Harul îmbrăca asadar multe si felurite chipuri, de fiecare dată după cum era nevoie. Stiau Dumnezeu si bătrânul. Folosind pretextul acestor scatoalce, părintele Paisie mă împodobea duhovniceste din belsug, cu nespusă dărnicie, ca pe un principe. Dobândeam astfel o asemenea frumusete duhovnicească, încât mi se schimba până si înfătisarea; chipul meu devenea frumos, pasnic, fără nici o umbră de răutate si viclesug, întocmai ca al unui copil. Văzându-mă în astfel de împrejurări, o prietenă de-a mea care încă nu-L cunoscuse pe Hristos îmi spunea: -
Iar te-ai schimbat, te-ai făcut ca un copilas.
Eu stiam însă că bătrânul era cel care mă curătase si mă împodobise astfel. Din nefericire, patimile supravietuiau totusi în sufletul meu si mă trăgeau apoi iarăsi cu de-a sila spre obiceiurile rele, asa cum este tras catârul de căpăstru. Cădeam în mocirlă si îmi murdăream din nou vesmântul scump si strălucitor. Azvârleam fără minte în noroi pietrele pretioase pe care bătrânul le dobândea cu multă osteneală, durere, sânge si luptă duhovnicească, si mi le dăruia din belsug. Risipeam în felul acesta imense avutii duhovnicesti. Însă părintele meu iarăsi mă primea, iarăsi îmi tămăduia rănile, iarăsi mă spăla si mă împodobea cu vesminte de pret, îmi punea inel în deget (v. Luca 15, 22), mă înzestra cu vrednicie duhovnicească, fără să mai socotească faptele mele dinainte, fără să-si măsoare darurile. Aceasta nu s-a întâmplat numai o dată, ci de nenumărate ori. În cele din urmă mi-am venit în simtire.
Mă rusinam, nemaiîndrăznind să primesc astfel de daruri. Stiam că nu le voi putea păzi curate. Peste doar câteva zile urma negresit să le pierd, dacă nu cumva le pierdeam chiar în clipa următoare. Îi mărturiseam acest lucru plângând, dar el mă mângâia, îmi alunga amărăciunea si mă curăta iarăsi, fără murmur, fără zgârcenie, cu nobilă bucurie si prisositoare iubire. Se străduia uneori să-si ascundă multa dragoste, pentru a nu mă determina prin aceasta să mă simt cumva obligat. M-am dus asadar la părintele H., ascetul la care plănuiam să rămân ca ucenic. M-a găzduit câteva zile, desi îl vedeam nelinistit si precaut. Intr-o zi l-am întrebat: -
Părinte, mă veti păstra ca ucenic? Ce să-ti fac, copilul meu, cu atâtia demoni câti ai asupra ta? mi-a răspuns.
N-am înteles atunci prea bine ce se întâmplă si despre ce „demoni“ vorbea. Desigur, mă simteam în general foarte ciudat, dar atribuiam această stare experientelor intense pe care le traversasem în ultimul an. Refuzul, renegarea lui m-au întristat. Însă părintele Paisie mă primise, îmi deschisese iarăsi bratele sale, si aceasta îmi era de-ajuns. El mă iubea cu adevărat, indiferent dacă eram sănătos sau bolnav, frumos sau urât, puternic sau slăbănog, inteligent sau prost... El mă iubea întotdeauna, în orice conditii... Ce usurare! Ce mângâiere! Ce bucurie! Ce altceva mi-as fi putut dori?
MARII INITIATI AI INDIEI SI † CUVIOSUL PAISIE † — 147 / 246 — DYONYSIOS FARASIOTIS