Remus Radina by Grigore Mihai

Remus Radina

TESTAMENTUL DIN MORGĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RADINA, REMUS Testamentul din morgă / Remus Radina ; pref.: Eugen Ionescu. - Bucureşti: Criterion Publishing, 2010 ISBN 978-973-8982-75-8

I. Ionescu, Eugen (pref.)

821.135.1-94

Remus Radina

TESTAMENTUL DIN MORGĂ

Bucureşti, 2010

Cu o prefaţă de Eugen IONESCU

VOLUMUL I Colecţia "Mărturiile Supravieţuitorilor" ION DUMITRU VERLAG München 1981

Preşedintelui Jimmy Carter (idealist ca Jefferson, Lincoln şi Wilson), care a lansat peste planeta noastră o bombă mai puternică decât cea cu neutroni: „bomba drepturilor omului." Această bombă incendiară a reaprins speranţa în sufletul popoarelor care gem sub cizma sovietică, speranţă pe care aproape o stinsese Gerald Ford. Amintesc, însă, preşedintelui Carter, ca şi poporului american, cuvintele faimoase ale lui Epictet: „Un ideal nu trebuie numai visat, ci şi realizat Iar mijlocul universal pentru aceasta este lupta, cu atât mai grea, cu cât şi ţinta este mai înaltă." Cel care va realiza respectarea drepturilor omului pretutindeni în lume, inclusiv în U.R.S.S., va fi cel mai mare om al secolului său...

PREFAŢĂ

Arestările politice, detenţiile, temniţele, tortura, masacrele, represiunea, denunţările, tentativele de evadare (dar unde, în această lume odioasă?) au devenit monedă curentă. În faţa ameninţării se răspunde prin laşitate, acceptare, dar de asemenea uneori prin curaj, eroism, sacrificiu. Este ceea ce face Remus Radina, unul dintre eroii sau sfinţii epocii noastre. Un martir voluntar, care nu renunţă nici la credinţa sa, nici la ceea ce îi dictează conştiinţa. TESTAMENTUL DIN MORGĂ nu este o carte literară. Literatura şi stilul frumos sunt pentru timpurile fericite. Cartea lui Remus Radina este o carte mare pe care puriştii o vor găsi simplă, uneori, dar care este o mare mărturie, încă una, vibrantă, simplă pe bună dreptate şi din fericire, adevărată, înalt şi brav omenească, care răscumpără josniciile noastre, slăbiciunile noastre: cine îşi pierde viaţa, o va câştiga; cine crede că o câştigă, o va pierde. Remus a câştigat-o. De fiecare dată când mă găsesc în faţa unui astfel de document, mă întreb cu îndoială şi îngrijorare: eu însumi, într-o situaţie asemănătoare, aş rezista? Mă înclin înaintea curajului lui Remus Radina şi-l invidiez de a fi îndrăznit totul. Eugene IONESCO

CUVÂNT ÎNAINTE

Încep să scriu această scurtă mărturie astăzi, 4 iulie 1978 (ziua independenţei Americii), la Paris, pe aleea lebedelor, lângă statuia libertăţii, care este o miniatură a Statuii Libertăţii din New York. Pe statuie scrie: „IV JUILLET 1776" şi „XIV JUILLET 1789". Încep, deci, mărturia mea sub semnul luminos al libertăţii. Înainte de a începe să scriu, am urcat la etajul al 3-lea al turnului Eiffel, unde m-am rugat Domnului să-mi ajute să termin mărturia mea şi să redau cât mai fidel adevărul. Am la dispoziţie două luni, după care trebuie să mă întorc în România. La Paris mă apasă în permanenţă grija procurării unor mijloace minime de trai. O altă dificultate o constituie faptul că sunt bolnav de ciroză hepatică (rezultat a aproape 10 ani de internare politică) şi trebuie să lupt din greu cu o stare permanentă de oboseală şi somnolenţă, specifică acestei afecţiuni. Îmi vin mereu în minte versurile lui Ion Minulescu:

„Sunt obosit de drum şi-aş vrea Să dorm trei nopţi, trei vieţi în şir, 11

Remus Radina

Culcat pe-un aşternut, aşa Cum dorm culcaţi în cimitir."

Remus Radina

Culcat pe-un aşternut, aşa Cum dorm culcaţi în cimitir."

După opinia medicilor, faptul că evoluţia bolii s-a oprit constituie un miracol. Toată mărturia o voi scrie din memorie, care odată era fidelă. Nu voi putea pune lucrarea pe nicovală de douăzeci de ori, cum recomandă, pe bună dreptate, Boileau. O voi pune pe nicovală numai de două ori. Rog cititorii să nu aştepte o operă literară. Să aştepte, însă, o mărturie adevărată, cu toate numele reale şi cu dialoguri exacte, care urmăreşte un dublu scop: 1. Să arunce o rază de lumină asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria României, pentru ca generaţiile viitoare să vadă ce se poate întâmpla când o ţară îşi pierde independenţa. 2. Să vorbească pentru cei care nu mai pot vorbi. Conducerea românească ar trebui să judece pe toţi cei vinovaţi de represiunea gigantică împotriva poporului român, în perioada stalinistă. Mă raliez opiniei lui Alexandru Soljeniţin: nu este necesar ca aceşti criminali să execute o condamnare, ci numai să recunoască în mod răspicat că sunt nişte criminali. Ar trebui, de asemenea, să se considere anii grei de închisoare politică drept ani de vechime în muncă, deoarece mulţi foşti deţinuţi politici, adevăraţi supravieţuitori, sunt grav bolnavi şi nu mai pot lucra pentru a realiza numărul de ani cerut de legea pensiilor. Ar fi un act de dreptate în faţa lumii şi a istoriei. Rugăciunile, versurile, citatele şi maximele menţionate în această mărturie sunt numai dintre cele utilizate în închisori. Cu ajutorul rugăciunilor, s-a rezistat în momentele când disperarea încerca să ne arunce în valurile morţii. Versurile ne-au fost un aliat de nădejde, fiindcă, aşa cum spu-

Testamentul din morgă

ne Therèse d'Avila, „fără poezie viaţa nu ar putea fi tolerată." Citatele şi maximele au fost o hrană sufletească excepţională, fiindcă filozofia este „laptele cel dulce al celor oropsiţi", după cum ne spune Shakespeare. Mulţumesc tuturor celor care vor ajuta la publicarea acestei mărturii. Fiind vorba de o mărturie, îi rog să nu schimbe nici un cuvânt, pentru a nu răni adevărul. Paris, 4 iulie 1978.

CAPITOLUL 1

Motto: „ O singură clipă hotărăşte viaţa omului.." (Goethe)

Suntem în anul 1946. România geme sub ocupaţia trupelor sovietice, iar un guvern impus de „pumnul în masă" al lui Vişinski lucrează cu febrilitate pentru consolidarea dictaturii. De ochii aliaţilor, ruşii admit alegeri cu mai multe partide politice, care vor avea loc la 19 noiembrie. Am 22 de ani şi sunt sublocotenent activ de cavalerie, la Cercul teritorial Câmpulung Bucovina. Armata, până acum „marea mută", va lua parte la campania electorală. La mijlocul lunii octombrie, sunt chemat de secretarul partidului comunist din jud. Câmpulung Bucovina, Sidorovici, care-mi vorbeşte rar şi categoric: – Te-am chemat din partea tovarăşului Emil Bodnăraş, candidatul nostru în judeţul Câmpulung. Ştim ce fel de ofiţer eşti. Mai ştim că în anul 1943, fiind trimis la şcoala de ofiţeri în Germania, ai refuzat să mai continui şcoala acolo şi te-ai înapoiat în ţară. Intră în partidul comunist şi vei ajunge general! Propunerea lui Sidorovici m-a uluit. I-am replicat: – Bine, dar armata aparţine neamului românesc şi nu unui partid. Uitaţi că eu am depus un jurământ. – Nu e nimic, intri în mod conspirativ!

Remus Radina

Căutând să-mi păstrez sângele rece şi să câştig timp, l-am întrebat: – Dar cum puteţi primi în partidul comunist oameni care nici nu vă cunosc doctrina? Vor fi aceştia devotaţi? – Este cam adevărat, îmi răspunde Sidorovici. Iată o importantă carte de doctrină comunistă, citeşte-o cât mai repede şi vino la mine! Apoi mi-a înmânat Anti-Dühring, de Friedrich Engels. Am plecat de acolo ca un om beat, cu convingerea că o mare primejdie pluteşte deasupra capului meu. Peste câteva zile, pe data de 21 octombrie, toţi ofiţerii şi subofiţerii din garnizoana Câmpulung sunt chemaţi la un miting electoral, în sala de spectacole a liceului „Dragoş Vodă", din localitate. Mitingul este prezidat de către colonelul Constantin Ionescu, comandantul politic al Comandamentului 4 teritorial Iaşi. Fusese prizonier în U.R.S.S. şi venise în ţară cu divizia „Tudor Vladimirescu", una dintre cele două divizii formate de sovietici din prizonieri români. La miting ia parte şi o unitate din divizia „T.V." Colonelul Ionescu începe să ridice în slăvile cerului realizările guvernului Petru Groza. El susţine cu insistenţă că armata română este astăzi la loc de cinste. Toţi cei din sală ştiau că acest colonel nu spune adevărul. În realitate, niciodată nu fusese armata română mai umilită ca acum. Amintiri dureroase defilau în faţa ochilor minţii mele, ca într-un film. O revoltă puternică a început să pună stăpânire pe sufletul meu. Eram la vârsta când viaţa nu contează mai mult decât adevărul. În câteva clipe am intuit posibilitatea de a scăpa de presiunile lui Sidorovici pentru a mă înscrie în partidul comunist. Am luat hotărârea bruscă de a părăsi armata, din care, cu câteva luni în urmă, prin legea cadrului disponibil, fuseseră îndepărtaţi cei mai integri şi capabili ofiţeri. Am luat hotărârea de a pleca din armată şi fiindcă aveam ferma convingere că la

Testamentul din morgă

alegerile din 19 noiembrie armata va fi folosită pentru oprimarea libertăţii poporului român şi nu voiam să comit această imensă crimă împotriva poporului meu. Nu credeam în alegeri libere şi nici în ajutorul imediat al Americanilor. Americanii distruseseră fascismul german cu ajutorul fascismului sovietic, care încălca cu brutalitate drepturile popoarelor şi drepturile omului. M-am ridicat ca electrizat, împins, parcă, de o mână tainică, şi m-am adresat cu voce puternică colonelului Ionescu: – Domnule colonel, eu nu sunt de acord cu principiile de care este călăuzit guvernul Petru Groza şi, prin urmare, nu mai înţeleg să rămân în armată! Colonelul Ionescu a amuţit. O linişte mormântală pune stăpânire pe toată sala. Înapoia mea, unitatea din divizia „T.V." mă privea cu o ură care m-ar fi sfâşiat în clipa aceea. Apoi, colonelul Ionescu, bâlbâindu-se, mă întreabă: – Dar ce te-a făcut să spui asta, aici? – Nu suntem în campanie electorală? Principiul libertăţii cuvântului, i-am replicat cu. – Nu e nimic, vom vorbi după meeting!, a adăugat colonelul, pe un ton ameninţător. În sală domnea o atmosferă apăsătoare. Dar o imensă bucurie punea stăpânire pe sufletul meu, bucurie care sfida primejdiile ce mă aşteptau. Clipa aceea, în care am aruncat cătuşele sufletului în faţa celor ce profanau idealurile mele de Român şi militar, avea să-mi hotărască întreaga viaţă. După meeting, sunt luat într-o maşină mică de către colonelul Ionescu şi dus la sediul unităţii mele. Acolo începe o prelucrare insistentă. Colonelul Ionescu încearcă să mă convingă să retractez cele afirmate la meeting şi să nu cer plecarea din armată. Mi-a făcut chiar o confidenţă: la întoarcerea sa din prizonierat, a trebuit să lupte mult pentru a-şi convinge propriul

Remus Radina

copil de frumuseţea ideilor comuniste. După multe insistenţe, şi-a dat seama că hotărârea mea este de neclintit. Dezamăgit, mi-a cerut cuvântul de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului Petru Groza, printre camarazii mei ofiţeri şi subofiţeri. I-am răspuns: – Îmi dau cuvântul de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului, timp de şapte zile! Grăbiţi-vă să-mi daţi drumul din armată! A doua zi, pe 22 octombrie 1946, am înaintat următorul raport comandantului Cercului teritorial Câmpulung Bucovina, colonelul de artilerie Calmuschi: „Am onoarea a vă ruga să binevoiţi a aproba îndepărtarea subsemnatului din cadrele active ale armatei, deoarece nu pot accepta principiile de care este călăuzit guvernul de «largă concentrare» democratică, dr. Petru Groza. Acesta fiind un guvern împletit pe osatura oprimării libertăţii poporului român, vă rog stăruitor să binevoiţi a-mi da aviz favorabil, întrucât prefer să dezbrac această haină pe care am slujito cu dragostea fanatică a omului conştient că-şi iubeşte întradevăr poporul său, decât să o port umilită, sub pecetea abdicării de la marile lupte întreprinse pentru salvarea patriei." Colonelul Calmuschi, un ofiţer de elită, m-a chemat la el şi mi-a spus: – La ora actuală nu se mai aprobă plecări din armată. Există un ordin în acest sens. Nu este cazul să te pripeşti. Ştiu că eşti şi student la Facultatea de drept. Rămâi în armată, cel puţin până termini facultatea! Văzând că sunt ferm hotărât să părăsesc armata, colonelul Calmuschi mi-a spus că va înainta raportul meu, dar că va propune să nu mi se aprobe plecarea din armată. Apoi a adăugat, spre surprinderea mea: – În orice caz, eu mă simt mai mic decât dumneata! După

Testamentul din morgă

această discuţie, am luat cartea Anti-Dühring, m-am dus la Sidorovici, secretarul partidului comunist, i-am restituit-o şi i-am spus: – Domnule Sidorovici, am ales un alt drum! Sidorovici m-a privit îndelung, fără ură, cu o tristeţe în ochi şi nu mi-a adresat nici un cuvânt. Peste câteva zile a sosit în unitatea mea colonelul de grăniceri Comişel, cel care mai târziu va deveni comandantul Corpului de grăniceri. În această calitate, el va avea ingrata misiune de a lua parte la delimitarea frontierei dintre România şi U.R.S.S., frontieră care tăia trupul Moldovei în două. Auzind de cele întâmplate la meeting, colonelul Comişel m-a chemat şi mi-a spus: – Cum ai îndrăznit să critici guvernul dr. Petru Groza? Eu, dacă eram la meeting, te linşam! – Aş vrea să văd, domnule colonel, cum ar putea un singur om să linşeze pe cineva!, i-am replicat. Apoi l-am salutat, am întors spatele şi am plecat. La ieşirea din birou, mai mulţi ofiţeri m-au întrebat ce s-a întâmplat. Le-am povestit scena, apoi am adăugat: – Ce mişel este acest Comişel! În zilele care au urmat, s-au prezentat la mine mai mulţi foşti prizonieri de război. În calitate de secretar al Comisiei pentru trierea prizonierilor de război, grade inferioare, am întocmit formalităţile de prezentare din prizonierat, pentru aproximativ 500 de foşti prizonieri în U.R.S.S., domiciliaţi în judeţul Câmpulung Bucovina. Declaraţiile acestor oameni te cutremurau: fuseseră luaţi prizonieri, în mare majoritate, după 23 august 1944. Ruşii, cu viclenia lor caracteristică, îi rugaseră să depună armele, pentru a pleca acasă. Dar, după ce i-au dezarmat, i-au închis în vagoane de marfa şi i-au deportat în U.R.S.S. Acolo au murit mii şi mii de Români, iar cei care treceau acum prin faţa comisiei erau grav bolnavi sau distrofici, mulţi dintre ei au murit imediat ce au ajuns acasă.

Remus Radina

Poporul român a învăţat, în decursul zbuciumatei sale istorii, cât preţ se poate pune pe cuvântul Ruşilor! Rămâne să înveţe aceasta şi Americanii! Pe data de 28 octombrie, am expediat o carte poştală colonelului Ionescu, prin care-l anunţam că începând cu acea dată „cuvântul meu de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului" nu mai rămâne în vigoare. La începutul lunii noiembrie, mi s-a comunicat că am fost mutat la Regimentul 12 Călăraşi, din Bârlad. Colonelul Ionescu intra în acţiune. Mi-am predat lucrările de birou unui camarad, căpitanul de infanterie Gică Popescu, devenit mai târziu preşedintele Federaţiei române de fotbal. Apoi m-am prezentat la Regimentul 12 Călăraşi. Aici fusese înlocuit faimosul colonel Slăvescu, supranumit „papa" şi iubit de subalternii săi. El, ca şi ceilalţi ofiţeri de cavalerie, luase o atitudine fermă împotriva imixtiunii comuniştilor în treburile armatei. Într-un ordin de zi pe care l-am citit ulterior, colonelul Slăvescu ataca pe ofiţerul politic din regiment: “Există ostaşi care reclamă pe comandanţii lor. Mă întreb cum pot exista urechi care să-i asculte. Probabil că sunt de teapa murdară a lor!..." Mai târziu, colonelul Slăvescu va fi închis pentru „înaltă trădare" şi va muri în închisoare. Ofiţerii de cavalerie erau atacaţi de elemente criminale. Un ofiţer din regimentul meu este aruncat într-o fântână. Sublocotenentul Popa, tot din regimentul meu, este lovit cu un fier în cap. Eu sunt mereu urmărit. Înainte de alegeri, toţi ofiţerii şi subofiţerii primesc o sumă de bani. Pe data de 18 noiembrie sunt chemat telegrafic la Comandamentul 4 teritorial Iaşi. În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1946, ziua alegerilor, plec cu trenul spre Iaşi.

Testamentul din morgă

Ajuns în câteva ore la Comandamentul 4 teritorial, sunt condus într-o încăpere şi invitat să aştept. O uşă blocată mă despărţea de secţia de votare. După o oră, văzând că nu mă cheamă nimeni, încerc să ies din cameră, dar rămân înmărmurit: un soldat, cu baioneta la armă şi cu arma îndreptată spre mine, mă opreşte să ies. Eram, deci, arestat! Procedeul colonelului Ionescu era revoltător. Un ofiţer nu putea fi escortat decât de un alt ofiţer, în grad cel puţin egal cu el. Îi spun soldatului: – Anunţă, imediat, că cer să fiu scos la raportul domnului general! În caz contrar, voi comunica alegătorilor din camera vecină cât de libere sunt alegerile! Peste câteva minute sunt chemat la raportul generalului Stănculescu, comandantul Comandamentului 4 teritorial, căruia îi spun: – Domnule general, protestez împotriva modului arbitrar în care am fost arestat! Generalul Stănculescu îmi răspunde: – Tinere, nu sunt eu vinovat de ceea ce ai păţit! Ti-am citit raportul şi te-am chemat să te cunosc şi eu. Am crezut că eşti cine ştie ce fiu de moşier, dar văd că eşti un om necăjit, îngrijorat de soarta celor mulţi. Măi băiatule, eşti o picătură într-un ocean! Te vor distruge! Scuză-mă pentru cele ce ai păţit aici! Şi pleacă într-o permisie de şase zile, să mai uiţi de necazuri! Apoi mi-a strâns mâna cu căldură. Întors la Bârlad, am înaintat un raport colonelului Bălăşescu, comandantul Regimentului 12 Călăraşi, prin care ceream trimiterea în judecată a colonelului Constantin Ionescu, pentru: 1. Arestarea mea ilegală. 2. Împiedicarea de participare la vot. Bineînţeles că acest raport nu a fost luat în considerare.

CAPITOLUL 2

Motto: „Oamenii vor cădea pradă demagogilor." (Nietzsche)

Alegerile din 19 noiembrie, primele şi ultimele alegeri din era comunistă la care au participat mai multe partide politice, treziseră Românilor mari speranţe. Se spunea şi se scria: „Dacă alegerile nu vor fi libere, ele vor fi nule." Lucrurile păreau clare ca lumina zilei. Toată lumea aştepta cu înfrigurare rezultatul alegerilor. Se ştia că de acest rezultat depindea viitorul poporului român. S-a estimat că peste 80% din cei care participaseră la vot au votat cu partidele istorice: Partidul naţional-ţărănesc, Partidul naţional-liberal şi Partidul social-democrat. Publicarea rezultatului alegerilor a constituit o surpriză unanimă: cifrele erau inversate. Blocul comunist obţinuse o majoritate zdrobitoare, iar partidele istorice, pentru care masele se pronunţau pe faţă, obţinuseră un procentaj nesemnificativ! Deşi falsificarea rezultatului alegerilor era evidentă, în multe secţii de votare măsluitorii fiind surprinşi în flagrant delict, alegerile nu au fost anulate de nimeni. Americanii priveau neputincioşi cum democraţia românească îşi dă duhul sub cizma sovietică. În primul război mondial, Wilson lansase un tulburător ţel

Remus Radina

de luptă: “Să salvăm lumea pentru democraţie". În cel de-al doilea război mondial, Roosevelt declarase că luptă “pentru supravieţuirea democraţiei în lume". Ce mai rămăsese din această cauză măreaţă? Poporul român era demoralizat. O nouă dictatură, de o cruzime nemaiîntâlnită, se instaura în această ţară lovită crunt de uraganele istoriei. Profesorul Stere, care fusese închis cu Lenin în închisorile ţariste, redă cuvintele pe care acesta i le spusese în închisoare: „Piară, la urma urmei, 90% din omenire, numai revoluţia mondială să reuşească, cu ajutorul oricui, chiar cu ajutorul tâlharilor de drumul mare". Oare încălcarea brutală a voinţei poporului român nu înseamnă înaintarea sigură spre ţelul declarat de Lenin? Comparată cu această siluire a voinţei poporului român, „afacerea Watergate" pare un fapt moral. În luna decembrie am fost chemat la Ministerul de război, la Bucureşti. M-am prezentat la biroul cavalerie. Şeful biroului, colonelul Cristescu, un bărbat înalt, suplu şi drept ca un brad, m-a primit cu multă prietenie şi m-a felicitat pentru conţinutul raportului prin care ceream plecarea din armată. Apoi m-am prezentat la biroul unui ofiţer magistrat. Acesta mi-a spus că raportul prin care ceream plecarea din armată conţine afirmaţii grave şi că îmi recomandă, pentru binele meu, să retractez aceste afirmaţii. I-am răspuns că nu mă pot întoarce de pe drumul pe care am pornit. Atunci ofiţerul magistrat mi-a comunicat că voi fi judecat de Consiliul superior al oştirii şi că s-ar putea să fiu închis. Printre piesele de la dosarul meu se afla şi cartea poştală pe care o trimisesem colonelului Ionescu la 28 octombrie. Am revenit la regiment, unde se ştia că urmează să plec din armată. Aceasta m-a salvat de la participarea la o nouă crimă

Testamentul din morgă

împotriva poporului român. Un escadron din regimentul meu a fost detaşat în gara Tecuci, cu misiunea de a opri pe Moldovenii înfometaţi să plece spre regiunile ţării unde se mai găseau alimente. Se ştie că în Moldova bântuia atunci o foamete apocaliptică, urmare a secetei din anul 1946. Numărul morţilor îndolia întreaga ţară. Regimul comunist nu aducea moldovenilor alimente şi nu-i lăsa nici să plece în alte regiuni ale ţării, pentru a şi le procura. Cine a ordonat, oare, această crimă de genocid? Nu cumva Stalin? Prea seamănă cu crimele comise de el împotriva oropsiţilor ţărani ruşi! Ca şi ţăranilor ruşi, ţăranilor români li s-a promis pământ. Demagogii au reuşit să amăgească un mic număr de ţărani, care credeau că vor rămâne stăpânii pământului primit prin aşa zisa „reformă agrară". Fiindcă, vai, în curând ei vor fi obligaţi să „cedeze" statului nu numai acest pământ, ci tot pământul lor! După câteva luni, am fost judecat de Consiliul superior al oştirii, iar pe data de 16 aprilie 1947, prin înalt Decret Regal, am fost trecut în retragere, prin aplicarea articolului 48, litera h, din legea înaintării în armată. Art. 48, litera h, prevedea că se trece din poziţia de activitate în poziţia de retragere „ofiţerul care s-a dovedit a fi activat întro asociaţie sau partid politic sau care a întreprins o acţiune politică personală". Într-o asociaţie sau partid politic nu am activat niciodată. Refuzasem să dau curs şi insistenţelor lui Sidorovici de a intra în partidul comunist. Din câte am constatat ulterior, nici un ofiţer care s-a înscris în partidul comunist „în mod conspirativ" nu a fost judecat de Consiliul superior al oştirii. Dimpotrivă, toţi aceşti ofiţeri au avut avantaje materiale, unii ajungând până la gradul de general. Raportul prin care cerusem plecarea din armată a fost con-

Remus Radina

siderat „o acţiune politică personală". Am părăsit, deci, armata! Acest deznodământ nu-l întrezărisem când am păşit cu emoţie pe poarta Liceului militar „D.A. Sturdza", din Craiova. Armata rămânea pe mâna colonelului Constantin Ionescu şi a altor ofiţeri politici de categoria lui. Dar ce s-o fi ales din acest colonel, care s-a dovedit un comunist atât de înfocat? Am auzit că după anul 1950 a fost condamnat pentru crimă de război. Dar ce ne miră acest fapt? Nu preconiza Lenin înfăptuirea revoluţiei mondiale cu ajutorul oricui? Chiar cu ajutorul tâlharilor de drumul mare! Şi mai ales al demagogilor! Şi poate chiar al teroriştilor! Rămas fără serviciu, am hotărât să fac eforturi pentru terminarea facultăţii. În toamna anului 1947 am susţinut ultimul examen din anul II: dreptul civil, cu profesorul Luţescu. Acest examen l-am pregătit cu cea mai mare atenţie, având şi timpul necesar. Profesorul Luţescu mi-a cerut să supraveghez pe studenţii anului IV, care dădeau lucrare scrisă la dreptul comparat, într-o jumătate a amfiteatrului unde se ţinea examenul. Printre cei care dădeau lucrare scrisă se aflau şi doi cunoscuţi: locotenentul de cavalerie Ştefan Velea, fost instructor la Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte şi Mihai Sbenghe, fost coleg de liceu. La sfârşit, profesorul Luţescu mi-a propus să frecventez cursurile facultăţii, pentru a colabora cu el. I-am răspuns, cu regret, că nu am posibilităţi materiale. La început, un minim de existenţă îmi era asigurat cu greu de sărmanul meu tată, căruia i se anulase pensia de invalid din primul război mondial. La 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice, deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul „Victoria".

Testamentul din morgă

O manevră asemănătoare încercase Stalin şi în cazul Iugoslaviei. El îi ceruse lui Tito să accepte pe regele Petru, chiar dacă mai târziu îi va înfige un cuţit în spate. Iată morala lui Stalin, care după răpirea Basarabiei şi a Bucovinei din anul 1940 fusese denumit „măcelarul din Piaţa roşie"! Iată pe mâna cui dăduse Roosevelt ţările din răsăritul Europei, ţări cu o zbuciumată istorie, dar cu o neastâmpărată sete de libertate! La începutul anului 1948, mi se oferă de către nişte cunoscuţi un post de pedagog la Şcoala normală de învăţători din Craiova, pentru anul şcolar în curs. Nu aveam altă alternativă. Aici am găsit aceeaşi atmosferă sufocantă din armată: şcoala era supusă unui proces de dezintegrare, pentru a se putea înfăptui mai uşor reforma urmărită de partidul comunist. Profesori bătrâni şi de valoare deosebită nu mai aveau nici cea mai mică autoritate asupra elevilor incitaţi la indisciplină. în această perioadă, m-am împrietenit cu maiorul de cavalerie în rezervă Lucian Dimitriu, cu numele conspirativ „MALU". După rezoluţia cominformului din vara anului 1948, împotriva lui Tito, maiorul Dimitriu mi-a propus să încerc o trecere de frontieră în Iugoslavia, pentru a constata ce posibilităţi există acolo pentru rezistenţa românească. Deşi m-am declarat de acord cu propunerea sa, el a renunţat, pentru moment, la acest plan. Până în toamnă, am pregătit ultimele examene din anul III, dintre care dreptul internaţional public m-a atras în mod deosebit. Învăţasem 52 de articole din Charta „Naţiunilor Unite", ca pe „Tatăl nostru", fără a omite un singur cuvânt. Preambulul Chartei l-am încrustat cu litere de aur în inima mea şi el îmi va fi de mare folos în viitorul apropiat. Voi face deseori uz, în special de prima parte a preambulului: „Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să salvăm generaţiile viitoare de plaga războiului, care de două ori in decursul vieţii noastre a adus omenirii dureri nespuse şi pentru a reafirma

Remus Radina

credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în drepturile egale ale bărbaţilor şi femeilor şi în egalitatea tuturor naţiunilor mari sau mici Şi spre a crea condiţii care să ajute la menţinerea justiţiei şi respectului faţă de obligaţiile ce decurg din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional..." Acest impresionant preambul aducea accente din preambulul Constituţiei americane: “Noi, popoarele Statelor Unite, În scopul de a stabili justiţia,... şi de a ne asigura nouă şi urmaşilor noştri binefacerile libertăţii..." Venit la Bucureşti la examene, în luna octombrie 1948, am dus-o foarte greu din punct de vedere material. Locuiam pe Splaiul Unirii, aproape de podul Mărăşeşti, într-o fostă baracă germană, plină de paraziţi. Primeam o masă pe zi, la cantina fabricii „Lemaître". Am trecut examenul la dreptul internaţional public. Profesorul Nicolae Daşcovici era de o severitate ieşită din comun, dar a ştiut să ne strecoare în suflet dragostea pentru drepturile omului, atât de brutal încălcate în România anului 1948. De la el am reţinut faimoasa frază rostită de preşedintele Franţei, AI. Millerand, după primul război mondial, cu ocazia restituirii Ardealului către România: „O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască, dacă s-a dovedit a fi contrarie dreptăţii." Tot el ne vorbea cu entuziasm despre ţelurile şi principiile „Naţiunilor Unite", despre omul „cetăţean al lumii", despre „dreptul sfânt de azil". Am luat hotărârea să aprofundez cândva studiile de drept internaţional. Marile institute de drept internaţional din Occident îmi păreau o lume de vis. Din cauza lipsei de bani pentru plata chiriei, am fost obligat să lucrez ca salahor la construirea unei expoziţii, lângă fostul cinematograf ARO.

Testamentul din morgă

Condiţiile de lucru erau inumane. Lucram 12 ore, noaptea, cu o pauză la miezul nopţii. Aici mai lucrau ca salahori sute de elevi şi studenţi de la Facultatea de drept şi Academia comercială. Într-una din seri, prezentându-ne la lucru, nu am mai fost angajaţi. Se spunea că un post de radio american ar fi criticat faptul că elevii şi studenţii lucrează ca salahori în România. Tinerii erau deprimaţi. Numai că, din lipsă de mână de lucru, constructorii au fost obligaţi să ne reangajeze. Într-o noapte, un student originar din Banat mi-a spus că Românii trec frontiera în Iugoslavia, unde sunt bine primiţi. Mia încolţit gândul să încerc o trecere de frontieră în Iugoslavia, din mai multe motive. În primul rând, voiam să îndeplinesc o dorinţă a maiorului Lucian Dimitriu, care intenţionase să mă trimită în Iugoslavia în cursul verii trecute. Apoi, condiţiile materiale deveneau tot mai grele. Eu nu eram primit în niciun serviciu, din cauza dosarului politic necorespunzător, şi nu mai puteam continua facultatea, deşi mai aveam un singur an. Atmosfera devenea din ce în ce mai apăsătoare. Arestările se ţineau lanţ. Aşteptam să fiu şi eu arestat, pentru atitudinea deschisă din timpul armatei. Cu câteva zile în urmă, văzusem oprită pe stradă o unitate aparţinând Institutului medico-militar, din Bucureşti. Am recunoscut şi câţiva foşti colegi de liceu. Toţi strigau fără încetare: – Stalin! Stalin! Stalin! Stalin! Stalin!... Am rămas uimit de această scenă dezolantă! Ce se întâmplase, oare, în armată, în ultimul an şi jumătate, de când eu o părăsisem, că oamenii se transformaseră astfel? Hotărârea a fost luată: voi pleca singur, direct la frontieră, cât mai curând posibil, pentru a nu cheltui puţinii bani primiţi după munca istovitoare de salahor. Nu voi povesti planul meu nimănui, din cauza pericolului de trădare, voluntară sau involuntară. Maiorului Dimitriu îi voi comunica din Iugoslavia tot ce voia

Remus Radina

să ştie. Voi trece frontiera pe data de 2 noiembrie 1948, ziua alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Aceste alegeri îmi păreau de o importanţă deosebită şi trecerea frontierei în această zi demonstra simpatia mea pentru această ţară, pe care o consideram, ca Lincoln, „ultima bună speranţă a pământului". În seara zilei de 31 octombrie, mergând spre baraca mea, am trecut pe lângă o instituţie, în apropiere de podul Şerban Vodă, care era păzită de un militar. L-am întrebat ce instituţie este, dar a refuzat să-mi răspundă. Aveam să aflu în luna martie 1950 ce instituţie era: Tribunalul militar Bucureşti, unde aveam să fiu judecat şi condamnat. A doua zi am plecat la gară şi nu m-am oprit până la frontiera româno-iugoslavă.

CAPITOLUL 3

Motto: “Aţi fugit de dracu’ şi aţi dat peste tată-său!” (Un ţăran român din Banatul sârbesc)

În noaptea de 2 noiembrie, am trecut frontiera prin regiunea Comorâşte, din Banat. Am mers mai mult pe bâjbâite şi mi-a fost mai frică să nu fiu capturat de grănicerii români, decât de moarte. Am ajuns la o casă unde nişte ţărani făceau rachiu, în miezul nopţii. M-am oprit în întuneric şi am aşteptat să vorbească. Ţăranii vorbeau sârbeşte şi eram acum sigur că sunt pe teritoriul iugoslav. Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru ajutorul dat. Apoi am explicat ţăranilor, mai mult prin semne, că vin din România şi unul dintre ei m-a condus până în oraşul Vârşeţ, la securitate. Credeam că aici voi fi tratat omeneşte. Cel puţin aşa îmi spusese studentul salahor, la Bucureşti. Am fost condus într-o clădire veche, unde, credeam eu, voi fi găzduit provizoriu. Am intrat într-o cameră, după care o uşă masivă a fost zăvorâtă în urma mea. Primul contact cu închisoarea este îngrozitor, mai ales când te ştii nevinovat. Şocul produs de acest contact nu este departe de cel descris în versurile lui Radu Gyr:

Remus Radina

Taică, tăicuţule, taică, Feciorul vostru se zvârcoleşte ca o lupoaică, Se zbate în cuşcă, Zgârie drugii şi muşcă! Dar şocul a ţinut numai câteva minute, fiind atenuat de o rugăciune şi de o scurtă meditare la cuvintele Domnului Isus: “În lume necazuri veţi avea, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" În celulă mai erau câţiva bărbaţi şi un copil, care s-au trezit la intrarea mea. Şi ei crezuseră că vor fi primiţi cu braţele deschise de Iugoslavi. Nu scria, oare, presa românească despre prezenţa AngloAmericanilor în Iugoslavia? Ne-am încurajat unii pe alţii, în speranţa că situaţia actuală nu va dura mult. Copilul, elev în clasele primare, adusese cu el o carte de şcoală în care se afla fotografia Anei Pauker. El a desenat portretul Anei Pauker pe perete, cu un creion, şi, din proprie iniţiativă, a scris deasupra „Bestia umană". Portretul era foarte reuşit şi copilul m-a rugat insistent să-i fac o „poezie" pe care să o scriu sub desen. I-am scris următoarele versuri, în stil popular:

Remus Radina

Izgoniţi de-o crudă doamnă, Părăsirăm într-o toamnă, Toţi cu inima pustie, Scumpa noastră Românie.

Stăm închişi de-o săptămână, Pentru Patria română. Şi-om mai sta cinci ani, măi frate, Pentru sfânta libertate!

Toţi aveam convingerea că Ana Pauker era principala vino32

Testamentul din morgă

vată de plecarea noastră, că ea era „omul lui Stalin", în România. Trebuie să mărturisesc, însă, că în cazul meu versurile de mai sus s-au dovedit profetice: voi fi condamnat la cinci ani de închisoare pentru această trecere de frontieră! În aceleaşi zile a trecut frontiera şi inginerul Economu, cu soţia, profesoară, şi cu doi copii, un băiat şi o fată, elevi. Copiii, în vârstă de 16-17 ani, erau înalţi şi frumoşi, inteligenţi, cunoşteau câteva limbi străine şi erau foarte bine educaţi. Era o plăcere să discuţi cu ei. Eu m-am împrietenit repede cu această familie. Dar nimeni din familia Economu nu bănuia atunci că nu peste mult timp toţi vor deveni eroii unei mari tragedii. După câteva zile, am fost transferaţi la închisoarea din Panciova. Pe când mergeam prin Panciova, noaptea şi pe o ploaie torenţială, un ţăran român din Banatul sârbesc, dând dovadă de mult curaj, a intrat în rândurile noastre şi ne-a întrebat: – Ce este, măi fraţilor, cu voi? – Am plecat din România, unde nu mai era de trăit, i-am răspuns eu. – Aţi fugit de dracu şi aţi dat peste tată-său!, a adăugat ţăranul, depărtându-se în grabă. Dar noi nu l-am crezut pe bietul om, care părea îndurerat de soarta noastră. Am ajuns la închisoare uzi şi tremurând de frig. A doua zi am fost transferaţi la închisoarea din Covaciţa. Această închisoare, unde se spunea că a fost executat Draja Mihailovici, devenise o închisoare de tranzit pentru refugiaţii români. La Covaciţa, unde am stat foarte puţin, am cunoscut pe profesorul Anton Crihan, despre care se spunea că făcuse parte din Sfatul Basarabiei şi pe preotul Gâldău. După câteva zile, un grup de aproximativ două sute de Români am fost trimişi la mina de cărbuni Banovici, din Bosnia. Cum am ajuns la Banovici, am scris maiorului Lucian Dimitriu, căruia, în mod cifrat, îi comunicam care este situaţia din Iugoslavia.

Remus Radina

Aici, timp de o lună, ne-am bucurat de o libertate relativă, având permisiunea să ne deplasăm în localităţile Banovici şi Litva. Eram repartizaţi la tot felul de munci legate de activitatea minei. Eu, spre exemplu, devenisem monteur de reţele telefonice şi trebuia să mă urc pe stâlpii de telefon. La sfârşitul lunii decembrie 1948, toţi Românii am fost convocaţi într-o sală din mica localitate Litva. După ce ne-am adunat cu toţii, U.D.B.(securitatea iugoslavă) ne-a înconjurat şi sub stare de arest ne-a condus la Banovici. Nu voi uita niciodată solidaritatea noastră din acele momente. Tot drumul am cântat cu însufleţire “Pe-al nostru steag e scris unire" şi alte marşuri româneşti. La Banovici am fost închişi toţi la un loc (femei, bărbaţi şi copii) într-o baracă unde anterior fuseseră închişi prizonierii germani. Toţi bărbaţii am trecut la lopată. Mina de cărbuni fiind la suprafaţa pământului, încărcăm cărbunii direct în vagoane. Lucram fără încetare, nici duminica nu era zi de odihnă. Într-una din zile a venit în inspecţie o personalitate comunistă. Eu i-am vorbit de medgiunarodno pravo („dreptul internaţional"). Mi-a arătat lopata, spunându-mi: – Lopata este internaţională! Cinismul acestui comunist iugoslav mi-a adus în minte figura luminoasă a prof. Daşcovici, care ne vorbea cu atâta convingere despre „dreptul sfânt de azil". Nu aş fi putut bănui atunci că există pe lume conducători cu orizontul atât de limitat încât să încalce acest drept. Profesorul Daşcovici ne spunea cum după primul război mondial Olanda a acordat drept de azi împăratului Wilhelm al II-lea şi a refuzat să-l extrădeze cu toate insistenţele aliaţilor. Într-o duminică din luna februarie 1949, doi români, Ovidiu Horeanu, din Cernăuţi, şi Tutoveanu, din Moldova, au evadat din baracă.

Testamentul din morgă

Peste câteva ore am asistat la o scenă care ne-a îngrozit pe toţi, dar mai ales pe femei şi pe copii. Securitatea a năvălit cu armele în baracă, urlând şi ameninţându-ne că ne împuşcă. Apoi a luat mai mulţi bărbaţi, dintre care mi-amintesc de Ion Pârvulescu, fost coleg de liceu, actualmente scriitor la Paris, şi de Nicolae Cristescu, şi i-a dus la câteva zeci de metri de baracă, pe un mic deal, în spatele toaletei. Acolo zăceau, împuşcaţi, Horeanu şi Tutoveanu. Ei aveau pielea jupuită de pe craniu, deoarece fuseseră apucaţi de picioare şi târâţi prin pădure, după execuţie. Pîrvulescu, Cristescu şi ceilalţi Români, sub ameninţarea cu armele, au fost obligaţi să sape două gropi, unde i-au înmormântat pe Horeanu şi Tutoveanu, fără sicriu. Din cele două gropi mustea apa. U.D.B.-iştii erau în culmea fericirii, beau, cântau şi jucau în jurul gropilor. Aveam strania senzaţie că sunt prizonierul unui trib de canibali, care joacă în jurul meu, înainte de ospăţ. Petrecerea lor a ţinut câteva ore. Ei ne dădeau un exemplu de ce este în stare să facă U.D.B. În aceeaşi zi, părintele Barna, ardelean, a oficiat slujba de înmormântare pentru cei doi români asasinaţi. Seara, la numărătoare, comandantul gărzii ne-a anunţat că pe viitor va răspunde vecinul celui ce va evada. Doamna Timofte, o bună Româncă, i s-a adresat comandantului gărzii: – Eu nu voi pârî niciodată pe vecinul meu, dacă va evada, chiar de voi fi omorâtă! Datoria oricărui refugiat este să-şi caute libertatea! În prima duminică după asasinat, am refuzat să mai ieşim la lucru. Voiam să se respecte ziua Domnului şi eram extrem de obosiţi. Când au văzut îndrăzneala noastră, la numai o săptămână după asasinarea celor doi Români, U.D.B-iştii au intrat înarmaţi în baracă şi înnebuniţi de furie au ţipat să ieşim la lucru, că ne împuşcă. Unii dintre noi, timoraţi, au ieşit imediat.

