, nemaifiind interesat să facă bani din plusprodusul său, ținut pentru zilele negre ale familiei.

Ca să-și păstreze intactă iluzia bunăstării, el refuză să-și mai ducă produsele la piață, știind că acolo contravaloarea dublului de porumb e chilul de marmeladă. Ca Ilie Moromete altădată, el înțelege să-și protejeze, ca sub un clopot de sticlă, gospodăria individuală, încercând s-o ferească, astfel, de istorie. În meandrele mai vechi sau mai noi ale legii fondului funciar, el nu se descurcă, considerând că ar fi fost suficient să i se spună să fie în cutare duminică la capătul ogorului său; ca într-un ritual, toți țăranii satului s-ar fi așezat, precum odinioară, vecin lângă vecin, rămânând ca pământurile dispăruților să primească parte și ceilalți.

Tatăl meu a trăit zeci de ani, rușinat, nădejdea revenirii lui la bucuria de proprietar, nădejde mărturisită de nenumărate ori, colegilor de muncă de la o gospodărie agricolă de stat (se jurase că nu va munci o zi la colectiva în care fusese înscris fără voia lui, el fiind fugit de-acasă), cărora la întrebarea mereu reluată, spre hazul tuturor, cât pământ ar lua, dacă s-ar pune problema să i-l dea înapoi comuniștii, le răspundea formulistic: „Cât pot să fug!”. În aceeași nădejde, el a ținut dosită, câteva zeci de ani, căruța cu care-și muncise pământul, ca la o adică să nu fie surprins nepregătit.

Consumat în așteptarea lui, prin anii ‘87 – ’88 a scos căruța în mijlocul bătăturii și cu obidă a făcut-o lemn de foc, scăpând astfel și de dojana mamei, care de aproape treizeci de ani îi cânta mereu același refren: „De ce mai ții, omule, căruța crezi că se mai întorc vremurile?”

Tot tatăl meu, în a cărei memorie au rămas proaspete hotarele ogorului său, deși trecuseră atâția ani de la colectivizare, m-a dus, ca într-un act inițiatic, la câteva zile după revoluție, în imensitatea câmpului, prezicându-mi: „De-aici și pân-aici e pământul nostru, băiete, îi simt marginile, cu toate măruntaiele mele, îi știu și culoarea, și mirosul”.

Ca simplu cetățean, țăranul român de azi nu mai trăiește nicio iluzie. Înșelat mereu se stat (un Hitler – cum îl numea Eugen Ionescu), el cu răbdarea uzată, nu mai e în stare să meargă a doua oară pe aceeași mână politică.

Ca părinte, e mereu lăsat singur în fața brazdei și a dărilor de tot felul. Mutat foarte rar, de copiii lui, între sfinți, el e, cel mai adesea, îngrozit de perspectiva azilului.

Aproape totul a scăpătat în lumea țăranului român. Doar puține lucruri au rămas aceleași: tălănița care nu dă bobocul la măritiș e și azi rușinată și trimisă îndărăt la părinți; tatăl și fiul stau și azi, față în față, și, deși se iubesc, nu găsesc niciun cuvânt adevărat să-și spună, peste toate cuvintele pervertite ale lumii; nu sunt fluturări de batiste în această lume, nu sunt sărutări de răsfăț la despărțire, rămânând mereu părintele nostru în poartă, cu gesturi neconsumate. „Moare țăranul român, domnule, cu spicul de grâu – lumânare la capătul lui!”, murmura deunăzi un prieten, în timp ce ne îndepărtăm de albia lui natală, lăsând în poarta casei părintești doi bătrâni albi ca doi mesteceni…

59

deschideri

Ing. Dr.

Călător prin țara mea

SORIN CONSTANTINESCU

Motto: O dată pe an, du-te undeva unde nu ai mai fost înainte – Dalai Lama.

P

entru început vreau să vă mărturisesc că aș fi preferat să fac mai multe drumeții , ca în tinerețe, cu rucsacul în spinare. Astăzi, având în vedere comoditatea specifică vârstei am beneficiat de serviciile bine-cunoscutului autoturism.

Deci, să purcedem la drum. Într-o frumoasă zi de vară a lunii august am plecat din Amnaș, nu mai demult Amlaș, o localitate componentă a orașului Săliște, din județul Sibiu. Anul primei atestări scrise este 1309 sub forma de Omlas.

