TRĂIRI by Gabriel Gaina

EMILIA LIVADARIU (Pupa Constantinescu)

Trăiri

Editura InfoRapArt Galați, 2021

Trăiri

Coperta și tehnoredactare: Gabriel Găină

Tipar executat la Tipografia OPANIS Tel: O727 837.844, 0743 901.318 www.tipografieopanis.ro 2

Trăiri Eu… tu… noi Am fost la mama doar noi doi, eu cea mai mică, tu fratele cel mare Și-eram doi copii noi… ți-aduci aminte, frățioare? Eu neastâmpărată foc, iar tu erai așa cuminte Și îmi făceai din orice, joc… ce vremuri erau înainte! Bunicii ne-au crescut de mici cu grija-aceea bătrânească, Ne-au educat și ne-au iubit… cât mi-aș dori să mai trăiască! Eu te iubeam, tu mă iubeai, mă ocroteai de-orice făptură, Doar sfaturi bune îmi dădeai și nu mi le spuneai cu ură. Nu știu când anii au trecut și-am devenit adolescent, Eu am rămas în grija ta, sub ochii tăi foarte atenți, Iar când plecam pe undeva, mă luai de mână-ocrotitor, Eu simt și-acum căldura ta de frate mare, iubitor. În casă, după o perdea, ascunsă stătea mama noastră, Noi doi știam că e acolo și ne privește prin fereastră Ne-nțelegeam dintr-o privire să-ntoarcem capul amândoi, Iar ea se retrăgea în grabă, ferindu-se, cumva, de noi. Pe nesimțite drumurile au luat o altă-ntorsătură… Tu pe al tău, eu pe al meu, dar nu știam că viața-i dură. Trecut-au anii rând pe rând, iar noi ne revedeam prea rar Și nici prin gând nu ne-a trecut ce ne aduce viața-n dar. Când boala crâncet te-a luat, rămas-am mută ca un pește Și am simțit că-n jurul meu întreg pământul se prăbușește. Tu îți doreai să fiu cu tine și să mă vezi în orice clipă, Eu suferința-mi ascundeam… simțeam cum neputința se-nfiripă.

Trăiri

Și ce aș fi putut să fac? Nimic… știam deznodământul, Trăiam coșmarul adormind și tot coșmaru-mi umplea gândul. În vise te vedeam pe tine, simțeam durerea ta și eu, Tu m-ai acaparat cu totul, erai prezent în gândul meu. Îmi sună în urechi și-acum vorbele tale de sfârșit: „Tu, sora mea, să nu mă uiți… și să mă ști că te-am iubit” Am scris aceste versuri, poate, povață vouă să vă fie… Voi ce aveți soră sau frate, să nu vă purtați dușmănie!

Trăiri Părinții Mi-aduc aminte, tată, Când copil mic eram… Îmi șopteai cântec dulce, Până când adormeam. Mă așezai cu grijă Pe brațul tău vânjos, Mă sărutai pe frunte Și îmi spuneai duios: -Adormi, copilă dragă, Că tata e cu tine, Eu te priveam în ochi, Tu te uitai la mine. Privirea-aceea blândă Nicicând n-o voi uita, Îmi întorceam căpșorul Și înspre mama mea. Vedeam în ochii voștri Iubirea de părinte Cum să uit toate-acestea Și să nu le țin minte? Eram copilul vostru Ce voi vi l-ați dorit… Eram: lumina, raza, Soarele-n asfințit.

Trăiri Și vă iubeam din suflet, Cu toată ființa mea, Cu-o dragoste de fiică Și nimic altceva.

Gânduri Și pun cuvinte pe hârtie Cum o făceam în școală. De unde-ncep? … gânduri o mie… Eu, un creion și-o coală. Un amalgam în capul meu… Mă chinuie gândirea Și mă întreb: oare sunt eu? De ce mă pierd cu firea? Dintr-o furtună mă desprind… În suflet doar pustiu Dureri ascunse mă cuprind… Nu pot, nu vreau, nu știu… Bacovia-mi vine-n gând Cu sumbra-i poezie… Cavou, cenușă, rând pe rând Găsit-am dintr-o mie.

Trăiri

Patru surori Dac-am făcut ceva În lumea asta bine… Făcut-am patru fete Ce seamană cu mine… Și le-am crescut pe toate Și le-am iubit la fel… Le-am legănat pe brațe, Le-am oferit un țel. Și-atunci când am fost blândă, Sau alteori mai rea… Știam că nu dau greș, Că e mai bine-așa. Le-am dezvoltat în inimi Iubirea-aceea pură, Și nicicând între ele Să nu existe ură. Iar sfaturile mele Au fost luate-n seamă, Sunt mândră-acum cu ele, Adevărată mamă. Sunt blânde, iubitoare, Cu bun simț și unite… Sunt fericită-atunci, Când ele-s fericite.

Trăiri Iar când lumina vieții Va fi să mi se stingă, Ele să nu mă plângă… Privească în oglindă. Mama va fi acolo Pe chipurile lor… Le va zâmbi din umbră, Topită de-al lor dor.

Trăiri Paradoxal Spune un proverb anume: „Bine faci, bine găsești” Ce te faci atunci când, poate, Făcând bine, rău primești? Și una înțeleaptă Care ne învață-așa: „De sapi groapa unui seaman, Sigur vei cădea în ea”. Și dacă n-o sap eu, poate, Pentru mine altu-o sapă… Pășind doi, trei pași la dreapta, Sigur mă feresc de groapă. Se zice că în iubire „Banu-i ochiul dracului” Și că n-aduc fericire… Ce-o să faci? Pui pofta-n cui? Dar ce faci când el lipsește În casa săracului Și-ajunge cu disperare Chiar la fundul sacului? Și mai spune una care „Când o ușă ți se-nchide Se deschide o fereastră” Altul pentru noi decide.

Trăiri Dar ce faci atunci când, poate, Ambele ți se închid?… Să mai fie și-ntuneric… Sigur dai cu capu-n zid.

Păreri Încep cu-aceste rime simple Să pot să vă descriu ceva. Sunt doar exemple pe hârtie Și este strict părerea mea. E omul bun și omul rău E cel frumos și cel urât… E cum l-a lăsat Dumnezeu: Deștept, sau prost, sau hotărât… Că frumusețea nu contează, Degeaba chipu-i e frumos, Dacă cu ceilalți nu vibrează Să fie bun, mărinimos… Despre cel rău… ce pot să spun? E rău că s-a născut așa El își urmează al său drum… De-ar vrea s-ajute, n-ar putea. Să fi deștept e performanță, Nu orice om se naște-așa… Deștept dar fără aroganță, Că aroganța-i altceva. 10

Trăiri Pentru cel prost eu n-am cuvinte… Prostul e prost, și-atâta tot, Că el, săracul, n-are minte… Și de cel prost mă doare-n cot. Negativist e omul slab, Ce n-are-ncredere în sine, Va fi mereu ca și un sclav Și va sta tot legat de tine… Și el mereu te va constrânge Nicicând nu se va descurca, Se lamentează și se plânge Și-ți va transmite starea sa. Te va-ncărca la fel pe tine Cu grija și problema lui… Și ție nu-ți va face bine. De am dreptate, tu să-mi spui! Îmi place omul hotărât, Că ăsta știe clar ce vrea. Prieten de ți l-ai făcut, Să-l ții mereu în preajma ta. Orice cuvânt eu îmi asum… Orice cuvânt am scris aici. În clipa asta mă adun Și vă transmit la toți pupici!

Trăiri Luceafărul și Luna În noaptea-ntunecată se-arată spre zenit, Luceafărul și Luna, mergând spre asfințit. Ea e o supernovă, iar el nemuritor… În taină o iubește, înmărmurit de dor. Frumoasa, blânda Lună, e tristă-acum puțin, Că despărțirea asta i-a afectat din plin… Și nu se pot atinge, sunt la mare distanță, Cu toate că-ntre ei e strânsă alianță. Se văd, așa în treacăt și își vorbesc prin semne… Să se atingă-acum e, însă, prea devreme. Ea-i foarte grijulie, iar el e supărat De tot ce li se-ntâmplă… sărmanul, biet băiat… Ea e neliniștită și uneori nervoasă, Nu își găsește locul, se-aruncă-n nebuloasă… Și se frământă-ntruna.. nu își explică: cum? Simțind a ei răbdare cam la sfârșit de drum. Și totuși se iubesc, sperând că, într-o zi Distanța-o vor învinge și se vor întâlni… Se vor îmbrățișa și vor rămâne una, Nedespărțiți de nimeni: Luceafărul și Luna.

Trăiri Bunicii Când vi golaș în lumea asta, tu vi la întâmplare, Părinții îți aleg un nume… un nume oarecare. După un timp ei, poate, se plictisesc de tine… Te-aruncă-n brațe la bunici, așa cum le convine. Și te trezești, copil fiind, în casă la bunici, Nu înțelegi ce ți se-ntâmplă, de ce-ai ajuns aici? Am fost, totuși, norocoși că am crescut cu ei: Doi oameni simpli și frumoși, în viață cu-un temei. Bunicul… harnic și tăcut, de-o bunătate rară, Iar când zâmbea, pe chipul său se făcea primăvară. Un om deștept și hotărât, așa era de fel… O educație cazoană primit-am de la el. Bunica… blândă, ochi albaștri și părul argintiu… Să ne lovească ea vreodată nu-mi amintesc, nu știu… Povețe bune ne dădea, ne sfătuia apoi… Mămica Leanca îi spuneau oamenii din Zăvoi. Noi i-am iubit pe amândoi și mult i-am respectat, Le mulțumesc chiar și acum pentru ce ne-au învățat Și-i voi purta la mine-n suflet cât voi fi pe-acest pământ Și mâna-aș vrea să le-o sărut pentru tot ceea ce sunt.