Remus Radina

Apoi, pentru a ne intimida, comandantul gărzii a strigat: – Cine nu vrea să iasă la lucru să facă un pas înainte! Mi-am dat seama că este un moment de cumpănă şi am făcut un pas înainte. – Kako se zoveş? („Cum te numeşti?"), m-a întrebat comandantul gărzii. – Radina!, i-am răspuns. – Sabotira, ne Radina!, a ţipat comandantul gărzii, înjurându-mă. Lasă că te împuşcăm noi! Întâmplător, Radina înseamnă în limba sârbească un fel de „muncitorul". Iată de ce mi-a strigat el „Saboteorul, nu muncitorul!". Apoi a întrebat: – Cine nu mai vrea să iasă la lucru? Atunci, dintr-un grup de aproximativ zece studenţi, maramureşeanul Iuga a strigat: – Nici noi nu ieşim la lucru! Comandantul gărzii m-a apucat de mână şi m-a scos din baracă, în timp ce mai mulţi români mă rugau să ies la lucru, U.D.B. fiind capabilă să mă omoare. Am fost dus în camera gărzii, unde comandantul a început să mă înjure, să mă lovească şi să mă ameninţe că mă împuşcă. Apoi m-a lăsat sub pază şi s-a dus la ceilalţi Români. După două ore, am fost dus în baracă. Oamenii fuseseră scoşi la lucru şi aduşi repede înapoi. Din ziua aceea nu s-a mai lucrat niciodată duminica. Voi descrie sumar pe studenţii care au refuzat să iasă la lucru şi anume pe cei pe care i-am putut fixa în câteva secunde, până când am fost scos din baracă de comandantul gărzii. Iuga, cel care a luat cuvântul în numele studenţilor, era un om hotărât şi avea un caracter integru. Nicolae Caranica, din Constanţa, fusese student la facultatea de medicină veterinară. Era un om inteligent, însetat de cunoaştere şi un bun creştin, gata oricând să sară în ajutorul aproapelui. Ioan Cuşa, din Dobrogea, fusese student la Academia

Testamentul din morgă

comercială. Era un om de acţiune, deschis şi autoritar. Tudor Grigorescu, din jud. Romanaţi, fusese student la Facultatea de medicină umană. Era un om sincer şi de o bunătate rară. Talentat, conducea corul nostru religios. II vedeam deseori dus pe gânduri şi trist. Mă întreb dacă acest tânăr nu avea presentimentul că va fi ucis. Gheorghe Caramiciu, din Dobrogea, fusese student la Facultatea de medicină veterinară. Era un om bun şi blând, care vorbea puţin şi se străduia să nu supere pe nimeni. Mihai Pop, ardelean, fusese student la Academia comercială. Era un om de mare voinţă şi stăpânire de sine. Era tăcut şi prevenitor. Am prezentat pe aceşti studenţi şi dintr-un alt motiv: nu peste mult timp, trei dintre ei vor fi asasinaţi: Iuga, Grigorescu şi Caramiciu. Părintele Barna, care călcase pe nervi securitatea iugoslavă prin rugăciunile înălţate pentru românii asasinaţi, a fost în scurt timp ridicat şi dus într-un loc necunoscut. Dar rugăciunile noastre au continuat. La câteva zile după plecarea preotului, comandantul gărzii a exclamat stupefiat: – Ăştia toţi sunt popi!

CAPITOLUL 4

Motto: “Am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor." (Thomas Jefferson)

Pe la începutul lunii martie, majoritatea românilor au fost trimişi la lucru fără escortă. Mai rămăseserăm numai zece tineri care mergeam cu escortă. U.D.B. spunea: – Dacă nu va fugi nimeni, vom ridica şi escorta acestor tineri! Făcând această afirmaţie perfidă, U.D.B. era convinsă că nici un Român nu va încerca să fugă, pentru a nu periclita situaţia celor zece ostatici. Dar nu era suficient că lucram sub escortă, pe noi ne puneau şi la muncile cele mai grele. Din această cauză, am hotărât să declarăm greva lucrului. Se pare, însă, că U.D.B. a prins de veste. Înainte de a începe greva, într-una din zile când făceam săpături de pământ, U.D.B.-istul Petrovici, un tânăr foarte înapoiat, cu o privire care parcă împungea şi care ura mult pe Români, m-a ridicat din mijlocul tinerilor şi mi-a spus să mergem la baracă. El stătea cu pistolul mitralieră în spatele meu. Pe la mijlocul drumului, din senin, a început să mă lovească

Remus Radina

puternic cu ţeava pistolului mitralieră în coloana vertebrală. Loviturile de fier pe vertebre provoacă dureri insuportabile. În acel moment a apărut un fost prizonier german, care lucra acum cu contract la mină. În mod evident, pentru a-l împiedica pe Petrovici să mă mai lovească, Germanul i-a strigat că nu are voie să stea aproape de cel escortat. Petrovici a rămas la o distanţă mai mare de mine, încetând să mă lovească. Ajunşi la baracă, m-a predat comandantului gărzii, spunându-i că „am vrut să fug". Comandantul nu părea surprins. Înscenarea era grosolană şi ea a revoltat pe toţi Românii, care au înţeles că U.D.B. îmi plătea o poliţă mai veche. Durerile mari de coloană vertebrală nu mi-au permis să mai ies la lucru. După câteva zile, trei tineri, Ion Pîrvulescu, Dan Căpşuneanu şi cu mine am fost ridicaţi şi îmbarcaţi în tren. Pe drum ne-am înţeles ca imediat ce vom ajunge la destinaţie să declarăm greva foamei, în semn de protest împotriva tratamentului inuman la care fuseserăm supuşi. Ajunşi în oraşul Tuzla, am fost conduşi la U.D.B., unde ne-au despărţit şi ne-au repartizat în celule cu Iugoslavii. Conform înţelegerii, eu am declarat imediat greva foamei. Colegii iugoslavi au fost foarte impresionaţi. Ei nu mai văzuseră o astfel de grevă şi în fiecare zi când se trezeau se întrebau cu voce tare dacă mai trăiesc. În celula mea se afla şi un tânăr învăţător iugoslav, Dedici, care mi-a spus: – Remus, faci greva foamei în faţa unor oameni de o cruzime rară! Securitatea lui Tito nu cunoaşte mila! După cinci zile de grevă, unul dintre iugoslavi m-a rugat să vin repede la uşă. Sprijinit de Dedici, am mers la uşă, de unde, printr-o crăpătură, iugoslavul mi-a arătat că Dan Căpşuneanu primea mâncarea. Atunci am încetat greva foamei, prima din viaţa mea, care a fost şi o grevă a setei, fiindcă timp de cinci zile nu am băut nici

Testamentul din morgă

un strop de apă. În această perioadă de tăcere şi meditaţie am adoptat ca maximă esenţială a vieţii mele un citat din Thomas Jefferson: “Am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor.” Greva foamei marcase tocmai un protest împotriva tiraniei. Iugoslavii din celula mea erau oameni foarte prietenoşi. Cu învăţătorul Dedici m-am împrietenit mai mult. Fiindcă fusesem pedagog la Şcoala normală de învăţători, i-am vorbit despre Pestalozzi şi despre luminosul său exemplu. Apoi i-am citat faimosul epitaf, cu mişcătorul său final: „...Om, creştin, cetăţean. Totul pentru alţii, pentru sine nimic. Binecuvântat numele lui!" I-am amintit de Leibniz care credea că o educare temeinică a tineretului ar putea schimba faţa lumii. Dar pentru aceasta ar fi nevoie de mai mulţi „Pestalozzi". De nişte „creştini adevăraţi", era de părere musulmanul Dedici. În celulă am mai luat şi lecţii de limba sârbo-croată, de la Dedici şi de la Kubinek Alois, fost şef de gară în Croaţia, care era foarte timorat. Pe data de 10 mai 1949, împreună cu Pârvulescu şi Căpşuneanu am fost transferat la Zrenianin, în Voievodina, unde fuseseră aduşi şi Românii din Banovici. Lagărul fusese înfiinţat de Germani, pentru prizonierii iugoslavi. Sub stratul de var alb, se mai putea citi şi acum faimoasa lozincă „Vir zimmern eine neue Welt." („Noi construim o lume nouă"). Şi aceasta era tot un fel de revoluţie mondială. Apoi Iugoslavii au închis aici pe prizonierii germani, iar acum pe refugiaţii români şi unguri. Cruzimea U.D.B.-ului s-a făcut simţită şi în acest lagăr. La începutul anului 1949, a fost ucis aici căpitanul de marină Negoescu, pentru tentativă de evadare. La scurt timp după sosirea mea în lagăr, toţi Românii am fost îmbarcaţi în trenuri şi duşi pe frontiera româno-iugoslavă,

Remus Radina

pentru a fi extrădaţi. Nu ştiu datorită cărui fapt am fost luaţi de lângă frontieră şi aduşi înapoi în lagăr. Aceste manevre întreţineau o stare permanentă de nesiguranţă şi tensiune. Toţi ne simţeam umiliţi. Prin luna iunie, mai mulţi Români şi Unguri din lagăr am fost duşi la munci agricole în comuna Cnicianin, lângă Titel, la confluenţa Tisei cu Dunărea. Populaţia acestei comune era de origine etnică germană şi ne spunea că Iugoslavii, din răzbunare, omorâseră pe toţi bărbaţii din comună şi acum nu mai avea cine să lucreze pământul. Noi lucram în condiţii foarte grele şi mulţi aveau afecţiuni intestinale. Din cauza recentei tentative a U.D.B. de a ne extrăda, am luat hotărârea să încerc o evadare pentru a merge la ambasada americană din Belgrad şi a discuta problema refugiaţilor. Şansele de reuşită erau foarte mici. Într-o zi foarte caldă de iunie, ne aflam la prăşitul porumbului. La ora prânzului, am fost adunaţi toţi la un loc şi s-a format un cordon de securitate în jurul nostru. Prin porumbul înalt de aproximativ 70 de cm., târâş, am ieşit din cordon şi m-am îndreptat spre desele canale de irigaţie, care începeau la câteva sute de metri de noi. În aceste canale mă puteam ascunde perfect şi mă puteam îndepărta fără a fi observat. Mai aveam numai 20 de metri până la primul canal, când am auzit glasuri agitate, în urma mea. U.D.B.-iştii, cu armele în mâini, veneau în goană spre mine. Au început să mă lovească cu furie. Unul m-a lovit cu patul armei în cap. Altul m-a lovit peste muşchiul mâinii drepte cu atâta putere, încât a ţâşnit sângele. Loviturile curgeau ca ploaia. Apoi m-au legat cu mâinile la spate şi m-au dus la locul unde se servea masa. Comandantul gărzii a scos pistolul şi mi l-a pus, demonstrativ, în frunte. M-au urcat într-o căruţă. În momentul când a pornit căruţa, un U.D.B.-ist a luat un bulgăre mare şi mi l-a aruncat cu putere în spate.

Testamentul din morgă

Pe drum, cămaşa a căzut peste mâinile legate, rămânând jumătate gol. Femeile şi copiii din comună mă priveau, speriaţi, ca pe un condamnat la moarte dus la ghilotină. Pe faţă şi pe corp eram murdar de noroi şi de sânge. Ajuns la şcoala unde eram cazaţi, toţi U.D.B.-iştii au început să mă lovească. Unul s-a repezit cu nişte cuie mari să-mi scoată ochii. Altul a început să mă înjure şi să mă lovească, spunându-mi că mi-am bătut joc de 1.700.000 de jertfe ale Iugoslaviei, din cel de-al doilea război mondial. De parcă eu eram vinovat că Iugoslavii, pe lângă faptul că au luptat cu Germanii, s-au omorât şi între ei! Cetnicii, comuniştii şi ustaşii se omorâseră unii pe alţii, fără milă! După cum spunea P.P. Negulescu, în Destinul omenirii, „ura ideilor muşcă mai rău decât ura naţionalităţilor". Imediat am fost transferat în lagărul de la Zrenianin. Acolo am fost prezentat lui Fortunici, comandantul lagărului, care vorbea româneşte. Fortunici ne mărturisise că în timpul ocupaţiei germane, partizanii lui Tito treceau în Banatul românesc, unde Românii îi ascundeau şi le dădeau mâncare. Fortunici, cu o privire plină de ură, m-a întrebat: – Ai fost ofiţer de marină? – Nu, de cavalerie!, i-am răspuns. – Aici îţi vor rămâne oasele, în cimitirul din Zrenianin, lângă căpitanul Negoescu! Fortunici a dat dispoziţie să fiu închis în „bunker". Mi-au legat mâinile la spate, cu cătuşele. Apoi m-au dus lângă bunker şi un U.D.B.- ist, cu o lovitură puternică, m-a prăvălit pe scara de beton. Doamna Timofte, care a văzut scena, a scos un ţipăt de groază. (Mă întreb dacă acelaşi ţipăt l-a scos doamna Timofte şi în momentul când a fost asasinată de U.D.B.) Bunkerul era un beci de beton, construit de Germani, cu opt carcere tot de beton, înalte de aproximativ 1m, fără acoperiş. Intrai în carceră pe deasupra, apoi te legau cu mâinile la

Remus Radina

spate, să nu poţi ieşi. În carceră nu te puteai nici aşeza, fiindcă jos era un strat de urină şi fecale. În noaptea aceea am aşteptat sub o tensiune maximă să fiu omorât. Bunkerul era aşezat între două garduri de sârmă ghimpată, unde era zonă interzisă şi unde te puteau uşor omori. Aici fusese omorât şi căpitanul Negoescu, în aceleaşi împrejurări. Din cauza aşteptării morţii, nu mai simţeam durerile pricinuite de loviturile primite. Dar s-a întâmplat un nou eveniment: în bunker au fost aduşi noaptea câţiva Unguri, care provocaseră un scandal. Acum, când eram mai mulţi în bunker, ştiam că e mai greu să mă omoare. A doua zi ne-au scos pe toţi din bunker. Românii s-au bucurat mult că nu am fost asasinat. Auziseră de la un prieten că intenţionasem să merg la ambasada americană din Belgrad. Toţi aşteptau o salvare de undeva. Românii mi-au spus că un Ungur a atras atenţia gărzii, când am evadat. Probabil, el mă văzuse din momentul plecării. Peste câteva zile, împreună cu alţi zece români, am fost transferat la U.D.B. din Vârşet, lângă frontiera românească, cu scopul vădit de a fi extrădat. Aci era un regim alimentar de exterminare. Dimineaţa, o apă colorată cu zahăr ars se numea ceai. La prânz şi seara, invariabil, primeam o lingură de arpacaş fiert în apă, fără pic de legume, grăsime sau sare. Iugoslavii afirmau că nu au sare, iar Românii nu le mai dau. La prânz mai primeam şi 100 de grame de pâine sau turtoi. Pentru a servi această „mâncare", eram scoşi în curte, de trei ori pe zi. Apa cu arpacaş ni se servea în cutii de conserve, fără linguri, şi deşi era foarte fierbinte, nu ne lăsau decât 2-3 minute să o sorbim. Aveam de ales între a ne frige buzele, gura şi stomacul sau a nu bea nimic. Am văzut Români şi Iugoslavi din Banatul sârbesc cărora după trei luni de astfel de regim alimentar li se mişcau dinţii ca mărgelele.

Testamentul din morgă

Nu voi uita niciodată pe Drăgan, un ţăran din Banat, care, de foame, îşi înghiţea unghiile! Românii erau supuşi la torturi diabolice. Unui Român din Marcovăţ i-au legat mâinile la spate, astfel încât coatele se alipiseră între ele. Apoi a fost dus în carceră, în beciul U.D.B. După două ore, omul a avut senzaţia că i se desface toracele. În celula mea a fost adus un fost ofiţer Iugoslav, adversar al lui Tito. A fost legat cu mâinile la spate şi obligat să stea toată noaptea aplecat deasupra hârdăului de fecale descoperit. Pe un alt fost ofiţer iugoslav, tot adversar al lui Tito, îl torturau în fiecare noapte, apoi îl duceau dezbrăcat într-un beci rece şi puneau un câine să-l fugărească. Într-o noapte, acest fost ofiţer s-a spânzurat în celulă, cu cureaua lui Victor Hărdălău, din Orăştie, fost student la Facultatea de drept. Naum Neagoe, din Cetate, judeţul Dolj, fost asistent la Facultatea de agronomie din Cluj, îmi povestea că şi în ţară se întrebuinţau acum astfel de metode. La siguranţă, el fusese fugărit cu câinii. La Constanţa, l-au introdus noaptea într-un sac, au legat sacul la gură şi l-au aruncat în mare, lăsându-l aproape să se înece. El făcuse parte din Partidul naţional-liberal. Pe data de 30 august 1949, am fost dus la frontiera românoiugoslavă, împreună cu alţi zece Români, printre care trei femei şi o fetiţă. Spre ziuă, ne-au înşirat pe frontieră, ne-au pus puştile mitralieră în spate şi ne-au spus să trecem în România. Ne-au mai spus că dacă vreunul se va întoarce în Iugoslavia, va fi împuşcat. M-am închinat şi am pornit spre frontieră.

CAPITOLUL 5

Motto: “A fi filozof este a învăţa să mori." (Montaigne)

Am păşit pe pământul românesc când ziua se îngâna cu noaptea. O linişte stranie învăluia cerul şi pământul. Am mers câteva zeci de metri printr-o iarbă uscată, apoi am intrat într-un lan de porumb. Am căzut în genunchi şi am început să sărut pământul. Apoi mi-am făcut semnul crucii şi am plecat mai departe. Unde? Unde va da Dumnezeu! Am trecut câteva tarlale şi tocmai mă pregăteam să ies din porumb pentru a trece un drum, când doi ostaşi au apărut lângă mine, trăgând rafale de pistol-mitralieră pe deasupra capului meu. Ei tremurau de frică şi mi-au strigat: – Mâinile sus! Mi-au făcut percheziţie, apoi m-au condus la un post, unde m-au predat comandantului lor, un tânăr ofiţer care avea misiunea să mă ducă imediat la Timişoara. Până la Deta am fost dus cu o căruţă, iar de acolo cu trenul. Coincidenţa a făcut ca tânărul ofiţer care m-a escortat să fie un coleg de la Liceul Militar „D.A. Sturdza", din Craiova. Era mai mic decât mine şi el m-a recunoscut. S-a simţit foarte jenat de misiunea lui.

Remus Radina

În aceeaşi zi am ajuns la securitatea din Timişoara. În curtea securităţii, un tânăr gemea întins pe o pătură. După cum am aflat în celulă, fusese zdrobit în bătaie. În celulă am întâlnit un grup de studenţi de la politehnica din Timişoara, unii dintre ei în greva foamei. Mi-am dat seama că mă aşteaptă zile foarte grele, ca pe atâţia Români. Shakespeare spunea că “Fiecare rob, în propria mână, deţine puterea de a sfărâma robia". Dar cum să o sfărâmi? Din câte am înţeles eu atunci, nu puteai sfărâma robia decât prin sinucidere. Numai prin sinucidere aş fi putut scăpa de umilinţele şi suferinţele groaznice care ştiam că mă aşteaptă, fără a face cuiva vreun rău. Dar ce te faci cu morala creştină? Păcatul sinuciderii este considerat mai mare decât păcatul uciderii aproapelui, fiindcă prin sinucidere încâlci una din cele trei virtuţi teologice: speranţa. Nu! Sinuciderea este numai o soluţie a ateilor! Cu ajutorul Domnului, trebuie să suport toate nenorocirile! Nu mă avertizase, oare, Schiller că „nenorocirea cutreieră liberă tot pământul”. Trebuie să fiu gata în orice clipă să mor cu curaj, fără a face nici cel mai mic rău aproapelui din închisoare. Montaigne rostise, parcă, pentru noi cuvintele „A fi filozof este a învăţa să mori." Fiindcă am întâlnit în închisori mii de deţinuţi politici care se străduiau în permanenţă să înveţe să moară oameni. La începutul lunii septembrie 1949, aveam 25 de ani. Intram în apocalipsul închisorilor comuniste din România cu un suflet tare, dar cu un trup slăbit la maximum de suferinţele îndurate în Iugoslavia. Abia mă mai puteam ţine pe picioare. Aşa respectase Tito „dreptul sfânt de azil", în care mă făcuse să cred profesorul Daşcovici! Mă urmărea mereu plânsul sfâşietor al femeilor şi fetiţei care, într-o noapte, pe frontieră, sub amenin-

Testamentul din morgă

ţarea armelor automate, erau împinse spre moarte! Dar ce s-a întâmplat, oare, cu ceilalţi refugiaţi, după extrădarea mea? Românii din lagărul de la Zrenianin au fost repartizaţi la lucru, în diferite regiuni ale Iugoslaviei. De acolo, unii au reuşit să fugă şi să ajungă în Occident. Mulţi Români care în fuga lor treceau prin Zagreb făceau o haltă la Petru Indrieş, Ardelean, care-i găzduia şi le dădea şi cele necesare pentru drum. Aşa fusese Indrieş la Banovici şi aşa a rămas: un bun creştin, totdeauna cu sufletul vibrând la suferinţele aproapelui său. Pe alţi Români, U.D.B. i-a omorât. Am arătat cum au fost omorâţi: Horeanu, Tutoveanu şi Negoescu. Voi cita numele altor Români despre care ştiu că au fost ucişi: inginerul Economu, cu soţia şi cu cei doi copii; studenţii Liciu, Iuga, Gheorghe Caramiciu şi Tudor Grigorescu; Doamna Timofte; Tase Tudor, fost magistrat militar; Cimpoieru, învăţător, şi Băncilă, subofiţer, ambii originari din judeţul Gorj. Numărul morţilor este, însă, mult mai mare. Familia Economu ar fi fost ucisă lângă graniţa GrecoIugoslavă, împreună cu un grup de Români. Ei erau sub escortă, dar la un moment dat, Iugoslavii au început să tragă cu armele automate în ei, până i-au omorât pe toţi. Ar fi scăpat un singur român, care se ascunsese puţin mai înainte în iarbă, de unde a văzut tot masacrul. Iuga şi Caramiciu ar fi fost ucişi lângă frontiera italiană... Cruzimea cu care au fost împuşcaţi nişte oameni nevinovaţi este greu de imaginat în secolul nostru. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci şi parcă i-am întâlnit ieri. Privirea băiatului inginerului Economu, de o căldură fără margini, parcă mă întreabă când scriu aceste rânduri: – Pentru ce ne-au omorât? Oare, de uciderea acestor oameni nevinovaţi nu va răspunde nimeni, niciodată?

Remus Radina

Pedepsele celor care au ucis pe deţinuţii lagărelor naziste nu se prescriu niciodată! Este o obligaţie de onoare pentru refugiaţii Români din Occident, care au trecut prin Iugoslavia, să scrie despre tratamentul inuman la care au fost supuşi acolo. Eu nu cunosc totul, fiindcă am stat în Iugoslavia numai zece luni, iar acum nu am timpul să scriu mai amănunţit. Când scriu această mărturie, aud, parcă, în permanenţă, o voce care-mi spune cuvintele lui Dante: “Andiam’ che la via lunga ne sospinge!" („Să mergem, că lungă cale ne îmboldeşte!"). În ţară au fost extrădaţi mulţi Români, dintre care citez pe: profesorul Popovici Axente-Sever, fost elev al lui Nae Ionescu; generalul Seracin, din Arad; colonelul Badea Constantinescu, din Craiova; maiorul Bărbulescu, cu soţia, din Bucureşti (nepot al lui Rădescu); avocatul Licea, din Turnu Severin; avocatul Valeriu Cristescu, din Ploieşti; avocatul Drescanu; profesorul Valeriu Basarabeanu, din Basarabia, care în lagărul de la Zrenianin a vărsat cazanul cu mâncare, ca protest pentru faptul că se dădea mazăre cu gărgăriţe; profesorul Staicovici, din Bucureşti; preotul Barna, ardelean; preotul Voştinaru, din Lugoj; Dan Cernovodeanu, din diplomaţie; studentul Pârleţeanu; studentul Goţea, din Alba Iulia; studentul Şerban Negreţu, din Cetate, jud. Dolj; comisarul Vasile Muşat, din Brăila; comisarul Burlacu, din Basarabia; funcţionarul Octavian Negru, cu soţia, din Timişoara; subofiţerul Ioan Preda, din Segarcea; subofiţerul Ciobotaru; Micu; Tărăbuţă; Miron; Crăciunaş; Giulescu; Casapu. Toţi au cunoscut blestemul canalului, au plătit cu grele suferinţe setea lor de libertate! La securitatea din Timişoara am rămas două zile. Am fost chemat la anchetă numai să-mi spună că voi merge la Bucureşti şi să se laude că ei ştiau de extrădarea noastră şi că în noaptea de 30-31 august „mari unităţi militare" împânziseră frontiera Româno-Iugoslavă, pentru a ne captura pe toţi. Întors în celulă, m-am întrebat de unde să fi ştiut securitatea

Testamentul din morgă

din Timişoara că vom fi extrădaţi în noaptea aceea? Oare să le fi comunicat U.D.B.? Exclus! Cele două securităţi se urau de moarte. Răspunsul l-am aflat peste câţiva ani. La securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte Sârbi. Îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe reţinuţii politici români. În special Vida, o femeie din Becicherecul Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale. Dar toţi aceştia făceau spionaj pentru Tito. Pentru a câştiga încrederea Ministerului de interne român, ei primeau din Iugoslavia anumite informaţii, cum a fost extrădarea noastră. Prinşi cu mâţa în sac, torţionarii de odinioară au fost anchetaţi de colegii lor şi condamnaţi la moarte. Dar la reluarea legăturilor cu Tito, ei au fost graţiaţi. Vida, de teama celor pe care-i torturase în timpul anchetelor şi care se juraseră s-o omoare, a fugit imediat în Iugoslavia. În seara zilei de 2 septembrie am plecat cu trenul spre Bucureşti. Ajuns în gara de nord, am fost îmbarcat într-o dubă şi dus la Ministerul de interne, pe calea Victoriei, vizavi de fostul palat regal. Am coborât la subsol, unde m-a primit un hidos cap de mort, desenat pe perete. Apoi m-a luat în primire călăul de tristă amintire Brânzaru, un fost boxeur de categorie grea, lat în spate şi cu un rânjet permanent pe buze. În timpul când îmi întocmea formalităţile de încarcerare, o femeie a bătut în uşa unei celule alăturate. I-a deschis Brânzaru. Femeia, intelectuală, i-a spus: – Constituţia ţării nu vă permite să mă ţineţi aici fără motiv! Brânzaru i-a răspuns: – Ha...ha...ha...ha...ha! Apoi i-a închis uşa cu violenţă. Privind această brută, care era torţionarul nr. 1 de la Ministerul de interne, mi-au venit în minte reptilele din era secundară, cu forţa lor gigantică, dar cu creierul subdezvoltat. Un subofiţer mi-a pus apoi faimoşii ochelari de tablă, prin ca-

Remus Radina

re nu străbătea nici cea mai mică rază de lumină. Apoi m-a apucat de braţ şi m-a împins înainte. Subofiţerul avea o plăcere deosebită să mă conducă astfel ca să mă izbesc de pereţi sau să cad pe scări. Fiindcă orb, orb, dar trebuia să mergi foarte repede. Din câte am aflat mai târziu, celula în care am fost închis se afla la subsolul II. Celula era mică şi în ea am găsit trei oameni, care s-au speriat de halul de slăbiciune în care venisem. M-am aşezat pe prici (un pat lat de lemn) şi am început să răspund la întrebările colegilor mei. Peste puţin timp, am fost scoşi la W.C. În loc de hârtie igienică, mi s-au arătat nişte cutii de conserve cu apă, pentru spălat. Dar această metodă necesită o corectă spălare a mâinilor, ceea ce nu era posibil, fie pentru că nu aveai săpun, fie pentru că nu-ţi lăsau timpul necesar spălatului. Aceasta mi s-a părut o înjosire deliberată a persoanei umane. Probabil că de aici le-a venit ideea ca la închisoarea Piteşti, studenţii, mândria de totdeauna a neamului românesc, să fie depersonalizaţi, în primul rând, prin obligaţia de a mânca fecale şi de a bea urină! Fiindcă un om care a acceptat să facă aceasta de frică nu se mai poate redresa niciodată în faţa propriilor ochi! Astfel va fi aplicat în anii 1950 principiul marxist „Omul este cel mai preţios capital!” A doua zi am fost scos la anchetă. Anchetatorul meu era un om foarte simplu, fost dulgher. Mi-a arătat o declaraţie dată de un alt Român venit din Iugoslavia, în care acesta spunea despre mine: „maltratat în mod bestial în lagărele din Iugoslavia." Anchetatorul mi-a spus: – Vezi că tot mai buni suntem noi, Românii? Mi-a mai spus că pentru frontieriştii veniţi din Iugoslavia ancheta merge repede, deoarece există probe certe pentru condamnare. În curând voi pleca la o altă închisoare, depozit al Ministerului de interne, unde voi aştepta câteva luni, până vor cerceta tot trecutul meu.

Testamentul din morgă

Mâncarea era foarte proastă, dar mai bună decât cea din închisoarea Vârşeţ. Terciul de dimineaţa, puţin mălai fiert în apă, ni se va părea tot restul închisorii o mâncare excelentă. Iată care era părerea lui Nichifor Crainic despre terci:

În ţara turmelor şi-a pâinii, Visez o mână de ciuperci. Lăsaţi-mă la cir, cu câinii, La raiul unui blid de terci! Tratamentul de la Ministerul de interne este redat şi de poezia La interne, a lui Mihail Manoilescu, pe care am învăţat-o chiar de la el şi din care citez începutul:

Când zi de zi spăl, în genunchi, celula, Ascultător, trudind cu braţul gol, Salutul prosternat dat dimineţii Îmbarcă înţelesuri de simbol.

Mişcările aicea mi le-ndrumă Porunci cu vorbe tari, ce mă-nfior! Mâncarea pusă-n blid, jos pe podele, Mi-o-mpinge gardianul cu-n picior.

CAPITOLUL 6

Motto: „Mai presus de orice: rămâi credincios ţie însuţi şi aşa precum ziua urmează nopţii, nu vei putea trăda pe nimeni." (Shakespeare)

În luna octombrie, am fost transferat cu duba la Jilava. Care este istoricul acestei închisori? Regele Carol I dispusese construirea mai multor forturi pentru apărarea capitalei. Fortul nr. 13, construit sub nivelul pământului, a devenit ulterior „închisoarea Jilava". La Jilava ni s-a făcut o percheziţie amănunţită. Nu voi uita niciodată scena când gardienii Jilavei, înarmaţi cu ciomege, ţipau la Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, un om cu părul alb care, tremurând de frică, a trebuit să se aplece pentru a fi percheziţionat în rect! Am fost repartizat la celula nr. 13 de la secret, împreună cu Manoilescu. Aceasta era prima celulă pe mâna stângă. M-am prezentat noilor colegi, care erau aşezaţi pe un prici de lemn cu două niveluri. Oamenii au fost impresionaţi de starea de slăbiciune în care fusesem adus de Iugoslavi. Nici nu m-am dezmeticit bine, că doctorul Marin Enăchescu,

Remus Radina

fost conferenţiar la Facultatea de medicină din Bucureşti, mi-a făcut o riguroasă vizită medicală. Mi-a spus că nu am nici o boală, dar mă apropii de distrofic. Apoi a făcut următoarea propunere: la fiecare masă, toţi să contribuie cu câte o lingură de mâncare din raţia lor, pentru a face un supliment pentru mine. Am refuzat politicos, dar toţi au insistat să primesc, spunând că după o lună va trece la supliment un alt coleg, care va fi găsit de medic cel mai slăbit. Este atât de impresionantă forţa morală a unor oameni înfometaţi, care mai au tăria să-şi rupă din bucătura lor insuficientă, pentru a ajuta pe aproapele să supravieţuiască! La Jilava fusese înlocuit vechiul director, Berezowschi, despre care am auzit numai cuvinte frumoase. Din ordinul lui Teohari Georgescu, el a fost închis şi torturat pentru atitudinea lui umanitară. În locul lui a fost adus Maromet, care te speria numai cu privirea. Maromet era bâlbâit şi nu era în stare să lege nici o propoziţiune. Dintre „colaboratorii" lui, citez pe cei cu care am venit mai mult în contact: Ivănică, Fătu, Geamănu şi sanitarul Oprea. Voi descrie pe reţinuţii politici care au trecut prin celula 13, până la jumătatea lunii martie 1950, când am plecat la proces. Mihail Manoilescu, despre care am mai vorbit, a fost ministru de externe în timpul dictatului de la Viena (1940), când s-a rupt trupul Ardealului în două. Era un om foarte cult. Acum devenise foarte religios, cum erau aproape toţi cei din celula 13. În fiecare dimineaţă, după ce se spăla, se întorcea cu faţa la răsărit şi se ruga îndelung. George Fotino fusese decanul Facultăţii de drept din Bucureşti, unde fusesem şi eu student. Îşi dăduse demisia din funcţia de decan, în semn de protest pentru numirea lui Mircea Manolescu ca profesor de filozofia dreptului, fără respectarea tradiţiei universitare. Făcuse parte din conducerea Partidului naţional-liberal, fapt pentru care fusese închis. Şi el devenise un

Testamentul din morgă

om foarte religios şi aşa a rămas toată viaţa. Nu voi putea uita că la 26 octombrie 1956 l-am întâlnit la o coadă imensă, în faţa patriarhiei ortodoxe române, aşteptând să sărute mâna sfântului Dumitru! Coco Dumitrescu era profesor de procedura civilă, tot la Facultatea de drept din Bucureşti. Era specialist şi în dreptul minier şi fusese închis pentru vina de a fi fost directorul unei societăţi petroliere. Era un om foarte bun şi cu un veşnic surâs pe buze. A avut o tragică soartă: a murit în cutremurul din 4 martie 1977! George Fotino, adresându-se lui Coco Dumitrescu şi mie, ne-a spus: – Triste, dar înălţătoare timpuri, când profesori ai Facultăţii de drept se întâlnesc în celulă cu studenţii lor, fiind prigoniţi pentru libertate! În celula vecină se afla bătrânul profesor de drept administrativ Anibal Teodorescu. Un mare număr de profesori ai Facultăţii de drept din Bucureşti au cunoscut apocalipsul închisorilor. Citez pe câţiva: Istrate Micescu, George Strat, Dumitru Gerota, Ovidiu Sachelarie, Finţescu, Leon. Marin Enăchescu era arestat fiindcă făcuse parte din Partidul naţional-ţărănesc. El se îngrijea neîncetat de sănătatea noastră. Eugen Haţeganu, avocat, fratele celebrului doctor Iuliu Haţeganu şi al profesorului de la Facultatea de drept din Cluj, Emil Haţeganu, era arestat pentru vina de a fi făcut parte din Partidul naţional-ţărănesc. Rămăsese un tenace greco-catolic, deşi confesiunea greco-catolică fusese interzisă în toamna anului 1948. La ministerul de interne fusese torturat în mod îngrozitor: Brânzaru cu şleahta lui îi striviseră penisul. Şi el a avut o soartă tragică: a fost găsit ucis într-o pădure, după evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956! El a fost vecinul meu de pat şi ne împrieteniserăm în mod deosebit.

Remus Radina

Eugen Dobrescu, un tânăr conferenţiar la Institutul de mine din Petroşani, era un mare matematician şi fusese închis fiindcă făcea parte din Partidul social-democrat. Inginerul Mavrocordat, din familia domnitorului, era simpatizant ţărănist. Niculescu-Malu, învăţător, fusese membru marcant al Partidului social-democrat. Prin celula 13 au mai trecut: generalul de artilerie Mitrea; doctorul Petrasievici; avocatul Niţă; inginerii Folgo şi Diesler. Deşi cei citaţi mai sus erau oameni de diferite nuanţe politice, o solidaritate deplină domnea în celula 13. Toţi aveam acelaşi crez măreţ: Dumnezeu şi democraţia! O activitate intelectuală permanentă ne ajuta să evadăm cu spiritul din celulă, tocmai ca în poezia lui Voiculescu:

Şi-atunci când iarna peste noi s-abate Şi lupi şi neguri vor să ne sugrume, Din albe piscuri de singurătate, Luăm drumul sufletului şi ieşim din lume.

Mihail Manoilescu ne-a vorbit despre două evenimente importante din istoria neamului nostru, în care a jucat un rol primordial şi pentru care a fost condamnat de toată lumea. Primul a fost aducerea în ţară, în anul 1930, a regelui Carol al II-lea. Toţi consideram că venirea lui Carol al II-lea a constituit o nenorocire pentru neamul românesc. Al doilea a fost semnarea dictatului de la Viena, din anul 1940, prin care ni se răpea jumătate din Ardeal. Manoilescu încerca să se scuze, afirmând că el a fost trimis la Viena pentru a îmblânzi pe Germani, care-l considerau prieten. El susţinea că ar fi obţinut câteva judeţe de la germani, iniţial hărăzite Ungariei. După expunerea lui Manoilescu despre dictatul de la Viena, a urmat o seară de poezie patriotică. Fieca-

Testamentul din morgă

re a recitat versuri despre Ardeal. Eu am venit cu două încercări originale, din care citez câteva strofe:

ARDEALUL ....................................................... Bătrân castel, cu-mprejmuiri de munte, Cu brazi înalţi şi Sarmisegetuze, Murit-am îngânându-te pe buze Şi sărutându-ţi brazdele cărunte! Cu braţ de fier, cu inimi de eroi, Vom străjui de-a pururi la hotare. De nu te-om apăra cu-nverşunare, Să se dărâme munţii peste noi! (decembrie 1944)

NOI NU NE-AM JERTFIT ÎN ZADAR ............................................................ Flăcăi voinici, cu glas de aramă, Căzuta-au năvalnic, dând iureş. Ca să fii mândră de mine, mamă, Eu mi-am lăsat trupul în Mureş!

Eu nu sunt mort, mamă, respir, Prin cute de steag, peste veac! Mi-am dăruit lutul, ca bir, Pentru ţară, pentru pământul dac.

Eu n-am putut suporta robia, Am apărat libertate, credinţă. Trebuia, mamă, pentru România, Să-mi jertfesc pământeasca fiinţă! .........................................................................

(1946)

Remus Radina

Manoilescu, care ştia câteva limbi străine, învăţase la bătrâneţe ceva engleză, de la Dan Brătianu. Acum îmi preda şi mie limba engleză. Hârtie nu a existat niciodată în închisori. Dar oamenii au inventat o metodă care se generalizase: se acoperea un ciob de geam sau o parte exterioară a gamelei cu o soluţie de săpun, se presăra puţin praf de var sau D.D.T. şi se lăsa să se usuce. Apoi se scria cu un beţişor. Bineînţeles că acesta era un lucru riscant. Manoilescu făcuse şi poezii în închisoare. El mi-a recitat o poezie despre închisoarea Jilava, cu o frumoasă imagine: sârma ghimpată de pe închisoare era comparată cu cununa de spini de pe capul Mântuitorului. George Fotino ne-a povestit întâmplări din viaţa sa politică. Mie mi-a ţinut mai multe prelegeri din istoricul dreptului românesc, curs pe care-l preda la facultate şi la care nu dădusem încă examen. După terminarea cursului, mi-a pus întrebări, apoi mi-a spus: – Dacă Dumnezeu va face să ne întâlnim din nou la facultate, eu voi considera că examenul l-ai trecut astăzi! Numai că nici unul din noi nu a mai ajuns la Facultatea de drept. Coco Dumitrescu mi-a ţinut zeci de prelegeri de procedură civilă, exact ca la facultate. La sfârşit m-a pus să-i povestesc tot cursul şi mi-a dat calificativul „bilă albă". Eu luasem deja acest examen, dar la celălalt profesor, M.G. Constantinescu. În nici un caz nu mă putusem pregăti la acest examen ca aici, la Jilava. Coco Dumitrescu mi-a ţinut şi prelegeri de drept civil anul IV şi de drept minier. Fiind foarte slăbit, Coco Dumitrescu a urmat la suplimentul de mâncare după mine. Eu începusem să mă întremez. Marin Enăchescu ne-a ţinut nenumărate prelegeri de anatomie. Eugen Dobrescu ne-a predat algebră.

Testamentul din morgă

Inginerul Mavrocordat, care făcuse studii în Anglia ne-a predat limba engleză. Pentru pronunţarea corectă a vocalelor, ne-a alcătuit nişte fraze cu iz de închisoare. Voi cita frazele referitoare la vocalele A şi E: Our fate is to fast, because we have no fat in our food (Soarta noastră este să postim, fiindcă noi nu avem grăsime în hrana noastră). Even when in bed, we freeze. (Chiar când în pat, noi îngheţăm). Se apropia Crăciunul anului 1949. Pe lângă programul de post şi rugăciuni, în ajun am cântat şi colinde. Eu am prezentat şi căpriţa, care se termina cu următoarele versuri:

Domnul Fătu dacă vine Suge sângele din tine!

Fătu era un gardian foarte crud, ţigan din Jilava, care avea o expresie preferată: „Sug sângele din tine!" Am avut un mare noroc că Fătu nu a venit şi nici alţi gardieni. Sau poate gardianul care ne păzea, uitând că e comunist, a ascultat şi el colindele şi nu a reclamat nimănui. Trebuie să precizez că în această perioadă se aplicau pedepse colective distrugătoare. Cu puţin timp înainte, într-o seară, pe secţia noastră s-au auzit ţipete de groază. Am aflat mai târziu ce se întâmplase. Oamenii dintr-o celulă au fost scoşi pe sală complet dezbrăcaţi (la Crăciun) şi crunt bătuţi cu ciomegele. După bătaie, bieţii oameni au fost închişi într-o celulă neagră, unde au fost ţinuţi dezbrăcaţi toată noaptea. Nu am aflat care era vina lor. Mâncarea era foarte slabă, cea mai bună era considerată mâncarea de cartofi cu „intestine de pasăre". Uneori ne scoteau la aer, în ţarc. Plimbarea se făcea în cerc, exact ca în poezia lui Radu Gyr:

Remus Radina

Din temniţa noastră, închisă-n milenii, Ne-au scos în curtea hâdă, gardienii. Cu ochii goi şi stinşi de suferinţă, Ne învârtim într-o circumferinţă. Păşim absenţi, mecanice cadenţe, Făcând maneju-acestei penitenţe. Reglementar, sub cerul ca o zdreanţă, Păşim unul după altul, la distanţă. Cu ochi de mort, cu faţă de mumie, Strigoi în uniformă pământie, În geometria cercului tăcerii, Tăcem, cum ne ordonă temnicerii.

Într-una din zile, pe când ne aflam în ţarc, am văzut la o fereastră de la secţia a II-a un bărbat care desena în aer o cruce mare cât fereastra. Am atras, discret, atenţia colegilor. Iniţial, nu l-am înţeles, dar imediat ne-am dat seama ce vrea să ne spună: era condamnat la moarte! L-am privit atent şi i-am întâlnit privirea senină şi pătrunzătoare. Am aflat că era artist şi se numea Emilian. Împreună cu el mai erau condamnaţi la moarte doi ofiţeri superiori de cavalerie: Eliade şi Tetorian. În dimineaţa zilei de 13 decembrie, ne-am trezit în rafale de arme automate. Terciul ni s-a servit foarte târziu. Am aflat că atunci ar fi fost executaţi Emilian, Eliade şi Tetorian. Mi-au venit în minte cuvintele lui Jammes: „Eroismul este singurul înţeles al vieţii." Asistenţa medicală era numai pe hârtie. Un reţinut politic din celula vecină se îmbolnăvise foarte rău. Gardianul a luat patru oameni din aceeaşi celulă, l-au pus pe bolnav pe o pătură şi l-au dus la infirmerie. Sanitarul Oprea, care era o fiară, cum ia văzut a pus mâna pe un ciomag şi a început sa-i lovească cu

Testamentul din morgă

furie pe cei ce transportaseră bolnavul. Aceştia au fugit înnebuniţi. Dar la câteva zeci de metri şi-au adus aminte de bolnav. S-au oprit să se uite şi au rămas uimiţi: bolnavul fugea după ei de mânca pământul! Călăul Oprea îl vindecase cu ciomagul! Într-o zi, gardianul ne-a anunţat că suntem obligaţi ca pe viitor să spunem „să trăiţi!" gardienilor care vin la numărătoare. Ne aştepta deci o nouă umilinţă! Majoritatea considera că trebuie să ne supunem, altfel vom fi torturaţi. Eu am susţinut că nu este normal să spunem „să trăiţi!" torţionarilor noştri, cum face generalul Mociulski. După lungi discuţii, bietul Eugen Haţeganu a găsit o soluţie: va spune numai el „să trăiţi!", totdeauna, pentru a-i salva pe ceilalţi de la umilinţă. Aşa s-a procedat totdeauna în celula noastră. În perioada cât am stat în celula 13, nu au existat delatori printre noi. Oamenii rămâneau credincioşi lor înşişi. Termenul consacrat în închisori pentru denunţător era cel de „turnător", termen intrat în dicţionar şi devenit odios pentru întregul popor român. La mijlocul lunii martie 1950, mi s-a spus să-mi fac bagajul. M-am despărţit cu emoţie şi cu tristeţe de aceşti fraţi de suferinţă, care făcuseră din celula 13 o adevărată sală de cursuri. Profesorii de aici ajunseseră la concluzia că valoarea umană trebuie căutată în însuşirile morale ale individului. Aceeaşi afirmaţie o voi auzi din gura a sute de elite intelectuale, în închisorile pe unde mă va duce soarta. De la Jilava am fost transferat la închisoarea Uranus şi judecat de Tribunalul militar Bucureşti. La proces am fost obligat să pun lacăt la gură, din cauza familiei mele, care a plâns tot timpul. Am primit o condamnare de cinci ani.