Feuda Amnașului, cunoscută în istoriografie mai ales sub denumirea „Amlaș”, cuprindea în

Evul Mediu mai multe sate, între care Săliștea, Sibielul, Tilișca și Cacova Sibiului, precum și cătunul Galeș, și era acordată în mod tradițional de regele Ungariei domnilor de peste munți (munteni) care se puneau sub protecția sa, ca loc de refugiu și sursă de venit, alături de Țara Făgărașului.

La 1509 Amnașul este încă atestat ca reședință a celor șapte sate din domeniul feudal inițial, iar cu timpul sediul celor șapte sate s-a mutat la Săliște, unde este și în prezent.

Aici am vizitat Biserica evanghelică, în stil neoromanic.

60

Drumul de la Amnaș spre Oradea a continuat prin Brad, unde ne-am oprit la Muzeul Aurului.

Situat în centrul orașului, Muzeul Aurului din Brad a luat ființă în 1896, când un geolog neamț a strâns câteva piese găsite în minele din zonă.

Acesta a fost renovat timp de 5 ani și redeschis publicului în decembrie 2012. În cursul anilor la Muzeul aurului de la Brad s-a adunat cea mai mare colecție de piese din aur nativ din Europa. Remarcabile sunt exponatele cu aur nativ, originare din Munții Metaliferi. Printre formele cele mai spectaculoase sunt steagul dacilor, șopârlele din aur și un cristal pentagonal, unic în lume. Colecția are peste 1.300 de exponate din aur găsite în minele din țară și din toată lumea. Niciunul din exponate nu a fost prelucrat de vreun meșter aurar sau bijutier, acesta fiind unul dintre elementele speciale care definesc unicitatea Muzeului. Aici am realizat cât adevăr este în alegația din The Cultureur „Călătoria te învață că indiferent cât de multe cunoști, este mereu mai mult de învățat”

De la Brad am continuat spre Beiuș, unde neam oprit să mâncăm la o cochetă terasă și unde papilele noastre gustative s-au delectat cu gustul unor salate absolut excepționale. Vă mărturisesc că inițial am vrut să mergem la cel mai select restaurant din oraș. Din păcate aceasta era ocupat de o nuntă (era sâmbătă).

Cu burțile pline și remontați după cafeaua tare și aromată am continuat drumul către 1 Mai – Băile Felix. Ajunși în jurul orei 15,00 ne-am cazat la o pensiune cochetă (făcusem rezervare în prealabil), unde am fost întâmpinați cu multă căldură și solicitudine. După o frugală cină, neam plimbat prin împrejurimi și am constatat câte oportunități, încă nevalorificate, are stațiunea.

Obosiți după drumul lung și uneori infernal (de la Brad la Băile Felix am circulat pe renumitele șosele românești în curs de reparație, într-o ambianță naturală superbă) ne-am culcat devreme. A doua zi ne aștepta ținta călătoriei noaste, orașul Oradea.

Oradea, mai demult Oradea Mare este menționată pentru prima dată, la 1113 cu numele latinesc Varadinum. De-a lungul Evului Mediu, cetatea a devenit loc de conviețuire pentru un mozaic etnic care a contribuit la stabilirea componenței etnice de astăzi a Oradei: români, maghiari, austrieci, slovaci, evrei, ruteni și turci.

Cetatea Oradei, ale cărei vestigii se pot vedea și astăzi, este menționată întâia oară în1241, cu ocazia efectuării unor reparații grabnice pentru a face față unui iminent atac tătaro-mongol.

Construirea cetății este atribuită regelui Ladislau I (1077-1095). Tot regele Ladislau I a fost cel care a hotărât să ridice “în locul numit Várad”,

61 adică la Oradea, o mănăstire în cinstea Fecioarei Maria. Această mănăstire a constituit leagănul episcopiei romano-catolice de Oradea.

Oradea medievală era un mare centru cultural. Ea devine cunoscută în anii lui Ioan Viteaz, episcop maghiar de origine croată, ca un centru de mare importanță al culturii renascentiste. Cu ajutorul lui Ioan Viteaz, și-a înălțat la Oradea primul observator astronomic din Europa (înaintea celui din Nurenberg) vestitul fizician al Universității din Viena, Georg von Peuerbach folosind locația Oradei drept meridianul de 0 în lucrarea sa Tabula Varadiensis (în română: Tabelul orădean), publicată în 1464. Toate hărțile terestre și maritime ale lumii din acea vreme menționau acest fapt. În prezent numai unele hărți maritime mai păstrează acest reper.

