Dragoste in vremea holerei

coapsele de căprioară bătrână. Ea l-a primit cu bunăvoinţă, dar fără să se înfioare, fumând cu ochii închişi şi sorbind când şi când din paharul cu rachiu. Într-un târziu, când mângâierile i-au alunecat pe pântec, avea destul rachiu în inimă.

— Dacă tot e să facem prostii, spuse, măcar să le facem ca oamenii mari. Îl duse în dormitor şi începu să se dezbrace fără falsă pudoare, cu luminile aprinse.

Florentino Ariza se întinse în pat, cu faţa în sus, încercând să-şi vină în fire, neştiind nici de data asta ce să facă cu blana tigrului pe care tocmai îl omorâse. Ea îi spuse: „Nu te uita." El întrebă de ce, privind însă mai departe în tavan.

— Pentru că n-o să-ţi placă, răspunse ea.

Atunci el o privi şi o văzu goală până la brâu, întocmai aşa cum şi-o închipuise. Avea umerii zbârciţi, sănii căzuţi, iar pielea de pe coaste era palidă şi rece, ca de broască. Ea îşi acoperi pieptul cu bluza şi stinse lumina. Atunci el se ridică şi începu să se dezbrace pe întuneric, azvârlind hainele peste ea, în timp ce ea i le arunca înapoi printre hohote de râs.

Au rămas mult timp întinşi pe spate în pat, el din ce în ce mai năucit, pe măsură ce i se risipeau aburii beţiei, ea, liniştită, aproape abulică, dar rugându-se să n-o pufnească râsul din senin, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori dădea pe gât mai multe pahare de rachiu decât se cuvenea. Ca să le treacă timpul mai uşor, au început să vorbească despre vieţile lor atât de diferite, despre faptul neverosimil că se aflau goi în bezna unei cabine de pe un vapor eşuat, când mai firesc ar fi fost să se gândească la moarte. Ea nu auzise niciodată vorbindu-se despre eventualele lui aventuri cu vreo femeie, despre nici una măcar, într-un oraş unde se ştia totul chiar înainte de a se fi întâmplat cu adevărat. A comentat toate astea în treacăt, iar el i-a răspuns fără nici un tremur în glas: — Am vrut să-mi păstrez fecioria pentru tine.

Chiar dacă ar fi fost adevărat, ea tot nu l-ar fi crezut, pentru că scrisorile lui de iubire erau alcătuite în întregime din astfel de fraze, care nu convingeau prin conţinut, cât prin puterea lor de seducţie. Dar i-a plăcut curajul cu care o spusese. La rândul său, Florentino Ariza şi-a pus brusc o întrebare la care n-ar fi cutezat să se gândească până atunci: ce fel de viaţă tainică dusese ea în umbra căsniciei. Nu l-ar fi mirat nimic, ştia că femeile se comportă la fel ca şi bărbaţii în aventurile lor secrete: aceleaşi stratageme, aceleaşi inspiraţii subite, aceleaşi trădări lipsite de remuşcări. A procedat totuşi bine nepunând nici o întrebare. Într-o perioadă în care relaţiile ei cu Biserica erau destul de deteriorate, duhovnicul a întrebat-o din senin dacă îşi înşelase vreodată soţul şi ea s-a ridicat fără să răspundă, fără să-şi ducă până la capăt confesiunea, fără să-şi ia rămas bun, iar de atunci nu s-a mai spovedit nici la el, nici la alt preot. În schimb, prudenţa lui Florentino Ariza a primit o răsplată neaşteptată: ea a întins mâna în întuneric, i-a mângâiat pântecele, flancurile, pubisul aproape fără păr.

Spuse: „Ai o piele de bebeluş." Apoi făcu pasul final: îl căută acolo unde nu era, îl căută din nou fără iluzii, şi-l descoperi dezarmat.

— E mort, spuse el.

I se întâmpla mereu prima dată, cu toate, dintotdeauna, aşa încât învăţase să convieţuiască cu fantasma aceea: de fiecare dată trebuia să înveţe din nou, de parcă ar fi fost prima oară. I-a prins mâna şi şi-a pus-o pe piept: Fermina Daza i-a simţit bătrâna inimă neostenită bătând grăbită, cu vigoarea şi neastâmpărul unui adolescent. El spuse: „În chestia asta dragostea prea multă e la fel de rea ca lipsa de dragoste." A spus-o însă fără convingere: îi venea să intre în pământ de ruşine, era furios pe el însuşi şi ar fi vrut să găsească un motiv oarecare ca s-o poată învinui pe ea de eşecul lui. Ea ştia şi tocmai de aceea a început să provoace corpul lipsit de apărare cu mângâieri răutăcioase, ca o pisică jucăuşă şi tandră care găseşte plăcere în cruzime, până când el, nemaiputând îndura martirajul, a plecat în cabina lui. Ea a continuat să se gândească la el până în zori, convinsă în sfârşit că o iubea, dar pe măsură ce aburii alcoolului o părăseau în valuri lente, o cuprindea teama că el se supărase şi nu se va mai întoarce niciodată.

S-a întors, totuşi, în aceeaşi zi, pe neaşteptate, la ora unsprezece dimineaţa, proaspăt şi reconfortat, şi s-a dezbrăcat în faţa ei cu oarecare ostentaţie. Ei i-a făcut plăcere să-l vadă în plină lumină aşa cum şi-l imaginase pe întuneric: un bărbat fără vârstă, cu pielea smeadă, netedă şi lucioasă ca o umbrelă deschisă, cu păr lins şi rar la subţiori şi pe pubis. Avea arma înălţată, gata de atac, iar ea şi-a dat seama că şi-o etala dinadins ca pe un trofeu de război, ca să prindă curaj. Nici măcar nu i-a lăsat timp să-şi scoată cămaşa de noapte pe care şi-o pusese când începuse să adie briza din zori, iar graba lui de începător a înduioşat-o. N-a 166