CAPITOLUL 7

Motto: „Noi şi înspăimântătoare filozofii au apărut pe lume, ca să înţelegem ce însemnează în termeni de sânge, de ferocitate, credinţa că statul e totul, iar individul, nimic." (P.P. Negulescu)

După câteva zile, am fost transferat din nou la Jilava, dar acum în celula 6 de la reduit. Această celulă avea forma unui tunel, cu o singură fereastră. De-a lungul pereţilor se montaseră priciuri, pe două niveluri. În această celulă zăceam două sute de oameni, aşa de înghesuiţi că nu ne puteam întoarce de pe o parte pe cealaltă şi că eram în permanenţă uzi de transpiraţie. Mulţi dormeau pe beton, chiar şi sub pat, până lângă hârdăul cu fecale, la care se putea ajunge cu mare greutate. Cine privea din curte fereastra celulei noastre, vedea că din interior iese un abur permanent, ca dintr-o baie. Într-una din zile, am fost scos la amenajarea terenului din prima curte. Cel care ne dirija munca era generalul Mociulski. Voiam să comunic cu prietenii de la celula 13, dar generalul Mociulski mi-a strigat: – Nu încerca nimic, că dacă te prinde Maromet, te omoară în bătaie!

Remus Radina

Intervenţia lui Mociulski m-a revoltat şi i-am răspuns: – Domnule general, ce sunteţi aşa de fricos? Este dureros că trebuie să vă vorbească astfel un fost ofiţer. Lumea ştie că spuneţi „să trăiţi!" gardienilor şi se vorbeşte că aţi făcut mult rău foştilor dumneavoastră camarazi. Generalul Mociulski mi-a replicat: – Lumea poate vorbi orice, dar eu îţi spun că nu am făcut rău camarazilor mei, ci i-am salvat pe mulţi. Aceasta se va vedea cândva! Se apropiau sfintele Paşti. Era Vinerea Mare. Niciodată această zi de imens doliu nu-mi păruse atât de tristă. În gând, am făcut următoarea poezie:

VINEREA PATIMILOR LA JILAVA

E stranie Jilava în noaptea de aramă! Din negrele cavouri, spre zări de foc mă cheamă Altarul, libertatea şi dragostea de mamă.

Întins între schelete, în noaptea sfintei denii, Mă sting în catacombe, cum răposau mirenii, În vremea-ntunecată a stinselor milenii.

Tăceri de ţintirime spre Golgota mă-mbie. Doar luna muribundă pătrunde în chilie, Să-mi picure în suflet lumini de veşnicie.

Târziu, ascult prohodul, cu sfintele refrene. Şi cum Te văd sub biciul urgiei pământene, Ţi-aş duce, Doamne, crucea, ca Simon din Cirene! (1950)

În ziua de Paşti, am fost scoşi la săpături de pământ, pentru construirea unui drum. Deşi eram toţi slăbiţi, am lucrat peste

Testamentul din morgă

puteri, sub ciomegele lui Maromet şi ale gardienilor săi. La începutul lunii mai, doi Iugoslavi, dintre care unul se numea Obradovici, au evadat din celula noastră. Cum a aflat vestea, Maromet şi-a luat toţi gardienii şi i-a înşirat în curte, pe două rânduri, faţă în faţă, cu nişte ciomege solide în mâini. Apoi ne-a obligat să ieşim afară la numărătoare, trecând printre cele două rânduri de gardieni. Loviturile cădeau ca ploaia în capul şi spatele nostru, iar numărătoarea s-a făcut de vreo zece ori. După ce ne-au bătut bine, ne-au închis fereastra şi uşa. După aproximativ două ore, cei de la nivelul superior am început să ne sufocăm. Am gândit să cobor sub pat, unde aerul mai avea ceva oxigen. Dar mi-am zis că este o laşitate să fac aceasta! Trebuie să stau la nivelul superior, chiar dacă-mi voi pierde cunoştinţa! Peste puţin timp, au venit hârdaiele cu mâncare fierbinte. Aceasta ne-a îngrozit. Un călugăr, Dobre, ne-a propus să refuzăm mâncarea. Propunerea lui era de un curaj excepţional, dacă Maromet ar fi aflat aceasta l-ar fi omorât. Era iar un moment de cumpănă. Fiindcă nimeni nu mai spunea nimic, am sărit de la locul meu şi am propus să scoatem hârdaiele afară. Toată lumea a fost acum de acord. Dar unul dintre colegi şi-a pierdut cunoştinţa, din cauza lipsei de aer, iar altul a făcut o criză de epilepsie. Am bătut la uşă şi am cerut să se scoată hârdaiele cu mâncare afară. În faţa hotărârii noastre, gardienii au luat hârdaiele şi în scurt timp au deschis geamul. La câteva zile a venit la Jilava colonelul Constantinescu, din Direcţia penitenciarelor, să ne trieze pentru trimitere la canalul Dunăre - Marea Neagră. Am ajuns în faţa comisiei. Sanitarul Oprea insista să nu fiu trimis la canal, că sunt prea slăbit, dar Constantinescu a decis să merg la canal. Dacă aş fi fost respins, m-ar fi trimis

Remus Radina

la faimoasa închisoare Piteşti, unde se făcea „reeducarea" studenţilor. La această închisoare trebuia să alegi fie moartea trupului, fie moartea sufletului. Nu exista o altă posibilitate. Imediat după plecarea colonelului Constantinescu, cei care trebuia să mergem la canal am fost îmbarcaţi în dube speciale pe calea ferată. Drumul a fost un calvar. Era o aglomeraţie de nedescris, transpiram tot timpul şi ne sufocam din cauza lipsei de aer. Singura înlesnire o constituia un scaun de W.C., montat în vagon. Am ajuns la lagărul de muncă „Poarta Albă", unde am fost încadraţi în brigada a 28-a, brigadier fiind un vestit infractor de drept comun, Bănică. Acesta, auzind că am fost ofiţer, se lăuda în faţa mea că a făcut culcări nenumărate cu generalul Paul Teodorescu, fost aghiotant regal, şi cu colonelul de cavalerie Vladimir Constantinescu. După câteva zile, am fost transferat la lagărul de muncă „Cernavodă". Când mă aflam aci, au sosit două brigăzi de studenţi „reeducaţi", de la închisoarea Piteşti, care peste puţin timp vor deveni faimoasele brigăzi 13 şi 14, la lagărul de muncă „Peninsula". Printre ei aveam şi un cunoscut, Ion Stancu, originar din judeţul Romanaţi, fost student la Facultatea de medicină din Cluj. Acesta locuise la aceeaşi gazdă cu mine, pe strada Calomfirescu din Craiova, în anul şcolar 1937-1938, după care plecase la Liceul militar „Mihai Viteazu", din Târgu Mureş. Am discutat cu el deschis, criticând nedreptăţile strigătoare la cer comise de noul regim, fără să ştiu că Stancu se „reeducase" la Piteşti şi devenise un periculos turnător. În scurt timp, am fost transferaţi toţi la „Peninsula", un lagăr de muncă din apropiere de Mamaia, unde se aflau deţinuţii politici cu pedepse de la cinci la zece ani. Perioada canalului a fost una dintre cele mai negre perioade din viaţa mea. Parcă însuşi numele comunei Valea Neagră, lângă care se afla lagărul Peninsula, era predestinat. Pe aceste lo-

Testamentul din morgă

curi, doar, fusese exilat Ovidiu, cu două milenii înainte. Am fost încadrat în brigada lui Marinovici, supranumit „câinele roşu", şi lucram la săpături de pământ lângă Mamaia. Munca la pământ era distrugătoare, mulţi au murit făcând eforturi supraomeneşti să-şi îndeplinească o normă imposibil de realizat. În faţa intenţiei criminale a regimului de a ne extermina (Gheorghiu-Dej declarase deschis că acest canal „va fi mormântul reacţiunii) eu am depus un jurământ: că nu mă voi lăsa pradă fricii şi în clipa când voi constata că munca mă ucide, să refuz a mai munci, pentru a fi ucis pe faţă de tirani. Mâncarea era foarte slabă: arpacaş, varză, morcovi dulci, morcovi muraţi şi cartofi. În cei peste patru ani, cât am stat în lagărele de la canal, nu am văzut nici un ou. Oamenii, pradă foamei permanente, rupeau în fiecare zi iarbă şi o puneau în mâncare. Eu nu am mâncat nici un fir de iarbă, fiindcă mi se părea sub demnitatea umană să faci aceasta. Tatăl meu îmi povestea cum în timpul primului război mondial, când fiind rănit a căzut prizonier la Unguri, văzuse oameni mâncând iarbă de foame. Mulţi dintre aceştia nu au supravieţuit războiului. La canal domnea o teroare permanentă. Comandantul şi securitatea erau foarte aspri, iar brigadierii, deşi erau recrutaţi din rândul deţinuţilor, erau nişte unelte oarbe, gata să ne ucidă fără ezitare, pentru a se salva pe ei. În brigada lui Marinovici am avut colegi pe: comandorii de aviaţie Titus Ceauşu şi Cara; maiorul de infanterie Marinescu; scriitorul Răutu; economistul Ion Boian; doctorul Nour; învăţătorul Vasile Batin. Deşi nu am făcut eforturi mari, realizând numai jumătate din normă, după câteva săptămâni eram complet epuizat. Brigadierul Marinovici a început să mă persecute, forţându-mă să muncesc peste puterile mele. Conform jurământului meu, am refuzat să mai ies la lucru. Cum s-a întors seara în lagăr, Marinovici m-a scos la raportul

Remus Radina

locotenentului Ghinea, care ţinea locul comandantului. Acesta mi-a tras o bătaie şi mi-a spus să ies la lucru, chiar dacă acolo nu voi putea lucra. Conflictul meu cu Marinovici lua proporţii. I-am atras atenţia că tratamentul aplicat de el oamenilor este o adevărată crimă împotriva umanităţii. Văzându-mă în conflict cu Marinovici, aproape toţi colegii m-au izolat. N-au mai avut curaj să stea de vorbă cu mine decât trei colegi: doi Români macedoneni, Mihai şi Apostol Gospodin şi un Moldovean, David Tărcuţă. Tărcuţă, un om simplu şi cinstit, era şi el foarte slăbit, dar s-a refăcut numai cu cartofi cruzi, pe care îi primea de la un prieten ce lucra la bucătărie. Între timp eu am slăbit mai rău, încât nu mă mai puteam ţine pe picioare. Dar eram obligat să merg la muncă. Colegii mă duceau de braţe până la şantier, acolo mă culcam pe pământ, iar seara mă aduceau tot de braţe. Un coleg care se oferea mereu să mă ducă de braţ era Vasile Batin, Moldovean. În timpul marşului nu aveam voie să mă opresc, pentru nimic în lume. Nu voi uita scena cu Marin Dondoe, din Craiova, fost student la Facultatea de medicină. Acesta s-a îmbolnăvit de enterită din cauza alimentelor alterate, care ni se dădeau în permanenţă. În timpul marşului, a cerut voie să meargă la W.C. Ostaşii din securitate nu i-au dat voie, ameninţându-l că-l împuşcă. Şi bietul băiat a trebuit să-şi facă necesităţile din mers! Iată cum reafirma regimul „credinţa în demnitatea şi valoarea persoanei umane", de care vorbea preambulul Chartei Naţiunilor Unite". Trebuie să precizez că Marin Dondoe era un om de foarte frumos caracter. Nu ştiu nici acum dacă starea de epuizare fizică în care mă aflam era cauzată de tratamentul inuman din Iugoslavia, sau dacă nu am avut o boală pe care medicii nu au depistat-o. După mai mulţi ani, mi s-a găsit un nodul la plămânul drept,

Testamentul din morgă

fără să fi ştiut când am avut T.B.C., şi o insuficienţă suprarenală. Mergând la cabinetul medical, doctorul Eugen Suroiu, ardelean, m-a consultat şi s-a adresat doctorului Ahile Sari, care nu lucra la infirmerie, dar se afla acolo întâmplător: – Le malade imaginaire! (Bolnavul închipuit!), şi a arătat cu capul spre mine. M-am adresat şi eu doctorului Sari, arătându-i pe doctorul Suroiu: – Le medecin malgré lui! (Doctorul fară voie!) Numai că doctorul Suroiu era o unealtă ticăloasă a securităţii, în timp ce doctorul Sari prefera să lucreze la pământ, decât să asuprească pe ceilalţi deţinuţi. I-am mai spus lui Suroiu: – Doctorul Paulescu a descoperit „insulina", iar dumneata ai descoperit „peninsulina"! – Ce e aia „peninsulina"?, m-a întrebat Suroiu. – Numele vine de la lagărul „Peninsula" şi înseamnă tratamentul bolnavilor cu bâta! După câteva zile am făcut şi un flegmon la mâna stângă, cu diametrul de aproximativ 7 cm. Aşa bolnav, m-au scos la lucru. Atunci lucram la construirea unei căi ferate de şantier. Au format o echipă pentru introducerea şuruburilor în traverse, compusă din sublocotenentul de cavalerie Mircea Magearu, nepot al economistului Magearu, şi din mine. Am încercat să lucrez, dar nu mă puteam ţine pe picioare. I-am spus lui Mircea Magearu că sunt complet epuizat şi că merg să refuz lucrul. Mircea Magearu, care terminase Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte, înaintea mea, mi-a spus: – Eu am încă putere, rămâi numai de formă lângă mine şi eu voi lucra singur! Nu intra în conflict cu aceste brute! I-am răspuns: – Nu e corect să accept soluţia dumneavoastră. Chiar dacă mă vor omorî, nu pot să vă distrug ultimele rezerve de energie. Aici pe toţi ne pândeşte moartea! Cu toate rugăminţile lui Mircea, m-am dus şi i-am comunicat

Remus Radina

lui Marinovici că nu lucrez, fiindcă sunt foarte slăbit şi am şi un flegmon la mână. Marinovici m-a reclamat imediat primului brigadier, Buiuga, un marinar din Constanţa, „bine hrănit" în lagăr. Buiuga a venit furios şi a început să mă lovească cu pumnii în cap, piept şi abdomen. Dar nu m-am ridicat la lucru, ci am strigat colegilor mei: – Priviţi domnilor, libertatea muncii în secolul al XX-lea! Peste câteva zile, a venit în inspecţie colonelul de securitate Albon, din Turda, fost ceaprazar, despre care se spunea că este comandantul tuturor lagărelor de pe canal. M-am dus la maşina lui, i-am arătat flegmonul şi pieptul pe care se numărau coastele şi i-am spus că am fost lovit de Buiuga. L-am întrebat: – Dumneavoastră admiteţi sau nu aceste torturi? Pus în faţa acestei întrebări directe, Albon mi-a răspuns că nu este de acord cu asemenea practici. Apoi m-a trimis la infirmerie. Înaintea mea a fost operat, tot de flegmon, un coleg din brigada mea, Florea Stancu. Eu am fost operat fără anestezie. La aceste operaţii a asistat şi un brigadier de la construcţii, Petrini. A doua zi, Petrini a venit la mine şi mi-a spus: – Domnule Radina, am intenţia să te aduc în brigada mea, unde te vei pune pe picioare. Şi asta numai pentru răbdarea dumitale din timpul operaţiei de ieri. Stancu a ţipat tot timpul, iar dumneata nu ai scos nici un cuvânt. Cum se explică această stăpânire de sine? I-am răspuns: – Folosesc toate împrejurările acestea, pentru a face exerciţii de voinţă. Vreau să fiu totdeauna pregătit pentru eventualele torturi. Peste câteva zile a venit în inspecţie şi colonelul Cosmici, tot cu o funcţie mare în conducerea lagărelor de pe canal. Cosmici avea multe crime pe conştiinţă, totuşi i-am semnalat abuzurile

Testamentul din morgă

lui Buiuga şi Marinovici. Am gândit totdeauna că trebuie să semnalăm toate crimele comise celor cu funcţii de răspundere, pentru ca aceştia să nu spună vreodată că nu au ştiut ce s-a petrecut. La câteva zile am aflat o veste care a căzut ca o lovitură de trăsnet: sublocotenentul de cavalerie Mircea Magearu fusese împuşcat de securitate pe şantier! Călăul numărul unu al lagărului de exterminare Peninsula a fost ofiţerul politic, Chirion, care ocupă şi azi o funcţie într-un minister!

CAPITOLUL 8

Motto: “Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune." (Seuse)

După câteva zile, am fost mutat în brigada lui Petrini. Aici era o atmosferă cu totul diferită de cea din brigada torţionarului Marinovici. Petrini era un om inteligent şi bun, care a ştiut să ducă la liman corabia cu toţi oamenii săi. Pe mine m-a repartizat să lucrez cu Hans, care m-a învăţat să zidesc sobe de cărămidă, necesare în barăcile pe care le construiam în permanenţă pe traseul canalului. Pe la începutul anului 1951, au venit la canal şi în brigada noastră câţiva deosebiţi intelectuali, pe care îi voi descrie succint. Profesorul şi avocatul Mihail Paulian, fost director al Colegiului naţional „Carol I", din Craiova, fusese fruntaş naţionalţărănist. Era un om foarte cult şi de o demnitate deosebită. Arşavir Acterian, din Bucureşti, scriitor, era fratele regretatului critic Haig Acterian, căzut eroic pe front. Arşavir era un bun creştin, partizanul cel mai convins al non-violenţei. El era un neîntrecut povestitor. Totdeauna cu zâmbetul pe

Remus Radina

buze, el căuta să ne descreţească frunţile cu povestirile lui. Oricât de mari ar fi fost suferinţele, noi tot găseam prilejuri să râdem, cum au făcut şi strămoşii noştri, în decursul zbuciumatei noastre istorii. Avocatul Chita, din Cluj, care lucra la tencuieli şi avea ca ajutor pe preotul Oţoiu, din Sibiu, şi-a făcut următoarea epigramă:

Mare crimă la canal, Să audă tot norodul! Chita a ucis mortarul, Popa i-a cântat prohodul. Comentând o altă epigramă a lui Chira, i-am spus: În epigrama ta, băiete, O nimerişi „ca Luca-n perete"!

Luca era avocatul Luca Sindile, din Bucureşti, care lucra la tencuieli şi scotea nişte pereţi cu valuri. O dată cu Paulian şi Acterian, a venit şi doctorul Traian Mihăilescu, fost comandant al spitalului militar „Regina Elisabeta", din Bucureşti. În scurt timp, el a fost mutat la infirmerie, fiind un mare chirurg. Cum a ajuns la infirmerie, doctorul Traian Mihăilescu a fost crunt bătut de către ajutorul de comandant, locotenentul Cojan, pentru vina de a fi făcut injecţii cu penicilină unui bolnav pe moarte. Penicilina era rezervată porcilor securităţii şi nu oamenilor. Iată cât preţ punea regimul pe viaţa oamenilor! Alţi oameni de caracter din brigada Petrini au fost: Marţian, din Bucureşti, licenţiat al Academiei comerciale, Virgil Tălpăşanu, din Oltenia, învăţător şi Cornel Dumitraşcu, din Oltenia, marinar. În aceeaşi brigadă erau şi trei Unguri cu un frumos caracter. În această perioadă, am aflat de la mai mulţi studenţi amă-

Testamentul din morgă

nunte despre ororile comise de regim la închisoarea pentru studenţi din Piteşti, în anii 1949-1950. Unealta principală a regimului a fost Ţurcanu, din Câmpulung Bucovina, student la Facultatea de drept din Iaşi. Ţurcanu, cel mai mare călău pe care l-a cunoscut neamul românesc în era comunistă, tortura pe studenţi până la moarte. Studenţii au încercat să riposteze, s-a găsit şi unul care să aducă la cunoştinţă generalului de securitate Nicolski cele ce se întâmplau acolo: este vorba de studentul Gigi Vătăşoiu, care locuise în Bucureşti, pe calea Griviţei. Rezultatul: după plecarea lui Nicolski, Gigi Vătăşoiu a fost ucis, iar reeducarea a luat forme demenţiale. Nu voi vorbi mai amănunţit despre crimele săvârşite în închisoarea Piteşti, deoarece există valoroasa lucrare a lui Dumitru Bacu „Piteşti, centru de reeducare", în care sunt prezentate pe larg aceste crime. Voi aminti numai de un mare torţionar nesemnalat: Gebac Lebonard, din Iaşi. Voi mai sublinia că în aşa zisa acţiune de „depersonalizare" studenţii au fost constrânşi prin torturi inimaginabile să bea urină şi să mănânce fecale. Omul era astfel nimicit. Dezgustat de slăbiciunea sa, el nu se va mai putea redresa niciodată în faţa propriei conştiinţe! Cunosc pe studentul la medicină Jianu, din Craiova, fiul proprietarului fostului cinematograf Apollo, care mi-a mărturisit că a băut mai multe gamele de urină. Fiul profesorului Ciuceanu, din Craiova, şi-a distrus ficatul din cauza fecalelor pe care a trebuit să le mănânce. Nicolae Nedelcu, fost coleg de liceu, a fost bătut până şi-a pierdut minţile. După ani, el şi-a revenit. Se spune că metodele diabolice practicate la închisoarea Piteşti fuseseră experimentate, iniţial, în închisoarea Liublianca, din U.R.S.S. Ele nu pot fi o creaţie a poporului român, care a respins totdeauna terorismul. O condiţie sine qua non a reeducării o constituia lepădarea

Remus Radina

de cele mai scumpe fiinţe: Dumnezeu şi proprii părinţi. Ca să închei scurta prezentare a acestei zguduitoare perioade, voi cita poezia Amin, a lui Sergiu Mandinescu, fostul meu coleg la liceul militar "D.A. Sturdza", din Craiova, care a trecut prin torturile îngrozitoare din închisoarea Piteşti, a cunoscut depersonalizarea, apoi redresarea, şi a murit la scurt timp după eliberare:

AMIN

De-aş avea o aripă de înger Şi cerneală de bezne, Poate atunci mi-ar fi mai lesne Să mă adun din toate risipirile, Să-mi aştern amintirile Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele La fereastra nădejdii, zăbrele. La uşa salvării, lăcate, Iar frunţile noastre palide, înnoptaseră toate.

Când din mijlocul nostru a izbucnit ca o flacără neagră, ura Focul ei a topit într-o clipă Gând, suflet, aripă, Toate din tot şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite spărseseră tăcerea În cioburi de răcnete mari cât durerea. Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer. Martirii mureau pe ruguri de ger...

Ah! Cum îşi mai holba ochii istoria! Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru

Testamentul din morgă

Scrâşneau Cloşca şi Horia, Că-n sufletul nostru de nădejde orfan, Atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan.

Ah! Amintirea asta ca o roată mă frânge! Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge, Plata atâtor şi-atâtor păcate... Atât de cumplite au fost suferinţele, Atât de satanică a fost urgia, Că mulţi dintre noi în noaptea aceea şi-au pierdut minţile, Iar alţii şi-au pierdut veşnicia!

Din cei ce-au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc Aşijderea lui, aşijderea ţie, Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc, Dar viaţa mea nu-i, nu-i prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne! Iată-mă aici la ceasul comorilor, Îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin. Aştept învierea, aştept Arhanghelul zorilor, În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, AMIN.

Unul dintre studenţii care mi-au povestit despre ororile din închisoarea Piteşti a fost Mihai Spuză, din Mehadia, care absolvise Liceul militar„Mihai Viteazu" şi fusese student la Facultatea de medicină din Cluj. Mihai Spuză era un mare caracter. Acum se afla în brigada lui Bogdănescu, care l-ar fi ucis dacă l-ar fi prins că povesteşte despre „reeducare". Într-una din zile, mă aflam pe un şantier unde se construiau barăci din stuf. Trebuia să construiesc o sobă într-o încăpere, dar încăperea avea uşa blocată. Am sărit pe fereastră să încerc deblocarea uşii şi am căzut pe o scoabă de fier, care mi-a perfo-

Remus Radina

rat laba piciorului drept. Mi-am scos singur scoaba din picior. Arşavir Acterian, care era lângă mine, a îngălbenit. Am fost dus la un dispensar civil, unde am fost pansat şi mi s-a făcut o injecţie antitetanică. Medicul mi-a şoptit că are o mare admiraţie pentru deţinuţii politici. Noaptea am făcut alergie din cauza serului şi a trebuit să mă plimb prin curtea lagărului, pentru a mai scăpa de urticarie. Am observat nişte mişcări ciudate prin curte, dar abia peste câteva zile am aflat ce se întâmplase în acea noapte de 22 iunie 1951, când se împlineau zece ani de când mareşalul Antonescu declarase război U.R.S.S., pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord. Zeci de studenţi „reeducaţi", din faimoasele brigăzi 13 şi 14, au luat un grup de peste douăzeci de deţinuţi consideraţi „reacţionari" şi, pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de U.R.S.S., i-au bătut în mod îngrozitor. Torţionarii, tineri şi bine hrăniţi, se dezbrăcaseră de cămăşi, pentru a se recunoaşte uşor în timpul bătăii. Toate victimele au fost torturate în aceeaşi încăpere, ore în şir. Dintre cei torturaţi cunosc pe: inginerul agronom Bătrân, din Arad, căruia i-au fracturat clavicula; Toriceanu, din Bucureşti, căruia i-au fracturat coastele; pictorul Dobre, căruia i-au fracturat coloana vertebrală. Brigăzile studenţeşti 13 şi 14 erau conduse de torţionarii Bogdănescu şi Enăchescu, ambii studenţi la Facultatea de medicină din Cluj. Ei erau bine dezvoltaţi şi, ca foşti studenţi la medicină, ştiau unde să-şi lovească victimele. Enăchescu, pentru a dovedi că nu mai recunoaşte pe nimeni în afară de partidul comunist, l-a bătut crunt pe propriul său unchi, deţinut tot la Peninsulă, fruntaşul ţărănist Piţigoi. La fel a făcut şi studentul torţionar Lunguleac, cu unchiul său. Deşi rana de la piciorul meu se infectase, nu am fost scutit nici o zi. În această perioadă am avut bucuria de a întâlni pe Cicerone

Testamentul din morgă

Ioniţoiu, din Craiova, fost coleg de liceu. El era profesor de istorie, iar în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946 fusese şeful tineretului naţional-ţărănesc de la Facultatea de litere şi filozofie, din Bucureşti. Ioniţoiu este unul dintre organizatorii „protestelor studenţeşti" din primăvara anului 1944, prin care se cerea mareşalului Antonescu să se ia măsuri imediate pentru a se pune capăt atrocităţilor comise de Unguri împotriva Românilor ardeleni şi pentru a se declanşa lupta de eliberare a Ardealului subjugat. Ioniţoiu îmi povestea că în anul 1945 a fost răpit de trupele sovietice, la Craiova, cu intenţia de a-l asasina. Dar el a reuşit să arunce nişte bileţele din încăperea în care era închis, prin care ruga pe cei ce le vor găsi să anunţe pe profesorii Ilie Ion şi Mihail Paulian, fruntaşi ai Partidului naţionalţărănesc din judeţul Dolj, în ce loc se află sechestrat. Bileţelele au ajuns pe mâini bune, cei doi profesori au intervenit, iar colegul meu a fost salvat. Cicerone Ioniţoiu avea o atitudine demnă la canal, el se conducea, parcă, după cuvintele lui Rostand: „Tranzacţii nu fac cu mişelia!" Într-o seară, venind de la lucru, am asistat la o scenă cu totul ieşită din comun: deţinutul Dumitrache, fost marinar, era legat la stâlpul infamiei, în mijlocul lagărului. Toţi deţinuţii trebuia să treacă pe lângă el şi să-i condamne fapta: evadase şi fusese prins. Mi-am dat seama că se pregăteşte ceva. Am trecut pe lângă el, m-am oprit şi i-am spus: – Domnule Dumitrache, curaj! Orice rob are dreptul sa-şi caute libertatea. Roagă-te lui Dumnezeu! Un zâmbet a înflorit pe faţa lui Dumitrache, care fusese torturat în mod barbar. Dar noaptea s-a întâmplat un lucru de o cruzime fără precedent: Dumitrache a fost împuşcat şi aruncat lângă reţelele de sârmă ghimpată, ca şi cum ar fi încercat să evadeze din nou. Cum nici o crimă nu rămâne ascunsă (şi asta ar trebui să o ştie

Remus Radina

toţi criminalii de pe lume!), toţi deţinuţii au aflat adevărul: crima a fost organizată de ofiţerul politic, Chirion. Acesta i-a dat un pistol chiar unui deţinut politic, primului brigadier Madan, originar din Basarabia. Dumitrache a fost dus într-un beci de cartofi, unde a fost împuşcat de Madan. Un alt deţinut a văzut toată scena. Menţionez că asasinul Madan era licenţiat în teologie. Comandantul lagărului Peninsula era atunci Zamfirescu, fost hamal în portul Constanţa. Ofiţerul politic, Chirion, a mai comis şi alte crime. El a mutat pe doctorul Simionescu în brigada torţionarului Bogdănescu, pentru a fi ucis. Doctorul Simionescu, originar din Turnu Măgurele, fost ministru al sănătăţii, fusese şeful generaţiei din 1922. Vina lui? Ar fi comunicat unui alt deţinut o veste pe care o aflase, probabil, chiar de la un turnător: că în Franţa ar fi venit la conducere Charles de Gaulle. Zvonul a circulat în tot lagărul şi deţinuţii politici îşi puneau mari speranţe în generalul de Gaulle. Chirion lansa deseori ştiri false, pentru a demoraliza pe deţinuţi. Doctorul Simionescu a fost torturat zi de zi, cu o cruzime fără margini, chiar de către studenţii pe care-i iubise totdeauna. Bogdănescu şi echipa lui de şoc i-au fracturat coastele, apoi l-au scos la fabrica de cărămidă de la Năvodari, bătându-l să muncească. Doctorul Simionescu nu a mai putut suporta chinurile şi umilinţele: într-una din zile, s-a îndreptat spre cordonul securităţii, simulând că vrea să fugă. Deşi abia se putea mişca, având fracturi de oase, un soldat din securitate a tras în el, omorându-l pe loc. Asasinul a primit un concediu drept răsplată. Chirion a mai mutat în brigada lui Bogdănescu şi pe comandorul de aviaţie Titus Ceauşu, care intrase în conflict cu brigadierul Marinovici, fostul meu torţionar. Comandorul Ceauşu era crunt bătut în fiecare zi de Bogdănescu şi echipa lui. Într-o zi l-am întâlnit în curte şi l-am întrebat: – Ce se întâmplă cu dumneavoastră, domnule comandor? Mi-a şoptit, îngrozit:

Testamentul din morgă

– Depărtează-te de mine, că sunt urmărit! Comandorul Ceauşu, beneficiind de o bună condiţie fizică, muncea foarte mult, ceea ce mai tempera din zelul călăilor. Numai asasinarea doctorului Simionescu, care se pare că a avut un oarecare ecou, l-a salvat pe comandorul Ceauşu de la moarte. La închisoarea din Târgu Ocna, regimul comunist a încercat să aplice "reeducarea" tip Piteşti. Deţinuţii au manifestat foarte zgomotos, alertând populaţia, iar regimul a reculat. Deţinuţii cântau următorul cântec religios:

Fecioara la munte Pe stânci apăru. Ea pleac-a sa frunte, Salut-o şi tu. Ave, ave, ave Maria, Ave, ave, ave Maria!

În anul 1983, am făcut un pelerinaj la Lourdes, unde a venit şi Papa Ioan Paul al II-lea, la un an după atentatul contra lui. Seara, la retragerea cu făclii, circa 400 000 de pelerini au defilat cântând acest cântec, cu o melodie impresionantă. Călăul Chirion constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente, cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau, ca Seuse, că “Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune". Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti părintele Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-l pândeau. Acum a fost numit comandant al lagărului de muncă Peninsula Lazăr Tiberiu, din Dej, fost şofer. Deşi el avea momente de cruzime deosebită, a ameliorat mult situaţia deţinuţilor. El era ostil reeducării practicate de brigăzile studenţeşti 13

Remus Radina

şi 14. Bogdănescu, Enăchescu, Lie Pompilie şi alţi studenţi torţionari au fost ridicaţi de la canal şi nu i-am mai văzut niciodată. Dar am auzit că regimul le-a mulţumit pentru crimele lor: toţi aceştia (şi alţi torţionari, printre care şi Ion Stancu) au avut dreptul să termine facultatea de medicină şi azi sunt medici! Dar alţi studenţi nu au mai primit aprobarea să-şi termine facultatea. Lazăr Tiberiu a interzis bătaia, rezervându-şi numai lui dreptul de a bate pe deţinuţii politici. Numai că s-a găsit un deţinut politic care să ceară reintroducerea bătăii: profesorul universitar Golimas, de la Academia comercială, care la canal era brigadier. Se pare că acest torţionar este astăzi profesor universitar la Craiova. Lazăr Tiberiu a îmbunătăţit mâncarea şi a dat dispoziţie ca toţi deţinuţii bolnavi sau slăbiţi să fie mutaţi în patru brigăzi de la secţia K. Cum şi eu figuram ca slăbit în scriptele infirmeriei, am fost mutat aci. În secţia K am avut marea bucurie să reîntâlnesc pe maiorul de cavalerie Lucian Dimitriu, din Craiova, cel care intenţionase să mă trimită în Iugoslavia, în vara anului 1948. I-am amintit ce sperase el că este în Iugoslavia şi i-am povestit ce a fost în realitate. Maiorul Dimitriu mi-a spus că fusese arestat cu puţin înainte de plecarea mea în Iugoslavia, când mă aflam la examene, în Bucureşti. El făcea parte din organizaţia secretă a generalului Carlaonţ, de la Craiova. În această organizaţie fuseseră încadraţi de securitate mai mulţi Craioveni, printre care: profesorul Mihail Paulian; colonelul Grigorescu; colonelul Ştefan Hălălău, fost comandant al Şcolii de ofiţeri rezervă artilerie, care acum era în aceeaşi brigadă cu mine; studenţii Marin Dondoe, Sergiu Mandinescu şi Vlad Drăgoiescu; sublocotenentul Tiberiu Ţolescu, din comuna Cârcea, judeţul Dolj. În secţia K am mai cunoscut şi pe doctorul Chişiu, din Bădăcin, care mi-a fost vecin de pat. După eliberare, el a devenit un savant, dar a avut o tragică soartă: a murit în cutremurul din 4 martie

Testamentul din morgă

1977. Chişiu era un partizan înfocat al democraţiei pluraliste. Tot partizanii democraţiei pluraliste erau şi inginerul Ieronim Popescu, din Ploieşti, şi Fay Petreanu, din Bucureşti, student la medicină, care trecuse prin închisoarea Piteşti fără a face pactul cu diavolul. Deşi capii torţionarilor din brigăzile 13 şi 14 fuseseră ridicaţi de la canal, mai erau unii care continuau teroarea. Printre aceştia era şi Ion Stancu, fostul meu coleg, despre care am mai vorbit. M-am dus la brigăzile studenţeşti, l-am chemat afară şi i-am spus: – Măi Ioane, ai trecut prin reeducare, ai căzut, ai făcut atâta rău colegilor tăi. Vezi că reeducarea prin metodele voastre este respinsă chiar de administraţia lagărului. Ce mai aştepţi şi nu te schimbi? – Am văzut multe nedreptăţi în viaţă, chiar tatăl meu a fost un exploatator!, mi-a răspuns el. – Ai curajul să critici pe tatăl tău chiar în faţa mea?, l-am întrebat. Din cauza tatălui tău loveşti fără milă în semenii tăi? Eu îţi amintesc cuvintele lui Thomas Carlyle, care ar trebui să-ţi dea de gândit: „Chiar dacă minciuna ar trebui să se înalţe până la ceruri şi să acopere lumea, va veni o zi când falimentul va trebui să o măture şi să ne mântuiască de ea"! Dar Stancu nu a înţeles nimic din cele discutate, el a ajuns brigadier în locul lui Bogdănescu şi a continuat să asuprească pe colegii săi.

CAPITOLUL 9

Motto: „Voi, toţi ce-aţi plâns în întuneric Şi nimeni nu v-a mângâiat, Din lunga voastră-ngenunchere, Sculaţi! Cristos a înviat!" (Alexandru Vlahuţă)

Au venit şi Sfintele Paşti ale anului 1952. Am recitat colegilor două poezii pe care le recitam totdeauna de Paşti, atât în închisoare, cât şi după eliberare, uneori chiar în biserică. Este vorba de poeziile „La Paşti", de Gheorghe Coşbuc şi „Cristos a înviat!", de Alexandru Vlahuţă. Sfintele Sărbători au fost totdeauna prilej de înălţare şi întărire sufletească. Într-una din seri, a năvălit în baraca noastră un om cu capul roşu de sânge, care nu mai putea să vorbească, ci răgea ca un animal şi căuta să se ascundă. Am rămas toţi îngroziţi. Nu bănuiam ce se putuse întâmpla cu el, parcă intrase cu capul în gura unui tigru. Profesorul Valeriu Basarabeanu a încercat să-l liniştească, dar omul părea ieşit din minţi. Nu peste mult timp am aflat ce se întâmplase: nenorocitul se numea Maxim şi ajunsese la raportul comandantului Lazăr Tiberiu, care a luat o piatră şi l-a lovit peste faţă, până i-a scos dinţii! După câteva zile, am asistat la o altă scenă: Lazăr Tiberiu a scos în curte un grup de deţinuţi, pe care i-a pus să se culce în

Remus Radina

nişte bălţi cu apă murdară. Apoi i-a pus să facă broasca şi el îi lovea din spate cu piciorul în testicule. Privind scena cu maiorul Lucian Dimitriu, pe fereastra barăcii noastre, i-am spus acestuia: – Vă dau cuvântul de onoare că niciodată nu voi executa aceste culcări, cu riscul de a fi omorât! Maiorul Dimitriu mi-a răspuns: – Cred că acum gândeşti aşa, dar să ştii că în faţa lui Lazăr Tiberiu, de groază, vei uita de cuvântul dat. El ţine la această pedeapsă, pe care a aplicat-o şi la închisoarea Făgăraş. Eu am fost de două ori voluntar pe front, de două ori rănit, dar îţi mărturisesc că mult mai greu este lagărul decât războiul! Din acea zi, de câte ori treceam pe lângă comandantul lagărului, ştiind că s-ar putea să ne culce şi cum eram hotărât să nu mă culc, îmi aminteam de faţa plină de sânge a lui Maxim şi instinctiv îmi duceam mâna la faţă. Dar s-a întâmplat şi inevitabilul. Într-una din zile, Lazăr a oprit brigada noastră şi a ordonat: – Culcat! Eu am rămas în picioare. – Culcat!, a răcnit el, din nou. Dar eu nu m-am clintit. Atunci el s-a apropiat de mine şi mia strigat: – Mă, tu nu auzi să te culci? I-am răspuns: – Aceasta este o pedeapsă degradantă şi eu nu mă culc! Lazăr mi-a strigat, ieşit din minţi: – Culcă-te mă, că te culc eu, pe veci! Apoi s-a apropiat de mine şi cum eu nu m-am ferit, mi-a tras o lovitură puternică la carotidă. Am căzut în genunchi şi deşi eram foarte ameţit, am făcut eforturi să rămân aşa. Lazăr mi-a strigat din nou: – Culcă-te, mă, nu auzi? Văzând că tot nu mă culc, a început să se scarpine în cap,

Testamentul din morgă

apoi a zis: – Staţi puţin, să mă calmez! Luaţi pe banditul ăsta şi duceţi-l la carceră! Am fost dus la carceră, unde am început să-mi pipăi faţa, pregătit să suport loviturile de piatră care-mi vor scoate dinţii. Se făcuse noapte, când am auzit că se deschide uşa carcerei. Miam făcut semnul crucii, aşteptând masacrul. Dar, spre uimirea mea, nu era Lazăr Tiberiu, ci Leon Humulescu, un deţinut care mi-a spus: – Domnul comandant a dat dispoziţie să mergi la baracă! Nu ştiu nici azi de ce Lazăr nu s-a dezlănţuit împotriva mea, dar din ziua aceea nu a mai făcut niciodată culcări cu deţinuţii. La baracă mă aşteptau, îngrijoraţi patru prieteni care asistaseră la scena în care refuzasem să mă culc: maiorul Lucian Dimitriu, comandorul Mocanu, profesorul Basarabeanu şi studentul medicinist Pârleţeanu. Eu lucram tot la construirea de sobe din cărămidă şi mi se repartiza totdeauna un ajutor, pentru a-mi prepara pământul galben şi a-mi aduce cărămizi. Unul din ajutoare a fost profesorul Valeriu Basarabeanu, pe care-l cunoşteam din Iugoslavia şi pe care l-am învăţat să construiască sobe. Un alt ajutor a fost Nicolae Ghiţă, din Bucureşti, Român macedonean, închis pentru a fi făcut parte din Partidul naţionalliberal. Era un om în vârstă şi eu îmi aduceam singur materialul, pentru a-l scuti de eforturi. Nicolae Ghiţă era un bun Român şi un om de mare curaj, cu care am rămas prieten. Am mai avut ajutor pe un tânăr arestat din armată şi condamnat la şapte ani închisoare, pentru vina de a fi ars cu ţigara un portret al Anei Pauker, în dreptul urechii. Chiar după ce Ana Pauker a fost aruncată de pe tron, bietul ostaş a continuat să facă închisoare! În aceeaşi perioadă, a sosit la canal un lot de preoţi grecocatolici, închişi pentru vina de a fi refuzat să treacă la ortodoxie,

Remus Radina

după interzicerea bisericii greco-catolice. Am luat ca ajutor, pentru a-l scăpa de munca distrugătoare, pe părintele Onofrei Pompei, din Sibiu, un om bătrân şi foarte firav. Eu îmi aduceam singur materialul. După dictatul de la Viena, părintele Onofrei Pompei rămăsese în teritoriul ocupat de Unguri. Ungurii, după ce l-au maltratat, l-au dus în podul casei şi l-au spânzurat. Dar, minune: după plecarea asasinilor, frânghia s-a rupt şi părintele şi-a revenit! Acum părintele Onofrei avea o privire care iradia o lumină stranie, el părea un adevărat sfânt. În brigadă aveam un prieten romano-catolic, Vasile Ungureanu, din Roman, învăţător, cu care mergeam la părintele Onofrei Pompei, în timpul liber. Părintele ne spunea versete din Evanghelie sau rugăciuni. Ungureanu încerca mereu să mă convertească la catolicism, dar l-am făcut să înţeleagă că sunt un ortodox convins, care visează la unirea bisericilor. Trebuie să mărturisesc că şi organizaţiile politice, în special ţărăniştii, liberalii şi legionarii, au încercat mereu să mă atragă în rândurile lor, aşa cum încercau cu miile de tineri neangajaţi. Eu nu voiam să mă încadrez în nici un partid, dar eram pentru o democraţie pluralistă, pentru recunoaşterea dreptului poporului român de a-şi alege în mod absolut liber partidul pe care-l doreşte. În această perioadă am cunoscut pe preoţii greco-catolici: Remus Păcuraru, Lungu şi Miclea, care mi-au plăcut pentru credinţa lor puternică şi pentru comportarea lor. La 12 septembrie 1952, au fost înfiinţate două brigăzi disciplinare: O.1 şi O.2. Brigada O.1 avea ca brigadier pe faimosul torţionar Zubrinski, iar ca pontator pe Segal. Zubrinski provocase multe suferinţe colonelului Badea Constantinescu, din Craiova, ofiţer decorat cu „Mihai Viteazul" şi om de mare caracter. Brigada O.2 avea ca brigadier pe torţionarul Mureşanu, iar ca pontator pe Mărăcine, student „reeducat".