A doua zi, într-o superbă dimineață, ne-am îndreptat spre Oradea. GPS-ul ne-a condus la punct fix, parcarea cu plată din apropierea centrului orașului, Piața Unirii. Ca un fapt interesant plata se face cu telefonul mobil, prin SMS. Simplu, rapid și eficient.

Superbă prin amploare, în strălucirea soarelui generos de vară, piața ne-a întâmpinat majestoasă. Surprins de frumusețea arhitecturală i-am dat dreptate celui care spunea „este mai bine să vezi ceva o dată decât să auzi despre asta de o mie de ori.”

Nu știam la ce să ne uităm mai întâi : Primăria Oradea cu fațada în stil neoclasic, cu turnul cu ceas, cu o înălțime de 40 de metri, prevăzut cu 4 nivele principale; Biserica cu lună, ridicată între 1784 și 1780, unică în Europa prin mecanismul cu ceas care indică fazele lunii, funcțional din 1783; Palatul Vulturului Negru inspirat de celebra galerie din Milano, reprezentativ pentru stilul secession (art nouveau), cu sală mare și mică de spectacole, restaurant, cafenea, cofetărie și numeroase magazine; Biserica catolică Sf.Ladislau, Palatul episcopiei Greco-catolice sau Liceul greco-catolic.

Toate clădirile sunt renovate sau în curs de renovare în culori pastel, optimiste, grație unui primar destoinic, apreciat de orădeni.

Ne-am deplasat apoi pe străzile laterale ,unde am văzut și alte palate pe care vă las să le descoperiți singuri.

După un espresso energizant și o binemeritată limonadă (se făcuse al naibii cald!), la o terasă cochetă așezată pe malul stâng al Crișului , am mers în Piața Regele Ferdinand și am văzut, pe exterior, Teatrul din Oradea (Teatrul Regina Maria), unul dintre cele mai reușite exemplare ale eclectismului, construit între 1899 și 1900, realizat conform planurilor arhitecților vienezi Fellner și Helmer.

62

63 De la teatru am luat-o agale pe Calea Republicii, cunoscută drept Corso (denumită probabil după Via Corso din Roma) sau Principala, admirând numeroasele clădiri majestoase în stil art-noveau, vitrinele magazinelor, gelateriilor, patiseriilor, sau librăriilor .

De aici am cumpărat o carte „Totul despre suplimentele alimentare” (editura Humanitas), pe care v-o recomand. Aveți prilejul să vă convingeți că suplimentele alimentare fac parte din afacerea secolului și că mare parte din ele sunt folositoare ca „frecția la picior de lemn”.

Să nu vă închipuiți că am renunțat. Am continuat și am mers să vizităm Sinagoga ortodoxă.

Sinagoga Ortodoxă din Oradea a fost construită în 1890 de către inginerul Ferenc Knapp, după planurile arhitectului Nándor Bach, preluând întreaga gamă decorativă a artei maure. În anul 1908 în curtea acestei sinagogi s-a construit o a doua sinagogă, după proiectul lui Lajos Incze.

Vă rog să remarcați combinația de cuvinte – sinagogă, ortodoxă cu interior în stil maur! Cu excepția budiștilor, jainiștilor, multă lume prezentă: evrei, creștini și arabi.

Obosiți de căldura și de distanțele parcurse neam hotărât să mergem spre casa noastră temporară. În 1 Mai, după prânz, nu puteam să ratăm piscina. Ca urmare am mers la piscina cu valuri, din imediata apropiere. Era foarte frumoasă, dar valurile lipseau cu desăvârșire. Probabil plecaseră la mare, că de, era vremea concediilor. Persoane mai informate ne-au spus că lipsea nuș’ ce pompă, care era la reparat și d’aia nu erau și valuri.

Ziua a II-a a fost mai puțin obositoare, dar nu mai puțin spectaculoasă. Obiectivele zilei erau Cetatea Oradea, Palatul Baroc și zona adiacentă acestuia.