Trăiri Căsuța primitoare Într-un sătuc neînsemnat, la margine de lumi, O casă se zărește prin pâlcul de salcâmi Acoperită doar cu trestie, spălată mult de ploi, Priveliștea m-apasă… și amintiri cu noi. Cândva, căsuța-aceea era plină de viață, Bunicii ne primeau cu zâmbetul pe față… Și ne strângeau la piept pe amânndoi deodată, Ne sufocau cu sărutări de fiecare dată. De multe ori, bunica își cam ferea privirea, Sensibilă era și se pierdea cu firea. Un plâns pe înfundate îi scutura tot trupul, Un trup firav, slăbit, ce s-a trecut cu timpul. O măcina încet o boală nemiloasă, O suferință-avea pe fața ei frumoasă, Iar părul ei bogat și negru, ce îi trecea de glezne, Acum era albit de timp, se înțelege lesne. Știa că, într-o zi, sfârșitul o să vină, Sfârșitul nemilos, că se va-ntoarce-n tină… De-aceea ne strângea la piept cu-atâta patimă, Nu o înțelegeam atunci… era din inimă. O întrebam:„De ce plângi mamă? Nu vrem să mai plecăm Suntem aici, cu voi, acum și nu vă mai lăsăm” Și o vedeam cum se frământă și nu-și găsește locul… „Ați mai crescut de-anul trecut, bată-vă, dar, norocul”.

Trăiri Și amintiri îmi vin de-a valma, și întâmplări o mie, Mă străduiesc să nu le uit… le scriu pe o hârtie. Ne îmbrăca în paparude, pe vremuri secetoase, S-aducem ploaia peste grâne, să fie mai mănoase. Și ploaia chiar se întețea, acoperind pământul, Noi alergam desculți prin ea, cu alți copii de-a rândul. Și chicoteam, ne tăvăleam prin balta nămoloasă… Murdari și frânți de obosiți, ne întorceam acasă. Din pepene mușcam cu poftă și ne curgea pe piept. La Dunăre cu toți plecam, ne furișam încet… Bunica ne spunea atunci că ea, cumva, se teme, Că apa-i mare și ne ia… dar să venim devreme. Intru-n ograda părăsită, m-așez lângă un pom, În jurul meu nu se zărește țipenie de om. Privesc în gol un timp și nici nu îmi dau seama, În mintea mea e doar atât: „ultima a fost mama”. Pereții casei scorojiți, iar tinda se dărâmă… Doar rândunelele-și fac cuib și vrăbii se adună. Ulucile din gard sunt vechi și strâmbe, aplecate, Bunicu-acuma nu mai e, el se-ngrijea de toate. Și toate s-au părăginit și lăcrimez când scriu… Îmi vreau bunicii înapoi, copil aș vrea să fiu. E imposibil, eu știu asta… imaginea e clară, Încerc să mă ridic, încet, că se cam face seară.

Trăiri Îmi fac curaj să mă desprind, dar ceva nu mă lasă… În casa asta am crescut și-aici am fost acasă. Am fost iubiți și dezmierdați… noi am avut de toate, Orice dorință ne-mplineau… unde-or fi astea toate? „Totu-i ruină”, mă gândesc, „e tot ce-a mai rămas S-au dus încet, așa, pe rând, nu mai aud un glas”. Iarba uscată îmi trosnește sub pasul apăsat, Mă depărtez cu greu, plângând… ce sentiment ciudat!

Trăiri Un cuplu oarecare Sunteți de-acord cu mine, cu ce voi scrie-acum? Încerc din răsputeri să nu m-abat din drum. Scriu doar cuvinte simple, scuzați gândirea mea! Și nu vreau să jignesc nicicum pe cineva. S-o luăm cu începutul, să dezvoltăm puțin… Un cuplu… oarecare… aș vrea să îl declin… Și nu fac referire la vreo persoană-anume… Luăm doar un exemplu și n-o să dau vreun nume. Se iau din dragoste și ca s-o spun așa… Cu mic dejun la pat și flori și bla bla bla… Frumos e la-nceput, dar ce urmează-apoi, Vin greutăți, probleme, șicane și nevoi. Ea naște un copil și se mai deformează, El o jignește-ntruna și n-o mai venerează, E doar un om în casă și e o gură-n plus, Nu știu să se descurce cu un buget redus. Se-ajunge la o palmă, sau două… poate trei Și nu se mai respectă și-i ură între ei. Își reproșează multe și nu-și vorbesc cu anii, Nici vorbă de-mpăcare, de vină sunt doar banii… Nu poți să vezi la ei nicicând comunicare, E realitatea dură… și încăpățânare… Și se duc pe ideea că ciorba re-ncălzită Nu are niciun gust… e apă clocotită.

Trăiri Se-ajunge la divorț și lucruri ei impart, Dar nu gândesc defel, copii își despart. Și suferința-i cruntă… sunt tineri și n-au minte, Probabil, mai târziu, își vor aduce-aminte. Regretele târzii sunt, însă, fără rost. Își spun în sinea lor: „Doamne, ce proști am fost! Distrus-am multe vieți și n-am gândit deloc…” Și dau vina pe soartă, ursită, nenoroc.

Neliniștea Trecut-au zile lungi de când nu am mai scris… La fel de lungi și grele mi s-au părut și mie, Ploioase, reci, urâte… ceva de nedescris, O perioadă lungă de infamie. Ce e neliniștea? De ce ne-a fost lăsată Pe lângă alte zeci sau sute de trăiri? Eu, una, n-o doresc… nu sunt interesată S-o port cu mine-n gând și în simțiri. E groaznică durerea, e cumplită… Ești gol pe dinăuntru, pustiit. Eu una-s fără vlagă, parcă adormită, Iar viața pare că mi s-a sfârșit. De ce s-o mai suport, când prisosește Nu te mai vreau, năpastă ești și chin… Iar viața mea pe mine mă privește Și-n fața ta nicicând n-o să mă-nclin.

Trăiri

Tu… du-te în pustii și lasă-mă în pace, Nevoie eu, acuma, nu am de tine, Că m-ai închis ca într-o carapace Și vreau s-aud mai des cuvântul „bine”. Nu mai suport dureri nevindecate Ce nu-și au rostul nici măcar o clipă… Zeci de cuțite-nfipte-adânc în spate Subconștientul îl aud cum țipă. O liniște deplină îmi doresc O liniște de-aceea, mormântală… Copil aș vrea să fiu, să nu mai cresc, Chiar dac-ar fi să mă mai duc la școală.

Trăiri Prietenia V-ați întrebat vreodată ce este prietenia? Răspunsul la-ntrebare o să vi-l dau acum… Înseamnă sacrificiu și este omenia Celor ce-ți sunt aproape pân' la sfârșit de drum. Prieteni sunt aceia cu sufletul curat Ce te susțin în viață la bine și la greu, Cei ce fac sacrificii și știu să-ți dea un sfat. Atunci când ai nevoie, vor fi prezenți mereu. Dar ce te faci cu-aceia ce-i întâlnești în viață Cei care-ți sunt aproape doar când au ei nevoie? Te lingușesc, profită, te mint cu nonșalanță. Doar să le fie bine, îți intră-ades în voie. Prietenia-i sacră, și de-o-ntâlnești vreodată, Păstreaz-o ca pe-o floare ce rar ți-e dat s-o vezi.. Și n-o lăsa să plece aiurea niciodată. Sinceritatea-i baza, și-n ea mereu să crezi! Eu sunt foarte atentă la cei de lângă mine, O singură privire-i trădează lașitatea. Și nu mă las mințită, chiar dacă nu mi-e bine… Decât prieteni falși, prefer singurătatea.

Trăiri Noi, moșii Ce-ți poți dori la bătrânețe? Atunci când n-ai putere? Să uiți de greu și de tristețe, O vorbă bună sau o mângâiere. Speranță de mai bine vreau, Nepoți și casa plină. Puțină liniște s-avem Și-o zi cât mai senină. E doar un vis ce ni-l dorim, Noi ăștia bătrânei, Un trai decent, cât mai trăim, Nu viață de doi lei. Aud pe mulți spunând așa: „Ce-și mai doresc și moșii:… Că au trait destul și-ar vrea Să fie ca cocoșii”. Nu vreau s-aduc acestora Cumva, ceva acuze. Nu cer nimic, așa sunt eu, Dar n-am să-mi cer nici scuze. Celor ce cred că ei sunt zei, Căzuți, parcă, din Lună, Bătuți în cap, de parcă ei Au pus coada la prună.

Trăiri

Suntem tăcuți și răbdători Și n-am trait degeaba. Lăsăm aici moștenitori.. Și cam așa stă treaba. Nu scoateți vorbe fără rost Din gurile spurcate! Gândiți întâi... a fost ce-a fost… Noi mergem mai departe.

Trăiri Copii nimănui Tot omu-n viață vrea s-o ducă cât mai bine Și să nu poarte nicidecum grija zilei de mâine, Să nu trăiască-n stres, ci liniștit s-o ducă, Să fie bucuros că are-un loc de muncă. Se spune că speranța se duce ultima… Nu știu de-i adevăr… sau, poate, e așa? Nedumerită sunt în ceea ce-o privește, M-a ocolit mereu și asta mă uimește. Să nu vă-nchipuiți că sunt negativistă, Ci, dimpotrivă, eu sunt foarte optimistă, Dar văd ce ni se-ntâmplă și sila rău mă ia Când văd nelegiuri făcute-n țara mea. Vor toți ciolanul mare, scaune cat mai moi, Se luptă, trag cu dinții și își bat joc de noi, De ăst popor bolnav și deznădăjduit… Sărmani, românii mei, ce bine v-au citit! Avut-au timp destul să-și împlinească planul, Iar noi n-avem habar câți vom mai fi la anul Sunt depășiți cu totul de situația-n sine, Se-acuză reciproc, promit că va fi bine. Dar eu nu cred în vorbe, ci faptele vorbesc, O să vedem ce-o fi și nu vreau să cobesc. Atât vreau să le spun: „Nu vă jucați cu focul!” Românu-i demn, chiar dacă l-a părăsit norocul.

Trăiri Și, răbdător din fire, el nu vă va ierta, Va merge pân' la capăt… sau ați uitat, cumva? Nu-i va păsa de voi, indiferent va fi. Pământ, poate cenușă, vom fi toți, într-o zi.