Testamentul din morgă

Eu am fost mutat în brigada lui Mureşanu. Baraca noastră a fost izolată de restul barăcilor cu un gard de sârmă ghimpată. Tratamentul era foarte dur: muncă grea, raţia de mâncare redusă la jumătate, interzicerea de a primi scrisori sau pachete de la familie. Vecinul meu de pat era Ionel Nacu, Român macedonean, din Bucureşti, licenţiat al Academiei comerciale. El era un om cinstit şi bun. Deşi era legionar, Ionel Nacu nu făcea nici o discriminare între cei pe care-i considera ostaşi ai neamului românesc. Nu mai vorbesc de atitudinea lui consecventă împotriva tiraniei, fiindcă în brigăzile O.1 şi O.2 aproape toţi oamenii erau caractere tari, care considerau, ca Rousseau, că pe lume „sunt bunuri mai de preţ decât viaţa şi care trebuie puse înaintea ei". Concentrarea în aceste brigăzi a unor oameni care rămâneau cu fruntea sus a fost o mare greşeală a administraţiei lagărului, care se va întoarce ca un bumerang împotriva ei. La mijlocul lunii octombrie, mă aflam pe un şantier din apropierea comunei Ovidiu, unde trebuia să alimentez cu pietre mari un concasor. Dar cum brigadierului Mureşanu nu-i plăcea ritmul în care lucram, a început să ţipe la mine. I-am replicat pe acelaşi ton. Mureşanu m-a reclamat unui militar din gardă, Vrăjitorescu, din judeţul Buzău. Acesta mi-a aplicat un pumn în maxilar, rupându-mi un dinte. Din cauza acestui incident, am luat o hotărâre care m-ar fi putut costa viaţa: pe data de 22 octombrie 1952 voi declara greva lucrului, pentru toată perioada cât voi mai sta la Peninsulă. La 22 octombrie se împlineau şase ani de când înaintasem raportul prin care ceream plecarea din armată. În ziua stabilită, l-am anunţat pe brigadierul Mureşanu că nu voi mai lucra niciodată la Peninsulă. Mureşanu a plecat cu brigada la lucru şi la poartă m-a reclamat că nu mai vreau să lucrez. Am fost chemat la poartă. Locotenentul Vornicu a ţipat să ies la lucru, dar cum eu i-am spus că nu voi mai lucra niciodată în acest lagăr, m-a apucat de piept şi târându-mă m-a scos pe poartă, apoi

Remus Radina

m-a predat gărzii, dându-i dispoziţie să tragă, dacă voi încerca să plec. Le-am spus că pot ieşi pe şantier, dar nu voi lucra. Ajuns pe şantier, m-am aşezat pe pământ şi am refuzat să lucrez. În aceeaşi zi, brigadierul a raportat gărzii pe colegul Nistor Man, din Şieu, judeţul Maramureş, elev. Comandantul gărzii l-a bătut în mod barbar. Dar, când s-a întors de la bătaie, Nistor, un tânăr slăbuţ şi blond, ţinea fruntea sus şi râdea. Această atitudine scotea din minţi pe torţionari. Eu am fost mereu ameninţat, dar nu m-au mai bătut în acea zi. A doua zi nu m-au mai scos cu forţa pe poartă, ci m-au lăsat în baracă. Mâncarea era distrugătoare, ceea ce a determinat pe colegii din lagăr să organizeze un ajutor în alimente fără precedent. Într-o zi, aflându-mă în ţarcul brigăzii, am vorbit cu un coleg despre Larousse. Brigadierul Mureşanu, care tocmai trecea pe acolo, s-a repezit la mine, răcnind: – Ce-ai zis de Rus, ce-ai zis de Rus? M-am întors spre el şi i-am replicat: – Nu am vorbit de „Rus", ci de „Larousse". Dumneata eşti cu gândul numai la Ruşi! La fel s-a întâmplat cu ocazia unei percheziţii efectuate la mine acasă, mai târziu. Găsind un caiet cu idei extrase de mine din Emile, al lui Rousseau, maiorul de securitate Rădulescu m-a luat la fix: – Spune-mi de când scrii la Emile! I-am replicat că dacă aş fi scris cu Emile, astăzi nu aş mai sta de vorbă cu el. Jenat, a renunţat la ideea de a mă acuza că am scris un roman „subversiv". Norocul lui Rousseau că s-a născut în secolul al XVIII-lea şi în Franţa. În jurul datei de 1 noiembrie, 15 colegi din brigăzile disciplinare au fost puşi în lanţuri şi ridicaţi de la Peninsulă, din ca-

Testamentul din morgă

uza atitudinii lor intransigente. Îi voi prezenta pe scurt: doctorul Ahile Sari, din Constanţa; căpitanul de geniu Iuliu Căpăţână, din Târgu Jiu; locotenentul de artilerie Dan Iliescu, din Bucureşti, fost coleg la Liceul militar „D.A. Sturdza”; Arsenescu, din Bucureşti, comisar; Radu Simina, din Ploieşti, student; Octavian Rădulescu, din Bucureşti, student; Frunză, din Moldova, funcţionar; inginerul Vernescu, din Bucureşti; Grig Popoiu, din Panciu, elev; Nilă Roman, din Beiuş, student; Iordăchescu, din Buzău, elev; Curpănaru, din Bacău, elev; Milan Heimovici, din Bucureşti, pastor protestant; Furduiescu, din Roman, funcţionar; David Tărcuţă, despre care am mai vorbit. Pe data de 11 noiembrie, mai mulţi colegi din brigada O.2 au declarat greva lucrului. După ce administraţia lagărului le-a promis îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, ei au renunţat la grevă. Cum eu am refuzat, în continuare, să ies la lucru, am fost dus la raportul Iui Lazăr Tiberiu. Acesta mi-a citit motivul pentru care fusesem mutat în brigada disciplinară: „Activitate reacţionară în rândul studenţilor". Mi-am dat seama imediat cine fusese turnătorul: Ion Stancu, din brigăzile studenţeşti, pe care încercasem să-l schimb, cu câteva luni mai înainte. Lazăr m-a ameninţat că va lua măsuri severe, dacă nu ies la lucru. Mi-a venit iar în minte pedeapsa pe care o aplicase el lui Maxim: scoaterea dinţilor cu piatra! I-am declarat lui Lazăr că sunt ferm hotărât să nu mai lucrez la Peninsulă. Lazăr a dat dispoziţie să fiu dus la carceră. A venit noaptea, era frig şi eu eram îmbrăcat subţire. Pe la ora 22 s-a deschis uşa carcerei şi a fost închis împreună cu mine Minică, din Maramureş, elev. Era fără haină şi mirosea a sânge. Minică m-a rugat să-i pun mâna pe cap. Când i-am pus mâna pe cap, am rămas îngrozit: tot capul era numai cucuie şi era plin de sânge. Comandantul Lazăr îl bătuse cu un vătrai peste cap şi peste un picior bolnav şi mai scurt. El aruncase mâncare colegilor mei din brigăzile disciplinare şi fusese prins de brigadieri, care l-au

Remus Radina

dus la comandant. Lazăr l-a bătut ore în şir, să declare cine i-a dat mâncarea şi pentru cine. Dar el nu a spus nimic. Acum aştepta să fie anchetat din nou. Cum tremuram amândoi de frig, ne-am rezemat spate de spate, să ne mai încălzim. Apoi am căutat să-l încurajez pe acest firav copil. I-am spus rugăciuni, texte evanghelice, poezii şi maxime, astfel că nici nu-i mai păsa de anchetă. Dimineaţa, pe la ora 7, copilul a fost luat. Nu l-am mai întâlnit niciodată. Am fost scos şi eu din carceră, mi s-au bătut lanţuri la picioare şi împreună cu şase colegi, care refuzaseră lucrul în ajun, iar acum erau tot în lanţuri, am fost îmbarcaţi într-o maşină, spre o direcţie necunoscută. Voi prezenta pe aceşti şase colegi: Ştefan Pintilescu, din Bucureşti, comandor de aviaţie; Petre Gheorghe, din Bucureşti, muncitor, comunist care luase parte la grevele de la Griviţa, dm 1933; Bănică Matei, din comuna Balaci, judeţul Ilfov, subofiţer; Matei Hang, din Ardeal, comerciant; Ion Tofoleanu, din Carei, student la Facultatea de medicină din Cluj, care a trecut demn prin închisoarea Piteşti; Nistor Man, despre care am mai vorbit.

CAPITOLUL 10

CAPITOLUL 10 Motto: „Oamenii trăiesc în viitor." (Campanella)

Motto: „Oamenii trăiesc în viitor." (Campanella)

Am fost duşi la penitenciarul de pedeapsă „33", din interiorul lagărului „Poarta Albă" şi am fost închişi în prima celulă de pe partea stângă. În celulele de vizavi se aflau cei 15 colegi, aduşi tot în lanţuri din brigăzile „O" de la Peninsulă, la începutul lunii noiembrie. Prima întrebare pe care aceştia ne-au pus-o: – Care e situaţia cu „Fieraru"? Le-am comunicat că Fieraru fusese ales preşedinte al S.U.A. Vestea a bucurat nespus pe colegi, cum ne bucurase şi pe noi. Dar trebuie să precizez că Fieraru era numele „conspirativ" dat de noi lui Eisenhower. De alegerea lui Eisenhower se legau speranţe uriaşe. Gardienii ne-au prins că vorbeam de la o celulă la alta. Am fost scoşi toţi în curte şi întrebaţi cine a vorbit. Am asistat atunci la o scenă care mi-a umplut inima de bucurie: cu un zornăit ascuţit de lanţuri, toţi cei 22 am făcut un pas înainte! Această atitudine i-a dezarmat pe gardieni, obişnuiţi numai cu oameni timoraţi. Ei nu au pedepsit pe nimeni. Pe data de 25 noiembrie mi-a apărut o greaţă accentuată, care a devenit permanentă. Săptămâni în şir am trăit numai cu 250 g de pâine pe zi, fiindcă nu mai puteam mânca altceva. Am început

Remus Radina

să slăbesc, dar nu mi s-a acordat nici o asistenţă medicală. A venit şi ajunul Crăciunului 1952. Fiecare celulă a prezentat datinile strămoşeşti. Celula noastră a încheiat serbarea cu colindul O, brad frumos!, textul lui Radu Gyr, din care citez ultima strofă:

Omătul spulberat de vânt Se cerne prin zăbrele Şi-mi pare temniţa mormânt Al tinereţii mele! Am întors, instinctiv, capul spre fereastră. Fulgi de nea zburau printre zăbrele, în celula noastră. Trebuie să precizez că pentru deţinuţii politici români, de diferite nuanţe politice, Radu Gyr nu era un poet legionar, ci un poet al tuturor celor oprimaţi în închisori. Nichifor Crainic era considerat de mulţi cel mai mare poet din închisorile comuniste. Eu consider că poezia lui este străbătută de harul lui Dumnezeu. Crainic nu este departe de Eminescu şi faptul că n-a fost, încă, reconsiderat constituie o mare pierdere pentru neamul nostru. David Tărcuţă, cu care mă împrietenisem în brigada torţionarului Marinovici, mi-a cântat următoarele versuri, cu ocazia prezentării Căpriţei: Radina cu capra lui, Cere dreptul omului. Pentru revelion am făcut fiecăruia câte o epigramă şi o epigramă adresată tuturor, pe care o citez:

CELOR 22, ÎN LANŢURI LA „33"...

Azi, când stând în închisoare, Fac, de anul nou, bilanţul,

Testamentul din morgă

Vă promit o zi cu soare Şi-un „Fierar" să taie lanţul!

Peste câteva zile a venit fierarul şi ne-a tăiat lanţurile de la picioare. Se realizase o parte din epigrama mea. Mai rămânea ca şi celălalt „Fierar" (Eisenhower) să vină şi să taie lanţul ţării. Dar, gândeam noi, abia începea mandatul lui, mai este tot timpul! Am fost împărţiţi în două grupuri: cei cu pedepse până la 6 ani am fost duşi în lagărul de muncă „Galeş"; cei cu pedepse de la 6 ani la 10 ani au fost duşi în lagărul „Capul Midia", unde comandantul Borcea aplica un regim de exterminare. La Peninsulă, administraţia lagărului a lansat zvonul că deţinuţii plecaţi în lanţuri au fost executaţi. În acea perioadă, când oamenii mureau în toate lagărele de pe traseul canalului, totul era posibil. La Galeş, renumitul Petre Burghişan instaurase un regim de exterminare. Mâncarea era mai slabă decât la celelalte lagăre, oamenii nu primeau nici apă suficientă. Sublocotenentul de cavalerie Tiberiu Ţolescu mi-a mărturisit că a băut lături de rufe dintr-o baltă. Până la şantier mergeam printr-un noroi care ne trecea peste încălţăminte. Ritmul foarte viu de marş se realiza prin mijloace originale: garda lovea în permanenţă cu armele pe ultimii din coloană, astfel că toţi fugeau pentru a nu rămâne ultimii. Loviturile le primeau cei bătrâni şi bolnavi, care nu puteau fugi. Munca era distrugătoare, noi spărgeam mari cantităţi de piatră, cu ciocanul. La mijlocul lunii ianuarie, am aflat că un deţinut închis de Burghişan în carceră a murit de frig. Situaţia din acest lagăr nu mai putea fi tolerată. Am luat hotărârea să organizez o grevă a lucrului, cu ajutorul prietenilor cu care stătusem în lanţuri la Poarta Albă. Am vorbit, iniţial, cu Matei Hang şi cu Nistor Man, cărora le-am propus să începem o grevă a lucrului în ziua de 19 ianuarie 1953,

Remus Radina

la zece zile de ia venirea în acest lagăr de exterminare. I-am prevenit că s-ar putea să ne aştepte momente grele, că un deţinut ar fi îngheţat în carceră. Ei s-au declarat imediat de acord. Apoi toţi trei am mai convins pe următorii să participe la grevă: Ştefan Pintilescu, Nilă Roman, Grig Popoiu şi Radu Simina. Trei deţinuţi care fuseseră cu noi în lanţuri au refuzat să mai participe la grevă. Petre Gheorghe mi-a comunicat ca nu s-a decis încă. În ziua de 19 ianuarie, dimineaţa, când începeam greva, mam trezit cu Petre Gheorghe,care mi-a spus: – Colega, merg cu dumneavoastră! Era impresionant ca un om în vârstă, comunist care participase la grevele de la Griviţa din 1933, să ia parte la o grevă care viza salvarea vieţii unor oameni oprimaţi pe nedrept tocmai de comunişti! Am anunţat că declarăm greva lucrului şi că nu vom sta de vorbă decât cu o comisie venită de la Bucureşti. Am fost închişi în penitenciarul de pedeapsă din lagăr. Ceilalţi deţinuţi ne-au trimis nenumărate mesaje de încurajare. Am primit şi o bucată de slănină din care am mâncat şi eu. Dar a doua zi m-am trezit cu o greaţă mai mare, iar colegii mi-au spus că mi s-au îngălbenit ochii. Aveam, deci, icter. Toţi au înţeles de ce nu puteam mânca de două luni. Colegii au fost de părere că trebuie să protestez vehement în faţa comisiei care va veni, fiindcă eu aveam argumentul cel mai tare: bolnav de două luni, nu primisem nici o asistenţă medicală, În faţa hotărârii noastre de a nu sta de vorbă cu conducerea lagărului, comandantul Petre Burghişan a anunţat Ministerul de interne. La câteva zile a sosit o comisie de ofiţeri superiori. Chemaţi în faţa acestei comisii, toţi am arătat tratamentul inuman care se aplică deţinuţilor politici din acest lagăr. Eu am semnalat şi lipsa de asistenţă medicală. Deoarece printr-o coincidenţă în acele zile se împlineau douăzeci de ani de la declanşarea grevelor din 1933, la care parti-

Testamentul din morgă

cipase şi Petre Gheorghe, comisia credea că acesta organizase greva de la Galeş, deşi el se hotărâse ultimul. Am fost transferaţi din nou la penitenciarul de pedeapsă „33" de la Poarta Albă şi izolaţi în câte o celulă fără pat. Eu mă simţeam foarte rău. Îngheţat de frig, m-am culcat pe scândură şi am intrat într-un somn care mi se părea somnul morţii. Peste câteva ore, cineva mă trăgea puternic. Era gardianul, care m-a întrebat: – Ce e cu dumneata de nu te mai trezeşti? I-am răspuns că sunt bolnav. Gardianul a adăugat: – Comisia de la Bucureşti, care e aici, a dat dispoziţie să mergi la doctor! M-am ridicat cu greu. La spitalul din Poarta Albă m-au consultat doi medici deţinuţi: unul se numea Andronescu, era din Câmpulung Muscel şi era turnător. Altul se numea Holban, era din Constanţa şi era om integru. După ce mi-au făcut câteva analize, au comunicat gardianului că am hepatită epidemică şi că trebuie să fiu internat imediat, ceea ce au şi făcut. Mi-am dat seama de unde am luat virusul hepatitei: prin nişte injecţii făcute de doctorul turnător Şerbănescu, la Peninsulă. Am aflat de la alţi medici că el îngrijea bolnavii de hepatită epidemică şi nu steriliza seringile. Hepatita epidemică atinsese proporţii îngrijorătoare. Faptul că bolnavii de hepatită epidemică sau T.B.C. erau ţinuţi în celule cu oameni sănătoşi constituie o altă crimă comisă împotriva deţinuţilor politici români. Mi s-a indicat un pat într-un colţ izolat al salonului. Aici am avut bucuria de a reîntâlni pe Ionel Nacu, care fusese internat pentru operaţie de apendicită. Directorul spitalului era colonelul medic Traian Mihăilescu, pe care-l cunoşteam de la Peninsulă. Deoarece fusesem ofiţer,

Remus Radina

Traian Mihăilescu mă considera prieten, într-o zi mi-a arătat un registru cu morţii din spitalul Poarta Albă. Uneori mureau douăzeci pe zi, deoarece erau aduşi la spital prea târziu. Cei mai mulţi dintre morţi erau ţărani, în vârstă de 40-50 de ani! Într-o zi, Blazian, din Bucureşti, profesor de limba franceză şi student la Facultatea de medicină, închis pentru uciderea şi disecarea amantei, acum administrator al spitalului Poarta Albă, a întrebat pe un ţăran: – Pentru ce eşti condamnat, taică? – Pentru cotă, a răspuns bietul ţăran. – Dumneata pentru „cotă", eu pentru „cocotă"!, a adăugat Blazian. Acest macabru joc de cuvinte reliefa situaţia tragică a ţăranilor români, închişi şi exterminaţi după exemplul lui Stalin, pentru a nu fi putut preda enormele cote de cereale. Iată prin ce metode se realiza colectivizarea! După cifrele oficiale, au fost închişi peste 80.000 de ţărani. Iată de ce ar fi timpul să se treacă la îmbunătăţirea condiţiei ţăranului român. Pe data de 5 martie 1953, colonelul doctor Traian Mihăilescu m-a chemat în cabinetul lui şi mi-a spus: – Trebuie să-ţi comunic o ştire de o importanţă crucială pentru omenire: a murit cel mai mare călău din istorie! – Stalin!, am adăugat eu. La auzirea acestei veşti, am rămas înmărmurit. Aveam senzaţia că o piatră de mormânt se ridică de pe trupul României. Am comunicat vestea celorlalţi bolnavi, în sufletul cărora a încolţit o nouă speranţă. Oamenii trăiau numai în viitor. Doctorul Mihăilescu a fost chemat de ofiţerul politic, care i-a cerut să-mi facă ieşirea din spital, pentru a fi dus la izolare. Doctorul i-a spus că nu este posibil ca în timpul convalescenţei de hepatită epidemică să fiu dus la izolare, ci numai într-o secţie de bolnavi. Am fost transferat din nou la Galeş, acum la secţia de bol-

100

Testamentul din morgă

navi „F", pe care bolnavii o denumeau „SANTA FE". Aici am aflat că doctorul Mihăilescu şi alţi medici integri de la spitalul Poarta Albă au fost duşi la Ministerul de interne, fiind acuzaţi de moartea deţinuţilor de la canal. Martorii acuzării erau turnătorii Andronescu şi Blazian. Dar Ministerul de interne nu a reuşit să însceneze acest proces. La Galeş fusese înlocuit crudul comandant Petre Burghişan. Noul comandant se numea Dincă şi el era un comunist de omenie, care a ameliorat mult situaţia deţinuţilor. În această perioadă am cunoscut mai mulţi deţinuţi politici, care nu au făcut o impresie de neuitat. Profesorul de filosofie Creangă fusese prefect legionar, la Sighişoara. Un cunoscut al lui mi-a povestit că la Crăciunul anului 1940 voia să meargă la familie, într-o localitate mai îndepărtată. Dar nu a putut sărbători Crăciunul în mijlocul familiei, fiindcă nu a găsit o maşină şi a refuzul categoric să plece cu maşina prefecturii. Iată un exemplu demn de urmat. Ochii profesorului Creangă iradiau o lumină de sfânt. Vocea lui era blândă şi caldă, avea, parcă, ceva din vocea Mântuitorului Isus, aşa cum o descrie Nichifor Crainic:

Că vorba Ta era mai dulce ca rodiile din Edom Şi omenea Dumnezeirea şi-l îndumnezeia pe om.

Dimineaţa, în curtea lagărului, el se ruga îndelung cu faţa la răsărit. După el, scopul vieţii era desăvârşirea morală, pentru mântuirea sufletului. Profesorul Creangă cunoştea pe de rost capitole întregi din Noul Testament. Eu am învăţat de la el versetele referitoare la iubirea vrăjmaşilor, din predica de pe munte, şi „imnul dragostei", al sfântului apostol Pavel. Profesorul Creangă iubea pe vrăjmaşii săi. În aceeaşi perioadă am cunoscut şi pe preotul greco-catolic Simion Crişan, din Blaj. Părintele Crişan a fost cea mai proeminentă personalitate greco-catolică de la canal. El ne cita mereu

101

Remus Radina

cuvintele episcopului Suciu din cartea „Eroism": „Dumnezeu ne va recunoaşte că suntem ai Săi după rănile noastre. Vai tânărului care fuge de răni! şi „Vinerea Mare sălăşluieşte în viaţa eroilor". Părintele Ştef Ştefan, tot greco-catolic, fost călugăr în Franţa, era un om bun şi blând. Exprimându-mi încă o dată admiraţia pentru credinţa şi faptele preoţilor greco-catolici întâlniţi în închisori, trebuie să subliniez necesitatea recunoaşterii bisericii greco-catolice, care a păstrat vie în sufletul Românilor conştiinţa originii lor latine. România este o insulă latină, într-o mare de Slavi. Să recunoaştem biserica greco-catolică, fiindcă ea reprezintă o punte de unire cu ţările de origine latină. Această recunoaştere este reclamată de declaraţia universală a drepturilor omului. Pe data de 16 aprilie 1953, a fost publicat faimosul discurs al preşedintelui Eisenhower, care a ajuns şi în lagărul nostru. Fiindcă ziarul trebuia distrus repede, o noapte întreagă, sub pătură, am învăţat jumătate din acest discurs. A doua zi, mai mulţi deţinuţi politici proeminenţi, printre care citez pe: Oni Brătianu, ziaristul Zurescu, din Bucureşti, avocatul Cosmescu, din Bucureşti, avocatul Dinel Iliescu, din Craiova, avocatul Marin, din Târgovişte, s-au strâns în jurul meu pentru a le prezenta discursul lui Eisenhower. Două fraze ne-au dat aproape certitudinea că ziua eliberării este aproape: “Acestea sunt primejdiile şi speranţele pe care le aduce cu sine această primăvară a anului 1953." “Setea de pace e prea mare, ora istoriei prea târzie, pentru ca vreun guvern să-şi poată bate joc de speranţele oamenilor, rezumându-se doar cuvinte, promisiuni şi gesturi." Zeci de prieteni au venit la mine să le prezint discursul şi toţi au crezut în „era de aur a libertăţii şi păcii", pe care o vestea Eisenhower. Revenind la Oni Brătianu, voi spune că a fost cel mai demn naţional-liberal pe care l-am întâlnit în închisoare. O figură luminoasă a Partidului naţional-ţărănesc a fost avocatul Liciu

102

Testamentul din morgă

Faina, un bun creştin greco-catolic şi partizan al democraţiei pluraliste. Un alt deţinut curajos şi demn a fost avocatul Duiliu Vinogradschi, care făcea parte din conducerea Partidului socialdemocrat. El era un partizan înfocat al democraţiei pluraliste. Avocatul Saghin, din Câmpulung Bucovina, era socrul faimosului torţionar Ţurcanu. Când i-am povestit ce crime a comis Ţurcanu, a fost de acord cu mine că acesta este cel mai mare călău pe care l-a cunoscut neamul românesc în era comunistă. Saghin a cerut fiicei sale să divorţeze imediat. Voi mai cita pe câţiva buni Români, care merită să fie înscrişi în cartea de aur a neamului nostru: colonelul de cavalerie Traian Ionescu; Andriescu Andriade, din Roşiori de Vede; Tomorog, din Moldova, învăţător, fost prizonier în U.R.S.S.; Petruţ Pintilie, din Brăila, profesor de filozofie; Octavian Botoş, din Şoşdea, jud. Timiş, profesor; Sabin Corăbeanu, din Cluj, student; Anton Crişan, din Cluj, profesor; Octavian Nicolae, din Turnu Măgurele, ofiţer; Mihai Moţa, din Orăştie, student; Cornel Nichita, din Bacău, ofiţer de cavalerie; Narcis Constantinescu, din Sibiu, ofiţer de cavalerie; Nicolae Călinescu, din Pleniţa, jud. Dolj, elev; Simion Jucan, din Mănăstirea Humorului, elev; Florin Manea, din Bucureşti, elev. În vara anului 1953, eram încă în convalescenţă după hepatita epidemică. Ofiţerul politic, Şerban, mi-a cerut să ies la lucru. Am refuzat şi iar am ajuns la penitenciarul de pedeapsă din lagăr. Mâncarea era foarte slabă, dar doi Români macedoneni, Nicolae Ghiţă şi Stere Palavra, îmi introduceau zilnic mâncare printre zăbrele, cu riscul de a fi şi ei izolaţi. Într-o seară stăteam pe pat, singur în izolare, plutind între amintiri şi speranţe. În acel ceas de taină, un cântec duios a prins viaţă dincolo de zăbrele. Era „Seul dans la nuit" („Singur în noapte") pe care mi l-au cântat cu emoţie doi prieteni: Comei Nichita, fost camarad la Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte, şi profesorul Armaşu, cu studii în Franţa. Solidaritatea românilor din închisorile staliniste ar trebui să

103

Remus Radina

dea de gândit unora dintre românii din exil. Studentul Rizescu, care lucra la zidărie, a fost pus în lanţuri pentru vina de a fi refuzat să zidească la noul penitenciar de pedeapsă.

CAPITOLUL 11

CAPITOLUL 11 Motto: „Iar visuri şi iluzii, Pe marginea uitării, Trec şi se pierd în zare Ca păsările mării" (Eminescu)

Motto: „Iar visuri şi iluzii, Pe marginea uitării, Trec şi se pierd în zare Ca păsările mării" (Eminescu)

Prin luna iulie 1953, s-a făcut o triere a tuturor deţinuţilor politici din lagărul Galeş, de către ofiţeri de securitate străini. Fiindcă am refuzat să iau poziţia de „drepţi", când am fost strigat, m-au dus la carceră. Dar am avut şi marea onoare de a mi se lega mâinile la spate cu "cătuşe americane". Nu e nimic! Vine el „Fieraru" şi le scoate, cât de curând! După două zile, m-au scos din carceră. Pe data de 15 august, în ziua de Sfânta Mărie, câţiva deţinuţi am fost duşi la carceră, ca „măsură de securitate pentru 23 august". Carcerele erau noi, de beton. Betonul nu era uscat. Revoltat de faptul că nu prevăzuseră nici o aerisire, am declarat greva foamei. Am fost chemat să dau o declaraţie de greva foamei, în care am scris că protestez împotriva închiderii deţinuţilor în carcere fără aer. Citez şi două fraze exacte: “Aici nu se respectă principiul eliberării de mizerie şi de teamă, ci un alt principiu indigen: al eliberării de viaţă." “Declar greva foamei până la venirea procurorului sau până

105

Remus Radina

la moarte." După cinci zile am fost scos din carceră şi dus la infirmerie. Imediat a venit la fereastra din spate a infirmeriei un bun prieten, Florin Fonea, din comuna Gogoşu, judeţul Dolj, ofiţer de infanterie. Fereastra la care a venit era lângă zona interzisă şi risca să fie împuşcat. Dar a apărut un gardian care l-a dus la carceră. Florin Fonea era frate cu George Fonea, poetul prizonierilor din U.R.S.S. şi un martir al neamului românesc. M-a impresionat povestea tristă a acestor doi fraţi, crescuţi cu mare trudă de o mamă văduvă de război şi ţărancă săracă. Dar ce educaţie le-a făcut! Aici voi cita şi pe ceilalţi prizonieri din U.R.S.S., pe care i-am cunoscut. Ei mi s-au părut nişte munţi. Am vorbit de doctorul Ahile Sari şi de învăţătorul Tomorog. Mai citez pe: Gabriel Constantinescu, ofiţer de cavalerie; Aurel State, profesor; Godinescu, profesor; Rădulescu, medic; Ispas, avocat; Clonaru, avocat; Stoenescu; Ilarion Stănescu. În infirmerie se mai afla şi avocatul Nelu Ionescu, din Iaşi, care era bolnav de inimă. Cunoştea multe capitole din Noul Testament. Era un om de o bunătate rară, care iubea pe vrăjmaşii lui. În ziua de 22 august a venit un procuror din Medgidia, care avea pregătire juridică. Mi-a comunicat că a vizitat carcerele, care sunt lipsite de aer, şi că a scos pe toţi deţinuţii care se aflau în carcere. Am încetat greva în momentul când m-am convins că toţi cei pedepsiţi, inclusiv Fonea, au fost scoşi din carcere. Eram mulţumit că pentru prima oară reuşisem să aduc un procuror în lagăr, pentru a semnala abuzurile ofiţerului politic, Şerban. După încetarea grevei, a venit la mine un copil slăbuţ, Bura, elev din Orăştie, care mi-a adus nişte alimente din partea prietenilor. Nu voi uita niciodată mâna lui tremurândă de emoţie. În închisorile comuniste, oamenii oropsiţi iubeau pe Dumnezeu şi pe aproapele şi pentru acele clipe sublime voi spune

106

Testamentul din morgă

totdeauna ca Shakespeare: „Temniţă, te binecuvântez!" La sfârşitul lunii septembrie, toţi deţinuţii politici din Galeş am fost transferaţi la Peninsulă. Dar chiar a doua zi am fost lovit de sergentul Şerban, unul dintre cei mai criminali gardieni. Motivul: nu am fugit mai repede la numărătoare. Petre Iogu, Român macedonean din Bucureşti, student, care îmi era prieten, a încercat să mă calmeze. Dar am fost dus şi la carceră, care şi aici era acum din beton şi betonul nu era uscat. Când mi-au mai comunicat şi pedeapsa de zece zile de carceră, am declarat scris greva foamei şi am precizat că „nu voi mai mânca niciodată în lagărul Peninsula". După câteva zile a sosit în lagăr colonelul Constantinescu, de la Direcţia penitenciarelor, care mi-a spus că dacă nu renunţ la grevă „mă aruncă în sârma ghimpată”. Dar gura păcătosului adevăr grăieşte! Deci, şi pe Dumitrache îl aruncaseră în sârma ghimpată! După şase zile am fost internat în infirmerie. După nouă zile a venit Procurorul de la Constanţa. El m-a întrebat cine a aruncat o scrisoare în curtea Procuraturii din Constanţa, prin care erau avertizaţi că vor răspunde de moartea mea. Dar nu ştiam nimic de scrisoare. I-am cerut procurorului să pună capăt bătăii, o metodă barbară care înjoseşte neamul nostru. A doua zi a venit să-şi ia rămas bun de la mine Constantin Dumitrescu, prahovean, student la Facultatea de medicină. El făcuse parte din tineretul naţional-ţărănesc şi acum se elibera. Şeful lotului său, Aurel Căzănişteanu, un om de mare valoare morală şi intelectuală, fusese ucis la securitatea din Ploieşti, în timpul anchetei. Dintre tinerii prahoveni de la canal, unii partizani ai democraţiei pluraliste, mai citez pe: Costel Opriş, avocat; Costel Popilian, avocat; Puiu Georgescu, cântăreţ; Brătilă, doctor; Moga, student; Morărescu, student. Alţi doi tineri intelectuali prahoveni, Safin şi Apostol, ar fi devenit turnători după eliberare. În după masa aceleiaşi zile, pe targa, am fost transferat la

107

Remus Radina

spitalul Poarta Albă. Împreună cu mine, tot pe targă, a fost transferat şi Cioată, un tânăr ţăran ardelean, paralizat. El era tot victima asasinului Şerban, care l-a lovit cu un fier în coloana vertebrală, apoi l-a aruncat într-o groapă de var. Din fericire, groapa nu mai avea mult var. Cioată s-a eliberat tot paralizat. La spitalul Poarta Albă, am intrat pe mâna a doi medici valoroşi, profesori universitari: doctorul Ioan Jovin, din Bucureşti şi doctorul Metz, din Timişoara. Doctorul Jovin a fost un adevărat apostol, care a îngrijit cu devotament un număr considerabil de bolnavi, în timpul închisorii şi după eliberare. După ce am fost pus iar pe picioare, am fost repartizat la secţia de inapţi de la Poarta Albă. Aici am întâlnit mulţi cunoscuţi. Ernest Bernea, originar din Brăila, profesor la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, era un om de o cultură excepţională. El învăţa pe tineri ce să citească şi cum să citească. Pentru că mulţi ani au fost lipsiţi de cărţi, ei trebuie să citească numai cărţile cruciale ale omenirii. Ernest Bernea era pentru unirea bisericii ortodoxe cu biserica catolică şi era pentru democraţia pluralistă. Alexandru Herlea, din Orăştie, profesor la Academia comercială din Cluj, era fruntaş naţional-ţărănist. Profesorul Herlea ne ţinea prelegeri de drept şi ne vorbea despre istoria zbuciumată a Ardealului. El era partizanul convins al democraţiei pluraliste. Alexandra Claudian, din Craiova, fusese profesor la Facultatea de litere şi filozofie din Iaşi şi era fruntaş al Partidului social-democrat. Profesorul Claudian era un om bun şi tolerant, avea un mare respect pentru fiinţa umană. El era partizanul democraţiei pluraliste. Lăzeanu fusese profesor la Academia comercială din Bucureşti. Victor Jinga fusese profesor la Academia comercială din Cluj. Generalul de cavalerie Filitti era printre puţinii supravieţuitori ai faimoasei şarje de la Robăneşti, judeţul Dolj, din primul

108

Testamentul din morgă

război mondial. Avocatul Drincu, din Arad, era fruntaş naţional-ţărănist. Maiorul de infanterie Moreanu, din Turnu Severin, a fost întrebat de colonelul Crăciun, una din figurile sinistre ale securităţii: – Pentru ce ai luptat contra U.R.S.S.? – Am luptat să iau Basarabia, care a fost, este şi va fi românească!, a răspuns maiorul Moreanu. – Dar ce ai căutat, atunci, dincolo de Nistru?, a mai întrebat Crăciun. – Ce-aţi căutat dumneavoastră dincolo de Tisa!, a răspuns Moreanu. Preotul Toma Marcu, din Buftea, deşi grav bolnav de T.B.C. şi foarte slăbit, făcea post negru de două ori pe săptămână şi oferea mâncarea altor deţinuţi slăbiţi. Şi Dumnezeu l-a scos din închisoare! De câte ori m-am spovedit părintelui Toma Marcu, el a rostit totdeauna rugăciunile plângând. În ajunul Crăciunului s-au cântat colinde. Citez două versuri din „căpriţa":

Ieronim, băiat isteţ, Laudă pe Eisen-fleţ.

Oamenii se dezumflaseră după promisiunile lui Eisenhower din primăvară. În ziua de Crăciun, la deşteptare, 15 tineri am rămas surprinşi văzând că Moş Crăciun ne vizitase noaptea şi ne pusese un pachet cu bunătăţi la cap. Am găsit şi halva, despre care uitasem şi cum arată. Moş Crăciun era Marcel Cazacu, din Rădăuţi, un elev foarte tânăr, inteligent şi de un altruism fără egal. Copilul se îmbolnăvise de inimă la canal şi nu avea alt ţel decât desăvârşirea morală. Cu puţin timp înainte de Crăciun, primise un pachet de la

109

Remus Radina

familie. Deşi pachetele se primeau foarte rar, Marcel Cazacu şi-a împărţit tot pachetul. În baracă mai găsisem o serie de prieteni apropiaţi: Lucian Dimitriu, Cicerone Ioniţoiu, Mitru Moldoveanu, Ieronim Popescu, Octavian Rădulescu, Nelu Dumitru, Cristache Stratulat, Istrate, Preotul Florea Popescu-Bascov. Sergiu Popescu, din Balş, orbise la „Capul Midia", într-o explozie. Deşi nu mai vedea lumina soarelui, el vedea lumina lui Dumnezeu. Avea un moral foarte ridicat, el încuraja pe ceilalţi deţinuţi. Maiorul Dimitriu preconiza organizarea grevei foamei, în primăvară, pentru ameliorarea regimului alimentar. Pe data de 12 februarie 1954, am fost dus la izolare, împreună cu Octavian Rădulescu, fiindcă luasem apărarea lui Cristache Stratulat, în faţa gardianului. Am fost închişi amândoi în aceeaşi celulă, care avea un strat de gheaţă de 2 mm pe pereţi. Dormeam pe nişte scânduri de lemn, fără saltea. În această gheţărie, Rădulescu trebuia să petreacă cinci zile, iar eu zece. Eu am propus să începem o grevă a foamei. Rădulescu mi-a spus că e riscant să facem grevă pe un aşa ger, să o amânăm până în primăvară, când maiorul Dimitriu voia să organizeze o grevă de amploare. Pentru a nu-l antrena şi pe Rădulescu în grevă, nu am declarat-o atunci. Dar pe data de 17 februarie, când Rădulescu a fost scos din celulă, am declarat greva foamei. Declaraţia am semnat-o cu sângele meu. Apoi, cu un cui găsit în celulă, am săpat o cruce în zid şi deasupra ei am scris cuvinte scumpe oricărui creştin: „In hoc signo vinces". După cinci zile, am fost dus la infirmerie, unde au început să mă alimenteze cu forţa. Eram ţinut de patru oameni, mi se deschidea gura cu o spatulă de fier, mi se punea un căluş în gură şi se introducea un tub de cauciuc până în stomac. Prin tub, prevăzut cu o pâlnie la capăt, se turna ceai. Comandantul lagărului, Fecioru, a venit şi mi-a spus:

110

Testamentul din morgă

– Trenurile nu circulă, din cauza viscolului. Încetează greva şi-ţi dau cuvântul meu că cu primul tren va veni procurorul şi un ofiţer de la Ministerul de interne. I-am răspuns: – Eu mi-am dat cuvântul faţă de mine şi nu-l pot călca, chiar dacă voi muri! Comandantul s-a înnegrit de mânie. Zăpada creştea mereu, suntem în timpul faimosului viscol din 1954. După 16 zile de grevă, în ziua de 4 martie, au venit procurorul şi un ofiţer superior de la Ministerul de interne, cărora leam spus că mulţi oameni sunt în pragul morţii, din cauza subnutriţiei. Am cerut să scriu un memoriu şi mi s-a aprobat să-l scriu până a doua zi, când va veni cineva să-l ia. În memoriu ceream: - regim alimentar special pentru distrofici; - asistenţă medicală; - să se pună cruci pe mormintele deţinuţilor; - controale periodice ale procuraturii în închisori; - respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi desfiinţarea pedepsei administrative, care este o „monstruozitate juridică". Cam pe la 14 martie am aflat de la medicii deţinuţi o veste tristă: murise tânărul sublocotenent de cavalerie Anastasiade, din Brăila, în greva foamei. Pe data de 9 martie, patruzeci de bolnavi începuseră o grevă a foamei. Ei cereau, printre altele, regim alimentar pentru distrofici. Deţinutul Silberman, care fusese internat la Auschwitz, şi-a desfăcut cămaşa şi a strigat: – Aici e mai rău ca la Auschwitz! Bolnavii au încetat, treptat, greva. Ultimii au rămas Cicerone Ioniţoiu şi Octavian Rădulescu: 16 zile. Hrana s-a ameliorat mult. La sfârşitul lunii martie, din izolarea infirmeriei, am fost dus iar în izolarea penitenciarului, pentru „instigaţie în masă". Ei

111

Remus Radina

mă acuzau pe nedrept de greva inapţilor. Cei care au organizato s-au ferit să aflu, pentru a nu intra iar în greva foamei, din care abia ieşisem. Într-una din zile, am fost dus de ofiţerul politic, Moraru, în celula vecină. Aci se afla farmacistul Stratulat, din Tecuci, în greva foamei. El mi-a spus: – Domnule Radina, am declarat că nu voi înceta greva foamei, până ce nu vei fi adus aici. Acest Machiavelli (şi mi-a arătat pe Moraru) a afirmat că ne va omorî pe amândoi! Moraru era alb ca varul, iar eu am început să zâmbesc. Într-altă zi, a venit în celulă un bătrân, care s-a recomandat doctorul deţinut Vasiliu, fost director al spitalului „Dr. Gh. Marinescu", din Bucureşti, şi care mi-a spus: – Am fost trimis de administraţie să te declar nebun, pentru grevele pe care le-ai făcut. Dar nu le voi face jocul, sunt şi eu un bun român! În primele zile ale lunii mai, au fost eliberaţi toţi deţinuţii cu pedepse administrative. Pe data de 10 mai, un ofiţer a venit în celulă, m-a insultat în mod provocator şi m-a lovit. Fiindcă eu mai speram pe atunci că se poate pune capăt acestei pedepse otomane, am declarat greva foamei şi a setei şi am solicitat venirea procurorului. Într-a şaptea zi, am fost dus la infirmerie. Cicerone Ioniţoiu care se afla în infirmerie, mi-a comunicat că prietenii din secţie mă roagă să fac eforturi pentru a obţine scoaterea mea din izolare. În aceeaşi zi a venit procurorul din Constanţa, care mi-a promis că va lua măsuri contra ofiţerului ce m-a lovit şi m-a rugat să încetez greva foamei şi a setei. Eu i-am cerut să fiu scos din izolare şi am declarat greva tăcerii. După plecarea procurorului, a venii doctorul deţinut Brescanu, din Făgăraş, împreună cu un sanitar-securist şi patru indivizi, să mă alimenteze cu forţa. I-am cerut acestui doctor să nu execute ordinul securităţii, dar el nu m-a ascultat. El pretin-

112

Testamentul din morgă

dea că vrea să mă ajute, dar nu recunoştea că prin alimentarea cu forţa îmi prelungea suferinţa. În timp ce se apropiau de patul meu, am lovit prin surprindere, peste mână, pe un individ care aducea o pâlnie de sticlă, astfel încât pâlnia a căzut pe beton şi s-a spart. Au rămas uimiţi, deoarece nu mai aveau altă pâlnie, deci nu m-au putut alimenta. A doua zi, aceeaşi echipă condusă de doctorul Brescanu a sosit cu o pâlnie de metal. Sanitarul-securist mi-a arătat pâlnia, spunându-mi: – Mai sparge-o şi pe-asta! Doctorul Brescanu utiliza o metodă nouă de deschidere forţată a gurii: îmi astupa gura şi nasul cu mâinile, sufocându-mă. Când deschideam gura pentru a respira, îmi introducea un fier între dinţi, apoi introducea un furtun destul de gros până în stomac, fixa pâlnia şi turna lichidul. Pentru a atenua protestele mele, doctorul aducea totdeauna pe un prieten, Cicerone Ioniţoiu, să asiste la alimentarea forţată. Într-una din zile, a venit la fereastra mea Sergiu Popescu, cel care-şi pierduse vederea în exploziile de la „Capul Midia". El mi-a strigat: – Remus, sunt eu, Sergiu! Prietenii tăi consideră că vrei să te sinucizi, încetează greva, cât mai repede! Dar, cum eram şi în greva tăcerii, nu am putut să-i răspund. Sergiu a continuat: – Remus, nu vrei să-mi răspunzi? Eram îndurerat că nu pot să-i vorbesc. În acelaşi timp, eram surprins că prietenii care-mi ceruseră să continui greva îmi cereau acum să o încetez. Administraţia lagărului nu putea să cedeze, deoarece fusesem pedepsit cu izolare din ordinul Direcţiei penitenciarelor. După 24 de zile de grevă a foamei şi a setei, am început să-mi provoc vomismente, astfel că sănătatea a început să se prăbuşească vertiginos. Eram aproape pe moarte. În cea de a 26-a zi de grevă, m-am târât cu greu la uşă şi am introdus în gaura cheii o

113

Remus Radina

bucată de sârmă scoasă de la o sobă de cărămidă. Peste puţin timp, doctorul Breseanu a venit să mă alimenteze cu forţa. Dar uşa era blocată. Cicerone le-a spus că el crede că m-am sinucis. Ofiţerul politic şi alţi ofiţeri, alarmaţi, au venit în goană, au forţat fereastra cu un topor şi au intrat în încăpere. Satisfăcuţi că eram în viaţă, nu mi-au făcut nici o observaţie. După cum se vede, în primăvara anului 1954 aveau o oarecare răspundere pentru viaţa noastră. Seara, a venit la mine un ofiţer care mi-a pus o oglindă la faţă, pentru a vedea în ce hal am ajuns. Mi-a comunicat, apoi, că am fost scos din izolare şi că mă roagă să renunţ la grevă. El avea convingerea că vreau să merg la moarte. M-a mai rugat să mai rămân câteva zile în infirmerie, pentru a nu speria pe ceilalţi deţinuţi cu înfăţişarea mea de schelet. Administraţia a comunicat în secţie că „Radina nu mai este izolat şi oricine poate să-l viziteze la infirmerie". A doua zi au venit doi prieteni, oameni de caracter, maiorul Moreanu şi elevul Marcel Cazacu. Atunci am înţeles că izolarea mea înceta, după aproape patru luni. Am început să mă alimentez, cu toate precauţiunile necesare. Această grevă a foamei şi a setei, de 26 de zile, a lăsat urme grave în organismul meu, aflat deja în convalescenţă după hepatita epidemică şi alte trei greve ale foamei recente, de 8, 10 şi 16 zile. Urmările grevei setei nu sunt cunoscute de medici. După mulţi ani am găsit câţiva medici (în România şi în Franţa) care mi-au spus că după patru zile de greva foamei şi a setei se produc leziuni ireversibile pe sistemul nervos, ficat, inimă şi rinichi. În prezent sufăr de ciroză hepatică şi de oboseala care m-a chinuit toată viaţa. Tot ce am mai putut realiza a fost plătit cu eforturi de voinţă supraomenească. Consider că Leonardo da Vinci a avut perfectă dreptate când a spus: “Prima morte che stanchezza" (Mai bine moartea decât oboseala).