Cetatea Oradea reprezintă un monument arhitectonic din România, una dintre puținele cetăți utilizate și în prezent. Se spune despre ea că nu putea fi cucerită din cauza vastelor rețele subterane de legături cu exteriorul. Șanțul cu apă al cetății era umplut în caz de asediu cu apă termală (prin aducțiuni) din râul Peța. În prezent, în incinta cetății funcționează Facultatea de Arte Vizuale a Universității din Oradea, dar și Consulatul Slovaciei.

A fost ridicată de arhitecți militari italieni care au realizat noua cetate pentagonală de factură renascentistă târzie, singura păstrată în formă originală până astăzi, cu bastioane pe colțuri și șanț de apărare cu apă. Între anii 1484 și 1467, în cetatea Oradea s-a aflat primul observator astronomic din Europa, totodată aici fiind linia primului meridian zero. În 1667 acesta a fost mutat la Nurenberg Germania, iar mai târziu, în 1882 la Greenwich – Anglia. În

incinta cetății există o terasă și un magazin de articole de pielărie. Vânzătorul, cetățean român probabil de origine maghiară (vorbea românește cu accent tipic maghiar) ne-a îndrumat să vedem cetatea Biharia.

Renovată, Cetatea Oradea reprezintă un obiectiv turistic impresionant.

Al doilea obiectiv, Palatul Baroc este situat în apropierea gării din Oradea. Palatul Baroc, în fapt Palatul episcopiei romano-catolice, este o replică, la scară redusă a Palatului Belvedere din Viena. Alături de Bazilica romano-catolică Sf.Maria și Șirul Canonicilor este unul dintre cele mai valoroase edificii în stil baroc construite în România.

Palatul are 117 camere în formă de U, 365 de ferestre și fresce interioare. Din păcate, era în renovare și am privit cu jind doar la ferestre și la fațada lui. Ca recompensă am putut vizita Biserica romano-catolică , care m-a impresionat cu stilul baroc. A fost realizată după planurile arhitectului italian Giovanni Battista Ricași și finalizată în vremea domniei împărătesei Maria Tereza.

Peste drum de biserică este Șirul canonicilor, un grup de clădiri interesante, alcătuit din 10 case, ridicate între 1768 și 1875 pentru a servi drept locuință capelanilor episcopiei. Reunite printr-un șir de arcade, sprijinite pe 56 de stălpi, coridorul care se formează este podit cu grinzi de lemn. Toate clădirile au demisol care este și el podit cu scânduri date cu lac roșiatic (tehnic, cireș).

64

Pentru o clipă am simțit că mă aflu în locuri la fel de frumoase ca cele din Viena , Budapesta sau Roma.

Curând, după renovări, Oradea va fi, probabil cel mai frumos oraș al României. Avem o țară minunată. Nu rămâne decât s-o descoperim și asta nu numai în vremuri de pandemie. Trebuie să fim mândri de ceea ce avem și s-o apărăm cu dinții.

După răsfățul arhitectural din această zonă ne-am oprit la o terasă din apropierea gării.

Proastă alegere. Ambientul m-a făcut să-mi revin din reverie. Terasa era populată de o faună cel puțin ciudată. Erau acolo tot felul de drumeți, ca la orice gară din lumea asta. Ca în epigrama de Nicolae Ghinoiu:

pornit iavaș, iavaș către renumita Cetate Biharia.

Când am ajuns ne-am dat seama că domnul curelar ne-a tras clapa. Erau doar niște coline și nimic amenajat. Ba mai mult, în căutările noastre ne-am trezit în curtea unui cetățean, curte mare cam de un hectar.

Acolo am întrebat o doamnă dacă putem parca. Când i-am văzut fața, nici nu am mai așteptat răspunsul și am tuns-o.

Pentru a concluziona folosesc două citate.

El iubește drumeția,/Când colindă-n patru zări,/Că-l ajută și “tăria”/Să umble pe “trei cărări” (Drumețul). În fine, pentru că mai aveam un obiectiv suplimentar, situat cam la un sfert de oră de gară, am

„Te rog fii un călător, nu un turist. Încearcă lucruri noi, întâlnește oameni noi și uită-te mai departe de ceea ce se află în fața ochilor tăi. Acestea sunt cheile pentru a înțelege minunata lume în care trăim – Andrew Zimmern.”

