Dragoste in vremea holerei

supărarea. El însă a simţit şi şi-a dat seama că trebuie să înainteze cu mai multă prudenţă, pentru că ea nu se schimbase, era la fel de reticentă şi neprietenoasă ca în tinereţe, deşi, între timp, învăţase să se poarte cu mai multă amabilitate.

— Vreau să spun, continuă el, că aceste scrisori sunt cu totul altceva.

— Toate s-au schimbat pe lume, spuse ea.

— Eu nu. Dar dumneavoastră?

Ea rămase cu a doua ceaşcă de ceai în aer şi-l pironi cu o privire care rezistase timpului necruţător.

— Ce importanţă mai are, spuse. Nu de mult am împlinit şaptezeci şi doi de ani.

Florentino Ariza a primit lovitura drept în inimă. Ar fi vrut să găsească un răspuns rapid şi bine ţintit, ca o săgeată, dar povara vârstei l-a copleşit: niciodată nu se simţise aşa de epuizat după o conversaţie atât de scurtă, îl durea inima şi fiecare lovitură îi răsuna în vene ca un ecou metalic. Se simţea bătrân, trist, inutil, simţea nevoia să plângă şi nu mai era în stare să spună nimic. Şi-au terminat cea de-a doua ceaşcă într-o tăcere străbătută de presimţiri, iar când ea şi-a revenit, i-a cerut servitoarei să-i aducă mapa de scrisori. Prima lui reacţie a fost s-o roage să le păstreze întrucât avea acasă copii făcute la indigo, dar imediat s-a gândit că o asemenea precauţie putea trece în ochii ei drept o ticăloşie. Nu mai aveau despre ce vorbi. Înainte de a-şi lua rămas-bun, el i-a amintit că ar putea veni marţea următoare la aceeaşi oră. Ea se întrebă dacă se cuvenea să-i arate atâta bunăvoinţă.

— Nu văd ce rost ar mai avea atâtea vizite, spuse.

— Nici nu m-am gândit că ar avea vreunul, spuse el. Aşa că a revenit marţi, la ora cinci, şi în toate celelalte zile de marţi care au urmat, fără s-o mai prevină, pentru că, după două luni, vizitele săptămânale deveniseră la fel de fireşti ca multe alte tabieturi ale lor. Florentino Ariza aducea biscuiţi englezeşti, castane glasate, măsline greceşti, tot felul de delicatese pe care le cumpăra de pe transatlanticele sosite din Europa. Într-o marţi, i-a adus fotografia făcută împreună cu Hildebranda în atelierul belgianului cu peste o jumătate de veac în urmă, pe care el o cumpărase cu cincisprezece centime dintr-un vraf de ilustrate vechi vândute cu grămada în Portalul Copiştilor. Fermina Daza nu înţelegea cum de ajunsese acolo, iar el nu-şi putea explica întâmplarea decât ca pe un miracol al iubirii. Într-o dimineaţă, în timp ce tăia trandafiri în grădină, Florentino Ariza s-a gândit să-i ducă unul la următoarea vizită.

Limbajul florilor făcea alegerea dificilă, mai ales că era vorba de o văduvă recentă. Un trandafir roşu, simbol al unei pasiuni înflăcărate, putea fi jignitor pentru doliul ei. Trandafirii galbeni, care, într-alt limbaj, erau aducători de noroc, exprimau în limbajul comun gelozia.

Cineva îi povestise odată despre trandafirii negri din Turcia, care ar fi fost probabil cei mai indicaţi, dar el nu putuse face rost de un răsad ca să-i cultive în grădină. Până la urmă, s-a hotărât să-i ducă unul alb, deşi trandafirii de acest soi nu-i plăceau deloc, pentru că erau insipizi şi muţi: nu spuneau nimic. În ultima clipă, de teamă că Fermina Daza ar putea face vreo remarcă răutăcioasă, s-a hotărât să-i rupă spinii.

A fost bine primit, ca un dar fără intenţii ascunse, care a îmbogăţit, într-un fel, ritualul zilei de marţi. Când el sosea cu trandafirul alb, pe măsuţa pentru ceai aştepta întotdeauna o vază cu apă. Într-o marţi, în timp ce punea trandafirul în vază, el i-a spus ca din întâmplare: — Pe vremea noastră nu erau la modă trandafirii, ci cameliile.

— E adevărat, spuse ea, dar intenţia era alta, după cum prea bine ştiţi.

Aşa se întâmpla mereu: el încerca să înainteze, iar ea îi punea stavile. De data aceasta însă, în ciuda răspunsului prompt, Florentino Ariza şi-a dat seama că nimerise ţinta, pentru că ea şi-a întors faţa ca să nu i se vadă roşeaţa din obraji. O îmbujorare arzătoare, juvenilă, de sine stătătoare, şi a cărei impertinenţă i-a răscolit Ferminei Daza dezgustul pentru propria-i făptură. Florentino Ariza a încercat să abată discuţia spre alte subiecte mai puţin stânjenitoare, dar gentileţea lui a fost atât de evidentă, încât ea a înţeles că se dăduse de gol şi asta i-a sporit furia. A fost o zi proastă. S-a gândit chiar să-l roage să nu mai vină, dar o posibilă dispută ca între logodnici i s-a părut atât de ridicolă la vârsta şi în situaţia lor. Încât a podidit-o râsul. Marţea următoare, în timp ce Florentino Ariza punea trandafirul în apă, ea şi-a făcut un examen de conştiinţă şi a constatat cu bucurie că nu-i mai rămăsese nici o urmă de resentimente.

Foarte curând vizitele au început să capete o incomodă amploare familială, căci doctorul Urbino Daza şi soţia lui îşi făceau când şi când apariţia, ca din întâmplare, şi rămâneau să 151