Mi-e dor În serile de iarnă, gândesc cu nostalgie La anii ce-au trecut și-a mea copilărie… Eram nevinovați, naivi chiar, pot să spun Cum l-așteptam pe Moșu să vină de la drum. Și iarna avea farmec, și primele ninsori… Ce bucurie mare aveam de sărbători, Iar bradu-npodobit apărea peste noapte, Ciuleam urechea bine, să prindem ceva șoapte. Bunica, hotărâtă, ne punea la culcare Și ne citea din cărți povești nemuritoare. Noi eram foarte-atenți la povestirea ei, Trăiam și noi povestea cu Feți-Frumoși și zmei. Sub brad ne așteptau cadourile simple, Ne bucuram de ele… și-acum mi-aduc aminte. Păpușă, arc, bomboane și-o ciocolată, poate, Ne mulțumeam cu-atât… cam astea erau toate. De m-aș întoarce-n timp și dacă s-ar putea, Eu, Moșului i-aș cere în dar familia mea… Pe mama și pe tata, pe bunul, pe bunica, Pe frățiorul meu… și-n rest nu vreau nimica. 24

Trăiri Puțină sănătate îmi mai doresc acum Mi-e dor de Colonie, de piatra de pe drum, De-ai mei prieteni dragi ce au plecat pe veci… Cu toții se-odihnesc azi în morminte reci. Puțini am mai rămas și ne vedem puțin… Trăirile acestea sunt pentru mine-un chin. Nu vreau să mă gândesc… să șterg și să uit tot… Dar amintiri sunt, totuși, și să le uit nu pot.

Doar eu În câteva cuvinte, aș vrea să mă descriu: Nu sunt vreo importantă, și nici nu vreau să fiu. Sunt o persoană simplă și foarte naturală Și tind să cred că am „coloană vertebrală”. Când spun că fac un lucru, îl fac cu siguranță, Le mai amân pe cele ce nu au importanță… Și trec prin foc și apă să-mi țin promisiunea, Să-mi duc cu demnitate la capăt misiunea. Dar am și eu defecte, cum are fiecare Și, poate, calități, dar n-o să mă dau mare. Sunt veselă din fire, dar mă transform ușor Vă spun azi un secret: sunt „mama gafelor”. Sunt uneori nervoasă, dar nu îmi place cearta… O dau, cu ușurință, dintr-o extremă-n alta, Și-atunci să te ții frate, că șerpi îmi ies pe gură Și uit de tot și toate, și uit și de cultură.

Trăiri Se spune că cel prost adesea se răzbună, Dar eu sunt Scorpion și sunt ca o furtună. Să ierți este sintagma ce-am auzit-o eu… Să ierte cine poate… eu nu sunt Dumnezeu. Cum pot să spună unii că bine mă cunosc? Când eu, de multe ori, nu mă mai recunosc! Dar mă împac cu gândul că oameni suntem toți, Cu toții-avem defecte, la fel și calități. Nu sunt nici cârcotașă, nu-mi place să bârfesc, Sunt slobodă la gură cu cei ce mă rănesc… Și le spun verde în față și mă exprim corect… E calitate asta, și, nicidecum defect.

Trăiri

Lăsați copii să viseze Lăsați copii să viseze, cât încă sunt copii, Lăsați-i calea să-și urmeze când vor pleca-ntr-o zi. Nu le-ngrădiți copilăria, atât cât sunt cu voi, Vă vor aduce mângâierea când veți rămâne-n doi. Nu spuneți: „Moșu nu există”, să le tăiați elanul, Oricum copii îl așteaptă să vină și la anul. Miraj de iarnă dăruiți, în prag de sărbătoare, Steluțe magice-adunați din fulgii de ninsoare. Lăsați copii să viseze în noaptea de ajun, La sacul plin cu daruri multe când vine Moș Crăciun. Și nu le spulberați un vis ce dăinuie de ani, N-or să-nțeleagă niciodată că, poate, nu sunt bani. Cât sunt copii, să creadă-n vise, că visul e frumos Ei știu atât, că Moșul vine și e mărinimos. Un gest acolo, cât de mic, le-aduce bucurie, Lăsați-i să se bucure de-a lor copilărie. Realitatea o știm noi și va rămâne-așa, Copilul e nevinovat, el știe altceva. Și nu cred că dorești să vezi pe fața lui tristețe, Te-ar bântui imaginea până la bătrânețe.

Trăiri Nemulțumire Suntem așa de când ne știm, mereu nemulțumiți, Ba e prea frig, ba e prea cald și suntem plictisiți. Nimic nu ne mai mulțumește, pretenția e mare, Dar asta este rânduiala, chiar și în calendare. Pe-acest pământ avem de toate, dar liniștea lipsește Și ne grăbim spre… nicăieri și totul prisosește, Și ne trec anii… așa în vânt, fără să ne dăm seama, În loc să profităm de ei, noi facem pact cu drama. Eu știu că viața-i numai una și clar ne aparține, Nu stiu de vom mai reveni pe-acest pământ și mâine. Eu zic să profităm de ea, atât cât o avem, Să fim mai buni, mai înțelepți, atât cât mai putem. De noi depinde cum trăim pe-acest pământ sublim. Avem de toate, oameni buni… de ce ne chinuim? Unii pe alții ne-am mânca, de vii de s-ar putea, Atâta ură cât există, pământul n-o răbda. Și se va răzbuna cumplit, pe noi toți într-o zi, Nevinovați sau vinovați, cu toții vom plăti, Că i-am ciuntit pădurile și ape-am otrăvit, Ne vom căi amarnic, toți, când tot se va sfârși. Dar mai e timp să reparăm ce am stricat cândva Să punem mână de la mână, să facem ce-om putea, S-aducem pace, armonie și liniște s-aducem Și să iubim, nu să urâm, că suntem la răscruce.

Trăiri Inima și creierul Nu știi cum să faci bine și să le intri-n voie, De inimă și creier avem noi toți nevoie. Ea bate pentru noi ca să ne țină-n viață, Iar el, mai înțelept, de bine o învață. Ea nu-i dă ascultare și face ce vrea ea, Mereu îl contrazice, nu știe altceva. Se face că n-aude și ne îndeamnă-ntruna La foarte mari greșeli, ne duce în minciună. Iar creierul insistă, i-arată calea dreaptă, Ea, încăpățânată, nu știe ce-o așteaptă, Căci suferința-i mare și îi va reveni… Tu, inimă nebună, de ce te-ai chinui? Când poți s-asculți de el, că e mai înțelept, Faci cum te taie capul și bați de sari din piept. Măcar o dată-n viață, ascultă-i sfatul bine, Îți dă povețe bune… ce-i bine pentru tine. Și nu-nțeleg de ce voi doi n-o dați la pace, Că tot ce te învață el, doar ție îți displace Și mergi tot înainte, și-o ții doar pe a ta… Tu nu te temi, nebuno, că poate vei ceda?

Trăiri Steaua mea Noi știm cu toții c-avem câte o stea pe cer, Dar care-o fi a mea, rămâne un mister. Din miliarde câte sunt, eu cum să o ghicesc? Dacă-i a mea, eu nu o văd…cum pot să o zăresc? În fiecare colt al ei mi-am pus câte-o dorință, Sau câte-un vis neîmplinit, că n-a fost cu putință… S-au spulberat multe din ele și știu că-mbătrânesc Și timp nu am avut destul să mi le împlinesc. Destinul, soarta sau ursita îți pune piedică… Nu poți să ai tot ce-ți dorești și e specifică Modului tău de viață pe care îl urmezi… Dorințe multe dai deoparte… rămâi doar să visezi. Dar poate o să renasc și o să-mi amintesc Ce n-am putut să fac acum, poate-o să reușesc… Să realizez ce mi-am propus în viața de acum, Și sensul vieții să mi-l schimb, urmând altfel de drum. Iar amintirile urâte să nu mă urmărească, De-ar fi posibil să le uit… ar fi mană cerească. Cele frumoase să-mi inunde memoria din nou, Să le păstrez cu demnitate și strigăt de ecou. Și să trăiesc frumos și simplu, în liniște deplină, Să am în mine bunătate, căldură și lumină. Să dăruiesc și altora puțină fericire… Ar fi sublim și ideal să mă numesc „iubire”.

Trăiri Cât ne mințim? Câteodată, în relații, lucrurile nu merg bine Și dai doar vina pe rutină și-ți spui: „mai e și mâine”. Discuții în contradictoriu, comunicare ioc, Și o sucești, o răsucești și bați pasul pe loc. Amâni de pe o zi pe alta decizia să o iei, Să pui punct și de la capăt… sau poate tu nu vrei. Te-ai obișnuit cu asta și ți-e greu să renunți, Undeva-n adâncul tău, încerci singur să te minți. Mai iei câte o palmă, două, și-apoi urmează zece… Și în sinea ta îți spui: „las'… până mâine-mi trece”. Caracterul ți se schimbă, personalitatea ta E călcată în picioare, dar tu nu vezi altceva. Îți spui: „poate-am fost de vină, că nu pot să tac din gură”, Lucrurile nu merg bine și nu iei nici o măsură Creierul ți se golește, nici nu poți să mai gândești, Până când îți vei da seama, nu mai știi nici cine ești. Și te simți pierdut și singur, viața-ți va părea un chin, De jos nu te mai ridici… doar cu ajutor divin. Nici nu urci, nici nu cobori, ești o umbra în mulțime Și-ți dorești să mori sau, poate, mâine îți va fi mai bine… Situații din acestea, foarte multe întâlnim Și eu am mai spus o data, dăm doar vina pe destin. Dar destinu-n mare parte, noi singuri ni-l construim Și, cu umilință-n suflet, ne-ntrebăm: „cât ne mințim?”.