114

Testamentul din morgă

Iată de ce implor pe tinerii români să nu mai facă greva foamei şi a setei. Comuniştii sunt oameni fără inimă. Ei ştiu numai de frică. Am descris mai amănunţit această grevă, pentru ca tinerii să cunoască toate riscurile ce le implică o astfel de acţiune. Când am început greva foamei şi a setei, nu eram deloc informat. Credeam că într-o grevă a foamei poţi muri şi am declarat cinci greve, neclintit să le duc până la moarte, dacă nu mi se satisfac cererile, care vizau respectarea drepturilor omului în închisorile comuniste. Întăream totdeauna această hotărâre prin cuvântul de onoare de fost ofiţer de cavalerie. Mai credeam că dacă nu mori în greva foamei şi a setei, te refaci. Adevărul este altul: rămân urme grave pentru toată viaţa. Iar viaţa devine de nesuportat! Oare, grevele acestea nu încalcă morala creştină ? În zilele următoare, toţi prietenii au venit să mă vadă. După câteva săptămâni, mi s-a comunicat că voi fi transferat. Plecam cu un grup mai mare. Farmacistului Stratulat şi mie ni s-au bătut lanţuri la picioare. (Doar amândoi eram pe lista neagră a ofiţerului politic Moraru.) Ajuns la poarta lagărului, i-am arătat comandantului Fecioru un castru roman de pe deal, spunându-i: – Domnule Fecioru, ne plâng strămoşii noştri din castru pentru halul de decădere în care am ajuns! Astfel părăseam canalul, după mai mult de patru ani. Acest uriaş mormânt al neamului românesc! Voi încheia perioada canalului cu poezia lui Robert Eisenbraun (pseudonime literare: Andrei Ciurunga şi Ion Cahuleanu), intitulată Aici:

Aici am ars şi sângerat cu anii, Aici am rupt cu dinţii din ţărână, Şi-aici ne-am cununat cu bolovanii Câte-un picior uitat sau câte-o mână. 115

Remus Radina

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene, Am dat cu veacuri înapoi lumina. Amare bezne-au presărat pe gene Şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte, Bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare, Am presărat cu mii de oseminte Meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de viaţă şi de pâine, Înjurături şi pumni ne-a fost răsplata. Să facem drum vapoarelor de mâine, Am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria ce curge-acum întoarsă Va ţine minte şi-ntre foi va strânge Acest cumplit Danubiu, care varsă Pe trei guri apă, iar pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie Vor ctitori cu anii care vin, În cărţile pe care le vom scrie O nouă Tristie la Pontul Euxin.

Am fost transferaţi la Jilava. Fiindcă picioarele mi se subţiaseră, le puteam scoate uşor din brăţările lanţurilor. Fiind chemaţi la baie, am scos lanţurile şi le-am lăsat sub pat. După baie, lui Stratulat i s-a făcut rău şi a căzut pe coridor. Gardianul a dat dispoziţie să fie dus la celulă, dar Ioniţoiu şi cu mine am cerut să-l lase la aer. Drept rezultat, ni s-au bătut imediat lanţuri la picioare şi am fost duşi la izolare, într-o celulă cu o pânză de apă pe jos. Peste puţin timp a fost adus şi Stratulat în celula noastră. Dar nu am rămas aici decât câteva zile, după care am

116

Testamentul din morgă

fost transferaţi la închisoarea din Oradea. La Oradea am luat legătura cu celula vecină, în care se aflau: Miron, din Târgu Trotuşului, Românu, din Banat, şi Coţofan, din Ardeal. Ei fuseseră condamnaţi la moarte pentru evadare de la mina Valea Nistrului şi li se comutase pedeapsa. Cel care organizase evadarea a fost executat. El se numea Ţucă, era fiul unui preot gorjean şi absolvise Liceul Militar din Craiova şi Şcoala de Ofiţeri Activi Artilerie. Pe Miron îl cunoscusem în Iugoslavia. Pe data de 29 august 1954, am fost eliberat. Când am păşit fără gardieni, după aproape şase ani, m-am oprit sub cerul dimineţii, cu ochii pironiţi la soare. Mi-au venit în minte versurile lui Nichifor Crainic:

Şi cum creşte-n cer, mereu, Răsăritul pare Zâmbetul lui Dumnezeu, Înflorind în zare. Mi-am amintit că pe un şantier de la canal găsisem o bucăţică murdară de ziar, în care Truman vorbea de „dreptul omului la raza lui de soare". Noaptea, am aşteptat în gara Timişoara plecarea unui tren de dimineaţă, spre Oltenia. Câteva ore am rătăcit pe străzile din jurul gării, privind fascinat un dumnezeiesc cer înstelat. Pe boltă domnea maiestuoasă constelaţia Orion. Familia m-a primit ca pe un înviat. Bolnav de hepatită cronică, am rămas perioade îndelungate la părinţi.

CAPITOLUL 12

Motto: „Va veni seara şi fiecare va fi judecat după, dragoste". (Sfântul Ioan al Crucii)

În luna mai 1956, m-am angajat ca zidar la şantierul de construcţii Mănăstirea Neamţ, de sub conducerea prietenului meu Jean Fântâneanu, din Homorâciu, judeţul Prahova, fost deţinut politic la canalul Dunăre Marea Neagră. Învăţasem zidăria la canal şi acum tencuiam nenumărate podeţe de beton ce deserveau calea ferată forestieră din această regiune. Am hotărât ca în era comunistă să mă angajez numai ca muncitor. Cum am ajuns la Mănăstirea Neamţ, am destăinuit lui Jean Fântâneanu, prietenului meu Ticu Dumitrescu, din Ploieşti, şi preotului Petru Pogonat, călugăr la Mănăstirea Neamţ, fost decan al baroului de Iaşi, că mă voi strădui ca pe data de 10 decembrie 1956, ziua drepturilor omului, să organizez o manifestaţie studenţească în faţa Ambasadei americane din Bucureşti, cerând eliberarea deţinuţilor politici, care erau exterminaţi în închisorile din România subjugată. În luna iunie, aflând de manifestaţiile de la Poznan, am spus prietenilor mei: – Să vedeţi că protestele de la Poznan vor da peste cap proiectata noastră manifestaţie! Nu bănuiam că până la 10 decembrie va izbucni şi în Unga-

119

Remus Radina

ria. Fiindcă este un lucru binecunoscut: când izbucnesc proteste într-o ţară comunistă, toate coloniile Uniunii Sovietice trec la represiuni sângeroase! Tot la Mănăstirea Neamţ s-a mai deschis un şantier condus de maiorul de cavalerie Mucichescu şi de avocatul Duiliu Vinogradschi, foşti deţinuţi politici la canal şi care trecuseră cu fruntea sus prin închisoare. Se restaura aghiazmatarul din faţa mănăstirii şi maiorul Mucichescu mi-a propus să lucrez la zidărie. I-am răspuns că ar fi un sacrilegiu din partea mea, fiindcă nu am experienţă la zidărie şi ei ar trebui să caute zidar de înaltă calificare pentru a face o lucrare durabilă. Iată că pe timpul asasinului Gheorghe Gheorghiu-Dej se mai şi reparau mănăstiri şi biserici, contrar a ceea ce s-a întâmplat în perioada lui „Nae Apostatul", zis şi „Nice" (Nicolae Ceauşescu)! Părintele Petru Pogonat mi-a făcut cunoştinţă cu un ofiţer superior din Bucureşti, Mihăilescu, care-şi petrecea concediul la mănăstire şi locuia la un călugăr cu gospodărie individuală. Soţia lui ne-a povestit că, pentru a se pune bine cu călugărul, după fiecare masă aduna firimiturile de pâine şi ieşea în curte, strigând cu voce ascuţită: – Pui. pui, pui, pui, pui, pui... Găinile, în goană nebună şi provocând un vacarm infernal, se năpusteau să mănânce firimiturile care nu ar fi săturat nici măcar o găină! Dar călugărul era foarte mulţumit! I-am spus, atunci, acestei doamne: – Din povestirea Dumneavoastră, am înţeles foarte bine ce este comunismul: o ideologie mincinoasă, care promite raiul pe pământ şi care, printr-o propagandă continuă şi asurzitoare, atrage pe oamenii slabi de minte, aşa cum atrageţi Dumneavoastră găinile, dar la urmă ei se aleg cu câteva firimituri căzute de la masa nomenclaturii! Părintele Petru Pogonat şi familia Mihăilescu mă rugau să le

120

Testamentul din morgă

recit în fiecare seară poezii de închisoare. În acest timp, aşteptând cu seninătate ziua de 10 decembrie, care-mi va aduce cel puţin o nouă perioadă de închisoare, am vizitat mănăstirile din munţii Neamţului şi Cetatea Neamţului, unde am scris în registrul vizitatorilor două versuri din Doina lui Eminescu:

Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta! Îmi voi aminti totdeauna de clopotele Mănăstirii Neamţ, de soarele acela nemaiîntâlnit, de brazii ireal de înalţi! La începutul lunii septembrie, am părăsit Mănăstirea Neamţ şi, la invitaţia unui prieten care conducea şantierul releului de televiziune de pe muntele Coştila, m-am angajat ca ajutor de tinichigiu pe acest şantier. În acelaşi timp, s-a angajat şi prietenul Ticu Dumitrescu, pe acelaşi şantier. Maistru era Moldoveanu, din Constanţa, cu ani grei de închisoare politică în spate şi pe care-l cunoşteam de la canalul Dunăre - Marea Neagră. Minunate erau nopţile senine în munţii Bucegi! Stelele păreau mai apropiate de pământ, pretutindeni simţeai prezenţa lui Dumnezeu! Numai Nichifor Crainic a prins fiorul unei nopţi pe munte, în poezia de închisoare Balada doinei:

Năprasnică noapte pe munte se lasă, Iar turma-ngenunche în staul, retrasă. Ce focuri de zodii din cer s-au răsfrânt, În singurătatea acestui pământ De-aprind huhurezii, trudind să vegheze, Jeratecul verde al genelor treze?

Dimineţile pe munte erau ca în poezia Élévation (înălţare), a

121

Remus Radina

lui Charles Baudelaire, poezie care ne-a fortificat deseori sufletul, în închisorile comuniste:

Înapoia plictiselilor şi a marilor necazuri Care încarcă cu greutatea lor existenţa întunecată, Fericit acela care poate, cu o aripă viguroasă, Să se înalţe spre câmpurile luminoase şi senine! Acela ale cărui gânduri, ca şi ciocârliile, Spre ceruri dimineaţa iau un liber zbor, Care planează asupra vieţii şi înţelege fără efort Limbajul florilor şi-al lucrurilor mute!

La începutul lunii octombrie, toţi salariaţii şantierului am fost invitaţi la televizor să vedem un film maghiar, Trandafirii lui GhiulBaba. M-au uimit replicile tendenţioase ale acestui film şi naţionalismul care-l străbătea ca un fir roşu. La un moment dat, un personaj spunea cu ură la adresa Turcilor: „Câinii care ne ocupă ţara!" Dar era foarte transparentă aluzia la adresa ocupantului rus. M-am întrebat cum au putut permite prezentarea acestui film şi mi-am amintit de el când, la câteva săptămâni, a izbucnit revoluţia maghiară, urmată de intervenţia „frăţească" sovietică. Cum frigul nu ne mai permitea să lucrăm tinichigerie pe munte, am coborât la Buşteni. I-am vorbit lui Moldoveanu de proiectata manifestaţie din 10 decembrie. La începutul lunii noiembrie, am trecut pe un pod de lângă fabrica de hârtie din Buşteni, pe care se aflau o mulţime de oameni, care vociferau, şi ameninţau cu pumnii. M-am oprit şi ce mi-a fost dat să văd? Pe calea ferată, care trecea pe sub pod, un tren militar rusesc, înţesat de armament, mergea spre Ungaria. Un ofiţer rus, la trecerea pe sub pod, s-a făcut mic de spaimă, şi-a dus mâinile în lături şi a ridicat din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Ce vină am eu?" Intervenţia rusească în Ungaria a revoltat pe toţi românii,

122

Testamentul din morgă

cum i-a revoltat şi cea din Cehoslovacia, mai târziu. Am plecat imediat la Bucureşti, unde am întocmit un manifest prin care ceream eliberarea deţinuţilor politici români şi retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Manifestul era semnat „pompos" „COMITETUL DE ELIBERARE NAŢIONALĂ" şi l-am afişat, ziua, pe poarta de intrare a studenţilor, la Facultatea de litere. Nu mă îndepărtasem nici douăzeci de metri, că un grup de studenţi se şi adunase în jurul lui. O copie a manifestului am încredinţat-o unui prieten din Bucureşti, spre păstrare. Peste câteva zile, Cicerone Ioniţoiu este „invitat" de urgenţă la securitate, pe strada Izvor, în spatele Arhivelor statului, aproape de podul Mihai Vodă. Subsemnatul, împreună cu soţia lui Ioniţoiu şi Gabriela Ionescu, prietena ei, ne-am plimbat prin apropiere, ţinând sub observaţie clădirea securităţii. Ioniţoiu, cum proceda totdeauna când era chemat la anchetă, luase cu el servieta cu două schimburi de lenjerie. Anchetatorul i-a adus un teanc de hârtie, cerându-i să scrie tot ce-şi aminteşte din activitatea sa politică, începând cu anul 1946, şi să menţioneze numele tuturor celor cu care a fost în contact, în închisoare, ca şi în „libertate". După impresia lui Ioniţoiu, securitatea urmărea să afle dacă el face parte din „COMITETUL DE ELIBERARE NAŢIONALĂ", inventat de mine. Dar Ioniţoiu nu a declarat nimic. Suferea pentru mine, cum şi eu fusesem izolat trei luni la canal pentru organizarea grevei foamei din luna martie 1954, când adevăraţii organizatori erau Cicerone Ioniţoiu, Octavian Rădulescu, Marcel Cazacu şi Lucian Dimitriu. Pentru deţinuţii politici români, denunţul era cea mai gravă dintre crime, fiindcă putea antrena moartea unui frate de suferinţă. Cu toate că-i exasperase pe anchetatori cu „amnezia" sa, Ioniţoiu a fost eliberat spre seară, când noi nu mai speram aceasta. Pe la jumătatea lunii noiembrie, am început să mă ocup de proiectata manifestaţie din 10 decembrie 1956. Dar după revoluţia din Ungaria, un val de teroare se abătuse şi asupra Româ-

123

Remus Radina

niei. Arestările se ţineau lanţ, în special în rândul studenţilor. Am luat legătura cu studentul Butnariu, de la Institutul agronomic Bucureşti, fost deţinut politic şi simpatizant legionar, care mi-a spus, jenat, că bătrânii le-au cerut să nu mai întreprindă nimic contra regimului. Prietenul Ticu Dumitrescu mi-a declarat că el va participa la manifestaţia din 10 decembrie, cu condiţia de a mai găsi cel puţin încă o persoană. Am luat legătura cu Bănică Matei, din comuna Balaciu, jud. Ialomiţa, fost subofiţer şi deţinut politic de mare curaj, care s-a declarat de acord să participe la manifestaţie. Alte încercări de a recruta tineri pentru manifestaţie s-au soldat cu refuzuri mai mult sau mai puţin politicoase. Trebuie să precizez că nu am încercat să atrag în această acţiune pe cei căsătoriţi. Am plecat apoi la Şieu (Maramureş) şi la Cluj, pentru a lua legătura cu Nistor Man, eroul de la canal. Dar el începuse cursurile Facultăţii de litere şi nu mai voia să intre în închisoare. Mi-a spus apoi, emoţionat: – V-am dezamăgit, Domnule Radina! Am plecat în tăcere, cu gândul la frumoasele zile de eroism de la canal. M-am îndreptat apoi spre Iaşi, unde am luat legătura eu studentul Simion Jucan, din Mănăstirea Humorului, simpatizant legionar şi om de mare curaj, în închisoare. Dar, ca şi Butnariu, mi-a comunicat că bătrânii le-au cerut să se ferească de orice acţiune ostilă regimului, o anumită perioadă. Întors la Bucureşti, am pregătit un lung memoriu către O.N.U. în care ceream: 1. Eliberarea deţinuţilor politici din România. 2. Alegeri libere în toate ţările lumii, sub control internaţional. 3. Retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Îmi dau seama că cea de a doua propunere era născută prea devreme. Fiindcă ţările totalitare, vezi Doamne, nu permit amestecul în treburile lor interne! Lupii vor să devoreze oile în tihnă, fără nici un amestec din afară!

124

Testamentul din morgă

Am citit acest memoriu unui grup de tineri naţional-ţărănişti: Cicerone Ioniţoiu, Ticu Dumitrescu şi Grigore Ludu. În dimineaţa zilei de 10 decembrie 1956 (ziua drepturilor omului), m-am dus la o biserică, unde m-am împărtăşit. Apoi lângă statuia lui Eminescu, din Cişmigiu, m-am întâlnit cu Ticu Dumitrescu care, conform înţelegerii, nu a mai acceptat să manifesteze, deoarece Bănică Matei nu a venit la întâlnire. M-am oferit să intru eu la Ambasada americană de la Bucureşti. Un funcţionar de la uşă mi-a notat numele. Am predat memoriul unul diplomat american, cu numele Segal. El m-a primit cu multă căldură, dar mi-a spus: – Cred că acum va fi rău de dumneavoastră. Cel care v-a notat numele e român. – Nu aţi putea să-mi acordaţi un azil politic temporar? El mi-a răspuns că stau foarte prost cu spaţiul. Când am ieşit din Ambasada americană, eram urmărit. Mam învârtit pe mai multe străzi scurte, din jurul Pieţii Rosetti. Am trecut şi pe strada Melodiei (unde s-a născut Mircea Eliade) şi pe strada Sfinţilor (unde a locuit Iuliu Maniu) şi am reuşit să scap de urmăritor. Dar când mă îndreptam spre Universitate, am rămas uimit: urmăritorul se afla într-un taxi de unde mă supraveghea. În acel moment, a oprit tramvaiul, în direcţia Universităţii. Am pornit spre tramvai, dar aproape de intrare m-am aplecat, am ocolit tramvaiul şi am pornit spre strada Teiului, spre spitalul Colţea. Urmăritorul, care a crezut că am intrat în tramvai, m-a pierdut. Dar avea numele meu. Atunci m-am hotărât să încerc o nouă trecere de frontieră, tot prin Iugoslavia, dar fără a mă mai preda autorităţilor. M-am întâlnit cu Cicerone Ioniţoiu la kilometrul „0" (lângă biserica Sf. Gheorghe). El mi-a dat un cleşte de cuie, pentru a tăia eventualele reţele de sârmă. Mi-a spus ca în Occident să iau imediat legătura cu doi refugiaţi apropiaţi lui şi care pot face ceva pentru ţară: Emil Ghilezan şi Gabriel Bulzan. Dar destinul a voit altfel.

125

Remus Radina

Plecând spre frontieră, din localitatea Cacova, în noaptea de 20 decembrie 1956, am trecut, cum spun legionarii, prin mlaştina deznădejdii, muntele suferinţei şi pădurea cu fiare. Apoi am trecut peste reţele de sârmă, care, după cum am aflat mai târziu de la un român din Banatul sârbesc ce locuia în acea zonă, comuna Misici, erau minate. În Iugoslavia am fost obligat să iau legătura cu un român din comuna Misiei, care m-a trădat. Şi astfel, după trei zile, în prima zi de Crăciun, un regim fără Dumnezeu mă extrăda a doua oară, de data aceasta oficial, la punctul de frontieră Stamora Moraviţa. Cum am ajuns la securitatea din Timişoara, am scos o hârtie cusută în haină, care conţinea un citat din Shakespeare, în limba engleză: ultima mea hrană spirituală. Voi aminti acest citat, care poate ajuta pe orice om în lupta sa pentru desăvârşire. Citatul este din Hamlet:

“Aşa se întâmplă şi cu unii oameni. Aceştia, din pricina unui cusur din naştere, de care nu sunt vinovaţi, cum ar fi creşterea peste măsură a vreunei porniri, ce doboară zidurile raţiunii – meteahnă asemănătoare cu o pată a naturii, cu un strop al întâmplării – apar mânjiţi în ochii lumii de această singură slăbiciune. Şi asta chiar dacă virtutea lor ar fi curată ca harul ceresc şi nesfârşită cât poate omul cuprinde nesfârşirea. Un astfel de grăunte stricat întoarce tot ce e bun în firea omenească, împotriva omului."

La Securitatea din Timişoara, am intrat în conflict cu anchetatorul, care nu voia să includă în declaraţie anumite acuzaţii aduse de mine regimului. Eu am refuzat cu hotărâre să semnez declaraţia şi i-am spus că nu o voi semna, cu riscul de a fi ucis. Anchetatorul a chemat pe procuror, care mi-a propus să ataşez un memoriu la declaraţie. Am acceptat această soluţie. Iată acest memoriu pe care l-am primit după revoluţie, de la A.F.D.P.R., Filiala Timişoara:

126

Testamentul din morgă

13.11.1957 Dat în faţa noastră Anchetator Penal de securitate L.T. Ardeleanu

Memoriu

Subsemnatul Radina I. Remus, născut la 9.IV.1924, în Craiova, fiul lui Iordache şi al Eufrosinei, de profesiune zidar, fost student anul IV la Facultatea de Drept Bucureşti, fost ofiţer activ de Cavalerie, în prezent deţinut pentru trecerea "frauduloasă" a frontierei în Iugoslavia, înaintez prezentul memoriu, în scopul de a ajuta justiţia să dea o sentinţă dreaptă, în cazul meu. Pentru a se putea stabili adevărul, întrucât acum se afirmă că am făcut parte din "frăţiile de cruce", iar la procesul anterior s-a afirmat, tot în mod nedrept, că am fost "liberal", voi face la început o scurtă profesiune de credinţă. Nu am făcut parte din nici un partid sau asociaţie politică, dar am simpatizat şi voi simpatiza toate acele partide democratice, care se vor supune votului poporului român şi care vor avea ca scop să asigure fericirea omului. Declar că am adoptat ca maximă esenţială a vieţii mele un citat de Thomas Jefferson: "Am jurat, în faţa altarului lui Dumnezeu, duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor". După cum afirmă Nicolae Bălcescu, "istoria omenirii reprezintă lupta continuă a dreptului împotriva tiraniei". Cred în libertatea popoarelor (dreptul la autonomie şi independenţă) şi în libertatea indivizilor şi consider, ca Thomas Carlyle, că „Libertatea este singurul ţel spre care tind, conştient sau nu, toate luptele, trudele şi suferinţele omului pe pământ.” Afirmând acest lucru, se vede clar că nu pot fi de acord cu principiile mişcării legionare de guvernare a ţării cu un singur partid. Sunt totuşi de acord cu latura creştină a mişcării legionare, fiindcă este ştiut de oricine că totdeauna şi pretutindeni, îndată

127

Remus Radina

ce această morală a fost înlăturată, dragostea a fost înlocuită cu ura, "cruzimea şi sensualitatea se practicau pe faţă, societatea devenise un călău şi un maidan primejdios". Voi apăra toată viaţa cauza sfântă a libertăţii şi sunt ferm convins, iar viitorul apropiat va confirma cu siguranţă aceasta,

128

Testamentul din morgă

ca atât timp cât libertatea nu va fi respectată, nu se va ajunge la o pace adevărată în lume. Acest adevăr îl exprimă astfel preşedintele Eisenhower: "Noi am afirmat la Geneva şi o vom afirma şi de aci înainte că nu poate exista o pace adevărată, dacă această pace însemnează adoptarea unui «statu-quo», care, după părerea noastră implică nedreptate pentru multe ţări, represiune împotriva oamenilor pe scară gigantică şi are ca urmare paralizarea prin frică a eforturilor constructive în multe domenii.” Cred în Charta Naţiunilor Unite din 26 iunie 1945, pe care o consider prima constituţie a omenirii şi cel mai important eveniment de la naşterea lui Iisus Cristos şi, în calitate de cetăţean al lumii, voi urmări totdeauna ţelurile înalte ale organizaţiei internaţionale şi voi apăra cu hotărâre principiile democratice de care sunt însufleţite "Naţiunile Unite". Menţionez că, în toamna aceasta, ONU a salvat omenirea de un nou război mondial. Cred în "Declaraţia de independenţă americană" din 4 iulie 1776, care conţine cea mai perfectă expunere a principiilor democraţiei. Chiar şi domnul Chivu Stoica a afirmat cu ocazia zilei de 4 iulie 1956 (sărbătoarea naţională a Statelor Unite) că este de acord cu principiile acestei "Declaraţii de Independenţă", care a jucat un rol covârşitor în eliberarea popoarelor lumii. Iată ce spune "Declaraţia de Independenţă" americană: "Noi considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente de la sine şi anume că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei au fost înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, între care se află dreptul la viaţă, la libertate şi aspiraţia la fericire; că pentru asigurarea acestor drepturi s-au instituit guverne de oameni a căror legitimă putere derivă din consimţământul celor guvernaţi. Că ori de câte ori vreo formă de guvernământ se va abate de la aceste principii, poporul are dreptul de a schimba sau de a o suprima, instituind un nou guvern bazat pe aceste principii şi organizându-i puterile în felul cel mai potrivit, pentru a înfăptui siguranţa şi fericirea tuturor".

129

Remus Radina

Cred în "Declaraţia drepturilor omului" de la 1789, care spune: "art. 1: Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi... art. 2: Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune". Cred în "Charta Atlanticului” din august 1941 (care afirmă că toate popoarele au dreptul să-şi aleagă în mod liber, forma de guvernământ) şi în faimoasa formulă a drepturilor omului: 1. libertatea cuvântului şi a exprimării. 2. libertatea credinţei. 3. eliberarea de mizerie 4. eliberarea de teamă. Cred în "Declaraţia universală a drepturilor omului", adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10 decembrie 1948. Această declaraţie proclamă egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor (indiferent de originea socială, starea socială sau concepţia politică). Sunt convins că numai prin aplicarea leală şi cinstită a acestor principii amintite mai sus, fără a se merge pe drumuri în zigzag, omenirea va ajunge aşa cum prezice preşedintele Dwight Eisenhower, la "era de aur a libertăţii şi păcii"... Actualul guvern din RPR nu respectă, încă, drepturile omului, deşi preambulul Chartei Naţiunilor Unite vorbeşte de "reafirmarea credinţei în drepturile fundamentale ale omului şi în demnitatea şi valoarea persoanei umane, iar capitolul 1, articolul 1, paragraful III din Chartă vorbeşte de "Promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale ale tuturor neamurilor". 1. "Declaraţia universală a drepturilor omului" enunţă dreptul la viaţă al tuturor oamenilor. Mie nu mi s-a respectat acest drept. Nu mă refer la viaţa altora, dar este ştiut că orice guvern răspunde de viaţa fiecărui om. Mie, prin muncă silnică, bătaie, subalimentaţie şi lipsă de asistenţă medicală, afirmaţie ce o pot dovedi la nevoie cu mii de martori) mi s-a distrus sănătatea, aşa încât am fost declarat inapt de muncă de către comisia medicală a Ministerului de Interne. Astfel, sufăr de ficat, splină, vezica

130

Testamentul din morgă

biliară, stomac, duoden, intestine, sinuzită, reumatism, denutriţie. Rog a se ataşa la acest memoriu biletul de ieşire din spital, ce se află la organele securităţii şi care este eliberat de un spital de specialitate din Bucureşti. Ieşit, în 1954, din închisoare, medicii mi-au interzis să fac vreun efort fizic, spunându-mi că mă îmbolnăvesc de ciroză hepatică, boală ce nu are leac. O vreme am fost o povară pentru familie, dar la un moment dat, tatăl meu îmbolnăvindu-se grav de plămâni am părăsit pentru totdeauna familia. Am lucrat ca zidar pe un şantier, fiind obligat să car nisip cu roaba la distanţe mari, să ridic saci de 50 kg. ciment şi să lucrez în medie 15 ore pe zi, astfel încât sănătatea mea s-a zdruncinat complet. În această situaţie am hotărât să trec frontiera. 2. "Declaraţia universală a drepturilor omului" citează dreptul la învăţământ. Întors din închisoare, am mers la Decanul Facultăţii de Ştiinţe juridice, prof. Belle, care mi-a spus că am fost exmatriculat prin neprezentare la examene şi că nu mai am dreptul să-mi continui studiile. În acelaşi timp, studenţi coreeni au condiţii excepţional de bune în ţara noastră. Văzând că străinii au mai multe drepturi în această ţară, am hotărât să plec peste frontieră. 3. "Declaraţia universală a drepturilor omului" enunţă dreptul la muncă, la libera alegere a muncii şi la protecţie împotriva şomajului. O perioadă nu am putut găsi nici o slujbă, după care m-am angajat ca zidar. Cred că oricine este de acord că, după ce am trecut, peste 17 ani, prin diferite şcoli, nu am ajuns la convingerea subită că am mai mult talent pentru zidărie, cel mult aş dori să zidesc o cărămidă la temelia unei lumi mai drepte şi mai libere, lume după care este însetată orice făptură omenească. În decembrie 1956, mă aflam fără cămin, fără serviciu şi grav bolnav. Am hotărât cu orice risc să trec frontiera. Menţionez că acelaşi motiv m-a împins să trec frontiera în anul 1948. Eram student la Fac. de drept, Bucureşti, când neavând mijloace de

131

Remus Radina

trai m-am angajat ca salahor la expoziţia de lângă cinematograful ARO împreună cu alte sute de studenţi şi studente. Lucram douăsprezece ore noapte iar ziua mergeam la examene încât am ajuns la surmenaj. 4. "Declaraţia universală a drepturilor omului" enunţă dreptul la vot şi egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor. Deşi nu s-au mai pomenit alegeri libere cu un singur partid (acest adevăr l-a exprimat şi vicepreşedintele Indiei, în vara anului 1956, în clădirea Parlamentului), mie nu mi s-a permis să particip nici la acest tip de alegeri. Este cea mai bună dovadă că nu am fost tratat pe picior de egalitate cu ceilalţi cetăţeni. Dreptul la vot aparţine tuturor cetăţenilor. Însemnează că eu am fost considerat ca un străin. Cine-mi mai putea cere să rămân încă în această ţară? 5. "Declaraţia universală a drepturilor omului" vorbeşte de dreptul fiecărui om de a veni în ţară şi de a pleca din ea. "Trecând frontiera în mod ilegal", eu nu am încălcat această Declaraţie. Dar guvernul actual a încălcat-o, fiindcă nu dă dreptul oamenilor să plece din ţară atunci când ei sunt de prisos aici, nici nu renunţă la arhicunoscuta dar învechita "cortină de fier". După definiţia celebră a lui Joseph Barthélémy, suveranitatea este azi "dreptul statului de a se mişca liber în limitele fixate de drepturi internaţionale". Este ştiut că cel mai important izvor al dr. internaţional e azi Charta ONU, care e considerată o constituţie a Lumii. Toate ţările sunt obligate să-şi modifice legile în acord cu principiile Chartei. Astfel, este clar pentru oricine că art. 267 cod penal român, care pedepseşte prea aspru trecerea ilegală de frontieră, ca şi dispoziţiile care împiedică eliberarea paşapoartelor contravin Chartei ONU şi sunt sortite să aibă o viaţă scurtă. Dreptul comparat ne arată că majoritatea ţărilor lumii dau pedepse foarte mici pentru trecerea ilegală a frontierei. Ceva mai mult. Capitolul XVI - Charta ONU, intitulat "Diverse dispoziţiuni" obligă toate ţările lumii să nu respecte tratatele internaţionale care contravin Chartei ONU - capitolul 1, art. 2, paragraful II, Charta citând unul dintre principiile organizaţiei

132

Testamentul din morgă

spune că toţi membrii "vor îndeplini cu bună credinţă obligaţiunile ce le-au asumat în acord cu prezenta Chartă", iar capitolul 2, art. 4, paragraful I spune: "Calitatea de membru al Naţiunilor Unite este deschisă tuturor statelor iubitoare de pace care acceptă obligaţiunile cuprinse în prezenta Chartă". Una din obligaţiile principale este respectarea drepturilor omului. În toamna anului 1952, RPR., cerând să fie primită în ONU, afirma că: “Poporul român simte bucuria muncii libere, se bucură pe deplin de drepturile şi libertăţile democratice". Prin admiterea în ONU, RPR şi-a asumat obligaţiile cuprinse în Charta ONU. La conferinţele de la Geneva s-a spus că o condiţie primordială a destinderii încordării internaţionale şi înlăturării războiului rece este să se deschidă frontierele, să se dea libertate persoanelor de a se deplasa în lume. În zilele noastre, spune Wells, "istoria lumii a intrat în epoca desfiinţării spaţiului". Se vorbeşte de călătorii interplanetare, iar pe pământ există frontiere închise ce aduc un rău serviciu omenirii. Ca model de frontieră amintesc frontiera dintre SUA şi Canada, care de mult timp este denumită "frontiera fără baionete". Mai amintesc că la 5 mai 1949, 15 state europene, printre care patru mari puteri (Anglia, Franţa, Italia şi Germania) au înfiinţat Consiliul European de la Strasbourg, care pregăteşte Statele Unite Europene. Atunci, frontierele vor fi o tristă amintire iar cei ce au condamnat atât de aspru oamenii pentru trecerea ilegală a frontierei vor avea mustrări de conştiinţă că au pus interesele lor personale deasupra intereselor superioare ale umanităţii. Se afirmă că am trecut "fraudulos" frontiera. Guvernul actual vede paiul din ochiul meu dar nu vede bârna din ochiul său. El uită ceea ce poporul român nu a uitat: Că s-a instaurat în mod fraudulos la conducere, falsificând pe faţă rezultatul alegerilor din 19 noiembrie 1946, iar de atunci răpind poporului român dreptul de a hotărî singur forma de guvernământ şi sistemul economic. În lumina acestui simplu, dar crud adevăr, este evident pentru oricine că legile actuale din RPR nu au va-

133

Remus Radina

loare morală suficientă pentru a fi respectate. Preşedintele Eisenhower cheamă pe toţi "să repare nedreptăţile şi să respecte drepturile omului". Pentru a fi drept, menţionez că guvernul actual din RPR a făcut paşi mari pe drumul intrării în legalitate. Astfel se prezintă azi problema frontierelor. Remus I. Radina 13.II.1957

MINISTERUL AFACERILOR UNITATEA MILIT. 0232 Timişoara ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE Dosar Nr. 698/1956

ORDONANŢA Anul 1957, luna februarie, ziua 26, la Timişoara.

Lt. ARDELEANU NICOLAE, anchetator penal de securitate din M.A.I. U.M. 0232 Timişoara. Având în vedere sesizarea din oficiu din care rezulta că numitul: RADINA REMUS, născut la 9 aprilie 1924, în Craiova fiul lui Iordache şi Eufrosina, de naţionalitate şi cetăţenie română, de profesie zidar, are ca studii 3 ani facultate de drept, necăsătorit, cu ultimul domiciliu în com. Segarcea rai Segarcea reg. Craiova. Susnumitul fiind cercetat în perioada 25 dec. 1956 şi 15 febr. 1957 pentru săvârşirea infracţiunii de trecerea frauduloasă a frontierei din R.P.R. În R.P.F. Iugoslavia la data de 13 februarie 1957 a făcut un memoriu. Din memoriul făcut de susnumitul rezultă o serie de manifestări cu caracter duşmănos împotriva orânduiri de stat din R.P.R. afirmând că actualul guvern din R.P.R. nu respectă drepturile omului, că actualul regim s-a instaurat fraudulos la conducere şi altele. Având în vedere că din memoriul susnumitului rezultă date suficiente cu privire la infracţiunea de agitaţie prev. şi ped. de art. 327 alin III C.P. Văzând disp. art. 195,196 şi 198 C.P.P.

DISPUN Pornirea procesului penal cu privire la comiterea infracţiuni de agitaţie prev şi ped. de art. 327 alin III C.P. urmărirea penală efectuându-se de către anchetatorul penal de securitate de la această unitate.

134

Testamentul din morgă

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE Lt. ARDELEANU NICOLAE MINISTERUL AFACERILOR INTERNE UNITATEA MILIT. 0232 Timişoara. ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE Dosar anexă nr. 698/956 CONCLUZII DE ÎNVINUIRE Nr. 698 Anul 1957, luna martie, ziua 2 la Timişoara.

Lt. ARDELEANU NICOLAE, anchetator penal de Securitate din M.A.I. U.M. 0232 Timişoara. Examinând actele din dosarul anexă nr. 698 privitor pe învinuitul: RADINA REMUS, învinuit a fi săvârşit infracţiunea prev. şi ped. de art. 327 alin. III. C.P. prin aceia că are manifestări duşmănoase împotriva orânduirii de stat democrat populare din R.P.R. Individul fiind arestat pentru trecerea frauduloasă a frontierei din R.P.R. În R.P.F. Iugoslavia. CONSTAT URMĂTOARELE: În fapt: Învinuitul RADINA REMUS, la data de 13 februarie 1957, în faţa organelor de Securitate a făcut un Memoriu. Din cuprinsul memoriului făcut de învinuit, rezultă o serie de manifestări cu caracter duşmănos şi tendenţios împotriva Orânduirii de Stat democrat populare din R.P.R. şi anume: Că actualul Guvern din R.P.R. nu respectă „drepturile omului", prevăzute în Charta Naţiunilor Unite, afirmând că lui actualul regim din R.P.R. nu i-a dat „Dreptul la viaţă, dreptul la învăţătură, dreptul la libera alegere a muncii, dreptul la vot, dreptul de a pleca şi de a veni în ţară". De asemenea afirmă în memoriul său, că legile R.P.R. privind trecerea frauduloasă a frontierei, pedepseşte prea aspru, că dispoziţiile de eliberarea paşapoartelor sunt contrarii Chartei O.N.U. şi că acestea sunt sortite a avea o viaţă scurtă. În legătură cu afirmaţiile făcute, în memoriul său, învinuitul RADINA REMUS, declară: „Guvernul actual vede paiul din ochiul meu, dar nu vede bârna din ochiul său. - El uită ceea ce poporul român nu a uitat, că s-a instaurat în mod fraudulos la conducere, falsificând pe faţă rezultatul alegerilor din 19 noiembrie 1946, iar de atunci răpind poporului român, dreptul de a-şi hotărî singur for-

135

Remus Radina

ma de guvernământ şi sistemul economic. În lumina acestui simplu dar crud adevăr, este evident pentru oricine că legile actuale din R.P.R. nu au valoare morală suficientă pentru a fi respectate." În legătură cu infracţiunea comisă, el declară, că va răspunde de afirmaţiile făcute în memoriu. În drept: Fapta învinuitului RADINA REMUS, de a fi făcut un memoriu cu caracter tendenţios şi duşmănos, împotriva Orânduirii de Stat democrat populare din R.P.R., întruneşte elementele constitutive ale infracţiuni de „Agitaţie" prev. şi ped. de art. 327 alin. III. C.P. Fată de cele de mai sus; DISPUN: Trimiterea în faţa Tribunalului Militar Timişoara, spre a se conforma Prevederilor art. 269-278 C.P.P. a învinuitului RADINA REMUS, născut la 9 aprilie 1924, în Craiova, fiul lui Iordache şi Eufrosina, de naţionalitate şi cetăţenie română, de profesie zidar, are ca studii 3 ani facultatea de drept necăsătorit, în anul 1950 a fost judecat şi condamnat pentru trecerea frauduloasă a frontierei, la 5 ani închisoare corecţională, cu domiciliul în comuna Segarcea, Raion Segarcea, Reg. Craiova. Potrivit art. 267 C.P.P., dosarul împreună cu concluziile de învinuire, urmează a fi înaintate Procurorului Militar, din cadrul Procuraturii Militare Timişoara, spre confirmare şi sesizarea instanţei competente. PERSOANE CE URMEAZĂ A FI CITATE ÎN INSTANŢĂ: Învinuit: RADINA REMUS fila nr. 4-7 domiciliat în penitenciarul Timişoara Martorii: Nu sunt. CORPURI DELICTE ÎN CAUZĂ SUNT: Memoriul, conceput şi scris de cel în cauză. Alte date: Infracţiunea a fost săvârşită la data de 13 februarie, 1957. Pornirea procesului Penal s-a făcut la data de 26 februarie 1957, fila nr. 3.