„Prin drumeție, ca și prin muzică, omul se modelează, se transformă, se șlefuiește cu ajutorul emoțiilor ce le încearcă, se întărește prin asprimile ce le îndură, își îmbogățește sufletul cu lumină și frumuseți nebănuite.” – Dumitru Almaș

LISTA CANONICĂ: 100 de poeți români în 100 de ani publicată de „România literară”

Lista canonică a poeziei din ultima sută de ani a rezultat din opțiunile exprimate de 35 de critici, istorici literari și poeți (cu un constant exercițiu critic aplicat poeziei).

Aceasta cuprinde în ordine cronologică poeți, nu volume. Ordinea este dată de anul debutului în volum (precizat între paranteze). Sunt incluși și câțiva poeți al căror debut s-a petrecut cu puțin înainte de 1918, dar care s-au consacrat în perioada ulterioară. Atragem atenția asupra caracterului presupus canonic al poeților. De aceea, pe listă apar relativ puține nume de poeți tineri, care pot fi (sau sunt) promițători, dar nu canonici.

(Nicolae Manolescu)

Ion Minulescu (1908) Aron Cotruș (1911) Ion Vinea (1912) Tristan Tzara (1912) Ion Pillat (1912) Adrian Maniu (1912) George Bacovia (1916) George Topîrceanu (1916) Vasile Voiculescu (1916) Nichifor Crainic (1916) Lucian Blaga (1919) Al. Philippide (1922) Ilarie Voronca (1923) Radu Gyr (1924) Tudor Arghezi (1927) Zaharia Stancu (1927) Eugen Jebeleanu (1929) Ion Barbu (1930) B. Fundoianu (1930) Dan Botta (1931) Geo Bogza (1933) Horia Stamatu (1934) Ștefan Baciu (1935) Gellu Naum (1937) Emil Botta (1937) Dimitrie Stelaru (1937) Maria Banuș (1937) Mihai Beniuc (1938) Miron Radu Paraschivescu (1941) Magda Isanos (1943) Ion Caraion (1943) Constant Tonegaru (1945) Geo Dumitrescu (1946)

Nina Cassian (1947) Radu Stanca (1947) A. E. Baconsky (1951) Florin Mugur (1953) Ion Horea (1956) Nicolae Labiș (1956) Ion Gheorghe (1957) Grigore Vieru (1957) Gheorghe Tomozei (1957) Petre Stoica (1957) Nichita Stănescu (1960) Cezar Baltag (1960) G. Călinescu (1963) Constanța Buzea (1963) Ion (Ioan) Alexandru (1964) Marin Sorescu (1964) Ana Blandiana (1964) Constantin Abăluță (1964) Ștefan Aug. Doinaș (1965) Gabriela Melinescu (1965) Adrian Păunescu (1965) Nicolae Prelipceanu (1966) Leonid Dimov (1966) Ion Pop (1966) Ovidiu Genaru (1966) Mircea Ciobanu (1966) Dan Laurențiu (1967) Ileana Mălăncioiu (1967) Nora Iuga (1968) Cezar Ivănescu (1968) Sorin Mărculescu (1968) Virgil Mazilescu (1968) Mircea Ivănescu (1968) Gheorghe Grigurcu (1968)

Alexandru Miran (1969) Angela Marinescu (1969) Emil Brumaru (1970) Daniel Turcea (1970) Mihai Ursachi (1970) Mircea Dinescu (1971) Ion Mircea (1971) Dinu Flămând (1971) Adrian Popescu (1971) Dorin Tudoran (1973) Gabriel Chifu (1976) Vasile Dan (1977) Liviu Ioan Stoiciu (1977) Șerban Foarță (1978) Traian T. Coșovei (1978) Eugen Suciu (1979) Arcadie Suceveanu (1979) Mircea Cărtărescu (1980) Aurel Pantea (1980) Ioan Moldovan (1980) Matei Vișniec (1980) Nichita Danilov (1980) Marta Petreu (1981) Mariana Marin (1981) Ion Stratan (1981) Ion Mureșan (1981) Florin Iaru (1981) Alexandru Mușina (1984) Cristian Popescu (1987) Marian Drăghici (1988) Viorel Padina (1991) Ioan Es. Pop (1994) Horia Gârbea (1996)