Trăiri Părinți și copii S-aduci copii pe lume, e binecuvântare, Sunt totul pentru noi, sunt Univers și Soare. Sunt aer respirabil, sunt Rază și Lumină, Sunt florile din glastră și cele din grădină. La început e greu, aștepți cu nerăbdare Să facă primii pași și e o încântare. Primul cuvânt rostit ți-aduce fericire, Iar prima mângâiere, dovadă de iubire. Apoi, cât mai degrabă, la școală vrei să-I vezi Și cresc văzând cu ochii și nu-ți vine să crezi Că mai deunăzi era un puști de-o șchioapă. Iar tu, pe lângă el, parcă-ai intrat la apă. E mai înalt decât tine și te-ntrebi într-o doară: „Când oare a crescut:”, nu simți când timpul zboară. Și de nu-ți mai spune des expresia „te iubesc”, Citește-i în priviri, căci ochii lui vorbesc. Și te topești când vezi că-i blând și liniștit, Ești împăcat în suflet când știi că n-ai greșit. Luând hotărâri mai grele sau, poate, mai ușoare, I-ai vrut doar binele și ai avut răbdare. Va fi mândria ta, de-acuma înainte, Nu te vei rușina și-ți vei aduce-aminte. Doar de momente bune, și sigur vei uita De zile-obositoare… el e oglinda ta.

Trăiri Așa că… dragi părinți, vă dau acum un sfat: Creșteți-vă copii cum voi ați învățat Le insuflați respectul, să fie oameni buni În societate asta… vor face-apoi minuni.

Despre viață A mai trecut o zi, nu foarte importantă, Cu bune și cu rele, la fel ca altele… Rutina nu îmi place, dar n-am altă variantă, Cu timpul nu te joci, în urmă-ți faptele. Ce aș putea să fac să îl opresc în loc? Mă-ntreb de multe ori, dar nu găsesc răspuns. Suntem la mâna lui, iar viața e un joc, Și el se duce fulger și simți că nu-i de-ajuns. Nu știi când a zburat, decât atunci când vezi Cât ți-au crescut nepoții și cât s-au înălțat. Te uiți de jos la ei și nu-ți vine să crezi Că ești deja bătrân și ești cam… terminat. Și în oglindă-ncerc să mă privesc mai rar, Nu vreau să văd în ea că tâmpla mi-a albit Și-un rid adânc pe față, timpul mi-a dat în dar, Și-s tare supărată că merg spre asfințit. Pe-acest pământ eu încă aș vrea să mai rămân Și simt că misiunea nu mi s-a terminat, Dar nu am încotro, căci timpul e stăpân, Iar, pentru muritori, el este limitat.

Trăiri Oameni și oameni În drumul nostru întâlnim categorii de oameni, Poate ne știm, sau poate nu… sunt oameni buni și frumoși. Cum bine spune Eminescu, într-una din scrisori, Sunt unși cu alifii o mie și sunt ades farsori. Aceia lacomi sau avari, cum vreți să îi numiți… Și egoiști și nesimțiți… ăștia mă scot din minți. Sunt mii de ei… i-am întâlnit, i-ați întâlnit și voi, Adesea calcă pe cadavre… departe stea de voi. Sunt cei bogați, cu avuții, ce cred că sunt stăpâni, Cu conturi grase și averi… eu îi numesc păgâni. Și n-ar da unui biet sărman un leu acolo, doi… Mă-ntreb: averi cum au făcut? Din frunza de trifoi? Omul corect încearcă o viață să răzbată, Să facă un bănuț cinstit, din drum să nu se-abată, Și fără spor muncește, biet, din zori și până-n seară, Că, până și înbucătura îi pare foarte-amară. Și nu mai știe ce să facă, sau ce pune pe masă, Când se întoarce obosit, copiilor acasă. Și poartă-n sufletu-i curat aceea vinovăție, Că, poate, n-a făcut destul pentru copii, soție. Iar somul îi e agitat și se frământă-ntruna, Și gânduri negre și ciudate are întotdeauna. Și face planuri peste planuri, la capăt să o scoată, Doar apă-i iese lui în plan… nimic… nici o socoată.

Trăiri

Părerea mea este aceasta: că, la sfârșit de drum, În zece scânduri adunate ne ducem toți oricum. Și cei bogați, și cei sărmani, săraci plecăm cu toții, Acolo suntem toți egali: și cei săraci, și hoții.

Trăiri Bucuria și tristețea Așa o strânsă legătură e între cele două, Că ambele merg mână-n mână și ne-au fost date nouă. Suntem sortiți să le avem și una și cealaltă, Fără de una nu e alta, sunt veșnic laolaltă. Două surori, însă diferă, au alte-nfățisări, Una e bună, alta rea, dar ambele-ți dau stări. Prima te face să zâmbești și să fii în extaz, Cealaltă-ți aduce lacrimi și foarte mult necaz. Nu se-nțeleg de niciun fel, mereu se contrazic, Prima e bună, mai cedează, cealaltă nimic, Nu lasă de la ea defel, e încăpățânată, Dar sora ei, prin bunătate, e mult mai rafinată. Dintr-un motiv sau altul, vărsăm lacrimi amare, Și ne-ntrebăm atunci: de ce? .. cine-i de vină oare? Păi e tristețea, evident, că, datorită ei Acele lacrimi șiroiesc pe-obraz cu un temei. Nu ne dorim să fim mereu tot triști și abătuți, Dar lacrimi curg fără să vrei și suntem surzi și muți. În fața ei n-avem putere, că e dominatoare, Nici un cuvânt n-avem de spus. Te-ntrebi: va trece oare? Și tot îngemănarea, iar, le-aduce împreună, Atunci când plângi de bucurie, sunt iarăși mână-n mână. Se întâlnesc, se-mbrățișează, e semn de bun venit, Ca două drepte paralele, cândva, la infinit.

Trăiri Iubire neîmplinită Frumos e sentiment-acesta și toți l-am întâlnit, Poate mai tineri, mai bătrâni, cu toții am iubit. Măcar o dată l-am avut și e adevărat Și când doi oameni se iubesc, nu este un păcat. O dragoste împărtășită înseamnă fericire… Dorești, în ochii celuilalt, să vezi acea sclipire De dăruire și speranță că totul va fi bine, Să-ți vezi aproapele aproape, iubirea să se-mbine. Iar tu-ți dorești ca celălalt să simtă ce simți tu, Punându-ți sufletul pe tavă ai, totuși, un atu Că el nu te va părăsi la cea mai mică ceartă, O bază vrei să ai în el… iubirea e o artă. Sunt, însă, oameni ce renunță ușor la o poveste, Că celălalt e prea sărac sau că nu are zestre… Nu tine cont că celuilalt i-aduce suferință, Că-i om și el, cum suntem toți... cum este cu putință? Atunci, capabil de nu ești de-un sentiment curat, Eu spun să stai în banca ta… și-o spun la figurat. Nu provoca doar răni adânci ce nu au vindecare… O rană nu trece ușor... voi știți… o rană doare. Câți dintre voi ați întâlnit iubirea ideală? Sunt rare cazurile astea și, totuși, e reală. Când amintiri ne năpădesc, visăm foarte frumos, Dar, să trăiești din amintiri, e și mai dureros.

Trăiri Amintiri Atât de multe amintiri îmi trec mereu prin minte, Că nici nu știu cu ce să-ncep… să mergem înainte. Sunt ani de-atunci, dar, parcă ieri mi-a fost copilăria Cu grupul de copii noi împărțeam bucuria. Și eram mulți și fericiți, probleme nu aveam, De lipsuri sau de neajuns.. de unde? nu știam. Pe umerii părinților căzut-au greutăți… Un colț de pâine de aveam, îl împărțeam cu toți. Cu toții ne jucam frumos, eram foarte cuminți, Șicane, certuri între noi… nicicând… eram cuminți. Cu grupul la scăldat plecam și tot așa veneam, Spre casă, la întoarcere, cu toții alergam. Când de la joacă ne-adunam eram lihniți de foame, La tanti Vichi ne opream… cum să uit asta, Doamne? Și din căldarea ce fierbea dovleacul pentru porci, Câte-o bucată-nfulecam și ne-ajungea la toți. O, Doamne, cât de bun era… și dulce… și gustos! Pe lângă foc stăteam grămadă… era așa frumos! Mai povesteam ce aventuri avusem peste zi, Până-ncepeam să picotim… ăștia eram… copii. Din pragul casei, tanti Vichi, cu drag ne urmărea, Zîmbetu-i cald din colțul gurii, iubire împărțea. Mai rămânea așa puțin apoi intra în casă Și-n cinci minute ne striga: „copii, haideți la masă!”.

Trăiri

Noi nu știam nici ce mâncam, dar n-avea importanță, În grupul nostru strâns unit eram în siguranță. Și chiar de eram așezați la masa-unui sărac, Eu recunoascătoare-i sunt de-acum și până-n veac.

Trăiri Paradoxal 2 Cum românașu' nostru-i hâtru și tare bun de glume, Proverbele îl însoțesc, oriunde-ar fi în lume. Mi-au dat ideea să încerc să le așez în versuri Și toate au un înțeles și diferite sensuri. Sunt tinerei ce tot repetă proverbul cu găina… C-ar fi ciorba mai gustoasă și dulce, bat-o vina. Dar fierbi la ea cu orele, până îți ieși din minți, Iar carnea tot tare rămâne și-ți intră printre dinți. Vă spun, puicuțe să căutați… și pe potriva voastră… Lăsați găinile bătrâne pe lângă casa noastră, Găini bătrâne de poftiți… sunt unse cu-alifii, Pe loc vă lasă făr' un ban… așa, cât ai clipi. Mai sunt bărbați cam infideli, ce nu se pot abține, Să nu iubească altele, cred că li se cuvine… Că pălăria de și-o-ntorc, la fel pe cap rămâne La drept vorbind, în mod normal, e-o altă chestiune. Noi n-avem dreptul să greșim… suntem etichetate Ca fiind ușoare, minte slabă… sau provocăm păcate. De la proverb, uitați acum… o să m-abat un pic… Păi, dragilor, o să vă spun că eu nu port batic. Și n-am purtat în viața mea și nici nu voi purta… Am spus pe șleau tot ce gândesc și e mai bine-așa… Și nu mă condamnați c-o spun direct și răspicat, Nu cred că trebuie să cădem cu toții în păcat.