136

Pentru memoriul făcut de mine sub arest, mi-au întocmit un dosar de „instigaţie publică". La proces, la ultimul cuvânt, am acuzat regimul că nu respectă drepturile omului. Mi s-a dat pe loc pedeapsa maximă: zece ani. Avocatul angajat de familie a făcut recurs şi s-au mai redus patru ani. La penitenciar am fost repartizat în celula mare dinspre oraş.

Testamentul din morgă

A venit săptămâna mare, cu post şi rugăciune. În noaptea învierii, am adormit. Am avut atunci un vis minunat. Se făcea că mă aflu în mijlocul unei fâşii de frontieră, o fâşie lată de pământ arat, greblat şi udat. Mă simţeam în mare primejdie şi nu ştiam încotro să mai merg. Deodată a coborât un înger, care m-a apucat de mână şi m-a scos afară din fâşia udă. În acel moment, m-a trezit cineva. Era vecinul meu de pat, un tânăr, Rău, din comuna Vaideeni, judelui Vâlcea, care mi-a spus: „Treziţi-vă, să auziţi ce mândru bat clopotele învierii!" Nu crezusem niciodată în vise, dar visul acesta mi-a format convingerea fermă că nu voi muri în închisoare, deşi prietenii îmi făcuseră şi epitaful. În ziua de Paşti, zeci de oameni din celula mea au cântat Cristos a înviat! Ofiţerul de serviciu şi gardienii au năvălit în celulă, urlând la noi. L-am întrebat pe ofiţerul de serviciu de ce în Polonia se respectă Crăciunul şi Paştele. Am fost dus la izolare, iar de aici m-au dus în camera condamnaţilor la moarte, după ce mi-au bătut lanţuri la picioare. Am cunoscut doi condamnaţi la moarte, din Măgerat, judeţul Arad: Adrian Mihuţ, student la Politehnica din Timişoara şi Suciu, ţăran, fost prizonier în U.R.S.S. Trăseseră în securişti. Au fost executaţi la Jilava. Din Timişoara am înaintat un memoriu către Procuratura generală, prin care ceream introducerea de Biblii în închisori. Reproduc un citat exact: “Iisus Cristos a spus: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc". Apoi întrebam pe procuror: „Cum pot prejudicia aceste cuvinte guvernanţilor actuali?" Ştiind că aceasta este voia lui Dumnezeu, noi ne rugam pentru vrăjmaşii noştri. Am fost transferat la Jilava, unde în ziua de 23 august 1957, Iamandi, care era călăul închisorii, mi-a pus lanţuri la picioare, pe care le-am ţinut 53 de zile. Aceasta pentru că am refuzat să

137

Remus Radina

car hârdaiele cu murdărie din toată închisoarea. Şapte zile am fost închis în „turela" reduitului, o încăpere fără lumină. În jurul meu zburau în permanenţă lilieci. În luna octombrie am fost transferat la Gherla, unde domnea asasinul Goiciu, originar din Galaţi, de origine etnică „găgăuz". Am fost repartizat în celula mare, unde în anii 1950 avusese loc faimoasa „reeducare"... În celulă cu mine zăcea profesorul Bobei, din Turnu Severin, în vârstă de peste 80 de ani. Înainte de moarte, el mi-a repetat cuvintele apostolului Pavel: „Si deus pro nobis, quis contra nos?" (Dacă Dumnezeu e cu noi, cine poate fi împotriva noastră ?) A fost scos din celulă cu puţin înainte de moarte. Într-o seară, turnătorul Cocheci, fost şofer al lui Doncea, a atacat pe părintele Bochiş, din Dej, închis pentru vina de a fi refuzat trecerea la ortodoxie, după interzicerea bisericii grecocatolice, în anul 1948. I-am luat apărarea părintelui, apoi m-am adresat celor peste o sută de colegi: – Scândurile acestei celule sunt stropite cu sângele martirilor care au fost torturaţi în timpul „reeducării". Să nu mai permitem niciodată turnătorilor să comită asemenea crime! Toată lumea s-a revoltat împotriva turnătorilor. Am asistat atunci la o scenă rară: turnătorii cunoscuţi, printre care şi Cocheci, plângeau şi-şi cereau iertare de la ceilalţi deţinuţi. Dar pe Cocheci aceste regrete nu l-au ţinut mult. Noaptea a pândit când se deschide vizeta şi a cerut gardianului să-l scoată urgent la Goiciu. Dimineaţa, studentului Vulpe, din Târgu Jiu, studentului Gheorghe Păcuraru, din Agnita, şi mie ni s-au bătut lanţuri la picioare, pentru o lună. Am fost dus la comandantul Goiciu, care mi-a tras o bătaie şi mi-a spus că ar fi fost bine să mă fi lichidat la frontieră. Am fost izolat într-o celulă, fără saltea şi pătură, în luna decembrie. La prânz am primit o mâncare cu gust amar. Am crezut că turtoiul e făcut din mălai alterat, doar ni se dăduse şi

138

Testamentul din morgă

turtoi care mirosea a petrol. Dar noaptea am început să vomez violent, iar a doua zi un gardian mi-a spus că am ochii galbeni. Convingerea mea fermă este că Goiciu, cu ajutorul sanitarului, mi-a pus otravă în mâncare. Timp de şapte zile nu am putut mânca absolut nimic. După o lună, am fost dus într-o celulă mai mică, împreună cu studenţii Vulpe şi Păcuraru. Ei făceau parte dintr-un grup de 30 de studenţi din Timişoara, arestaţi după evenimentele din Ungaria, din 1956. Studentul Stanciu, dintr-o familie modestă, a întrebat la proces: – Cum să puteţi simţi pulsul poporului român, când mâinile-i sunt legate în lanţuri? Pop, un tânăr minunat, fusese profesor de marxism la Politehnică. Ajuns în închisoare (această şcoală a suferinţei), în sufletul lui, Isus Cristos îl prăvălise pe Marx. El se ruga zilnic, îndelung. După convingerea mea, rugăciunea este una din marile minuni ale lumii. În noua celulă am cunoscut pe ţăranul Mermeza, închis pentru mişcările ţărăneşti din judeţul Bihor. A scăpat ca prin minune de la moarte, mulţi cunoscuţi ai lui fiind executaţi. Radu Gyr îndemna pe ţărani să se ridice pentru libertate:

Nu pentru bucata de rumenă pâine, Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, Ci pentru văzduhul tău liber de mâine, Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane! Dar acest ţăran simplu avea un ţel mai sfânt. El a ridicat pe ţărani cu cuvintele: „Comuniştii ne fură mântuirea copiilor!" Printre ţărani au existat figuri legendare. Este cunoscut cazul unui ţăran din Făgăraş, care a cerut unui medic să-i otrăvească fiul. Copilul fusese partizan şi căzuse rănit în mâinile Securităţii, iar tatăl lui voia să-l otrăvească, pentru a nu trăda pe ceilalţi partizani. Copilul se numea Mitru Moldoveanu. Se apropiau Sfintele Paşti 1958.

139

Remus Radina

Deasupra mea se aflau doi prieteni: Mitru Moldoveanu din comuna Lisa, judeţul Făgăraş şi Dionisie, din Moldova. Ei mi-au trimis prin alfabetul Morse binecuvântarea episcopului greco-catolic Ruşu. Apoi ne-au trimis şi sfânta împărtăşanie. În luna mai am fost mutat în camera mare de deasupra bucătăriei, unde mai erau peste o sută de frontierişti. La începutul lunii iunie, plutonierul Şomlea (supranumit „Vacă"), unul din cei mai mari torţionari din închisorile staliniste, a venit în celula noastră şi a comandat „Culcat!" Cum procedasem cu comandantul Lazăr Tiberiu, la canal, aşa am procedat şi cu Şomlea: nu m-am culcat. Şomlea m-a dus la raportul lui Goiciu, care mi-a tras o bătaie şi m-a închis în morgă. Am declarat imediat greva foamei, „până la moarte sau până la venirea procurorului”. Cu o zi înainte, învăţasem poezia lui Nichifor Crainic Unde sunt cei care nu mai sunt? În morgă am repetat această poezie, pentru a o fixa. Redau ultima strofă:

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic. Oarba care vede-n întuneric Tainele neprinse de cuvânt: – Unde sunt cei care nu mai sunt? – Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a bufniţa: – Când Marele-ntuneric va cădea, vei vedea.

Martirii din Gherla trecuseră prin morga în care mă aflam. Tânărul ţăran moţ Onac a fost omorât de Goiciu, care l-a ţinut în carceră dezbrăcat iarna. Dar a fost închis în morgă înainte de moarte. Reflectând la grozăviile prin care a trecut generaţia mea, mam întrebat care va fi soarta generaţiilor viitoare. Din morga închisorii Gherla, aş fi dorit să le las un scurt testament. Iată-l: Omul nu-şi va putea găsi salvarea decât în împlinirea poruncilor lui Isus Cristos: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău,

140

Testamentul din morgă

cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta" şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” Din iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, rezultă cele şapte năzuinţe formulate de deţinuţii politici români: 1. Năzuim spre înviere. 2. Luptăm pentru împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. 3. Vrem să aducem neamurile la biserică, pentru a le împăca cu Dumnezeu. 4. Vrem să creăm o şcoală de înaltă cultură şi educaţie creştină, care să canalizeze toate energiile creatoare omeneşti. 5. Vrem să creăm un om nou, născut din nou din Dumnezeu şi din strădania lui personală. 6. Prin acest om nou, vrem să dăm expresie în conţinut şi în formă tuturor problemelor omeneşti, existente în toate timpurile. 7. Vrem să smulgem pe om din suferinţa fizică şi morală. După o altă poruncă a lui Isus Cristos, generaţiile viitoare trebuie să dea şi „cezarului ce este al cezarului". Dumnezeu l-a făcut pe om liber. El i-a permis să-şi nege Creatorul. Atunci ce drept au oamenii să fure libertatea semenilor lor? Oamenii nu-şi vor putea asigura libertatea decât prin democraţia pluralistă. Nimeni nu a înţeles mai bine ca Thomas Masaryk că „din punct de vedere moral, democraţia apare ca aplicarea politică a iubirii aproapelui" şi că „o adevărată democraţie, întemeiată pe caritate şi pe respectul aproapelui, oricare ar fi el, ar fi realizarea în lumea aceasta a ordinii divine". Democraţie pe plan extern înseamnă independenţă şi egalitate şi ea se va putea realiza prin perfecţionarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Iată succintul meu testament pentru generaţiile viitoare, aşa cum l-am văzut în morgă şi aşa cum îl văd şi azi! Deţinuţii politici care au trăit după aceste principii au reuşit să treacă prin moarte, fără a trăda pe nimeni.

141

Remus Radina

Fără Dumnezeu, nu am fi putut rezista. Tinerilor, luaţi aminte! După cum spune Sfântul Ioan al Crucii, „va veni seara şi fiecare va fi judecat după dragoste".

VOLUMUL II

Remus Radina s-a născut la 9 aprilie 1924, în Craiova, şi a copilărit în Segarcea, judeţul Dolj. În 1943, a absolvit Liceul militar "D.A. Sturdza" din Craiova. La 10 mai 1945, după absolvirea Şcolii de ofiţeri activi de cavalerie, din Târgovişte, a fost înălţat la gradul de sublocotenent. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial l-a prins în drum spre front, de unde s-a întors pentru a începe lupta pe un alt front: cel anticomunist. Biografia lui Remus Radina continuă în mărturia Testamentul din morgă.

CUVÂNT ÎNAINTE

Prietenilor mei Ilie Mihalcea şi Sabin Botaş, care au insistat fără încetare să termin această mărturie. Remus Radina.

În anul 1978, reuşind prin mari proteste să obţin un paşaport pentru o vizită medicală în Franţa, am scris la Paris, în condiţii indescriptibile, o mică mărturie despre închisorile comuniste prin care am trecut, sub dictaturile tiranilor Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Dădusem cuvântul de onoare mamei mele, care plângea la plecare, că mă voi întoarce şi ştiam ce mă aşteaptă la revenirea în ţară. Dar am considerat că ar fi o laşitate de neiertat ca odată scăpat din cortina de fier să nu mărturisesc occidentului ce se întâmplă în România, chiar cu riscul de a fi ucis la întoarcere. În România se ucideau încă oameni. Scrisesem toată mărturia, inclusiv volumul 2 pe care-l rescriu acum, dar nu am avut timp să-l transcriu pe curat şi-mi expira viza de pe paşaport, astfel că l-am distrus. În anul 1980, după moartea mamei mele, am fost împins să plec din nou în occident şi m-am stabilit la Paris, dar nu am mai continuat să scriu mărturia. Fiind bolnav de ciroză hepatică, de la canalul

145

Remus Radina

morţii Dunăre - Marea Neagră, şi cu o tumoare la glanda hipofiză, din cauza loviturilor la cap de la Gherla, cu puţina energie pe care o mai aveam, am organizat 20 de pelerinaje la cimitirele româneşti din Franţa, începând cu cimitirul de la Soultzmatt din Alsacia, unde dorm 687 de tineri români, căzuţi în captivitate germană, în primul război mondial. Am rămas uimit la cercetarea arhivei cimitirului din Soultzmatt, unde am găsit ziare din ziua de 9 aprilie 1924, când a fost inaugurat acest cimitir de bunul rege Ferdinand şi de regina Maria. Dintr-o coincidenţă stranie, ziua mea de naştere este 9 aprilie 1924, şi am avut o mare emoţie intrând în acest cimitir. În afară de pelerinaje, am organizat manifestaţii anticomuniste, cu scopul de a întări speranţa poporului român. La nebunia lui Ceauşescu de a distruge satele, am răspuns cu două versuri scrise cu litere mari, pe o pancartă de 10 metri: "Ceauşescu, fou de rage, /Détruit tout les villages!" (Ceauşescu, nebun de turbare, / Distruge toate satele!) Cu această "lozincă" am manifestat la catedrala Notre-Dame, din centrul Parisului, şi la ambasada română, unde în anii '80 a fost ucis un român şi aruncat pe trotuar, cu cuţitul în spate! Pe toate clădirile publice din Franţa se află scrise cuvintele "LIBERTÉ, EGALITÉ, FRATERNITÉ", ca idealuri ale revoluţiei franceze. Înţelesesem demult că acestea sunt valori creştine. Dar mare mi-a fost mirarea când, cu ocazia unei vizite la Paris, Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat clar că "libertatea, egalitatea şi fraternitatea" sunt valori creştine. Fiindcă unii oameni politici au refuzat să scrie în actualul tratat constituţional despre rădăcinile creştine ale Europei, mulţi francezi au votat contra la recentul referendum. Este o nebunie s-o auzi pe Marie-Georges Buffet, secretara partidului comunist francez, atacând Europa liberală, iar pe Olivier Besancenot, reprezentantul troţkiştilor chemând la luptă contra capitalismului, toţi urlând internaţionala ca pe timpul cortinei de fier. Până la urmă, lupta de clasă a învins şi Franţa a respins tratatul constituţional, spre conster-

146

Testamentul din morgă

narea ţărilor europene, care se visau unite. Revenind la Papa Ioan Paul al II-lea, precizez că el a fost un prieten al Românilor. Cu ocazia beatificării lui Eremia Valahul la 30 octombrie 1983, Papa a spus: "Eremia din Valahia, frate capucin, este un fiu al României, nobila naţiune care poartă în limba şi numele său amprenta Romei. Fericitul Eremia, venind din România în Italia, a legat Orientul de Occident în istoria sa personală, lăsând un pod simbolic: între popoarele şi intre Bisericile creştine." Papa a mai afirmat că România este "Grădina Maicii Domnului". Deşi nu ştiu cât mai am de trăit şi dacă voi reuşi să termin volumul 2, îi ascult pe prietenii citaţi mai sus şi mă las în seama Domnului. Mă urmăresc versurile neuitatului Vasile Militaru:

Un vârtej nebun de-atunci Cată să mă-ngroape, Ca pe-un pai când îl arunci, În vâltori de ape. În anul 1947, fiind trecut în retragere din armată, fără nici un drept, am intuit ce mă aşteaptă sub blestematul regim comunist şi am notat într-un carnet următoarele versuri proprii: O carte învechită mâncată de cari E basmul trăirii mele, O închisoare cu zăbrele, În care zac iluzii de Icari!

Versurile au fost profetice, în anul 1948, la 24 de ani, am intrat în închisorile comuniste. Primul volum l-am publicat în Cuvântul Românesc, datorită regretatului Eugen Bârsan şi domnului George Bălaşu. La dosarul acuzării din anul 1980, securitatea a anexat câteva numere

147

Remus Radina

din Cuvântul Românesc, apoi m-au condamnat 16 luni. Ulterior, la intervenţia unor ţări occidentale, au transformat închisoarea în amendă şi m-au împins să plec în Franţa. Domnul Bălaşu a decis să urmeze aceeaşi cale, să-l publice tot în Cuvântul Românesc, dar doar după câteva capitole, din lipsa banilor, acestă apreciată publicaţie a încetat să apară; o pierdere imensă resimţită de Românii din exil. La îndemnul prietenului meu Ilie Mihalcea, şi cu bunăvoinţa domnului Nicolae Florescu, pe care l-am cunoscut cu ani în urmă la Paris, tot prin intermediul domnului Mihalcea, volumul 2 al Testamentului din morgă urmează să apară în foileton, capitol după capitol, fără întrerupere, în Jurnalul literar. Eu încep capitolul 1 cu aceeaşi expresie cu care începeam zilele în închisorile comuniste: "Început şi lui Dumnezeu laudă!"

CAPITOLUL 1

Motto: "Doamne, rămâi cu noi că s-a făcut noapte." (Luca, 24, 29)

Mulţi Români m-au întrebat cum am scăpat din morga în care mă închisese Goiciu. Mai întâi am continuat reflecţia la faptul că după convingerea mea democraţia este sistemul politic care corespunde ideilor evanghelice. În timpul celui de-al doilea război mondial, în anul 1943 filosoful creştin Jacques Maritain, refugiat în Statele Unite ale Americii, a publicat o carte intitulată "Creştinism şi democraţie" care a fost paraşutată asupra Franţei ocupate. Maritain aminteşte că sufletul este în mod natural creştin. Democraţia, respectul persoanei umane, libertatea, buna credinţă internaţională, au cel mai solid fundament în religie. Organizaţia Naţiunilor Unite, care se năştea în acei ani în Statele Unite, în localitatea Dumbarton Oaks, vrea să instaureze o ordine internaţională în care spiritual lui Hrist va conduce inimile oamenilor şi naţiunilor. Vice-preşedintele Statelor Unite, Henry A. Wallace, declara în 1942: "Ideea de libertate derivă din Biblie şi din extraordinara ei insistenţă asupra demnităţii persoanei. Democraţia este singura expresie politică veritabilă a creştinismului.

149

Remus Radina

Chateaubriand, la sfârşitul vieţii sale, exprimase aceeaşi gândire. Democraţia este de esenţă evanghelică. După Maritain, trebuie o inspiraţie eroică şi o credinţă eroică, care fortifică şi înviorează raţiunea şi pe care nimeni altul decât Iisus din Nazaret n-a incitat-o în lume. Thomas Masaryk, pe care l-am citat în primul volum, trage o concluzie edificatoare: "Eu întemeiez democraţia pe iubire, pe iubire şi pe justiţie, care este matematica iubirii.” Morga era închisă cu o uşă de fier şi nu avea nici o deschidere sau fereastră. Ea era o mică încăpere, avea forma unui cuptor de pâine din Bărăgan şi era zidită la câţiva metri de zarca Gherlei. Astăzi nu mai există, va fi demolată la sfârşitul anului 1960, când după venirea lui Gheorghiu-Dej de la ONU, ministrul justiţiei (se pare Adrian Dimitriu) a vizitat închisoarea Gherla. Morga a fost demolată de deţinuţii politici (frontierişti) condamnaţi pentru "rebeliunea de la Gherla" şi supuşi la pedepse de exterminare. Actualul comandant al teribilei închisori Gherla (construită de Unguri) era Petre Goiciu din Galaţi, om de o cruzime rară, de origine găgăuz, fost mecanic de locomotivă şi prieten sau rudă cu Gheorghiu-Dej. Dej a asasinat mult mai mulţi Români decât Ceauşescu. Goiciu îşi storcea creierul de cretin şi beţivan pentru a inventa noi metode de tortură, cum este închiderea oamenilor în morgă. În bezna celulei, am gândit la un verset din Evanghelie: "Doamne, rămâi cu noi că s-a făcut noapte!" Cum am mai spus în volumul 1, fără Dumnezeu, nu am fi putut rezista. Apoi am repetat cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Si Deus pro nobis, quis contra nos!" (Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?) Acest verset l-am învăţat aici, în Gherla, în toamna anului 1957, de la regretatul profesor de limba latină Bobei, din Turnul Severin. El era la câteva zile de moarte şi a fost lăsat de Goiciu să moară în celulă. Tot de la el am reţinut un text foarte semnificativ al lui Cice-

150

Testamentul din morgă

ro: "Nulla est enim tanta vis, quae non fero ac viribus debilitare frangique pessit." (Căci nu există o putere atât de mare, care să nu poată fi slăbită sau înfrântă prin fier sau prin alte puteri.) El ne cita acest text, pentru a ne convinge că fiara comunistă va fi învinsă, ceea ce noi toţi credeam cu putere, dar numai după moartea noastră. Nimeni nu bănuia atunci că fiara va cădea lamentabil, tocmai când se credea că este pe punctul de a învinge. Apoi am rostit rugăciunea Bisericii Ortodoxe, la culcare:

"Îngrădeşte-mă, Doamne, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Tale Cruci şi mă păzeşte de tot răul. În mâinile Tale, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, îmi dau duhul meu. Iară Tu mă binecuvântează, mă miluieşte şi viaţă veşnică îmi dăruieşte, amin!"

Când eram în izolare şi nu aveam decât betonul, mă aşezam pe bocanci şi dormeam puţin, într-un echilibru dificil. M-am trezit şi am rostit rugăciunea de dimineaţă, pe care am învăţato la canalul Dunăre - Marea Neagră, de la preoţii Greco-Catolici:

"Dumnezeiască Inimă a lui Iisus, îţi ofer prin mijlocirea Inimii nepătate şi neprihănite a Sfintei Fecioare, toate rugăciunile, lucrările şi suferinţele zilei de astăzi. Le unesc cu toate acele intenţii cu care Te jertfeşti Tu pe altarele noastre din lumea întreagă!"

Torturile în închisoare puteau începe în orice moment, ziua sau noaptea. În fiecare dimineaţă repetam două versuri ale lui Boileau, care îmi atrăgeau atenţia că onoarea odată pierdută, se pierde pentru totdeauna:

L'honneur est comme une ile escarpee et sans bords, On ni peut plus rentrer, des qu'en en est dehors! (Onoarea este ca o insulă stîncoasă şi fără ţărmuri, Odată plecat de acolo, nu te mai poţi întoarce!) 151

Remus Radina

Trebuia să te încordezi din toate fibrele fiinţei tale, pentru a rezista la torturi; ele puteau fi permanente, cum s-a întâmplat în închisorile îngrozitoare de la Piteşti, Gherla sau Canalul Morţii Dunăre - Marea Neagră. Sergiu Mandinescu, fostul meu coleg de la liceul militar "D.A. Sturdza" din Craiova, chinuit în mod barbar la închisoarea pentru studenţi de la Piteşti, a descris în poezia Amin disperarea lor din acele clipe. Redau sfârşitul acestei poezii:

Ah, cum îşi mai holba ochii istoria! Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru scrâşnea Cloşca şi Horia, Că-n sufletul nostru de nădejde orfan, Atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan.

CAPITOLUL 2

Motto: "Eu preconizez o formă de dictatură: aceea pe care poate şi trebuie s-o exercite individul asupra lui însuşi. Această dictatură pune capăt tuturor celorlalte.” (Gustave le Bon)

În cea de a doua zi s-a deschis uşa de fier cu brutalitate şi un gardian care a început să mă insulte a pus jos, pe beton, o gamelă cu apă caldă, pe care o numeau ceai. Am refuzat-o, spunându-le că am declarat greva foamei, ieri 25 mai 1958, ca protest împotriva închiderii mele în această încăpere de exterminare. Am adăugat că nu voi înceta greva decât după venirea procurorului, iar dacă nu-l vor aduce, voi merge până la moarte şi am întărit această afirmaţie cu "cuvântul de onoare". Menţionez că am fost primul care am adus un procuror prin greva foamei la canalul morţii "Dunăre - Marea Neagră". După plecarea gardianului, am reflectat la limbajul securiştilor, care ni se adresau cu cuvântul "banditule!", iar noi eram obligaţi să le spunem "domnule!". Mi-era sete de un limbaj civilizat şi blând, cum se adresa poetul Nichifor Crainic Mântuitorului:

Că vorba Ta era mai dulce ca rodiile din Edom Şi omenea Dumnezeirea şi-l îndumnezeia pe om! 153

Remus Radina

Am reflectat apoi la cuvintele lui Gustave le Bon, care preconiza dictatura asupra ta însuţi. Este faimosul "Self control", pe care îl recomandă englezii, care consideră stăpânirea de sine ca fiind criteriul de stabilire a valorii personale. În ceea ce priveşte democraţia, voi aminti faimoasele cuvinte ale preşedintelui american Abraham Lincoln, care spunea că "un buletin de vot este mai puternic decât un glonţ". În aceeaşi zi a venit torţionarul Şomlea, fratele cel mare, supranumit "vacă", care m-a insultat şi ameninţat, spunându-mi că aici nu este canalul Dunăre - Marea Neagră să pot instiga pe ceilalţi deţinuţi. În ziua de 27 mai am fost scos din morgă şi transferat în localul cel mare, la parter. Au "tot încercat să mă convingă să încetez greva, dar nu am cedat. Mi-au adus un pat de fier, fără saltea şi fără pătură, care îţi îngheţa toate oasele. Şomlea, o matahală, m-a prins de umeri şi m-a tras cu brutalitate la capul patului, mi-a întors mâinile peste tăblia de fier şi le-a fixat cu cătuşe de pat. Apoi, cu o brutalitate nemaipomenită m-a apăsat peste tăblia de fier, curbându-mi coloana vertebrală pe spate, la maximum. Niciodată în viaţă nu am suferit o astfel de presiune pe coloana vertebrală, dacă mai apăsa puţin, mi-o fractura. Nu trebuie uitat că aveam oasele decalcifiate, după ani de închisoare, cu un regim alimentar de exterminare. Mi-am amintit de tortura lui Şomlea peste ani, când treceam pe lângă palatal telefoanelor din Bucureşti. Pe un gard de fier, am văzut atârnată un fel de pătură albastră. Ce era? O funcţionară de la telefoane s-a sinucis, aruncându-se de la mare înălţime şi căzând cu spatele pe gardul de fier, care a fracturat-o în două, aşezând-o pe gard, cum ai pune o pătură la uscat. Şomlea, cu o mână de fier, m-a apăsat între maxilare şi mi-a deschis gura. Mi-au pus un căluş de fier, apoi mi-au introdus un tub de cauciuc dur, cu diametrul de peste un centimetru până în stomac, au fixat o pâlnie la capăt şi au turnat lichid. Au continuat aceste sălbatice alimentări forţate, până în ziua de 1 iunie

154

Testamentul din morgă

1958, când a venit procurorul. I-am descris tratamentul inuman aplicat de comandantul Goiciu la Gherla şi i-am spus că voi înceta greva foamei după ce voi da o declaraţie scrisă, ceea ce au acceptat. Această declaraţie a fost găsită în anul 1990 de regretatul meu prieten Marcel Cazacu, împreună cu doctorul Teodor Vintilescu, din conducerea filialei Timişoara a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, în arhiva Tribunalului Timişoara, unde fusesem judecat în anul 1957 şi condamnat la 10 ani închisoare. Ei mi-au trimis declaraţia, împreună cu alte documente găsite acolo. Iată conţinutul ei exact:

Declaraţie Subsemnatul Radina I. Remus, condamnat 6 ani corecţională pentru trecere de frontieră, actualmente deţinut în Penitenciarul "Gherla", declar că în urma venirii domnului procuror şi în urma afirmaţiei că sunt scos din izolare, încetez greva foamei începută la 25 mai 1958, ca protest împotriva abuzurilor săvârşite de unele cadre din administraţia acestui Penitenciar, abuzuri ce încalcă "drepturile fundamentale ale omului" (în special dreptul la viaţă) şi "demnitatea şi valoarea persoanei umane". În cazul când se va continua cu aceste abuzuri şi cu unele metode de exterminare inadmisibile în secolul al XX-lea, voi reîncepe o nouă grevă a foamei, ferm hotărât să mor sau să provoc o anchetă din partea organelor conducătoare ale acestei ţări. Amintesc că sănătatea mea e distrusă. Menţionez că oricine distruge (într-un fel sau altul) viaţa omului se face vinovat, atât în faţa dreptului internaţional cât şi a legilor naţionale, de "crimă împotriva umanităţii". Acestea declar, susţin şi semnez. Deţinut, (ss) Radina I. Remus 1 iunie 1958

La data venirii procurorului, nu bănuiam ce urmări grave va avea pentru mine această grevă. M-au ţinut în izolare până în ziua de 13 iunie, ca să "mă mai îndrept la faţă". Aici am continuat programul meu de rugăciune şi reflecţie.

155

Remus Radina

Îmi spuneam mereu, cu versurile lui Nichifor Crainic: "Sunt candelă sub bolţile divine, /În haos spânzur, dar atârn de Tine!" Aceste versuri le-am învăţat prin anul 1938, din revista "Ion Maiorescu" a Colegiului Naţional Carol I, din Craiova, unde eram elev şi de atunci am căutat de nenumărate ori această poezie, dar nu am mai găsit-o.

156

Testamentul din morgă

O altă rugăciune pe care o spuneam zilnic era "Actul de căinţă", învăţat de la catolici şi care poate ajuta omul în lupta lui pentru perfecţionarea morală:

"Doamne Dumnezeul meu, mă căiesc din toată inima mea, de toate păcatele mele şi le urăsc peste toate, fiindcă prin ele am pierdut Harul Tău şi cu împărăţia Cerurilor şi m-am făcut vrednic de pedeapsa veşnică a iadului, dar mai mult mă căiesc că păcătuind Te-am supărat pe Tine, Părintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu, atât de mare şi atât de bun. Pentru aceasta mă hotărăsc, ca prin ajutorul Harului Tău, să nu mai păcătuiesc şi să fug de orice prilej de păcat. Amin."

În orice izolare, repetam poeziile de închisoare. Fiind create în gând, nu le puteam transmite decât pe cale orală. De aceea s-au strecurat unele greşeli. În poezia Îndemn la luptă, Radu Gyr spunea:

Nu dor nici luptele pierdute, Nici rănile din piept nu dor, Cum dor acele braţe slute, Care să lupte nu mai vor.

Nu eşti învins atunci când sângeri Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s. Adevăratele înfrângeri. Sunt renunţările la vis! În ziua de 13 iunie am fost dus în celula mea, situată deasupra bucătăriei. Le-am spus colegilor mei că a venit procurorul şi l-am informat de tratamentul inuman din Gherla. Ei s-au dus imediat la perete şi au comunicat prin alfabetul Morse deţinuţilor din celula mare situată deasupra celulei noastre (toţi condamnaţi pentru trecere nelegală de frontieră) că am reuşit să aduc procurorul de unul singur.

157

Remus Radina

Am fost chemat la perete prin alfabetul Morse de un elev de origine bulgară, care mi-a spus că dacă eu singur am reuşit să aduc procurorul, ei vor începe a doua zi o grevă a foamei colectivă şi vor cere legătura cu familia. I-am răspuns că la Penitenciarul Timişoara, oamenii au hotărât o grevă a foamei colectivă, din cauză că în celulă era o căldură infernală. Era luna iulie 1957 şi toate coşurile bucătăriei treceau prin zidurile noastre, în 2-3 zile, toţi au renunţat la grevă, iar eu am rămas singur. M-a întrebat dacă noi intrăm în greva foamei. I-am spus că da, îi voi confirma a doua zi dimineaţa, pe 14 iunie 1958.

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 3 Motto: "Spiritul de sacrificiu reprezintă preţul libertăţii." (Dwight Eisenhower)

Motto: "Spiritul de sacrificiu reprezintă preţul libertăţii." (Dwight Eisenhower)

"Rebeliunea de la Gherla". Revolta de la Gherla din ziua de 14 iunie 1958 a intrat în istorie cu denumirea de "rebeliunea de la Gherla". În dimineaţă acestei zile mă pregăteam să merg la perete să comunic prin alfabetul Morse celor din celula mare numărul 86, situată deasupra celulei noastre, 59, că intrăm şi noi în greva foamei colectivă, propusă de ei în ajun. Îi avertizam că greva foamei colectivă nu a reuşit în trecut, deoarece oamenii încep să cedeze foarte repede. Dar subit a intervenit un eveniment care a schimbat complet cursul lucrurilor. Din celula 86 au izbucnit zgomote asurzitoare şi obloanele de la ferestre au început să cadă cu mare zgomot. Aceste obloane erau puse de comandantul criminal Goiciu la ferestre, să împiedice comunicarea între celule. Cum noi scoteam o mână după oblon şi vorbeam prin alfabetul internaţional al surdomuţilor, Goiciu a acoperit şi părţile laterale ale obloanelor, pentru a nu mai scoate mâna. Ne-au lăsat numai puţin spaţiu în partea superioară a ferestrelor, vedeam un petec de cer, dar nu mai aveam aer, nici lumină, în celula mea şi în cea superioară

159

Remus Radina

aflându-se 200 de oameni, toţi frontierişti, cum am mai spus, tineri însetaţi de libertate şi foarte curajoşi. Apoi a căzut cu mare vuiet coşul care venea de la bucătărie şi trecea pe la ferestre. Totul mergea foarte repede, am înţeles că ei au început o nouă formă de luptă. Câţiva tineri, printre care Matei, mic de statură şi cu o deformaţie la coloana vertebrală, au aruncat obloanele de la ferestre. În curte se strânseră ofiţeri şi gardieni ai închisorii, toţi selecţionaţi după cruzimea lor. Atunci am strâns aproximativ 40 de tineri hotărâţi, am mers în fata unei ferestre şi i-am dirijat să strige sacadat: "GOI-CIU E UN CRI-MI-NAL!", "GOI-CIU E UN CRI-MI-NAL!" Am strigat de nenumărate ori. Mi-am dat seama că rebeliunea va lua proporţii, dar faţă de regimul de exterminare din Gherla, am considerat că trebuie să acceptăm toate torturile. Mi-au venit în minte frumoasele cuvinte ale preşedintelui american Dwight Eisenhower, rostite în primăvara plină de speranţe a anului 1953, după moartea monstrului Stalin: "Spiritul de sacrificiul reprezintă preţul libertăţii". Pentru a antrena şi alte celule în protestul nostru, am propus să strigăm: "Or-ga-ni-za-ţi-a! La-şi-lor! La-şi-lor! Jos o-bloa-ne-le!" "Organizaţia" era sectorul celulelor deţinuţilor condamnaţi pentru organizaţie subversivă. Şi cum repetam această lozincă, un oblon de la altă celulă era aruncat cu zgomot. După venirea mea la Paris, am întâlnit un prieten, avocat Liciu Faina, fost deputat P.N.Ţ., care mi-a mărturisit că a auzit îndemnul de a arunca obloanele, dar el a oprit pe oameni să le arunce, spunându-le că vor urma grave represiuni. Ceea ce era evident, dar trebuia să asumăm toate riscurile. Protestul nostru era şi un mod de a comunica ţării, poate şi occidentului, în ce regim barbar trăim. Apoi am lansat o nouă lozincă: "Jos te-roa-rea lui Goi-ciu! Jos Te-roa-rea lui Goi-ciu!" Am repetat-o de zeci de ori. Am strigat şi: "A-er, A-er! A-pă, A-pă!"

160

Testamentul din morgă

După alte zeci de minute, s-a deschis uşa cu violenţă şi în celulă a năvălit criminalul Goiciu cu pistolul în mână şi cu un grup de gardieni. A tras un foc în tavan, apoi au smuls vreo zece tineri, pe care i-au dus la bătaie. Printre cei scoşi a fost şi firavul Matei, care mi-a povestit mai târziu ce a păţit: un gardian l-a întrebat dacă a aruncat şi el un oblon de la fereastră, ceea ce Matei a confirmat. "Acum ştii ce urmează!", i-a spus gardianul, un om mai cu suflet, care privea cu milă la infirmitatea lui. Goiciu, care nu cunoştea mila, l-a lovit peste tot cu bâta. Celula noastră (numărul 59) a fost atacată prima, ei voiau să înceteze lozincile contra lui Goiciu şi care provocau noi acţiuni. Noi nu blocaserăm uşa, nici nu ştiam că cei din camera 86 blocaseră solid uşa cu paturile de fier. Dar ce s-a întâmplat în celula de sus? Vom afla abia peste câteva săptămâni, când oameni din celula 86, după ce au fost torturaţi, au fost mutaţi în celula mea. Un turnător notoriu, secuiul Kiss Antal, a anunţat pe ofiţerul politic al închisorii, Ungurul Domocoş, că deţinuţii vor începe greva foamei colectivă. A intrat un gardian cu o listă, care a chemat pe mai mulţi deţinuţi ia izolare. Printre cei chemaţi, se afla şi tânărul Ciupitu Leonida, din localitatea Liţa, judeţul Teleorman, arestat ca soldat, fiindcă a dezertat şi a încercat să treacă dincolo de cortina de fier. Ciupitu a strigat: – Fraţilor, nu ieşim! Gardianul a plecat după întăriri, iar tinerii au fugit la uşă, pe care au blocat-o cu paturile de fier. Aşa a început faimoasa "rebeliune de la Gherla". A urmat aruncarea obloanelor de la ferestre şi a coşului metalic care evacua fumul de la bucătărie. După câtva timp, în curtea închisorii a apărut procurorul, care a ţipat: – Terminaţi cu porcăria asta! Dar un deţinut din celula 86 a desprins o cărămidă din zid,

161

Remus Radina

pe care a aruncat-o cu forţă spre procuror. Cărămida a căzut la picioarele lui. Furios, procurorul a intrat în interior, trecând la represalii. În primul rând, au atacat pe "rebeli" în celulă cu jeturi puternice de apă, dar aceştia nu au cedat. După mai mult timp, i-au somat să se predea, că vor face uz de arme. Dar ei au continuat protestul. Atunci au adus un cric şi au reuşit să întredeschidă puţin uşa, după care au deschis focul, ţintind la picioarele celor ce manifestau încă la ferestre. Se auzeau răpăiturile pistoalelor automate. Au fost răniţi mai mulţi, printre care Vlad Gheorghe, pe care îl cunoşteam de la penitenciarul Timişoara şi care prinse un glonţ în fesă; după mai mult luni, tânărul Schmidts Andreas, din comuna Hărman, de lângă Braşov, care venise din celula 86 în celula noastră, m-a chemat într-un colţ şi mi-a spus: – Domnule Radina, vă spun ceva ca unui preot, rog să nu spuneţi la nimeni. Eu am un glonţ în picior de la rebeliune. Nu am spus nimănui, de teama torturii! Andreas s-a eliberat cu glonţul în picior, el mi-a lăsat amintirea unui om de mare caracter. Gardienii au reuşit să deschidă complet uşa, după care i-au scos pe tineri din celulă, obligându-i să fugă până la baie, printre şirurile de gardieni şi securişti, care erau înarmaţi cu pari şi cu răngi şi-i loveau mai mult în cap. Unul dintre cei mai înverşunaţi torţionari era sanitarul închisorii, Bob, care lovea cu furie numai în cap. Tot drumul de la camera 86 la baie era roşu de sânge. La baie se întâmplau lucruri îngrozitoare: toţi tinerii din celula unde a izbucnit rebeliunea, ca şi cei din celula mea, au fost torturaţi în mod bestial. Numai aproximativ 20 de Unguri s-au retras precipitat întrun colţ şi au refuzat să participe la rebeliune. Ei au devenit martorii acuzării la procesul ce va urma. Ore în şir se auzeau lovituri şi ţipete care zguduiau închisoarea. Seara, gardienii au venit şi m-au condus la baie, în lovituri puternice de ciomege.

162

Testamentul din morgă

Baia, în suprafaţă de aproximativ 150 metri pătraţi, era roşie de sânge. Şomlea ("Vacă") a ridicat un mare grătar de lemn îmbibat de apă şi de sânge şi cum mă doborâse într-un colţ m-a lovit cu el. Noroc că am înclinat capul şi loviturile le-am primit în spate. A venit apoi Goiciu, turbat de furie, să se răzbune pe cel care lansase lozinca "Goiciu e un criminal". A început să mă lovească nebuneşte cu o bâtă până a obosit. Apoi mi-a spus să deschid zeghea şi a strigat:"– Scoate vesta, că eu bat vesta!" După ce am scos-o, m-a lovit cu toată puterea, peste mâini şi coaste. După aceea mi-a nituit lanţurile la picioare, pe care le-am purtat două luni. Am fost singurul din celula 59 căruia i-au bătut lanţuri. Apoi m-au condus cu brutalitate la celula mea, urcam greu scările şi mă izbeau cu picioarele de treptele de beton. În timp ce urcam scările, am fost înţepat în picior cu o sulă făcută dintr-un cui gros. La un moment dat, când mi-au tăiat lanţurile şi am putut să mă dezbrac, am găsit o crustă groasă de sânge pe indispensabili. Au scos apoi pe toţi cei care au aruncat obloanele de la ferestre şi pe cei care au participat la rebeliune şi i-au torturat în baie. Represiunea a fost condusă de directorul penitenciarelor, care a venit imediat de la Bucureşti. Populaţia Gherlei a văzut unele scene ale rebeliunii, a auzit ţipetele şi focurile de arme automate. Onoare tinerilor, în majoritate Români şi în al doilea rând Germani, mai ales din Sibiu, că au îndrăznit cu sângele lor să protesteze contra regimului de exterminare de la Gherla! Se pare că şi Americanii au luat cunoştinţă de revolta noastră. A doua seară am fost scos din nou la tortură, în holul de la parter al închisorii. M-au dus la Istrate, ofiţerul cu paza, care m-a întrebat: – Ai fost ofiţer? – Da, am răspuns. S-a adresat apoi lui Şomlea:

163

Remus Radina

– Tovarăşe, fă-ţi datoria! Şomlea (care-l torturase şi pe Paul Goma) a început să-şi facă "datoria": m-a lovit cu pumnii lui vânjoşi, la fiecare lovitură strigând cu furie: – Na procuror! Na procuror! Gabor, vestitul torţionar din timpul teribilei reeducări de la Gherla din anii 1951-1952, m-a dus într-o celulă mică de la parter, aripa de lângă bucătărie, unde mi-a aplicat o lovitură puternică peste ficat, celebra lovitură "Diaca", după numele torţionarului Dan Diaca, experimentată în teribila închisoare pentru studenţi de la Piteşti. Pentru un timp mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, Gabor a venit cu un fier de la pat, lung de circa 30 de centimetri şi a început să mă lovească cu furie peste coloana cervicală şi peste rinichi. A treia seară am fost dus la Petre Tudoran, ajutorai lui Istrate, care se pare era locotenent şi originar din Gorj. Tudoran era brunet, cu faţa mâncată de vărsat (variolă) şi m-a lovit cu o bâtă timp de două ore, fără întrerupere, peste coate, genunchi şi venele din spatele genunchilor. În timpul torturii m-a întrebat fără încetare cine a organizat rebeliunea. În camera unde a început rebeliunea s-a vorbit de mine, dar în legătură cu greva foamei care trebuia să înceapă pe data de 14 iunie 1958, chiar în zilele când s-au retras trapele sovietice din România. Tinerii au fost încurajaţi de faptul că am reuşit să aduc procurorul contra criminalului Goiciu. Scriitorul Paul Goma, care se afla în Gherla, dar pe latura opusă, afirmă că rebeliunea a avut loc pe data de 14 iulie 1958 (vezi căderea Bastiliei) şi că s-ar fi cântat Marseilleza, ceea ce nu corespunde adevărului. Unul din participanţii activi la rebeliune, Hans Zakel, original din Sibiu, astăzi stabilit la Freiburg, în Germania, este născut în ziua de 14 iunie şi colegii lui din celula 86 lau felicitat în timpul când se aruncau obloanele de la ferestre. Hans Zakel a fost şi a rămas un om de mare caracter.

164

Testamentul din morgă

Tudoran mi-a spart o venă la piciorul stâng, iar alta, de la piciorul drept a rămas permanent dilatată. În anul 1980, după venirea mea în Franţa, comisia medicală m-a declarat invalid 80%, cu specificaţia "station debout penible" (statul în picioare penibil), care, printre altele, îmi dădea dreptul să ocup un loc rezervat în mijloacele de transport. În urma rebeliunii a avut loc un proces unde au fost condamnaţi 21 de tineri: l) Ciupitu Leonida, 15 ani. 2) Preda Ioan, 15 ani. 3) Stănescu Ioan, 15 ani. 4) Vasilescu Ovidiu, 13 ani. 5) Simion Gheorghe, 10 ani. 6) Ionuţ Ioan, 10 ani. 7) Matei Nicolae, 10 ani. 8) Dinuţ Virgil, 10 ani. 9) Manea Ioan, 10 ani. 10) Suciu Nicolae, 10 ani. 11) Simionescu Octavian, 10 ani. 12) Zamfir Gheorghe, 10 ani. 13) Ungureanu Ioan, 10 ani. 14) Vlad Gheorghe, 10 ani. 15) Mustăcilă Petre, 10 ani. 16) Georgescu Nicolae, 10 ani. 17) Ştefani Hans, 10 ani. 18) Grebenaru Mihai, 10 ani. 19) Filimon Vili, 10 ani. 20) Lupu Eugen, 10 ani. 21) Machinda Alexandra, 5 ani. Martori ai acuzării au fost Ungurii care au refuzat să participe la rebeliune. Condamnaţii citaţi mai sus au fost supuşi, timp de un an, la torturi infernale. Fac apel la aceştia să descrie într-o carte calvarul lor. Mai amintesc pe unii tineri care au participat cu mult curaj la rebeliune: Vintilescu Virgil (un adevărat erou), Petre Nicolae, Gottfried Gaertner, Iordănescu, Horgoş, Lupu, Papaie, Michael Reisenauer, Radovan, Matei, Sabo, Cerbulescu, Maricescu, Cojan, Andreas Schmidts etc., etc. După rebeliune, în Gherla şi în toate închisorile s-a instaurat o teroare care a durat un an. La Gherla se aplica bătaia oficială, peste mâini, picioare şi fese. De câte ori eram scoşi câteva minute la aer, eram loviţi cu ciomege de gardieni, cum au făcut-o şi în ziua rebeliunii. Criminalul Goiciu a condus teroarea timp de un an, după care a fost schimbat şi el cu Mihai Dorobanţu, cu mâinile pline de

165

Remus Radina

sânge. Un ofiţer de la groaznica închisoare Gherla ne-a spus: "– Ce credeţi voi, că ne biruiţi? Dacă ne dovedeaţi, mari unităţi militare, care erau pregătite, ar fi intervenit!" Au existat şi deţinuţi care nu ne-au aprobat, dar marea majoritate au suferit toate torturile cu stoicism, cu ferma convingere că barbaria comunistă va fi învinsă.

166

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 4 Motto: "Înfrânge-ţi deznădejdea, Fii tare cât se poate, Că tot la zi sfârşeşte Şi cea mai lungă noapte!" (William Shakespeare)

Motto: "Înfrânge-ţi deznădejdea, Fii tare cât se poate, Că tot la zi sfârşeşte Şi cea mai lungă noapte!" (William Shakespeare)

După rebeliune, gardienii căutau tot felul de pretexte să ne tortureze. Se bătea pentru comunicarea cu deţinuţii din celelalte celule, prin alfabetul Morse. Deoarece unii deţinuţi comunicau cu o viteză ameţitoare, administraţia instruise mai mulţi securişti să descifreze mesajele noastre. Un alt motiv de bătaie era şahul. Deţinuţii mestecau miezul de pâine cu salivă în gură şi confecţionau figuri de şah, pe care le lăsau să se întărească. Se realizau adevărate opere de artă. Erau bătuţi toţi cei care erau prinşi cu ace, reparându-şi zdrenţele date de închisoare, sau care scoteau aţă din cearceafuri sau feţe de pernă, cu acelaşi scop. Pentru a se confecţiona un ac, se căuta o sârmă, care se şlefuia zile în şir şi se făcea un orificiu, cu ajutorul unui ciob de geam. Erau, de asemenea, bătuţi cei care se aşezau ziua pe pat. În ziua de 5 august 1958, gardianul Cîmpean mi-a făcut un raport pe care l-am primit în anul 1993, de la prietenul Marcel Cazacu, din conducerea Filialei Timişoara a A.F.D.P.R., care l-a găsit în arhiva Tribunalului Timişoara, unde fusesem judecat în

167

Remus Radina

anul 1957. Iată conţinutul lui:

RAPORT În ziua de 5 august 1958, ora 10:30, deţinutul Radina Remus, condamnat ia 6 ani pentru frontieră. La controlul făcut asupra cazarmamentului am constatat că acest deţinut a distrus una faţă de pernă, făcând diferite lucruri din aceasta. Propun să fie pedepsit cu 7 zile izolare. Supraveghetor, (ss) Serg. Cîmpean.

Acest raport conţinea două minciuni neruşinate. Prima: nu tăiasem niciodată din faţa de pernă. În decursul anilor, deţinuţii tăiaseră din toate cearceafurile şi feţele de pernă, pentru a scoate aţă să repare zdrenţele cu care eram îmbrăcaţi; după cum spunea poetul Nichifor Crainic:

Şi de aceea fac Osânda cea mai grea, Nici zdreanţa-n care zac Nu e măcar a mea.

Am fost scoşi la bătaie zece deţinuţi din celula mea şi duşi în camera supraveghetorului. Apoi am fost toţi înghesuiţi într-o mică încăpere, care era toaleta. De acolo eram scoşi pe rând şi loviţi la spate, de zeci de ori. Toţi cei ce-şi aşteptau rândul, timoraţi, auzeau ţipetele celor loviţi. Astfel puteau să ne bată când voiau, toată lenjeria fiind tăiată în decursul anilor. A doua minciună era afirmaţia scrisă că am fost pedepsiţi cu şapte zile de izolare, când în realitate toţi am fost bătuţi, în grupe de zece deţinuţi. Loviturile erau aplicate la picioare, la mâini, peste fese, iar dacă mişcai, îţi spărgeau capul fără milă. Mă încordam din toate puterile să nu scot nici un ţipăt, pentru a nu descuraja pe ceilalţi tineri. Cu câteva zile înainte de 23 august 1958, am fost dus la izo-

168

Testamentul din morgă

larea de la parter, unde, mai multe zile, am dormit pe betonul gol. Cu riscul de a fi torturat, am început să transmit alfabetul Morse prin perete. Mare mi-a fost surpriza când din izolarea vecină mi-a răspuns un craiovean, ca şi mine: Mircea Criveanu, a fost ofiţer, dintr-o familie de medici, condamnat încă din 1946, cu organizaţia "Sumanele negre". Deşi închis de 12 ani, avea moralul foarte bun şi era convins că tirania comunistă va fi aruncată la lada de gunoi a istoriei. Cu toate că eram bine ferecaţi în închisoare, totdeauna de sărbătorile comuniste aveau frică, şi izolau pe cei pe care-i considerau periculoşi. Ieşit din izolare, m-am întors în celula mare de circa 200 de oameni, unde am avut şansa să ocup un loc retras, unde nu puteam fi văzut de gardieni prin vizeta uşii. Eram scoşi periodic la aer câteva minute, cu un singur scop: să ne lovească cu ciomegele când treceam printre şirurile de gardieni. Mâncarea era execrabilă: morcovi furajeri muraţi, varză sărată, după care urma privarea de apă, pâine din mălai alterat, cu nisip şi cu miros de petrol, intestine şi resturi de carne alterată, lipsă de săruri minerale şi vitamine. În decurs de 10 ani de închisoare, nu am văzut un singur ou şi nici un fruct. Astfel, la Jilava oamenii rădeau pereţii şi mâncau var, la canalul morţii Dunăre Marea Neagră mâncau iarbă, iar la Gherla, cei care lucrau în fabrica de mobilă mâncau cazeina pe care o foloseau la fabricarea mobilei. Bolnavii de tuberculoză nu erau trataţi, nici izolaţi; iată o nouă crimă împotriva umanităţii! într-o noapte, un tânăr de origine maghiară, Antal, s-a simţit foarte rău. Am alertat gardianul, care nu a luat nici o măsură. Tânărul a murit în celulă şi nu l-au scos până dimineaţă. Teroarea era permanentă, ne încurajam unii pe alţii. Se repetau, deseori, versurile lui Shakespeare:

Înfrânge-ţi deznădejdea, Fii tare cât se poate, Că tot la zi sfârşeşte Şi cea mai lungă noapte! 169

Remus Radina

În atmosfera de umilinţă permanentă, am hotărât să concep patru scrisori pentru Occident: Preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Dwight Eisenhower, Papei, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi lumii libere. Scrisorile acestea le-am conceput în gând. Toate începeau cu un motto, aveau o introducere asemănătoare şi aceeaşi încheiere.

Către Preşedintele Eisenhower, începeam cu Motto: "America este ultima bună speranţă a pământului.” (Abraham Lincoln) Urmează introducerea: "Deţinuţii politici care supravieţuiesc, încă, în închisorile de exterminare din România subjugată pornesc de la credinţa puternică în Dumnezeu şi în declaraţia de independenţă americană". Voi da acuma câteva citate exacte de care îmi mai amintesc: "După cum spune poetul Nichifor Crainic,

De-am fost cândva poet Sau luptător de rând, Sunt astăzi un schelet, Ce spânzură de-un gând.

În altă poezie, descrie istoria tragică a României:

Acest pământ pân'la hotare Podit e cu străbunii mei. Cucernic le ridic altare, Pilaştrii bolţilor sunt ei. În ciuda silnicii Mongolii, Ei sunt temeiul subteran, Pe care urc, precum altoii, Pe oseminte de mărgean."

Încheierea era comună celor patru scrisori: 170

Testamentul din morgă

"Iar noi, după cum spune Goethe, «Cât timp va fi zi, vom rămâne cu fruntea sus şi tot ce putem face, nu vom lăsa să se facă după noi»".

2. Către Papa, începeam cu următorul Motto: "Căutaţi adevărul şi adevărul vă va face liberi." (Isus)

Către ONU, începeam cu următorul Motto: "Dreptatea este mai preţioasă decât pacea". (Woodrow Wilson).

4. Către Lumea Liberă, începeam cu următorul Motto: "Libertatea este singurul ţel spre care tind, conştient sau nu, toate luptele, trudele şi suferinţele omului pe pământ". (Thomas Carlyle).

În capitolul viitor voi descrie cum am gândit să expediez cele patru scrisori.

CAPITOLUL 5

CAPITOLUL 5 Motto: "Focul mănânce-te, Că nu te mai saturi! Mereu vrei scâncete, Mereu vrei oftaturi!

Motto: "Focul mănânce-te, Că nu te mai saturi! Mereu vrei scâncete, Mereu vrei oftaturi!

Vântul destrame-te, Că nu-ţi mai ajunge Şi-n marea ta foamete, Mereu vrei sânge!" (Radu Gyr, Blestemul Aiudului)

Scoaterea unor scrisori din închisoare era un lucru extrem de dificil. Au fost cazuri când unii deţinuţi politici au putut comunica informaţii importante în afara închisorii. De exemplu, la canalul morţii, Dunăre - Marea Neagră, Cicerone Ioniţoiu, craiovean şi Constantin Ionaşcu, constănţean, tineri naţional-ţărănişti, au reuşit să comunice prin civilii care lucrau pe şantierele canalului. Sinuciderea eminentului doctor Simionescu, care după torturi inimaginabile în brigăzile studenţeşti, cu coastele rupte, era obligat să execute munci grele. El a preferat să intre în gardul de sârmă ghimpată al şantierului, unde a fost împuşcat de securitate. Riscurile erau imense, din cauza turnătorilor dintre noi, cu care am dus o luptă crâncenă şi permanentă. Tot la canal, un gardian originar din Apele Vii, judeţul Romanaţi, care ne aducea ziare şi

173

Remus Radina

comunica familiilor noastre, a fost denunţat de medical deţinut turnător Şerbănescu, din Buzău şi a fost degradat şi condamnat la ani grei. Trebuie să precizez că doctorul Şerbănescu mi-a injectat (involuntar sau voluntar) virusurile hepatitei epidemice B, C şi Delta. După cum mi-a mărturisit profesorul dr. Runcan, la Bucureşti, aceste virusuri au fost aduse în România de trupele sovietice din Asia. Tot la Canal, deţinutul Ion Lunguleac, student reeducat, fiind internat la spitalul Via pentru un chist hidatic, a înmânat o scrisoare unei infirmiere să o transmită familiei sale şi apoi a denunţat-o, fiind prinsă cu scrisoarea în sân. Ea a fost imediat arestată. Doctorul ftiziolog, Paul Sinescu, trimis să facă radiografii pulmonare deţinuţilor, a comunicat unor familii despre rudele lor din închisoare şi a dat deţinuţilor ţigări. A fost prins şi arestat, fiind torturat de criminalul general securist Nicolski. La Paris, Paul Sinescu mi-a arătat urmele loviturilor lui Nikolski, peste oasele picioarelor. În această situaţie, mi-am dat seama ce greu va fi să scot scrisorile din Gherla. În aceeaşi celulă aveam un prieten bun, tânărul Virgil Vintilescu, din Vâlcea, un om integru şi de mare curaj. El mi-a mărturisit că, după eliberarea lui din 1959, va încerca din nou să treacă frontiera clandestin. I-am propus să scoată scrisorile mele din ţară şi a fost imediat de acord. În primul rând, am făcut o analiză amănunţită a modului cum ar trebui trecută frontiera şi care au fost greşelile care au condus la arestarea noastră. Apoi, am început să repetăm zilnic aceste patru scrisori, luni de zile, încât Virgil le învăţase la perfecţie. Cum eu ocupasem un pat, în colţul cel mai îndepărtat al celulei, care nu putea fi văzut de la vizetă, în fiecare zi, în şoaptă, repetam cele patru scrisori. Virgil le ştia cum ştia "Tatăl nostru". Ca în toate închisorile comuniste, oamenii mureau fără încetare, învăţasem o poezie la canalul Dunăre - Marea Neagră de la Nistor Man, după închisoare devenit profesor la Tg. Mureş. Poezia se numea Morţii, autor fiind Tudor Arghezi. Deşi Arghezi a colaborat cu comunismul, poezia lui descrie cu mult realism situaţia morţilor din închisori:

174

Testamentul din morgă

MORŢII

Ies morţii, Sub bolta cu clopot a porţii. Sunt zece la număr Şi umăr, la umăr Se duc în cosciuge, Făr' mumă, făr' popă, făr' cruce, Se duc împreună, Pe' ngheţ şi pe lună.

Din condică zece s-au şters, Vărsaţi în univers, Cu braţele-ntinse domol, Pe pântecul gol. Flămânzi, ei nu ştiu de foame Şi ţepeni, uitat-au de ger. Răni vinete, semne infame, Vor fi vindecate la cer.

Drum bun către groapa comună, Ţărâna vă fie mai bună, Ca domnii ce v-au osândit, Ca preoţii ce nu v-au citit. Dar nu uitaţi că mâine seară, Poate chiar diseară, La aprinsul stelelor de ceară, Pe la judecată, Mai treceţi o dată.

Poeziile de închisoare ne-au susţinut fără încetare moralul. Zbirii comunişti nu permiteau nici măcar un petec de hârtie, nici chiar hârtia igienică. Fiindcă în urma unei turnătorii mi-au găsit ascuns un dicţi-

175

Remus Radina

onar liliputan francez-român, am fost torturat de nouă ori, până în pragul morţii. În acelaşi timp, în Franţa, criminali de drept comun au putut face studii până la doctorat! Din cauza lipsei de hârtie, s-au strecurat unele greşeli în poezii, chiar mai multe variante. Iată, de exemplu, în poezia Convoi de Radu Gyr, au apărut următoarele versuri:

Trece stea grăbită şi-a culcat Palidu-i obraz înlăcrimat... În loc de:

Precista grăbită şi-a culcat Palidu-i obraz îndurerat... Precista fiind Maica Domnului, (din slavonă: Pre Cista, Prea Curata) Poeziile de închisoare ale Românilor, scrise cu sânge, rămân mărturii nepieritoare pentru procesul de care comunismul nu va scăpa! Voi cita poezia Voi n-aţi fost cu noi în celule, de Radu Gyr:

Voi n-aţi fost cu noi în celule Să ştiţi ce e viaţa de beznă, Sub labe de hiene, cu guri nesătule, Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, Încins cu cătuşe la gleznă.

Voi n-aţi plâns cu pumnii-n orbite, Împunşi de cuţitul trădării. Sub cer fără stele, în drum spre morminte, Voi n-aţi dus povara durerilor sfinte, Spre fala şi binele ţării.

176

Testamentul din morgă

Cum minte nădejdea şi visul, Când uşile se-nchid în zăvoare! Voi n-aveţi de unde să ştiţi cum învinsul, Se vinde pe sine, privind povârnişul, În groaznica lui încleştare!

Ce-i truda de braţe plăpânde, Ce-i jugul cu rânjet de monstru, Cum scârţâie osul când frigul pătrunde, Ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde Să-i spuneţi aproapelui vostru!

Stăteaţi pe la mese-ncărcate, Gonind după fast şi orgoliu, Spre noi, nici milă, nici dor, nici dreptate, Nici candele-aprinse şi nici libertate, Doar ghimpii imensului doliu!

Aşa sunteţi voi cei ce crezurăţi Că pumnul e singura faimă! Făţarnici la cuget, pe-alături trecurăţi, În timp ce noi, cu obrajii vineţi, Gustam din osândă şi spaimă...

Dar când porţile sparge-se-vor toate, Când morţii vor prinde să urle, Când ziduri şi lanţuri cădea-vor sfărmate, Voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte, Că n-aţi fost cu noi în celule!

177

CAPITOLUL 6

Motto: "Ştiu bine, pân-la urmă Că jos voi fi culcat Dar nu importă asta: Mă bat, mă bat, mă bat!" (Edmond Rostand, Cyrano de Bergerac)

Ziua de 15 octombrie 1958 avea să lase urme de neuitat în trupul meu. În dimineaţa acelei zile, gardianul torţionar Pop, un om brunet şi scund, dar de o cruzime rară printre specimenele de la Gherla, mi-a făcut un raport pe care, după moartea lui Ceauşescu, l-am primit la Paris. Raportul, împreună cu alte documente ce proveneau de la groaznica închisoare Gherla, mi-a fost trimis de Marcel Cazacu, bun prieten de la canalul morţii Dunăre - Marea Neagră, şi de doctorul Teodor Vintilescu, amândoi în conducerea AFDPR - Filiala Timişoara. Ei l-au găsit în arhiva tribunalului timişorean, unde am fost judecat în anul 1957. Xeroxul, unde au fost făcute fotocopiile după documentele de la tribunal, nu a permis o reproducere de calitate. Dar textul respectivului raport se poate descifra şi reconstitui cu dificultate:

179

Remus Radina

Aprobat Comand. Unităţii: (ss) C. Istrate Văzut Med. Unităţii: (ss) Dr. Sin

RAPORT În ziua de 15.X.958 orele 11:30 Deţinutul RADINA REMUS, Cond. 6 ani pentru frontieră, camera 59, secţia III, a comis următoarele: Dânduse (sic!) ordin ca toţi deţii (sic!) să îşi ia bagajul de-a pleca la parter (sic!) din cauză că camera 59 trebuia zugrăvită, după [scoaterea] lor din cam(era) am ordonat să ia pas [alergător]. Dar deţinutul arătat mai sus nu a vrut [zicând] că şi el a fost S.M. (sergent major) acu 16 ani. [A zis] "nu execut ordinul tău" atunci eu lam în... (sic!) şi el s-a repezit la mine după care lam împins de după ciafă (sic!), după care (sic!) [el a strigat) că sunt criminal. Propun să [fie] pedepsit cu 7 zile izolare (sic!). Tot timpul face instigaţie în cameră. Să se ia măsuri asupra. Supraveghetor Serg. Maj. (ss) Pop

Acest raport nu corespunde adevărului. Securitatea a dat totdeauna dovadă de o laşitate strigătoare la cer. Ea nu a avut niciodată curajul răspunderii. La fiecare 2-3 zile, eram scoşi, vezi Doamne, la aer, dar scopul adevărat era să ne bată. Eram trecuţi, atât la coborâre, cât şi la întoarcere prin furcile caudine ale gardienilor, care ne loveau fiindcă nu fugeam destul de repede. Este o minciună că voiau să ne zugrăvească celula. Gardianul Pop mi-a tras o lovitură în cap. Atunci, în loc să fug mai repede, m-am oprit. Rănit în orgoliu său, Pop a venit în spatele meu, s-a încordat şi mi-a tras o lovitură puternică cu măciuca în cap. Am văzut cum din cap mi-au ţâşnit două lungi raze verzi, în unghi ascuţit. Un timp am rămas ca paralizat. Pop nu m-a mai lovit, ci m-a împins din spate. Este adevărat că i-am spus că va răspunde, că şi eu am fost sergent major cu 16 ani în urmă şi că mă găsesc în închisoare acum. Încercam totdeauna să duc un război psihologic contra torţionarilor, pentru a le da de gândit. Adevărul e că de cele mai multe ori eram torturat pentru asta. Corespunde realităţii faptul că

180

Testamentul din morgÄ&#x192;

181

Remus Radina

i-am spus lui Pop: "Eşti un criminal!", ceea ce i-am zis şi ucigaşului Goiciu. Pop a cerut să fiu pedepsit cu 7 zile de izolare, dar pedeapsa sub Goiciu era totdeauna bătaia. Acest criminal de Pop mi-a mai aplicat două pedepse abuzive care mi-au provocat mult rău. Mi-a confiscat o vestă îmblănită, pe care mi-o trimisese regretatul meu tată, când am trecut prin Jilava şi o singură dată în cei zece ani de închisoare mi-au dat un pachet cu îmbrăcăminte. Tot acest Pop, ducându-ne la baie, ne-a lăsat să ne săpunim, după care a închis apa caldă. Rezultatul: am contractat o pleurezie, care s-a transformat în tuberculoză. La scurt timp după loviturile primite cu ocazia rebeliunii de la Gherla, am început să am mari dureri de cap. Înainte de plecarea mea din ţară, am citit un articol scris de doctor Jacqueline Renard, care afirma că foştii deţinuţi ies din închisoare cu mari dereglări ale glandelor cu secreţie internă. Ajuns la Paris, am făcut o serie de analize prescrise de doctorul endocrinolog Tinsit, de la spitalul Pitié-Salpétriére. Mare mi-a fost mirarea când am constatat că sufăr de adenom de hipofiză cu prolactină. Adenomul este o tumoare benignă, care mărindu-se poate ataca chiazma optică, ce trece pe lângă glanda hipofiză. Există riscul că poţi orbi definitiv. Un medic, şef de laborator de analize, Nataf, care a făcut studii în Statele Unite, mi-a spus că a aflat în America amănunte despre adenomul de hipofiză şi anume că traumatismele pot provoca această boală. În luna aprilie a acestui an (2006), a trebuit să fac un examen medical modern pentru a constata evoluţia adenomului de hipofiză, "rezonanţă magnetică nucleară". Examenul implică injectarea unui medicament, care mi-a provocat imediat o stare de rău. După câteva zile, am avut un şoc cu următoarele complicaţii: orbit, nu am mai putut citi şi scrie o vreme. Lucrurile s-au ameliorat în mică măsură până acum. Traian Băsescu, care s-a înfruptat din bunurile partidului

182

Testamentul din morgă

comunist, i-a spus unui prieten de-al meu că trebuiesc aduse probe spre a fi acuzate crimele comunismului... În anul 1958, la Gherla, repetam zilnic, în şoaptă, cele patru scrisori pe care Virgil Vintilescu mi-a promis că le va trece în occident. Colegii din celula 59 se întrebau ce discutăm noi zilnic în secret. Cei care mai trăiesc astăzi vor putea înţelege, desigur. Sub tratamentul inuman de la Gherla eram într-o permanentă stare de nesiguranţă. Trăiam ca în poezia Incertitudine, a lui Radu Gyr, pe care simt nevoia să o reproduc mai jos, din memorie:

Trăim în zodia semnului de-ntrebare. Nimica nu ştiam ce va fi. Noaptea, când întunericul spintecă pe fiecare Oftam copleşiţi: - "A mai trecut o zi!"

Trec toate de-a valma cu timpul imens, În spaţiul lumii bolnave Urâte, schiloade şi fără de sens, A gândului veşted epave.

A mai trecut o zi zănatic, În cuşcă anii tinereţii mor. Ah, cum zvâcneşte sângele sălbatic, Cum ne frământă inima un dor!

Dar, Doamne, în temniţa noastră vădană, Mai au rugăciunile rost? Un petec de cer de-am pune pe rană, Şi nu am fi, totuşi, ce-am fost!

Ne-au rămas doar visele-albastre, Zbor de scântei peste neguri de tuci Şi nopţile-acestea atât de sihastre, Izbavă în ceasul suirii pe cruci!

183

Remus Radina

Buchisim îndelung amintirile. Nimica nu ştim ce va fi. Acum aşteptăm prohodirile, Peste noi s-a mai surpat o zi!

Remus Radina

Buchisim îndelung amintirile. Nimica nu ştim ce va fi. Acum aşteptăm prohodirile, Peste noi s-a mai surpat o zi!

CAPITOLUL 7

Motto: "Stăpâne'nsângerat, Domn al Luminii Şi veşniciei, limpede Iisuse, Care-ai primit pe frunte spinii Şi cuie'n mâinile supuse,

Dă-ne'ncleştarea Ta, dă-ne puterea Din ceasul pironirii'nsângerate, Să ne primim şi cuiele şi fierea, Ca Tine-n marea Ta singurătate!" (Radu Gyr, Rugăciune)

Închisoarea Gherla, construită de Unguri, a avut totdeauna faima unei închisori teribile, cuvântul "gherlă" devenind mult timp substantiv comun, care avea sensul de închisoare. Torturile erau planificate să continue zilnic timp de un an după rebeliunea din 14 iunie 1958. Ele erau cu atât mai dure, cu cât rebeliunea a coincis cu retragerea trupelor sovietice din România, ceea ce neliniştea pe comunişti. Una din torturile practicate era să ne servească mâncare (infectă) foarte sărată şi să nu ne dea apă. Când eram pedepsiţi cu izolarea, ne dădeau mâncare la trei zile şi două zile ne dădeau apă caldă sărată. Comuniştii sârbi ne dădeau mâncare nesărată. În ziua de 10 martie 1959, ni s-a dat mâncare sărată ocnă şi nu ni s-a dat apă. La orele 18:30, ni s-a adus un hârdău de apă,

185

Remus Radina

pentru două sute de oameni. Gardianul a intrat în celulă şi când a văzut că se vărsase puţină apă pe jos, tinerii fiind înnebuniţi de sete, a strigat: – Animalelor, sunteţi mai răi ca animalele! Revoltat, i-am dat o replică pe un ton dur: – Animale sunteţi voi, care daţi mâncare foarte sărată şi nu daţi apă tinerilor! Voi cita raportul pe care mi l-a făcut gardianul, raport care va figura în anexele acestei cărţi.

60606 Gherla

Aprobat Comandant (ss) C. Istrate Văzut Medic Unit. (ss) Sin

60606 Gherla

Aprobat Comandant (ss) C. Istrate Văzut Medic Unit. (ss) Sin

RAPORT În ziua de 10 martie 1959, orele 18:30 Deţinutul Radina I. Remus condamnat la 6 ani pentru Frontieră, din secţia III, camera 59, a comis următoarele: S-a certat în cameră cu alţi deţinuţi pentru că nu a putut să ea apă din hârdău ear când am intrat eu în cameră a strigat în gura mare că el are 17 ani de şcoală şi în condiţiile acestea nu mai vrea să trăiască, preferă să moară. A strigat că îl punem în situaţia să intre în greva foamei pentru ca să vină toată procuratura din Bucureşti ca să vadă în ce condiţii trăieşte. Este un deţi. foarte recalcitrant şi instigator, provocator în rândul celorlalţi deţinuţi. Pentru cele raportate mai sus propun să fie pedepsit cu 7 zile izolare. Supraveghetor, Sg. mj. (ss) Indescifrabil Am luat la cunoştinţă, Deţi. (ss) Rem. Radina

Ca toate rapoartele pe care le-am primit din arhiva tribunalului militar din Timişoara, unde am fost judecat în anul 1957 şi condamnat la 10 ani, reduşi ulterior la 6 ani, şi acest raport era mincinos. Nu este adevărat că m-am certat cu ceilalţi deţinuţi că nu aş fi luat apă. Este adevărat că tinerii s-au repezit să ia apă,

186

Testamentul din morgÄ&#x192;

187

Remus Radina

ei erau înnebuniţi de sete şi apa era insuficientă. La rebeliunea de la Gherla, camera mea a strigat, printre altele, "Apă! Apă!". După câteva zile, a venit gardianul cu o listă şi m-a chemat să ies din celulă. Am fost dus în camera gardianului, unde se afla gardianul torţionar Şomlea (cel mai în vârstă dintre cei doi fraţi gardieni, supranumit "Vacă"). Şomlea făcea parte din echipa celor care executau condamnaţii la moarte. În cameră erau etalate şi instrumentele de tortură. Şomlea a luat un baston acoperit cu piele şi a început să mă lovească la mâini. Ei prevedeau în rapoarte 7 zile de izolare, care în fapt se transformau în cel puţin 25 de lovituri (uneori până la 100) peste mâini, fese, picioare, uneori peste cap. După cum am aflat mai târziu, bastonul era de fier, acoperit cu piele. Şomlea mi-a dat aproximativ 100 de lovituri, degetele se umflaseră la maximum, erau roşii de sânge şi brăzdate de şanţuri longitudinale. Toată voinţa mea era să nu scot nici cel mai mic ţipăt. Mi-am amintit de un tânăr sârb din Banat, numit Radovan, care după ce a fost bătut la mâini, a intrat în celulă fugind, sărind şi ţipând. Eu am intrat în celulă calm. Toţi tinerii s-au adunat în jurul meu şi m-au întrebat de ce m-au chemat. Le-am spus că pentru probleme administrative. Un tânăr mi-a spus: "Haideţi, Domnule Radina, spuneţi-ne de ce v-a chemat!" După o scurtă tăcere leam spus că am fost la bătaie. – "Cum la bătaie, că nu se cunoaşte nimic!" – "Nu se cunoaşte nimic?", şi le-am arătat mâinile. Dintr-odată s-a făcut o linişte mormântală: mâinile mele nu mai semănau a mâini, umflate şi roşii de sânge. Tinerii s-au repezit să ude cârpe şi să-mi înfăşoare mâinile. Un tânăr sas, din Sibiu, a exclamat cu revoltă: – "Nu am văzut în viaţa mea mâini mai umflate!" El se numea Gottfried Gärtner, era un tânăr bine educat şi voia să părăsească România. Am fost foarte întristat când, venit la Paris, am aflat că Gottfried reuşise să ajungă în Germania Federală, unde a fost asasinat de o maşină, după opinia tinerilor

188

Testamentul din morgă

din Sibiu, de către agenţii securităţii. Mulţi Români ajunşi în lumea liberă au fost asasinaţi de mâna lungă şi criminală a securităţii. Dumnezeu să-l odihnească întru împărăţia Sa pe Gottfried, care avea numele lui Dumnezeu inclus în propriul său prenume! Tinerii, strânşi în junii meu, m-au întrebat dacă am nevoie de ceva. Am răspuns că îl rog pe Iordănescu să-mi cânte romanţa Non ti scordar di me (Nu mă uita), de Curtis, pe care o învăţase de la mine. Iordănescu, cu o voce caldă, a cântat această minunată romanţă, reuşind să destindă atmosfera din celulă. Peste noapte am avut nişte dureri insuportabile, iar în zilele următoare nu mai puteam ţine nici lingura în mână. După bătaia mea, a încetat un timp orice bătaie. O mare crimă comisă împotriva sutelor de mii de deţinuţi politici români a fost faptul că nu ni s-au permis cărţi, hârtie şi creioane. Pentru o simplă hârtie erau capabili să te omoare. Prin anii 1970, am fost condus la securitate pentru o anchetă. Ofiţerul care conducea maşina mi-a spus plin de îngâmfare: "Ai onoarea să fii condus de ofiţeri cu studii universitare!" Dar înjurăturile şi ameninţările nu le uitaseră. Aceşti ofiţeri educaţi la şcoala urii erau gata să execute orbeşte orice ordin. În faţa atitudinii sălbatice a comuniştilor am aflat totdeauna încurajare în versuri de închisoare. Cităm ultima strofă din poezia Rugăciune a lui Radu Gyr:

Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte Că va veni, cândva, o dimineaţă Când neamu-ntreg va fulgera la viaţă Cuminecat prin sfinţii din morminte.

CAPITOLUL 8

Motto: "Şi-atunci când iarna peste noi s-abate Şi lupi şi neguri vor să ne sugrume, Din albe piscuri de singurătate, Luăm drumul sufletului şi ieşim din lume." (V. Voiculescu)

În celula 59 se aflau puţini intelectuali de la care puteam învăţa lucruri noi, cu toată setea de cunoaştere pe care o manifestau colegii mei, marea majoritate tineri. Le-am propus să ne strângem şi fiecare să recite poeziile de închisoare pe care le cunoştea. Eu am început cu câteva poezii originale. Prima avea titlul Evadare, pe care am redactat-o în gând la canalul morţii, Dunăre Marea Neagră, în lagărul Peninsula. Ea aborda o temă oarecum asemănătoare cu versurile lui V. Voiculescu, pe care le-am citat în motto. Era o dumnezeiască zi de iulie 1951, ce contrasta cu atmosfera stalinistă care domnea în lagăr. Am ridicat ochii spre cer:

Când valuri de lumină Curate ca iubirea, În muzică divină, Inundă toată firea,

191

Când valuri de lumină Curate ca iubirea, În muzică divină, Inundă toată firea,

191

Remus Radina

O blândă dimineaţă, Mai limpede ca-n vise, Ne cheamă iar la viaţă, Sub zările deschise.

Iar noi pornim spre stele, Mânaţi de-un tainic dor. Ni-s aripile grele, Dar sufletul uşor.

Când aurul din soare Ca pulberea se cerne, A cerului splendoare, Pe suflete s-aşterne.

I-o zi atât de caldă Şi-atâta e de lină... Privirile se scaldă În baia de lumină.

Iar noi pornim spre stele, Mânaţi de-un tainic dor. Ni-s aripile grele. Iar sufletul uşor.

Giovanni Papini spunea undeva că tiranii nu vor putea niciodată să ne fure cerul. Dar comuniştii ni l-au furat! În toate închisorile, cu timpul, au fixat obloane din ce în ce mai ermetice, la ferestre, prin care ne luau aerul şi lumina. Atunci când a avut loc aşa-zisa "rebeliune de la Gherla", prima noastră acţiune a fost aruncarea obloanelor de la ferestre, ceea ce regimul comunist a considerat... o crimă. De câte ori eram transferaţi dintr-o închisoare în alta, de obicei noaptea, păziţi de o mulţime de gardieni cu armele gata

192

Testamentul din morgă

de tragere, eu mergeam cu ochii spre înalt, în speranţa că voi putea vedea o clipă măcar ceea ce m-a fascinat întotdeauna: cerul înstelat. Cum nu puteam privi o boltă cerească împânzită de stele, repetam mereu un faimos citat din Critica raţiunii practice, de Immanuel Kant: "Două lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie şi veneraţie, mereu înnoite, totdeauna crescânde, pe măsură ce gândirea se impune tot mai des şi mai puternică: cerul înstelat, deasupra mea, şi legea morală, în interiorul meu." Cea de-a doua poezie originală pe care am recitat-o atunci se numea Testament generaţiilor viitoare. Am scris-o la 23 august 1953, când am fost izolat preventiv, chiar în condiţiile descrise în versuri. Am avut şansa rară să o scriu pe o hârtie dintr-un sac de ciment. Această poezie a învăţat-o şi prietenul meu Ticu Dumitrescu, în lagărul Galeş, de la canalul morţii, Dunăre - Marea Neagră:

Ca-n vremea năvălirilor barbare, M-au ferecat în cuşca unui câine. Tiranii, mi-au luat şi haina din spinare Şi-mi dăruiesc ciomege-n loc de pâine.

Când zidurile reci îmi intră-n oase, Când sunt lovit, eu nu scot nici un vaier Şi-ţi mulţumesc din inimă, Hristoase, Că mi-au lăsat un metru cub de aer!

Sunt însetat şi n-am un strop de apă, Gâtlejul a-nceput să se usuce. La capătul durerilor, o groapă M-aşteaptă sfidătoare, fără cruce.

Şi din celula neagră, unde stele N-aprind lumini creştinului ce moare, Spre voi se-ndreaptă gândurile mele,

193

Remus Radina

Iubite generaţii viitoare!

Când vânturile sting, în pragul iernii, Făclia vieţii noastre efemere, Din negura uitatelor vecernii S-aprinde aurora unei ere.

Cununa biruinţelor creştine, O eră de-nfrăţire şi dreptate, În lume suferinţa o s-aline Şi va domni eterna libertate.

Spre soarele aprins al primăverii, Ce sfinte idealuri vă mai cheamă? Înlăturarea cruntelor mizerii, Eliberarea omului de teamă.

Cea de-a treia poezie pe care am recitat-o acolo o compusesem în lagărul Peninsula de la canal. Mă aflam în greva foamei şi afirmasem, pe cuvânt de onoare, că nu voi mai mânca niciodată nimic în acel lagăr de exterminare. Luasem o decizie gravă. Eram internat în infirmerie şi am fost vizitat de Ticu Dumitrescu, care urma să se elibereze din prima detenţie, în septembrie 1953. Poezia se numea Mor pentru tine, libertate!:

De-atâţia ani în închisoare, Sub asupririle de frate, Cu orice clipă care moare, Mor pentru tine, libertate!

E lutul alb de oseminte Şi câte visuri îngropate În bezna sfintelor morminte! Mor pentru tine, libertate!

194

Testamentul din morgă

În toamna tristelor suspine, Când vântul amintirii bate, Cad frunze moarte peste mine, Mor pentru tine, libertate!

Uitarea negurile-şi cerne Peste figurile crispate. Adâncă noapte se aşterne, Mor pentru tine, libertate!

După aceea, am recitat poezia Doina, de G. Proca, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cu pseudonimul literar O. Carp:

Atât de trist răsună doina Fără cuvinte înţeleasă! Ce dor îşi spune cine-o cântă Şi ce durere îl apasă?

Ascult-o bine cum adie, Din munţii noştri până-n vale Şi spune-mi dacă ştii vre-un cântec Mai dulce şi mai plin de jale.

Nu-i plânsul unei inimi numai Şi-al unei clipe trecătoare, Ci neamul nostru întreg îşi cântă Durerile de care moare.

În fine, în seria recitărilor mele de atunci s-a înscris şi minunata poezie Cântecul potirului, de Nichifor Crainic:

195

Remus Radina

Când holda de seceri tăiată fu gata, Bunicul şi tata Lăsară o chită de spice 'n picioare, Legând-o cucernic c'un fir de cicoare. Şi spicele 'n soare lucind mătăsos, Părea că e barba Lui Domnu' Hristos.

Când pâinea 'n cuptor semăna cu arama, Bunica şi mama, Scoţând-o sfielnic cu semnele Crucii, Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii. Şi pâinea dând abur cu dulce miros, Părea că e faţa lui Domnu' Hristos.

Şi iată potirul la gură Te duce Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe Cruce, Hrăneşte-mă carne de sfânt Dumnezeu, Ca bobul în spice şi mustu'n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin Tine, Tu pâinea de-a pururi a neamului meu!

Din curpenul viţei ce'nfăşură crama, Bunica şi mama, Au rupt un ciorchine, spunându-i povestea: Copile, grăiră, broboanele-acestea Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos, La caznele Domnului nostru Hristos!

Apoi, când culesul de vie fu gata, Bunicul şi tata, În joc de călcâie zdrobind nestemate, Ce varsă ca rana şiroaie'nspumate, Copile, grăiră, e must sângeros, Din inima Domnului nostru Hristos!

196

Testamentul din morgă

Şi iată potirul la gură Te duce, Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe Cruce, Adapă-mă sânge de sfânt Dumnezeu, Ca bobul în spice şi mustu'n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin Tine, Tu, vinul de-a pururi al neamului meu!

Podgorii bogate şi lanuri mănoase, Pământul acesta, Iisuse Hristoase, E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu. Priveşte-Te 'n vie şi vezi-Te'n grâne Striveşte-Te'n struguri şi frînge-Te 'npâine. Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu!

Părintele greco-catolic, George Surdu, adevărat martir şi un model de preot, de câte ori mă vedea la Biserica Greco-Catolică din Paris, mă invita în camera lui şi mă ruga să-i recit poezia Cântecul potirului, ce-l impresiona de fiecare dată până la lacrimi. În acelaşi timp, cu sprijinul securităţii şi al ierarhilor ortodocşi corupţi, a fost instalat la Paris ca preot, un hoţ, prins furând din magazine, în Canada. Anexez probele. Preotul acesta se numeşte Nelu Constantin Târziu.

CAPITOLUL 9

Motto: "Te crezi sfârşit, când dintr-odată privighetoarea începe să cânte." (William Shakespeare)

După revoluţia din 1989, am primit de la prietenii mei de închisoare Marcel Cazacu şi Teodor Vintilescu, ambii în conducerea filialei Timişoara a A.F.D.P.R., o serie de documente găsite în arhiva tribunalului militar din Timişoara, unde fusesem condamnat în anul 1957 la 10 ani închisoare, din care mi-au redus 4 ani. Cu această ocazie, am primit următoarea caracterizare, făcută în teribila închisoare Gherla, unde mă aflam, de către torţionarul locotenent major Constantin Istrate, ofiţerul cu paza.