Trăiri Din școală Câți v-aduceți aminte de primii ani de școală, De tocul cu peniță, de cărți, de călimară, De pata de cerneală din jurul gurii voastre, Ghiozdanul de carton ce ne lovea în coaste? Sunt sigură că știți toți cei de vârsta mea Cum era școala atunci, și era altceva… Cu totul diferită și cu respect de sine… Era sloganu-acela… că de-nvățăm e bine. C-o facem pentru noi și spre binele nostru… Așteptam cu nerăbdare sfârșitul de trimestru. Și atunci când în clasă profesorul intra, O liniște deplină… nici musca n-auzea. Ne ridicam cu toții și salutam frumos, Ne saluta la rându-i și ne zâmbea duios. Egali eram atunci… egali în ochii lui, Și nu se ținea cont că-i fiul „nu știu cui”. Aportul și-au adus la educația nostră… Celor ce sunt în viață, eu le spun „dumneavoastră”. E forma de respect ce trebuie-aplicată Acelor oameni simpli ce ne-au format o dată. Iar pentru-aceia care acuma nu mai sunt, O lacrimă vărsați... o floare la mormânt, Un gând, o vorbă bună, spuneți la-adresa lor, Puțină duioșie, un scurt suspin de dor.

Trăiri Anotimpuri Frumoasă e natura cu farmecele ei, Te-ndrăgostești de ea, de vrei sau de nu vrei, Și e bogată fata… ea are din născare: Câmpie, munți și dealuri, și ape curgătoare, Păduri de conifere, stejari, goruni și ulmi, Și alte bogății ce se găsesc pe culmi… Și păsări, animale ce trebuie protejate, Iar astea ne-aparțin… sunt ale noastre toate. Și ne-a mai dat Frumoasa și patru anotimpuri, Fermecătoare toate, dar, totuși, alte chipuri. Nu cred că-i om pe lume să nu le îndrăgească, Sunt simple și frumoase, cu aură regească. Să-ncep cu primăvara, când totul reînvie: Pădurea, colțul ierbii și floarea pe câmpie… Și-un verde crud pe dealuri și tril de păsărele Și roiuri de albine și zbor de rândunele. De vară… ce să spun? O așteptăm cu toți… Ne bucurăm de ea: copii, bunici, nepoți… Cu toții vrem vacanțe la munte sau la mare, Răcoare sub umbrele, sau băile de soare. Și iată, în septembrie, apare mândra toamnă În mantie ruginie, adevărata doamnă. Și zilele-s mai scurte, iar nopțile mai reci. Ea lasă-n urma ei doar frunze pe poteci…

Trăiri

Puțin mai posacă, nițel mai furioasă, Ne pedepsește, parcă, să stăm cu toții-n casă. De vrem sau de nu vrem, acesta-i rolul ei, Dar pleacă-apoi și ea, cât numeri pân' la trei. Când primii fulgi de nea acoperă pământul, Când ceru-i înnorat și-afară bate vântul, Pe stele de zăpadă plutește mândra iarnă, E albă de ninsoare, acoperită-n blană. Pe față-i strălucesc steluțe argintii, Iar ochii ei de gheață-i îndeamnă pe copii: „Haideți cu toți la joacă… luați și săniuța, Mai repede, copii… fuguța… hai, fuguța!”.

Trăiri Acuzații Cum în viață întâlnim foarte multe situații, E normal… sau poate nu… ți se aduc acuzații. Acuzații nefondate, nu știi nici cum stă treaba, Rămâi perplex și te gândești c-ai fost acuzat degeaba. Și încerci să te disculpi, și te bâlbâi fără rost, Iar în capul tău e gândul c-ai fost luat cumva de prost. Te frămânți, te zbați, te chinui… celălalt să-ți dea o șansă, Dar privirea lui trădează foarte multă nonșalanță. Îți dai seama că e-n van… orice-ai spune, n-ai crezare, Sentimental e aiurea… rămâi mut de indignare. Ce să faci? Cum demonstrezi că n-ai greșit cu nimic? Nu mai auzi un cuvânt… te simți vinovat un pic. Și în suflet ai mâhnire și te iau toate deodată, Că de-ți iei o tensiune, acul patru sute-arată… Și îți storci la nesfârșit creierul, cumva, ciobit, Tinzi să crezi pe jumătate că, poate, chiar ai greșit. Ești convins că totu-i bârfă, acuzat de-o gură rea, De parcă nu mai ești om… n-ai văzut așa ceva! Și știi că nu-ți face bine, ți se pune pe inimă, Tu rămâi cel vinovat… vinovat fără de vină. Eu nu vreau să mi se-ntâmple, nu doresc așa ceva Și prefer să nu m-amestec și rămân în banca mea. N-o să dau apă la moară, nici doresc să mă complic, Îmi văd doar de treaba mea, nu m-amestec în nimic.

Trăiri Caractere Pentru că suntem oameni și mulți avem sosii, Noi suntem, totuși, unici în felul de a fi. …Că suntem confundați cu Y sau cu Z… O mica diferență există, un antet. La fel și caracterul… e foarte important, Pentru o lume-ntreagă e foarte ofertant. Și îl avem cu toții, dar totuși diferit Și datorită lui avem de suferit. Un caracter frumos îl are omul care Atunci când îți zâmbește crezi că se face soare Și inima-i alături și la problema ta, El știe să te-asculte și un sfat bun să-ți dea. Încearcă să transmită doar bunătate-n jur, Nicicând n-ai să-ntâlnești în el ceva obscur. Și e milos și tandru și fața-i radiază, În preajma lui te simți, parcă, plutind pe-o rază. Un caracter puternic nu are fiecare, Acel ce îl deține e individul care Îți spune verde-n față, cu multă duritate Ceea ce el gândește… și știi c-are dreptate. De multe ori acesta chiar are de pierdut, Dar n-ai să-l vezi vreodată s-o ia de la-nceput. Susține cu tărie ideea ce-o afirmă, Părerea altora e, pentru el, infimă.

Trăiri Eu îi ador pe-aceștia, sunt oameni responsabili, Demni, de obicei, în viață imbatabili. Nu toți gândesc ca mine și nu-i pot obliga Părerea să-mi susțină… e doar părerea mea. Mai este omul care-i lipsit de caracter, Lipsit de bunătate, în viață fără fler. Trăiește liniar și pe spinarea-oricui, Ușor manipulant… e vai de steaua lui. N-ar împărți cu nimeni păreri sau chiar idei, E închistat cu totul, trăiește-n lumea lui. Mă mir de multe ori: cum pot s-o ducă-așa?! Rămân o-ntreagă viață la mila altuia.

Trăiri Mama, cuvântul suprem Sunt tare copleșită de amintirea mamei… O față zâmbitoare îmi stă-n chenarul ramei Și toți avem o mamă, că altfel nu se poate… De nu spun adevărul, să nu îmi dați dreptate. Sunt cele ce-au dat viață atâtor generații, Modele pentru noi, surse de inspirații. Bucată din bucată ne este dat s-avem Din mama noastră sfântă… cuvântul e suprem. Despre măicuța mea… în câteva cuvinte Aș vrea să vă vorbesc de-acuma înainte. A fost femeie simplă, o fată sărăcuță, S-a chinuit în viață de când era micuță. Și nu i-a fost ușor să crească doi copii Când singură cu noi s-a trezit într-o zi Puțin debusolată, ca oaia rătăcită… Era sfârșită, parcă…și se simțea rănită. Ce gânduri o fi avut și ce dureri ascunse Ce-o mistuiau ca focul? … dar le ținea închise. Și noaptea auzeam cum se plimba prin casă… Întruna suspina când ne-așezam la masă. Atunci când era tristă și o vedeam plângând Îi ștergeam lacrima de pe obraji, pe rând. O sărutam gândind că poate-așa îi trece, Dar eram conștienți că era „apă rece”.

Trăiri Mândria i-am fost noi, cuminți și-ascultători, Am încercat în viață să-i fim predecesori, Să nu dăm cu piciorul la munca ei de-o viață, Am fost a ei comoară și… da… am făcut față. De-atâta suferință, s-a stins mult prea devreme Și mi-a lăsat în suflet și inimă durere, L-a luat și pe-al meu frate cu ea la Dumnezeu, Iar eu în deznădejde trăiesc de-atunci mereu.

Trăiri Invidia Am să ating acum un subiect ciudat, Un subiect sensibil și foarte delicat. Invidia e în noi, cu toții am avut-o, Sau o avem și-acum… nu cred că am pierdut-o. Suntem invidioși din nu știu ce motiv Și sentimentu-acesta devine obsesiv… Că unu' are-o casă, sau, poate, o mașină… Invidia aceasta spre ură ne animă. Și nu poți să renunți… e greu… nu ai scăpare… Te îndobitocește, te calcă în picioare. Și, iată, te transformă, din omul bun și drept Într-o persoană dură, ce nu-i poți tine piept. Te lupți cu disperare și vrei să-ți atingi scopul, Să ai și tu ca altul, de vei avea norocul… O casă, o mașină, pământ, mai știu eu ce… Tu vrei acuma, pe loc și cât mai repede! Dar mă întreb așa… la ce îți folosește? Invidia aceasta, chiar viața ți-o umbrește. Un pic de trai mai bun… e clar, am înțeles… Dar te-ai gândit vreodată că, paote, n-ai succes? Și bați pasul pe loc și știi că n-o să poți… Te duce-n calicie, bătând la alte porți. Te bagi dator cu capul, până când îți dai seama Că totu-i în zadar și totul e „reclama”.

Trăiri Tatălui meu Am tot vorbit de mama, de frate, de bunici, Dar a venit momentul și am ajuns și-aici. De tine, dragă tată, vreau să vorbesc acum, Cum, oare, să încep? Atâtea am să-ți spun…! Te-am idolatrizat… erai îngerul meu. Ce-a fost în al meu suflet, mă știe Dumnezeu. Noi doi te-am adorat… ai știut asta, tată? Am rămas bulversați când ai plecat deodată. Eu am rămas în prag și mută de uimire… Trăiesc și-acum momentul acela în neștire. Și nici măcar o vorbă doar, adresată nouă.. Mi-aș fi dorit atunci să mă despic în două. O jumătate ție, o jumătate mamei Doream să mă despart, dar eram pradă spaimei. Urmat-au nopți de chin și întrebări stupide, Iar chinu-acesta groaznic simțeam că mă ucide. Cinci ani trecut-au, tată, fără să dai vreo veste, Fără să știm: ți-e bine? Cu greu am trecut peste. Cu greu, cu capul sus, noi ne-am urmat destinul Și am mers mai departe, lăsând în urmă chinul. Eu nu te judec, tată și nu te-am judecat… Suntem sortiți greșelii… dar știi c-a fost păcat? Eu te-am iertat de-atunci, dar „el” nu te-a iertat, Pe „el” l-ai chinuit și l-ai sacrificat.

Trăiri În spatele-i firav, tu i-ai lăsat povară, Muncea copilu-acesta din zi și până-n seară Pe mama s-o ajute, pe mine să mă crească, Iar trupul lui plăpând s-a transformat în iască. Și s-a maturizat acest copil devreme, Dar niciodată mamei nu i-a făcut probleme. S-a trezit, peste noapte, că e bărbatu-n casă… Ce greu i-o mai fi fost! Ce soartă ticăloasă! Ai luat o hotărâre atunci, așa, în pripă, Nicicum nu te-ai gândit că ne frângi vreo aripă, Iar noi ți-am simțit lipsa, tu ai știut prea bine… În situații „cheie” eu mă gândeam la tine. Însă, e vorba-aceea: „nu-ți judeca părinții”, Că nu ai nici un drept… oricum o fac ei, sfinții, Noi suntem ne-nsemnați și nu avem putere Să judecăm greșeli, sau dreptul de a cere.

Trăiri Singurătate Despre singurătate, sunt chiar multe de spus. O simți din plin atunci când mergi înspre „apus”, Când ai rămas doar tu și celălalt se duce Și te trezești… așa… tu singur la răscruce. Nu știi-ncotro s-apuci: la dreapta sau în față? Ești conștient că e târziu, că-ncepi o nouă viață. Și-n fiecare zi mai mori puțin… Ce așteptări mai ai la zilele ce vin? Și simți că n-ai trăit ca să le faci pe toate, Te-ntrebi de mai ai timp și dacă se mai poate? Și tu refuzi să crezi că va veni o zi Când vei pleca-n neant și nu vei reveni. Și te gândești așa, că lași în urmă tot… Copii, chiar de vor, zile să-ți dea nu pot Și nu-mi doresc să-i văd plângând la crucea mea, Aș suferi cumplit și mult aș regreta. Cu zâmbetul pe buze vreau să le știu pe toate, O floare… chiar o glumă, să-mi spună, de se poate. M-aș odihni în pace să știu că le e bine… Îmi e de-ajuns să știu că se gândesc la mine. Așa că, dragii mei, aveți grijă de voi Și să vă bucurați cât sunteți încă-n doi. Nu vă mai șicanați din te miri ce prostie, C-o viață-aveți… considerați că face cât o mie!

Trăiri

Și luați-vă de mână și-acum la bătrânețe Și să vă amintiți frumos cum era-n tinereți. Trăiți orice moment din plin și cu iubire, Înlăturați din amândoi posaca învrăjbire!

Trăiri Scopul fiecăruia Și cei ce-au fost, și cei ce sunt, și cei ce vor veni, Cu-un scop venit-au pe pământ și încă-n scop vor fi, Căci, cel ce ne-a creat pe toți, ne-a dat câte-un stigmat Și, bine definit, un rol și-o cale de urmat. Că unu-i medic, inginer, profesor sau dulgher, Stigmatul e al tuturor și-i totul după fler. Unii-nțeleg de la-nceput ce rol îndeplinesc, Alții mai rătăcesc puțin până când se trezesc. Și planu-i bine stabilit și-i pentru fiecare, Iar cei ce se împotrivesc se duc spre-alunecare, Se degradează zi de zi și se împotmolesc Și se lovesc de-un zid înalt, până când se rănesc. Când se trezesc din amorțire e, poate, prea târziu, Devin relicve mișcătoare și-n jurul lor… pustiu. Regretele îi copleșesc, încearcă să le-ascundă, Privirile îi dau de gol în fiece secundă. Prieteni am avut și eu, ce nu și-au urmat scopul, În patimi grele au căzut și nu și-au găsit locul, Iar la vederea lor, așa, simțeam mare tristețe… Mult mi-am dorit să-i mai am, acum, la bătrânețe. Am încercat din răsputeri și-am vrut să îi ajut, Dar m-am lovit de zid și eu și tare m-a durut. Când i-am pierdut pe fiecare, nu știți ce am simțit… O neputință zdrobitoare… și-aveam de dăruit.

Trăiri

Cu remușcările-am luptat o perioadă bună… Și frământări, și deznădejdi, și-n suflet o furtună. Din inimă le-am dăruit la toți câte-o bucată, Iar, ce-a rămas, e doar puțin, dar încă vrea să bată.

Trăiri Copii noștri Am să dezvolt acum o temă mai spinoasă, O temă importantă, ce-am învățat-o-acasă, Pe când eram copii, de la părinți, bunici, Sunt pilde importante și le descriu aici. Poate, la început, nu prea mi-am dat eu seama, Dar, pe parcursul vieții, le-am învățat cu teama De-a nu le uita, că-n viața asta, poate, Oricât te-ai strădui, nu le vei ști pe toate. Sunt pilde bine-alese, și nu sunt pilde rele, De multe ori, în viață, chiar ne-am lovit de ele. Când în familia mea au apărut copii, Știam cu siguranță că-s țelul meu de-a fi. Modelul meu le-am dat… puțin la fiecare, Le-am cizelat frumos și am avut răbdare. Le-am dat din timpul meu și lor câte un pic, Și, chiar de mi-a fost greu, n-am să regret nimic. Eu nu sunt de acord și nici nu voi a ști De-atâta violență vărsată pe copii. Rămân, sărmani de ei, marcați pe-ntreaga viață, Iar rănile din suflet li se citesc pe față. Și sunt transfigurați, greoi în exprimare… De ce? Mă-ntreb și-acum… când poți să ai răbdare… E propriul tău copil, tu l-ai adus pe lume, El e un dar divin, și nu un „bun” anume.

Trăiri Vor face pentru tine ceea ce-ai oferit… Ei nu ne aparțin și nu-s de folosit. Nu ceri la infinit ceea ce tu n-ai dat… Primești cât ai dat tu… și nu e vinovat.

Temeri Ne temem de orice prostie, de foc și de cruzime, De tot ce mișcă pe pământ sau de-o persoană-n sine . Ne temem de ziua de-apoi, de șerpi sau de albine, De ape mari, de vânt intens... sau… vineri treișpe vine. Ne temem de om beat, cuțit sau de pisica neagă, De un cutremur sau de câini, de-o pasăre pe creagă. Ne temem de poliție sau când ceva nu-i bine, De glonțul ce pe țeavă-i pus și-i îndreptat spre tine. Ne temem când suntem supuși de alt norod străin, De-acel moment ce va veni și trebuie să murim. Ne temem de singurătate și de năluci nocturne, De faptul că te-a părăsit și știi că nu mai vine. Ne temem și de gânduri negre și ele chiar există, De un pârdalnic de coșmar ce-n creier ne persistă. Ne temem că nu reușim în viața asta, poate, De popi, de cai și de orice… ne temem chiar de toate. Ne temem și de-o ploaie mare, de tunet, de furtună, De ger năpraznic, de pustiu și de lume nebună. Ne temem să fim fericiți, dar nici invers nu vrem, De tot ce e necunoscut și-o stare proastă-avem.

Trăiri Ne temem de dureri trupești și-un glas mai ascuțit, De om hain, de cel vulgar și de cel aiurit. Ne temem de neajuns și chiar de sărăcie, De faptul că n-avem destul, sau n-avem dibăcie. Această stare ne încearcă în fiecare zi Și cu aceasta ne luptăm de când suntem copii. Cu ea trăim și e cu noi în fiecare clipă, Chiar de am vrea s-o îngrădim, din adâncimi ea țipă.

Trăiri De s-ar putea De s-ar putea, din noapte-aș face zi, De s-ar putea și timpul l-aș opri, De s-ar putea din iarnă-aș face vară, De s-ar putea, pe chipuri s-avem doar primăvară. De s-ar putea să fac ce îmi doresc, De s-ar putea, pe nimeni să rănesc, De s-ar putea să mă întorc în timp, De s-ar putea, singură să mă mint. De s-ar putea, copil aș vrea să fiu, De s-ar putea, de griji să nu mai știu, De s-ar putea să nu mai plâng nicicând, De s-ar putea să nu mă cert în gând. De s-ar putea să-ntorc lumea pe dos, De s-ar putea s-aducem tot ce-i frumos, De s-ar putea doar liniște să am, De s-ar putea să nu privesc pe „geam”. De s-ar putea chiar ploaia aș opri, De s-ar putea, iubire-aș răspândi, De s-ar putea de ură să vă scap, De s-ar putea să n-am bătăi de cap. De s-ar putea, v-aș da cât pot s-ofer, De s-ar putea să zbor până la cer, De s-ar putea v-aș face cer senin… De s-ar pute… nicicând să suferim.

Trăiri Din lacrimi Din lacrimi înțelegem ce este bucuria, Din lacrimi înțelegem ce este armonia, Din lacrimi înțelegem ce este frumusețea… Din lacrimi de copil vei ști ce e tristețea. Atunci când lacrima se scurge printre pleoape, Ne amintim frumos de cei ce-au fost aproape Și lacrimi de durere și de regret etern Acum, când scriu acestea, în ochi mi le aștern. De lacrimi avem parte, la bine și la rău… Atunci când se pornesc, rămâi cu gândul tău Și se transformă-n plâns din încăpățânare, De multă neputință sau chiar de indignare. Când ești prea încărcat, ea e benefică, Ne ușurează-n timp și ne purifică… Precum un fulg te simți, povara-o să dispară, Ești sigur că, de-acum, nimic nu te doboară. Acum, analizând, un singur gând mă-ncearcă: Ce plan avut-a Noe când ne-a luat pe Arcă? El ne-a salvat de ploi și de potop, de ape, Și ne-a mai dat o șansă, sfârșitul să ni-l scape. Am moștenit din El, cumva, perfecțiunea? În lumea asta mare ne facem misiunea. Încredere ne-a dat, pe rând, la fiecare, Cu fiecare-n parte, El a avut răbdare.