CARACTERIZARE În ziua de 7 iunie 1959 orele 16:30 deţinutul Contrarevoluţionar RADINA I. REMUS condamnat 6 ani pentru trecere "frauduroasă" a frontierei a pus la cale o revoltă în penitenciar la camera 59 unde "să" găsesc toţi deţinuţii C.R. care la data de 14.06.1958 au făcut revoltă în penitenciar. Cele puse la cale de acest element foarte înrăit au fost parate datorită şefului de secţie şi ASC. care au luat măsuri urgente şi energice. Deţinutul a fost pedepsit cu 21 zile de izolare. COMANDANTUL FORMAŢIEI MAIOR (ss) DOROBANTU MIHAIL LOCŢIITOR PTR. PAZA ŞI REGIM LT. MAJ. (ss) ISTRATE CONSTANTIN

201

Remus Radina

Dar ce s-a întâmplat în ziua de 7 iunie 1959? Încă din ziua de 6 iunie 1959, mă pregăteam să-mi iau rămas bun de la prietenul meu Virgil Vintilescu, care urma să se elibereze a doua zi. Am repetat o ultimă oară cele 4 scrisori pe care Virgil le ştia fără nici o greşeală şi trebuia să le scoată din ţară: către preşedintele Dwight Eisenhower, către Papa, către ONU şi către lumea liberă. A doua zi, pe 7 iunie, Virgil a venit şi mi-a spus: "Vă las bocancii mei, care sunt mai buni, iar în căptuşeala lor am ascuns un mic dicţionar francez-român, încă de la arestare. Să citiţi noaptea, sub pătură." Mi-a promis că va face totul să ajungă în Occident, ne-am luat rămas bun şi el a fost mutat în camera de eliberare. Pe la ora 16:30, un gardian m-a chemat la uşă şi m-a întrebat: – Măi banditule, tu i-aştepţi pe Americani? – Păi n-o să-i aştept pe Ruşi!, i-am răspuns. – Ia uite ce spune banditul ăsta!, a ţipat gardianul, închizând uşa şi fugind înnebunit să aducă garda. Un coleg din Săvârşin mi-a oferit cojoaca lui, dându-şi seama că voi fi dus la izolare. I-am spus că nu pot s-o iau fiindcă sunt convins că nu mă vor mai aduce în aceeaşi celulă. Timpul a dovedit că

202

Testamentul din morgă

am avut dreptate, niciodată nu am mai fost adus în aceeaşi celulă. A venit garda, care m-a scos brutal din celulă şi mi-au făcut o percheziţie foarte amănunţită. La urmă mi-au cerut să le dau bocancii. În clipa aceea am înţeles că fusesem turnat. Cel care mă turnase era Kiss Antal, un secui care era prieten cu ofiţerul politic, tot Ungur, Domocoş; m-au dus la Domocoş, care m-a întrebat cine mi-a dat dicţionarul. Nu i-am spus nimic, atât aşteptau să-i mai dea o condamnare lui Virgil. Domocoş, o fiară, care era luptător greco-roman, mi-a tras o lovitură puternică în tâmpla dreaptă, unde am făcut un mare hematom, care s-a coborât peste ochiul drept, cu care nu am mai văzut nimic, timp de o lună. Apoi m-a lovit cu cizmele în testicule şi peste fluierele picioarelor, unde mai am semne si astăzi. După aceea mi-au nituit lanţuri la picioare şi m-au închis în beciul din zarea Gherlei. Îmi dădeau mâncare de penitenciar la trei zile, iar două zile apă caldă sărată şi pâine din mălai. Am declarat greva foamei, cerând să-mi comunice pedeapsa. M-au scos din celulă şi m-au bătut crunt la picioare, cu un par. Imediat, picioarele s-au făcut negre cum e catranul. Când m-au adus în celulă, eram demoralizat. Făcusem mai multe greve ale foamei şi ale setei la canalul Dunăre - Marea Neagră, dar niciodată nu fusesem bătut în timpul grevelor. Cruzimea nu mai avea limite. Atunci a fost singura dată când mi-a încolţit gândul sinuciderii. Am spus în gând rugăciunea Bisericii Ortodoxe pentru vrăjmaşi, pe care am citat-o în volumul 1 al acestei cărţi, după care am recitat frumoasa poezie a lui Nichifor Crainic Miserere Domine:

O, Hrist, mi-aduc la Tine obosit Şi sângerat adânc de-atâtea rele, Tremurătorul suflet, părăsit, În negurile deznădejdii mele.

În veci dorind şi-n veci nemulţumit, M-au amânat mereu tot mai departe

203

Remus Radina

Cărările pe unde m-au momit Ispitele iluziei deşarte.

O, dulce Hrist, şi cum s-ar reflecta Un crin de-argint pe-a apei unduiere, Apleacă luminoasă faţa Ta Pe-a sufletului meu nemângâiere.

Şi-nalţă iar din tristul meu pustiu Speranţele şi-avânturile sfinte, Cum se ridică-n cerul azuriu Un stol de porumbei de pe morminte.

Imediat ce am terminat rugăciunea şi poezia, mi-a încetat durerea. O speranţă puternică mi s-a aprins în suflet şi nu m-am mai gândit niciodată la sinucidere. În schimb, criminalul Constantin Istrate, care a condus de nenumărate ori torturarea mea, după un timp s-a sinucis. Un gardian foarte slab, care era şef de secţie la parterul celularului mare, a venit în celulă, spunând: – Tu eşti mă ăla care-i aştepţi pe Americani? Şi fără a mai aştepta răspunsul, a început să mă izbească cu capul de zid. Apoi mi-a spus: – Să aştepţi să te scoată Americanii. Vei usca aceşti pereţi cu plămânii tăi! Trebuie să precizez că mica celulă în care mă aflam fusese zidită recent, betonul era încă proaspăt. În câteva zile m-au torturat în nouă rânduri. Deşi era luna iunie, în celulă era foarte frig. Aveam un pat de fier, fără saltea şi fără pătură. Frigul îmi pătrundea în oase, ca un curent electric, astfel că într-o noapte m-am trezit complet înţepenit, îngheţat ca o statuie. Am reuşit cu greu să mişc degetele de la mâini, apoi mâinile, pe urmă picioarele până am reuşit, cam în două ore, să mă dezgheţ; în acel moment, au început să cânte pă-

204

Testamentul din morgă

sărelele. Începea să se lumineze de ziuă. O mică fereastră lăsa să pătrundă puţină lumină în beci. Mi-au venit în minte cuvintele marelui William Shakespeare: "Te crezi sfârşit, când dintr-odată privighetoarea începe să cânte". A doua zi, un gardian cu suflet mi-a dat o bucată de turtoi supliment, am început să prind puţină putere. După o altă zi, mi-au adus în celulă pe un prieten, Horgoş, din Bihor, un om de caracter. Întrebat ce părere are de mine, a răspuns: "Un om cinstit!". Pentru aceasta a fost pedepsit cu izolarea, ca şi mine, dar fără să-i reducă mâncarea. Cu mari insistenţe m-a obligat să primesc mâncarea lui. După două zile a fost scos din izolare. Comandantul Dorobanţu, despre care se spune că ar fi împuşcat un avocat ţărănist, Mihai, la Piteşti, a venit în inspecţie; a întrebat ce am la ochi. Domocoş a răspuns că m-am împiedicat în lanţuri pe scară şi am căzut.

CAPITOLUL 10

Motto: "O, moarte, căpitane bătrân, e vremea, du-ne Din ţara asta unde ne plictisim, străini! Şi apele şi cerut acum sunt de cărbune, Dar inimile noastre sunt pline de lumini!" (Charles Baudelaire din Les Fleurs du mal)

După scoaterea lui Horgoş din izolare, a venit gardianul, care mi-a adus briciul de bărbierit. Am înţeles imediat manevra securităţii: ei sperau să mă sinucid, să scape astfel de mine. Cu toate torturile îndurate în izolare, creştinismul mi-a înlăturat orice gând de sinucidere. îmi stăruiau în minte cuvintele Mântuitorului: "Cine va răbda până la sfârşit, se va mântui.” După prima închisoare, fiind hotărât să acţionez din nou contra comunismului şi conştient că pot ajunge din nou în închisoare, am învăţat unele texte. Bănuiam că-mi vor fi folositoare. Schimbam cărţi cu prietenii mei, Ticu Dumitrescu şi Fay Petreanu. Voi cita din memorie un text din Manualul lui Epictet, care conţine principii din filosofia stoică, foarte tonică şi apropiată de creştinism. Cartea am primit-o de la Ticu:

"Trage un cerc despărţitor între lumea interioară şi cea exterioară şi iată ce vei constata îndată: dincolo este sfera nemărginită a necesităţii şi fatalităţii universale, dincoace este sfera

207

Remus Radina

libertăţii şi suveranităţii tale. În lumea exterioară nu ai nici o putere, eşti jucăria împrejurărilor şi ca materie eşti legat de-a pururi în lanţul cauzelor şi efectelor materiale. Din contra, în lumea interioară eşti atotputernic, prin raţiunea ta, care dictează ordinea şi disciplina sufletului tău. Universul material are legea lui, pe când lumea interioară are legea ta. De aici începe calea în sus şi calea în jos. Şi libertatea şi sclavia. Şi tăria şi neputinţa. Şi binele şi răul. Şi adevărul şi minciuna. Şi înălţimile de lumină ale vieţii şi adâncimile de întuneric ale morţii. Şi omul şi neomul. Două poziţii, două direcţii se deschid la fiecare pas înaintea vieţii noastre. Ce fac oamenii la această gravă răspântie a vieţii? Marea majoritate nici nu o observă măcar. Ci mânaţi de puterea hotărâtoare a nevoilor de toate zilele, ei dau existenţei lor pe nesimţite şi din ce în ce mai mult o direcţie şi un înţeles material. Urmarea este că toţi aceştia rămân pururea sclavi. Marea majoritate a oamenilor sunt sclavi. Dar tu trebuie să fii liber, să fii bun. Dacă vrei să fi bun, dă-ţi seama mai întâi că eşti rău. Un ideal nu trebuie numai visat, ci şi realizat. Iar mijlocul universal pentru aceasta este lupta, cu atât mai grea cu cât şi ţinta este mai înaltă. Dar lupta noastră cere o putere supremă, care este voinţa. O poziţie inexpugnabilă, care este conştiinţa. Planul este doctrina stoică şi el prevede o luptă pe două fronturi: unul intern, al patimilor neadormite şi veşnic tulburătoare, altul extern, al materiei pururi amăgitoare".

Stoicismul era opus filosofiei lui Epicur, care se baza pe principiul "Edite et bibite, post mortem nulla voluptas" (mîncaţi şi beţi, după moarte nici o plăcere). Orice adept al lui Epicur era denumit "Epicuri de grege porcum" (porc din turma lui Epicur). Ori de câte ori eram pedepsit cu izolarea, uneori luni de zile, pe lângă analiza problemelor care priveau situaţia ţării noastre, repetam toate textele pe care le memorasem în decursul anilor. În

208

Testamentul din morgă

primul rând repetam Tatăl nostru, în limbile română, franceză, italiană, latină, engleză, germană, sârbă, greacă şi maghiară. Apoi toate rugăciunile, inclusiv cele romano-catolice, în limba latină. Pe urmă toate poeziile pe care le cunoşteam în română, franceză, italiană, engleză, latină, germană. Aveam totdeauna o preocupare intelectuală, ce mă ajuta să nu simt rigorile închisorii comuniste. Voi cita un sonet al lui Shakespeare, tradus de colaboraţionistul Mihnea Gheorghiu. (Oare cum a scăpat de cenzură?)

Sunt istovit, şi-n tihnă voi să mor, Decât să-l văd slăvit pe ticălos, Iar pe sărman de râsul tuturor! Să-l văd tăgăduit pe credincios,

Pe vrednicul de cinste oropsit Şi pe femei batjocorite crunt, Pe cel făr-de prihană pedepsit Şi pe viteaz răpus de cel mărunt.

Şi artele sub pintenul despot. Să văd prostia doctor la deştepţi Şi adevărul vorbă de netot

Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi. Mă uit scârbit la tot şi... bun rămas! Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?

Voi mai cita un alt sonet al lui Shakespeare, în traducerea lui Frunzetti. Ca să vedeţi unde găseam noi întărire:

Şi tu, hai, părăseşte-mă acum, Când lumea-mi stă-mpotrivă şi destinul Mai crâncen ca oricând mă frânge-n drum, Să nu vii mai târziu să-ţi iei tainul! 209

Remus Radina

Când mi s-o alina durerea, Doamnă, Nu vreau să vii să-mi prelungeşti amarul, Ca ploaia-n zorii nopţilor de toamnă, Acum e mai uşor să-ndur calvarul.

De vrei să pleci, să nu fi cea din urmă Din al mărgăritarelor şirag. În fruntea celor care viaţa-mi curmă,

Să-nşir mărgăritarul cel mai drag. Ca rănile cu care-au să mă-nsemne, Pe lângă a ta nimica să nu-nsemne!

Gândind la destinul meu, mi-am amintit mereu în clipele grele de o strofa găsită într-un caiet al unui frate mai mare, mort în 1931, la vârsta de 17 ani:

Cu toţii în viaţă purtăm câte-o cruce, Mai grea, mai uşoară, precum ne e partea, Şi nu ne dăm seama că timpul ne-aduce Şi vara şi toamna şi iarna şi moartea!

Ce l-a determinat pe acest frate să scrie o astfel de amintire la 17 ani? Părintele Florea Popescu-Bascov, când, în anul 1954, mă aflam la Canalul morţii, Dunăre - Marea Neagră, la izolare, mi-a trimis o poezie în ziua de Vinerea Patimilor, din care amintesc o strofă:

Duc azi, o Doamne, ca şi Tine, ieri, O cruce grea, prin spini şi buruiene. În drumul meu mă clatin sub poveri Şi-l strig în van pe Simon din Cirene! Neamul românesc poartă şi astăzi crucea în spate! 210

CAPITOLUL 11

Motto: "Fii cine-i fi, nu urât, cred, de zei mai respiri încă al vieţii aer!" (Virgiliu, Eneida)

În urma torturilor şi a subalimentaţiei, foarte slăbit şi bolnav, trebuia să suport insultele permanente ale gardienilor, care ni se adresau cu cuvântul "banditule", în timp ce noi eram obligaţi să le spunem "domnule"! În lagărul Capul Midia, de la "canalul morţii" Dunăre - Marea Neagră, fiorosul comandant Borcea se oprea în faţa celor slăbiţi şi le spunea cu un rânjet sarcastic: "– Şi tu ai să mori! Şi tu ai să mori!" Ce ne putem mira, când Gheorghiu-Dej declara în presă: "Canalul Dunăre - Marea Neagră va fi mormântul reacţiunii!" Mă întrebam cum a ajuns poporul român în această neagră sclavie. Mă urmărea mereu un sonet al lui Eminescu:

TRECUT-AU ANII

Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vie iară, Că nu mă-ncântă azi cum mă-ncântară, Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri. 211

Remus Radina

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri. Cu a tale umbre azi în van mă-npresuri, O, ceas al tainei asfinţit de seară!

Să smulg un vuiet din trecutul vieţii? Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri? Cu mâna mea în van pe liră lunec!

Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creşte-n urma mea. Mă-ntunec!

Lanţurile de la picioare erau nituite şi nu puteai face baie decât după scoaterea lor, uneori după mai multe luni. Nu ni se dădea niciodată hârtie igienică, trebuia să utilizăm apa. Dar în izolare nu aveam dreptul la săpun. Eu găsisem o soluţie originară: cum celula-carceră în care mă aflam era zidită şi tencuită recent, o mică fereastră care dădea în beciul izolării avea resturi de tencuială, pe care o foloseam ca săpun, deşi varul ataca pielea. În sfârşit, mi-au tăiat niturile de la lanţuri. Totdeauna când tăiau aceste nituri, loveau "din greşeală" brăţara lanţurilor care strivea oasele picioarelor. Apoi m-au condus la etajul 2 al celularului mare, etaj unde avusese loc rebeliunea din 1958. M-au dus într-o ciudată celulă: un coridor lung, cu trei uşi, alipit de celula mare unde a izbucnit faimoasa rebeliune. Fereastra celulei fusese zidită, puţinul aer care venea din holul închisorii trebuia să treacă prin trei uşi, aproape totdeauna închise. În această celulă am fost închis cu preotul ortodox basarabean Melnic, refugiat în localitatea Tinca, din Bihor. El oficia în fiecare zi sfânta liturghie ortodoxă, răspunsurile le dădeam eu, împreună cu studentul Stoica, din Cluj. Mi-am dat seama că administraţia comunistă a hotărât să ne extermine prin privarea de

212

Testamentul din morgă

aer. După un timp, am aflat că prin această celulă mai trecuseră patru deţinuţi politici: Nicolae Cojocaru, din Ploieşti, fost prizonier în URSS, ce a ieşit tuberculos. Dobre, şi el tuberculos. Idem Şora. Profesorul Doctor Gheorghiu, din Iaşi, care a înnebunit. Într-una din zile am observat cum într-un colţ al celulei apăreau furnici, care negăsind nimic de mâncare, plecau după un timp. Împreună cu Stoica, am început să le dăm o parte din pâinea noastră de porumb; firimiturile le puneam lângă orificiul pe unde intrau în celulă. Cum primeam "pâinea", începea şi marşul furnicilor. Un gardian, căruia noi îi spuneam Guşti, a intrat întro zi în celulă şi a început să ne lovească peste mâini, fără să ne spună de ce ne loveşte. Spre deosebire de alţi gardieni, acesta ne lovea însă cu milă, ceea ce observam şi noi. Gardianul Pop, un om de o răutate rară, cel care m-a lovit cu ciomagul în cap şi mi-a provocat o tumoare la glanda hipofiză, a intrat în celulă şi mi-a confiscat vesta îmblănită, iar la câteva zile ne-a dus la baie şi după ce ne-am săpunit a oprit apa caldă, obligându-ne să ne limpezim cu apă foarte rece. A doua zi am început să fac febră şi, după câtva timp, nu mă mai puteam ţine pe picioare. Gardienii au venit la numărătoare, şi cum eram culcat m-au aruncat pe podea. Mi-am dat seama că sunt aproape de moarte. Mi-aduc perfect de bine aminte ce mi-am spus în gând: "– Bandiţilor, am scăpat de voi!" O lumină puternică mi-a învăluit trupul, eram fericit. Rog pe Bunul Dumnezeu să am aceeaşi fericire în clipa morţii! Gardianul a intrat din nou în celulă şi a întrebat: "– Ăsta continuă să facă pe nebunul?" Colegul Stoica, cu o voce gravă, i-a răspuns: "– Moare, Domnule!" Gardianul a închis uşa şi a luat-o la fugă. După câteva minute a venit cu doctorul Sin, medicul securist al închisorii, care m-a consultat. I-am spus: "– Cred că am pleurezie!" "– Bun diagnostic!", mi-a răspuns doctorul Sin. Mi-a dat medicamente, printre care şi hidrazidă. Peste câteva zile am scuipat sânge. Doctorul a venit cu câţiva deţinuţi de drept comun, m-au luat

213

Remus Radina

pe pătură şi m-au transportat în beciul de la "zarea". Deşi încăperea era umedă, avea o fereastră spre exterior. Regimul alimentar s-a îmbunătăţit, primeam regim de tuberculoză.

CAPITOLUL 12

Motto: "Cât timp va fi zi, vom rămâne cu fruntea sus şi tot ce putem face nu vom lăsa să se facă după noi.” (Goethe)

Acest motto l-am citat şi în cele patru scrisori pe care am reuşit cu mari eforturi să le trimit în anul 1959 din teribila închisoare Gherla în Occident: una către Papa, una către preşedintele american Eisenhower, una către ONU şi una către lumea liberă. Concepute în gând, fără un petec de hârtie, sub teroarea criminalului comandant Petre Goiciu, le-am repetat zilnic cu prietenul meu Virgil Vintilescu, care le ştia ca pe Tatăl nostru. Virgil este eliberat în iunie 1959, cu domiciliul obligatoriu la Răchitoasa, în Bărăgan. După numai o lună a fugit în Iugoslavia, unde i s-a umflat rău piciorul, la care avea un os fracturat din timpul torturilor de la Gherla şi a fost arestat şi în noaptea când Sârbii voiau să-l extrădeze a evadat, ajungând în Italia, la Triest, cum plănuiserăm amândoi. La el a venit Romilo Lemonidis, subdirectorul postului de radio "Europa Liberă", care a luat cele patru scrisori. Întrebându-l mai târziu pe Lemonidis ce a făcut cu scrisorile, mi-a răspuns că erau prea tari. Altă dată mi-a răspuns că le-a trimis la destinatari. M-am întrebat de ce Virgil Vintilescu nu le-

215

Remus Radina

a trimis el din Italia, una din scrisori fiind către Papa. Virgil a emigrat în Australia, la Melbourne. Când am ajuns în Franţa, l-am întrebat telefonic pe Virgil: – De ce nu te-ai făcut preot, cum mi-ai promis? – Ce era să mănânc?, mi-a răspuns el. De parcă Vaticanul nu l-ar fi ajutat, dacă voia să facă studii teologice! Fiindcă era capabil! Nicolae Dima, fost deţinut politic şi prieten cu Virgil Vintilescu, ulterior redactor la Vocea Americii, a publicat o carte intitulată Amintiri din închisoare, în Canada, la Hamilton, în anul 1974, unde dă o versiune falsificată a istoriei scrisorilor mele, afirmând că au fost făcute la zarca din Aiud. El spune la pagina 220 următoarele:

"Virgil venea cu ştiri importante de pe Zarea (de la izolare, nota noastră). Acolo era o lume complet deosebită de a noastră... Crema intelectualităţii româneşti, oameni de cultură şi valoare inegalabilă. Legionari, demnitarii şi generalii poporului român. La puţin timp după venire, Virgil m-a luat deoparte şi mi-a spus: «– Dima, le-am spus celor de pe zarcă că vreau să fug în Occident şi mi-au dat să transmit în Occident nişte mesaje ale Rezistenţei Româneşti.» «– Ce mesaje?», am întrebat eu nelămurit. Atunci Virgil mi-a recitat pe dinafară în decurs de mai bine de două ore, diverse mesaje către românii liberi, către ONU şi către Preşedintele Americii, care m-au şocat prin precizia, elocvenţa şi disperarea lor. «– Ce este de făcut?», mă întreabă Virgil. «– Să fugim. Să ajungem în Occident, să ajutăm la eliberarea ţării.»"

Versiunea lui Dima nu corespunde adevărului. După cum mi-a spus Virgil ulterior, el i-a recitat scrisorile lui Dima după fuga din domiciliul obligatoriu, înainte de a trece Dunărea în Iugoslavia. Cum ar fi putut Virgil să fixeze cele patra scrisori la Aiud, în câteva zile de izolare, când noi le-am repetat zilnic, peste trei luni. Cei care au fost cu mine în cameră la Gherla şi mai trăiesc vor înţelege acum ce discutam eu cu Virgil zilnic ore în

216

Testamentul din morgă

şir, în şoaptă, după rebeliune. În anul 1978, după mari proteste, am reuşit să vin la Paris pentru tratament medical. La Biserica Ortodoxă, cel mai tânăr din fraţii Niţescu mi l-a prezentat pe Nicolae Dima, venit în vizită din Statele Unite. Cum mi-a auzit numele, amabil, mi-a spus: – Am ascultat scrisorile dumneavoastră, mi le-a recitat Virgil Vintilescu. M-au impresionat. Nu mi-a spus nimic de cartea lui Amintiri din închisoare. Apoi m-a întrebat dacă am curaj să semnez un protest contra lui Ceauşescu, trimis Congresului American. Deşi promisesem mamei mele că mă voi întoarce în ţară, i-am spus imediat iui Dima că sunt de acord. Ceva mai mult: i-am mai dat numele a doi prieteni, foşti deţinuţi politici, care mi-au dat autorizaţia să vorbesc în numele lor: Cicerone Ioniţoiu şi Valerian Basarabeanu. Americanii au protestat contra lui Ceauşescu. Revenind la situaţia mea de la Gherla, după un regim alimentar TBC şi tratament medical am început să mă pun pe picioare. Am fost mutat pentru scurt timp într-o cameră mică, tot la zarea, unde am primit vizita ministrului de justiţie, care se pare că se numea Adrian Dimitriu. Cu această ocazia a fost demolată încăperea anexă care făcea oficiul de morgă, morgă unde fusesem închis. La scurt timp am fost mutat la celularul principal, latura dinspre cimitirul oraşului. Aici am găsit trei cunoscuţi: Ion Pantazi, fost ofiţer de cavalerie, ca şi mine, fiul fostului ministru de război antonescian. Miltiade Ionescu, absolvent al Liceului Militar "Mihai Viteazu", refugiat la Timişoara. A dat bacalaureatul odată cu mine, liceul meu, Liceul Militar "D.A. Sturdza" din Craiova fiind repartizat să dea examenul împreună cu Liceul Militar din Timişoara. Valerian Dobrescu, cel care l-a lovit în cap pe anchetatorul Plăcintă de la Timişoara, un securist care îl tortura în timpul anchetei. În celulă se afla şi un bătrân german, repatriat din Germania. Auzise că în România este viaţă foarte ieftină şi acum era pe moarte la Gherla, din cauza naivităţii lui. Cum nu aveam o luminare să-i aprind, am recitat poezia Lumânările, de Nichifor Crainic:

217

Remus Radina

Cum ard, par flori de flăcări, iar sfeşnicele par Pioase mâini ce-nalţă buchete spre altar. Le tremură văpaia şi fâlfâie pe zid, Ca nişte aripi care se-nchid şi se deschid.

Ca nişte aripi care cu zbuciume se zbat, Să deie zbor în larguri şi-avânt înflăcărat Credinţei absorbite sub formă de mister, Pe-ntrezărite zarişti, deschise către cer.

Te caută, o, Doamne, al arderilor zbor! Ard inimile noastre, în flăcările lor! Şi-n stropii calzi de ceară, ce picură pe jos, Sunt lacrimile noastre, pe-altarul Tău, prinos!

Şi-s facle, Doamne, care se-ndoaie şi se frâng, Ca sufletele care îngenunchiate plâng Şi-Ţi cer încredinţarea că se va revărsa, Pe umilinţa noastră, Dumnezeirea Ta!

Pentru a înţelege mai bine pe acest mare poet care este Nichifor Crainic, vestit teolog, voi cita o altă poezie, făcută în închisoare: UCENICUL

Tu, marele Bijutier Al diademelor cereşti, Tu, care pretutindeni eşti, În cosmicul atelier,

Primeşte-mă ca ucenic Şi-n nopţi de taină să-nveţi Canonul sfintei frumuseţi, Să scot podoabe din nimic.

218

Testamentul din morgă

Tu, care faci din robi artişti Şi-ţi iei la glorie părtaşi Vizionarii uriaşi În geniul cărora te mişti,

Cuvinte dă-mi să le-mpreun, Fierbinţi ca-ntâiul suflu viu, Ca să le văd când nu se scriu Şi să le-aud când nu se spun.

Şi-aşa trudind la cizelat, Măritul meu Stăpân şi Domn, Să picotesc în nopţi de somn, Cu praf de stele pe halat.

Din matca lumii să te chem Şi-n dorul ei să te trimet, În constelaţii de sonet Şi-n căi lactee de poem.

Oare Nichifor Crainic nu este şi el un "vizionar uriaş"? Nu scoate el minunate "podoabe", din nimic? Şi poeziile lui nu sunt toate cunoscute. În ziua de 14 noiembrie 1960, Miltiade Ionescu, care era medic, m-a consultat şi mi-a spus că ficatul este foarte bolnav. După aceea a învăţat de la mine o parte din Declaraţia de Independenţă Americană din 4 iulie 1776 (redactată de Thomas Jefferson), care conţine cea mai perfectă exprimare a principiilor democraţiei. Seara, după stingere, a venit gardianul şi mi-a spus să-mi fac bagajul. Am mai avut timp să-mi iau rămas bun de la Pantazi, Miltiade şi Dobrescu, care, emoţionat, mi-a sărutat mâna. Ieşit pe sală, gardianul (era Guşti) vesel mi-a strigat: – Hai Radina! Hai Radina! Hai Radina! Nu ştiam ce se întâmplă. M-am dus în baie, care la rebeliune

219

Remus Radina

era roşie de sânge. Când am intrat acolo am fost îngrozit: oameni slabi, adevărate schelete, mutilaţi, ca în Infernul lui Dante. A intrat un ofiţer, care ne-a spus: – Regimul v-a graţiat. Feriţi-vă să mai intraţi în închisoare că aici vă vor rămâne oasele! Am fost eliberaţi în ziua de 15 noiembrie 1960, graţiaţi conform decretului 406/1960. Nimeni n-a aflat însă ce conţinea acest decret. Eliberarea deţinuţilor politici a început cu cei mai bolnavi, se spune, la intervenţia Americanilor. Reflectând la suferinţele îndurate în închisoare voi spune, ca Socrate, că "este mai bine să suferi răul, decât să-l săvârşeşti". Am acţionat în conformitate cu o pornire personală, de mic copil (nu puteam suporta nedreptăţile), şi cu educaţia primită la Liceul Militar şi la Şcoala Militară de Ofiţeri de Cavalerie. M-au mişcat profund cuvintele lui Lincoln: "Compatrioţi, nu ne putem sustrage istoriei!" Pe mormântul comuniştilor şi securiştilor care au chinuit poporul român, pun un epitaf moral, cules din Cimitirul Ghencea:

Aicea zace omul şi-ntreagă a lui fală, Priviţi-i neputinţa, sub piatra mormântală! Şi el a fost în viaţă feroce dobitoc, Mânca pe ai săi semeni, ca lupul într-o turmă. Mâncat va fi şi dânsul, în cele de pe urmă!

Voi termina această mărturie cu versurile nefericitului Eminescu: Şi când gândesc la viaţa-mi îmi pare că ea cură Încet, repovestită de o străină gură, Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea şi rid de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit demult!

220

Testamentul din morgă

Am fost eliberat de la Gherla la 15 noiembrie 1960, după câteva luni de regim alimentar TBC (de refacere). Ajuns la Craiova şi făcându-mi-se la cerere o analiză a sângelui la Spitalul nr. 3 din Craiova, mi s-au găsit 2.300.000 de hematii (normal, pentru bărbaţi, 4.500.000-5.500.000 de hematii).

POSTFAŢĂ

În urma celor aproape zece ani de închisoare la Canal, Jilava, Oradea, Timişoara, Gherla, supus unor inimaginabile torturi, sănătatea lui Remus Radina s-a degradat ireversibil, fiind necesară internarea sa în diferite spitale, timp de aproximativ şapte ani. Neclintită i-a rămas însă atitudinea fermă din decursul întregii vieţi. După apariţia mărturiei Testamentul din morgă (vol. 1) în paginile Cuvântului românesc, din Canada, precum şi transmiterea acesteia împreună cu "Proiectul de decret privind amnistierea foştilor deţinuţi politici români" postul de radio "Europa Liberă", Remus Radina a fost crunt persecutat de către regimul dictatorial comunist, căruia acest tânăr ofiţer de cavalerie din armata regală română i s-a opus deschis, cu mult curaj, încă de la început, anticipând bezna ce venea de la "răsărit". Iată un semnificativ document, în acest sens, emis de Serviciul de Contrainformaţii al Armatei, imediat după alegerile fraudate de comunişti în noiembrie 1946. Din el au fost extrase doar primele trei pagini ce înregistrează numele lui Remus Radina. (Vezi pag. 227 şi 228) * Citindu-i dosarul de securitate am insistat să publice unele documente din această mizerabilă "cutie neagră", pentru ca opinia publică românească să cunoască încă o parte din faţa

223

Remus Radina

ascunsă a diabolicei instituţii de tristă amintire. Remus Radina a acceptat. În ziua de 19.12.1979, Ministerul de Interne a emis o notă cu măsurile ce vor fi luate în cazul "Radu"("Rudi"), acestea fiind numele de cod date lui Remus Radina. Astfel, el va fi pus în filaj pe timp de cinci zile, vor fi interpuşi informatori, va fi urmărit la serviciu, va fi împiedicat să viziteze ambasadele unor state capitaliste, şi să se interzică pătrunderea în timpul şedinţelor de judecată a unor persoane care s-ar fi putut deda la acţiuni tulburătoare sau de aprobare a atitudinii lui Radina, luându-se în plus o serie de măsuri de urmărire a sa şi după arestare (Anexa nr. 1). În ziua de 20 decembrie 1979, a fost prevenită pătrunderea lui Radina în Consulatul S. U.A. (Anexa nr. 2). În ziua de 5.01.1980, Radina a fost urmărit tot timpul. A sunat de la un telefon public la nişte rude. Toate convorbirile au fost interceptate. În zilele următoare (26, 27 şi 28.01.1980) a fost mereu urmărit (Anexa nr. 3). În ziua de 25 ianuarie 1980, Ministerul de Interne a stabilit măsurile pentru cea de-a doua zi (26.01.1980), ce vor fi aplicate în timpul desfăşurării procesului intentat lui Remus Radina (Anexa nr. 4). La 13.02.1980 are loc pronunţarea condamnării lui Remus Radina la un an şi patru luni închisoare (Anexa nr. 5). La 22.02.1980, o sinteză a filajului lui Radina dintre 1218.02.1980. În ziua de 18.02.1980, un agent al securităţii a citit într-un carnet pe care urmăritul îl frunzărea într-un autobuz cuvintele: "sclavie", "Dumnezeu" şi litera "E", pe care a reţinut-o din numele filosofului stoic Epictet (Anexa nr. 6). La 03.04.1980, Ministerul de Interne a hotărât instalarea T.O. (tehnicii operative - adică microfon, etc.), la domiciliul lui Radina, pe data de 07.04.1980 (Anexa nr. 7). În Anexa nr. 8, apar fotografiile unor rude sau prieteni ai lui Remus Radina, surprinşi alături de cel urmărit în timpul filaju-

224

Testamentul din morgă

lui din aprilie 1977. Pe data de 14.04.1980 s-a comunicat public rezultatul recursului prin care a fost anulată condamnarea la închisoare şi transformată într-o amendă de 1000 lei. Se propune totodată plecarea în Franţa, pe timp de un an, a celui judecat, pentru un tratament medical (Anexa nr. 9). În drum spre serviciu, Radina, intrat în restaurantul dietetic "Mureşul", din strada Lipscani, ca să ia masa, a fost brutalizat de Ionescu Marcel, un fost coleg de liceu de al său, devenit agent al securităţii, ce l-a şi ameninţat: "Te împuşc, banditule!" La 10 mai 1980, Ministerul de Interne, Departamentul Securităţii Statului, face un istoric al atitudinii politice a lui Remus Radina, documentul fiind marcat cu stampila "strict secret" (Anexa nr. 10). Apoi se afirmă că urmăritul s-a întâlnit cu profesorul State Aurelian, fost prizonier în U.R.S.S., căruia i-a promis că va acţiona pentru publicarea în Occident a mărturiei autobiografice Drumul crucii (În timpul reeducării din 1964, State Aurelian, deţinut politic la Aiud, i-a replicat colonelului torţionar Crăciun: "Domnule colonel, dumneata lupţi să mai pui un grad pe umăr, iar noi luptăm să rămânem oameni!" Un alt deţinut care a asistat la acest schimb de cuvinte s-a apropiat de State şi i-a sărutat mâna în care îşi ţinea cârja. În anul 1983, atât State Aurelian, cât şi prietenul său Florin Fonea, fratele lui George Fonea, poetul prizonierilor români din U.R.S.S., au fost torturaţi în mod bestial de securitate, aşa încât la scurt timp după aceea au decedat amândoi). * Venit definitiv în Franţa, în anul 1980, Remus Radina a propus românilor din exil să se comemoreze Ziua Eroilor la înălţare – conform tradiţiei româneşti. Astfel, în cimitirul din localitatea Soultzmatt din Alsacia, unde dorm şase sute optezi şi şapte de soldaţi români, morţi în prizonierat în primul război mondial, ca aliaţi ai Franţei, s-a organizat un pelerinaj comemorativ. Pelerinajul anual s-a extins în curând şi în alte localităţi franceze

225

Remus Radina

(Dieuze, Haguenau, Labry, Buzy, Maubeuge, Assevent, Effiy, Rethel, Higny-l'Abbaye, Hirson). Cercetând arhiva cimitirului din Soultzmatt, Remus Radina a constat că acesta a fost sfinţit în 9 aprilie 1924 în prezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Nu este poate lipsit de importanţă să specificăm că Remus Radina s-a născut la 9 aprilie 1924. În Franţa, Remus Radina a iniţiat şi a înfiinţat Asociaţia Deţinuţilor Anticomunişti Români (A.D.A.R.). A organizat, totodată, zeci de manifestări anticomuniste în faţa Ambasadei României de la Paris. A protestat vehement, reunind numeroşi refugiaţi politici români şi străini în faţa Statuii Libertăţii de pe Sena, contra pactului Ribbentrop-Molotov. După evenimentele din decembrie 1989, odată cu politica de diversiune a regimului Iliescu şi încercarea trecerii forţate a Bisericii Ortodoxe Române din Paris (9bis, rue Jean de Beauvais) sub obedientul patronaj al Patriarhiei de la Bucureşti, Remus Radina s-a aflat printre primii apărători ai acestui ultim "bastion" al libertăţii româneşti din exil. De altfel, intransigent, Remus Radina a refuzat public decoraţia pe care i-a acordat-o Ion Iliescu. În spiritul de sacrificiu pentru libertatea semenilor, pentru credinţă, dreptate şi adevăr, Remus Radina şi-a transformat propria existenţă într-un adevărat martiraj. Cutremurătoarea sa mărturie, Testamentul din morgă, pecetluieşte rezistenţa unui întreg popor, idealurile şi neatârnarea conştiinţei naţionale sub teroarea comunistă. Ilie Mihalcea

TESTAMENTUL DIN URMĂ

Ideile din mărturia Testamentul din morgă, am început să le gândesc încă de la canalul morţii Dunăre - Marea Neagră, în lagărul Galeş, în anul 1953, când am făcut poezia Testament generaţiilor viitoare (publicată în volumul 2 al acestei mărturii). Le-am definitivat în anul 1958, în morga teribilei închisori Gherla, condusă de Petre Goiciu, criminal împotriva umanităţii, de o cruzime fără margini. Astăzi, când gândesc în ce măsură s-au îndeplinit aceste previziuni, pot spune că omenirea merge pe acest drum presărat cu mari obstacole. Democraţiile occidentale fac uneori sacrificii de sânge pentru a instaura democraţia în lume. Organizaţia Naţiunilor Unite, după o perioadă de stagnare, a început să-şi ia un nou elan. Independenţa şi egalitatea naţiunilor se fortifică. Creştinismul câştigă tot mai mult sufletele. Uniunea Europeană a devenit o realitate. România a fost primită în Uniunea Europeană şi luptă să iasă din marasm. Comunismul a luat, încă de la revoluţie, măsuri să-şi mai prelungească viaţa. Securiştii nu recunosc, încă, adevărul, că sunt nişte criminali, că aşa vor rămâne în istorie. În Franţa există un socialist, la Montpellier, care se zbate să instaleze statuia lui Lenin în acest oraş, în anul 2008! Ion Iliescu, format la şcoala odioasă a K.G.B., a făcut mult rău poporului român. El a venit în anul 1994, în ascuns, la Biserica Ortodoxă Română din Paris, cu intenţia de a pune mâna pe

231

Remus Radina

această Biserică, atât de opusă comunismului. Preotul Mihai Constandache, care a dus tratative cu Iliescu, a fost alungat din Biserică. După câteva luni, preoţi agenţi şi alţi securişti au atacat Biserica noastră, dar au fost respinşi. Acest atac seamănă cu atacul minierilor, ordonat de Iliescu. Din ordinul lui Iliescu, mitropolitul Corneanu, vechi agent al securităţii, cu preotul Constantin Galeriu (fost preşedintele Uniunii preoţilor democraţi din Prahova, încă din anul 1945, şi membru al grupului de reflecţie pentru înnoirea Bisericii, 19901992, împreună cu agenţii Justin Marchiş şi Valeriu Anania) şi cu preotul Simion Felecan, de la München, au fabricat şi instalat în Germania un "mitropolit", agent al securităţii încă din Facultatea de Teologie de la Sibiu: pe Serafim Joantă, despre care părintele Dan Miron, fost profesor la această Facultate, mărturiseşte că a fost un agent notoriu al securităţii, că-şi denunţa colegii care ascultau "Europa liberă". Instalarea lui Serafim a fost susţinută şi de Nicolae Stroescu-Stânişoară, fost director al postului de radio "Europa liberă", de Ion Ioanid şi de Ion Cicală, de la acelaşi post de radio. Stroescu este directorul revistei lui Serafim, DEISIS, încă de la primul număr. După ce a pus mâna pe toate bisericile româneşti din Germania, Serafim a instalat la Paris pe un anume Iosif Pop, ca "mitropolit". Acesta, fost ateu şi afemeiat, voia să se facă inginer de mine, dar la ordinul securităţii s-a făcut preot. Serafim a instalat în Statele Unite un alt "mitropolit", Condrea, care s-a extins şi în Canada. Acum pregăteşte un episcop pentru Roma: pe Siluan. Nathaniel Pop, fost preot greco-catolic la Roma, la ordinul securităţii a trecut la ortodoxie, pentru a pune mâna pe episcopia bunului episcop Valerian Trifa, din Statele Unite. Episcopul Cristea, de la Vatican, a mărturisit că Nathaniel a devenit agent al securităţii. Numit şi ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din Paris (de cine?), el a confirmat aici ca "preot-paroh" pe Constantin Târziu, deşi ştia că acesta a fost prins furând dintr-un

232

Testamentul din morgă

magazin la Vancouver, în Canada (vezi pag. 198-199). De aci a fugit, pentru a nu fi condamnat. Târziu, împreună cu diaconul Nedelcu, cu Horhat şi cu sora lui Târziu s-au făcut vinovaţi de orgii sexuale, pe care nu le-ar putea suporta hârtia. Ca patriarh al României, a fost "ales" Daniel Ciubotea, tot agent securist! Iubiţi tineri Români, după cum spune poetul Octavian Goga,

La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se-nchine; Voi singuri străjuiţi altarul Nădejdii noastre de mai bine.

Când eram de vârsta voastră, la 22 de ani, abia ajuns ofiţer de cavalerie, am fost chemat de secretarul partidului comunist din Câmpulung - Bucovina, care mi-a spus: "Intră în partidul comunist şi vei ajunge general!" Colegii mei care au intrat în partidul trădării, au ajuns generali. Eu am demisionat din armată şi am ales crucea. Sunt fericit de alegerea mea. Voi părăsi în curând această lume zbuciumată. Fac apel la sufletele voastre curate şi vă las cu limbă de moarte

TESTAMENTUL DIN URMĂ: măturaţi pe toţi cei citaţi mai sus, lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, trădători ai Domnului Iisus Hristos! Dumnezeu să vă binecuvânteze! Trăiască România!

Paris, 30 ianuarie 2008

File din DOSARUL DE LA SECURITATE

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4

ANEXA 5

ANEXA 6

ANEXA 7

ANEXA 8

ANEXA 9

ANEXA 10

Epitaf Acest creştin, Radina Remus, Intransigent ca munţii Hemus, Răbdă cumplit, în altă groapă, De libertate şi de apă. Fiindcă iubi pe Dumnezeu, Fu pedepsit ca Prometeu: În lanţuri şi-a făcut văleatul Şi ulii i-au mâncat ficatul. Fereşte, Doamne, crucea lui, De umbra trădătorului!

259