Trăiri Cugetare Ce ușurat te simți când te trezești în zori, Când razele de soare parcă îți dau fiori. O zi perfectă vrei… să ai poftă de viață… Ridică-te din pat și spală-te pe față. Te-aduce-n realitate… și cât de bine e! Te impulsionează… și foarte repede. Dar, oare-această zi cu ce va diferi De cea de dinainte… mai bună poate fi? Doar noi avem puterea, doar noi putem decide S-o facem mai frumoasă. Rutina ne ucide. Puțin câte puțin ne duce spre final… Gândiți la fel și voi… sau eu gândesc banal? Zi după zi se duce și ani din fiecare… Este opinia mea și nu e doar frustrare. Nu pot să înțeleg această paradigmă, Ea, pentru mine-acum, rămâne o enigmă. Eu vreau să mă mai bucur de razele de soare, De fiecare zi și chiar de o plimbare Pe malul unui râu, sau în pădurea deasă, Să răsfoiesc o carte, în liniște, acasă. Când totul e haotic, nu vreau să mă frământ, Să nu mă ducă gândul că mâine nu mai sunt. Încerc să uit de toate și să nu iau în seamă, Să scap de-aceste gânduri, să nu trăiesc cu teamă.

Trăiri Dar, peste cinci secunde, ele revin în forță, Mă ard pe dnăuntru cu flacără de torță, Mă mustră conștiința… ce e cu mine, frate? Despic firu-n patru și mă gândesc la toate. Și-mi spun, așa-n tăcere, că e doar cugetare… Prea le dezvolt pe toate, lipsită-s de răbdare… Că prea mă lupt cu mine și îmi tot zboară gândul: Pleca-voi liniștită când o să-mi vină rândul?

Gelozia Atunci când te îndrăgostești și simți fluturi în stomac, Nu ai somn, ești agitat… așadar, ți-a pus capac. Devenim soț și soție, totu-i lapte, totu-i miere Și ne facem datoria…regula așa ne-o cere. Formăm o familie, mai ales când vin copii, Vrem un cuplu închegat… ce urmează, nici nu știi. E normal să fie-așa, ne urmăm cu toți destinul Și, după o perioadă, realizezi că-ncepe chinul. „Gelozia-i boală grea”, spune-o vorbă din bătrâni, Ce-i al nostru e al nostru… devenim cu toți stăpâni. … Cum că mai deunăzi te-ai uitat la „nu știu cine”… Nu ești vinovat defel… n-are-ncredere în tine. Explicații vrei să-i dai, că e doar o cunoștiință, Vrei să te disculpi cumva, însă nu e cu putință. Și continuă calvarul, nu vrei să o dai sucită, Dar, împins cumva din spate, te duci sigur în ispită.

Trăiri Gelozia nu e bună, când devine obsesivă. Nervii sunt întinși la maxim, iar furia e masivă. Pulsul sare spre o mie, inima în piept îți saltă, Vrei să fii lăsat în pace, asta e și las-o baltă. Și simți în momentu-acela că ești strâns legat în chingi, O repulsie simți deodată, nici nu mai vrei să-l atingi. Ce înseamnă asta oare… până când trăiești așa? Mii și mii de întrebări năvălesc în mintea ta. Da, nu-i bună gelozia, dar, o doză cât de mică, Trebuie, cumva, să fie, dar să nu tremuri de frică. Gelozia obsesivă diferă de cea normală… Prima chiar e boală grea, iar cealaltă e banală. Cred că ați trecut cu toții și prin astfel de momente… Nu se poate vindeca cu sute de tratamente. N-ai decât să-nghiți gălușca, să taci mâlc precum un pește, Lasă totu-n voia sorții… restul nu te mai privește. Nu spuneți că n-am dreptate și nu spuneți că greșesc, Toate-s întâmplări din viață și o viață te-nsoțesc. Nu arunc cu vorbe-n vânt sau că nu am nici o treabă, Faptele sunt doar reale, nu le-am scris aici în grabă.

Trăiri Veverița A făcut, cu multă trudă, într-o scorbură de pom, Un culcuș, ferit cu grijă de privirile de om. Nu dorește ca vreun intrus să-i încalce habitatul, Nici măcar un gândăcel să-i deranjeze patul. Face mii de drumuri lungi, să adune ceva hrană, Nuci, alune, niște ghindă… necesare pentru iarnă Și sare din creangă-n creangă cu atenție sporită, Curioasă e de fel și pupila larg mărită. Își întoarce capul mic, când la stânga, când la dreapta, Salturile-i sunt perfecte, zici că e atletă fata… După ce adună totul în culcușul ei din pom, Se curăță pe lăbuțe mai ceva decât un om. E atât de delicată, crezi că e un bibelou, Dumnezeu, când a creat-o, ne-a oferit un cadou. Coada lungă și stufoasă îi atinge capul mic… Acum vine către mine, câte-un pic și mai un pic. Eu încerc să nu mă mișc, cu un zâmbet o privesc, Se apropie încet… stau statuie, nu clipesc… Ne despart doar câțiva pași… eu rămân tot nemișcată, Dar o vede Ariel… vine-n grabă și o latră. Speriată, fuge iute, e în vârful pomului, El vine mândru spre mine; e făptura Domnului… Și sunt foarte supărată; „Pentru c-ai adus ofensă, Astăzi nu vei mai primi de la mine recompensă”.

Trăiri

El apleacă trist căpșorul, nu mai vrea să mă privească, Iar eu fac pe supărata… „a greșit, să recunoască”. Dar, în sinea mea, îmi spun: „n-a știut bietul cățel.. O să-l iert, că e al meu și mi-e tare drag de el”. O să stăm de vorbă mâine, să-i explic că nu e bine Să facă rău altor ființe și nu cred că se cuvine Să le alungăm degeaba, să le speriem în van… Știu că o să mă-nțeleagă… e cățel, nu e dușman.

Trăiri Îngerul din vis În somnul meu adânc și greu, la ceas de noapte, Urmez un drum anevoios de nu se poate… Sunt obosită tare, nu pot să îmi explic… Mă uit în jurul meu și nu zăresc nimic. Și țin de mână una din cele patru fete, Îmi simt gâtul uscat și parcă mor de sete… Și merg așa un timp, picioarele mă dor… Că de mi-ar crește aripi, aș învăța să zbor. Deodat' apare Luna, cărarea-mi luminează… E vie, strălucește, dar nu mă deranjează. Ajung, după un timp, la drumuri de răscruce, Eu mă întreb în vis: „oare unde m-or duce?”. În dreapta mea, departe, e umbra unui pom… Eu am doar asta-n gând: „e pom… sau e un om?” De trunchiul pomului, un om stă rezemat… „E pom, dar e și om, deci nu m-am înșelat!”. El se desprinde-ncet, pornește, iată-l, vine… Scrutez doar cu privirea… „Da, vine înspre mine”. Încerc, în întuneric, să îi recunosc fața, Nu pot să i-o disting, că mi se pune ceața. Se-apropie de noi, eu vreau să feresc fata… Acum știu cine e… e lângă mine tata. Mă trec fiori de groază și ape reci mă trec, Nu pot să mai respir și simt c-o să mă-nec.

Trăiri

Mă uit la el.. e trist, bătrân și gârbovit, Pe față are-o rană și-ntreb: „de ce-ai venit?” El mă privește lung… „de ce te temi de mine? Eu nu-ți fac niciun rău… doar mi-a fost dor de tine”. Îmi lasă un sărut pe fruntea-mi transpirată… „Și mie mi-a fost dor de tine, dragă tată… Acum, de vrei să pleci, eu vreau să vin cu tine”. El îmi răspunde-ncet: „nu poți veni cu mine”. Apoi cad în genunchi, îl rog și îl implor: „Nu vreau să pleci din nou… iar o să-mi fie dor!” Cu dreapta-i apuc haina… se rupe în fâșii… „Nu vreau să te mai las, că știu că nu mai vii!”. Se-ntoarce, brusc, spre mine, cu-un aer hotărât: „Ridică-te acum… tu știi ce-ai de făcut. Tu, fata mea, ascultă: voi fi mereu cu tine Și când îți va fi greu, și când îți va fi bine. Întoarce-te-napoi, copii te așteaptă, Că i-ai lăsat acasă și-s singuri, dragă fată. Eu te veghez de-aici, să nu îți fie teamă, Dar copilașii tăi, nevoie au de-o mama”. Se-ndepărtează-ncet, așa cum a venit, Mă uit în urma lui și știu că s-a sfârșit… Și cad iar în genunchi și-un strigăt scot din piept: „Chiar dacă ai plecat, eu încă te aștept!”.

Trăiri

Fetița mea îmi spune: „Nu mă mai bagi în seamă…” Eu sunt cu gândul meu: „Ce greu e să fii mamă”. Și ne pornim din nou, pe drumul prăfuit, Mă doare un picior și simt c-am obosit. Cu groază mă trezesc… sunt singură, e beznă, Durerea nemiloasă îmi chinuie o gleznă. Încerc să mă ridic, durerea nu mă lasă, Mă uit în jurul meu, „O, Doamne, sunt acasă”.

Trăiri Să fie așa? Un pix, o coală, o idee și eu, bine-nțeles, Azi trag de mine, nu știu cum, sper, totuși, cu success. Mă tot întreb: ce suntem noi… de unde astea toate? Se presupune că avem în noi complexitate. Să fie așa? Eu nu prea cred… că ne lipsesc cam multe, La unii plac, la alții nu, spun vrute și nevrute… Sau poate cei ce nu-nțeleg, spun că e doar frustrare, O fi și asta, eu nu neg, dar e la fiecare. Un bun exemplu pot să dau: când îți dorești ceva, Ești sigur că vei reuși să mergi pe mâna ta. Te zbați, te lupți și te frămânți, că-ți iese apă-n plan: „Oare de ce n-am reușit… e mâna lui Satan?”. Ați observat și voi, atunci când vine răul, vine! Se țin necazurile-n lanț ca praful după câine. Se pare că e doar un brand, ce nu mai are leac, Nemuritori am fi cu toții și am trăi în veac. Și-atunci, suntem compleți sau nu? Vreau și părerea voastră, Sunt vorbe goale… doar așa… zvârlite pe fereastră? Eu știu că nimeni nu-i perfect, că avem și defecte, Se potrivește vorba-aceea: „ca nuca în perete”. Nici așteptări n-avem atunci la cei ce nu pot da… Cum am mai spus de multe ori, e strict părerea mea. Și toleranță să avem cu-aceștia de pe urmă, Chiar de nu merg în ritm cu noi, ca oaia după turmă.

Trăiri Afecțiune Muncim o viață-ntreagă să ne realizăm Și ne dorim întruna s-avem, să tot avem Ba una, ba cealaltă, să fim, să trăim bine, Uitând că timpul trece și vine și un „mâine”. Gândește! Mâine, poate, e prea târziu… s-a dus! El poate însemna un pas înspre apus… Copiii ți-au crescut, acum au rostul lor, Ei sunt acum aceia ce merg spre viitor. Tu rămâi singur cuc, te-ntrebi de ai vreo vină, Între pereții goi e liniște deplină… Și te învârți prin casă și fără nici un rost, Precum un lup rănit ce cată adăpost. Te mistuie regret și nu știi ce să faci… Te-așezi pe undeva, stai nemișcat și zaci Și cugeți în neștire, e ca un joc anume… Ce oare le-a lipsit? Să fie afecțiune? Prinși în vârtejul vieții cu fel de fel probleme, Muncind și tot gândind la tot felul de scheme, De multe ori nu-i vezi că stau lipiți de tine Și-acum aștepți degeaba… cine să vină… cine? Poate, la rândul tău, ai fost neobservat.. Sau chiar un gest mai mic pe care l-ai scăpat, Sau poate n-ai știut s-arăți ceea ce simți… Ce n-ai primit, nu dai… și-ncerci să te mai minți?

Trăiri

Doar banii-s importanți? Nu sunt îndeajuns. E purul adevăr și nu aștept răspuns. Ești om obișnuit… sau chiar de porți vreun rang, Primești ce dai în schimb, în sens de bumerang.

Trăiri

Acrostih 1 Pentru cei ce sunt ca mine… Un om bun, obișnuit… Pentru cei ce cred în bine… Am multe de dăruit. Chiar de o scrântesc vreodată, Ori, poate, mă mai repet, Nu „o dau” intenționată… Scriu ce simt și… pe tapet. Totul pentru mine-i simplu… Am idei și voi mai scrie, Nu știu de-mi ajunge timpul… Tot ce simt e poezie. Iau cu mine, la plecare, Nu prea multe, doar un pix, Eul meu de supărare, Stilul meu exact și fix, Cărți, caiete, întristare, Un Adio și-alt prefix.

Trăiri

Acrostih 2 Empatia aparține celui bun și neavenit, Mijlocul de folosință lasă, însă, de dorit… Iar când poți să dăruiești, dăruiește orișicui, Lasă-ți liber sințământul, nu e treaba nimănui! Ia din lume doar exemple pozitive, să faci bine, Altfel nu știi ce surprize ți-aduce ziua de mâine. Liniștea să-ți construiești pentru propria-ți persoană! Intrigi, bârfe, răutăți, nu-și au locul la icoană, Vine vremea când, posibil, vei mai da și socoteală… Altfel, de poți să faci bine, n-o face de mântuială! Dacă piedici ai în cale, tu mergi, însă, mai departe, Ai răbdare, demonstrează, nu cu vorbe, ci cu fapte! Rezistă la presiuni și la mințile necoapte, Inima ți-o pune-n palmă, nu duci pe nimeni în spate, Uită un moment de tine, ca de-un vis de peste noapte.

Trăiri Fragili Proverbul este vechi și chiar așa ne spune: Că omul nostru este mai tare ca un câine. Dar, oare, adevăr grăiește-acest proverb? Nu prea mă-ncred în el și cred că e acerb. Am observat, în timp, că nu ne definește… Sensibili, vulnerabili, fragili suntem, firește. În situații grele cedăm fără tendințe… Și câinele și omul sunt, deopotrivă, ființe… Fragili suntem ca frunza ce vântul o ridică, Ca puiul căprioarei ce tremură de frică, Ca roua dimineții ce soarele-o evaporă, Ca dealul când pământul se mai cutremură. Ca piatra corodată de firicel de apă, Ca lacrima tristeții ce pleacă de sub pleoapă, Ca fulgul de zăpadă ce se topește-n palmă, Ca o durere-ascunsă în inima de mamă. Suntem fragili ca oul ce fără grijă-l porți, Ca o dezamăgire, când știi că nu mai poți, Ca gheața aruncată într-un pahar cu vin, Ca-nțepături de viespii ce-s pline de venin… Ca zahărul topit într-o cafea fierbinte, Ca lipsa dragostei pentru-un copil cuminte, Ca ceașca rău ciobită și pusă la gunoi, Ca tot ce-am scris mai sus, așa suntem și noi.

Trăiri Timpul Suntem toți captivi în timp, cu toții de el depindem, Ne iubim sau ne urâm, ne cumpărăm, ne vindem… Nu gândim defel la faptul că ne este limitat. Totul e făcut în timp, totul este calculat. Tindem către viitor, dar acesta e incert… Și nu știi ce va urma… să ghicești… nu ești expert. Nu te poți baza pe el, nu se știe ce va fi… Doar speri la ceva nesigur, peste-o lună, peste-o zi. Spunem des „trăiește clipa”, dar clipa a și zburat… S-a evaporat în timp… ca pleava s-a vânturat. Așa am gândit-o eu… alții cred că-s aberații, Dar, acestea, dragii mei, se-ntâmplă de generații. Totul este doar trecut, toate rămân amintiri… Adunate-n cartea vieții, se transformă-n povestiri Depănate într-un grup, în serile reci de iarnă, Când gerul crapă și piatra, când norii încep să cearnă. Povestirile acestea sunt fapte deja trecute… Timpul ne este dușman și ne dă necunoscute. Doar iluzii-n viitor, doar iluzii în prezent. E miraj… Fata Morgana… și de-aceea pun accent.

Trăiri Adevăruri, amintiri Adevăruri, amintiri, vise și dezamăgiri, Eu le-am pus în poezie, transformate-n povestiri. Am vrut, de la început, să descriu ce simte omul Cât trece prin viața asta, că nu trăiește cât pomul. În seri de singurătate am luat pixul și caietul Și m-am apucat să scriu, folosind tot alfabetul. Sunt cuvinte simple, pure, pe-nțelesul tuturor… Sper doar că o să vă placă, chiar de nu mi-a fost ușor. Poate mulți v-ați regăsit printre rândurile mele, Vi le dăruiesc cu drag, să vă destindeți cu ele. N-am vrut să atac pe nimeni și nicicum să vă jignesc, Am scris doar ce am simțit și-am crezut că e firesc. Mi-am dorit să-mpart cu voi multe trăiri și simțiri, Puse-n vers nevinovat… adevăruri, amintiri. M-am simțit eliberată, poate, în acel moment, Ca un moribund ce scrie cel din urmă testament. Pentru toți am scris acestea: pentru mine, pentru tine… Am vrut doar să fac ceva și cred c-am făcut-o bine. Vă dedic această carte vouă, prietenilor mei… Chiar de nu vă știu pe toți, sunteți toți din cei mai cei. Ăsta e doar începutul și-mi doresc o pauză, Să mă pregătesc din timp pentru altă cauză. În acest volum de versuri m-am deschis cu drag spre voi, Inima v-am dăruit, nu dau un pas înapoi. 17 76

Trăiri

CUPRINS

Eu… tu… noi...............................................................................3 Părinții.......................................................................................5 Gânduri.....................................................................................6 Patru surori...............................................................................7 Paradoxal..................................................................................9 Păreri.......................................................................................10 Luceafărul și Luna...................................................................12 Bunicii......................................................................................13 Căsuța primitoare...................................................................14 Un cuplu oarecare...................................................................17 Neliniștea................................................................................18 Prietenia..................................................................................20 Noi, moșii................................................................................21 Copii nimănui..........................................................................23 Mi-e dor...................................................................................24 Doar eu....................................................................................25 Lăsați copii să viseze...............................................................27 Nemulțumire...........................................................................28 Inima și creierul.......................................................................29 Steaua mea.............................................................................30 Cât ne mințim?........................................................................31 77

Trăiri Părinți și copii..........................................................................32 Despre viață............................................................................33 Oameni și oameni...................................................................34 Bucuria și tristețea..................................................................36 Iubire neîmplinită...................................................................37 Amintiri...................................................................................38 Paradoxal 2.............................................................................40 Din școală................................................................................41 Anotimpuri..............................................................................42 Acuzații....................................................................................44 Caractere.................................................................................45 Mama, cuvântul suprem........................................................47 Invidia......................................................................................49 Tatălui meu.............................................................................50 Singurătate.............................................................................52 Scopul fiecăruia.......................................................................54 Copii noștri..............................................................................56 Temeri......................................................................................57 De s-ar putea...........................................................................59 Din lacrimi...............................................................................60 Cugetare..................................................................................61 Gelozia.....................................................................................62 Veverița...................................................................................64 Îngerul din vis..........................................................................66 78

Trăiri Să fie așa?...............................................................................69 Afecțiune.................................................................................70 Acrostih 1................................................................................72 Acrostih 2................................................................................73 Fragili......................................................................................74 Timpul.....................................................................................75 Adevăruri, amintiri..................................................................76