Fundaþia culturalã Antares
220-221-222
Revistã de literaturã ºi informaþie culturalã
Anul XVIII / Iulie-August-Septembrie 2016 / 16 pagini / Director Corneliu Antoniu
Era o vreme cam ciudatã Paul Spirescu Era o vreme cam ciudatã cu zile reci ºi nopþi de smoalã când ne treceam copilãria ducându-ne cuminþi la ºcoalã ºi îmbrãcaþi în uniforme cãram cu noi pulberi de astre era, dacã-þi aduci aminte, chiar vremea tinereþii noastre parcã ºi astãzi mai þin minte cum doamna noastrã profesoarã ne-ameninþa cu note proaste ca sã citim „Viaþa la þarã” iar noi, câþiva bãieþi mai ºmecheri, mai rãsãriþi ºi mai golani fugeam la birt sã bem o vodcã de câþiva lei ºi câþiva bani
STRICT AUTENTIC ªcoala care l-a înlocuit pe Eminescu cu un numãr
FO
STÃ
CU S E N EMI
era o vreme cam ciudatã când ne tundeam militãreºte ºi ne pândeau miliþienii sã afle cine cum greºeºte când cu atâtea norme stricte care acum par desuete era aproape imposibil sã vezi buricul unei fete era o vreme cam ciudatã cu visuri mari ºi praf de astre era, dacã-þi aduci aminte, Chiar vremea tinereþii noastre...
Domnul Goya zâmbeºte… Noi, nu. Cât de mari sau cât de mici suntem, nu mai conteazã. Culturi personalizate. Cartele. Folosite, la nevoie, cu neo-rudimentarism. O uluialã continuã ne face inapþi sã mai decidem „ce” sau „cum”. Ne suntem datori ºi nu ne pasã, pentru cã uitãm sã ne pese, pe mãsurã ce suntem înghiþiþi de „cosumerisme“. Ce conteazã, cu adevãrat, a fost mereu dificil de judecat, dar de vreo douã decenii ºi jumãtate, pare imposibil. Axiologia se orienteazã dupã criterii, oarecum, stabile. „Reperele“ actualizate se desluºesc în oglinzile miºcãtoate ale unui „azi“. Între ele, presa… Presa ar trebui sã fie, în general, cea care „întâmpinã” faptul cultural cotidian în direcþia devenirii sale. Un semnal. Interpretarea acestuia realizeazã conturul unei „lumi“ proiectate provizoriu, conform pactulului figurativ… Educaþia, care ar avea rostul sã organizeze marcajul „direcþiilor“, este, mereu,
Adelina Pop
în „revizie“. Astfel încât, ne îndepãrtãm de „modelul tradiþional“, pe negândite… „Popoarele fericite nu au istorie“. Noi, de ce n-am fi fericiþi? Uitând. Cãscând. Este simplu: non-istoriile de azi creeazã „precedentul“. Un precedent copleºitor, diform ºi confuz, numit tranziþie. Stadiu tulbure, prin definiþie ºi, din acestã pricinã, discreþionar cu subiecþii sãi dezarticulaþi, altfel spus, cu noi. De mai bine de douãzeci ºi cinci de ani „tranzixtãm“. Oricât ne-am strãdui sã privim cu serenitate „minunile“ zilelor, ceva din adâncul mlãºtinos al existenþei noastre, ne împiedicã s-o facem. Interzis luminii ºi, chiar, iluziei sale: o metaforã a condamnãrii, la care ne raportãm simbolic, în notã personalã. Acest raport este suma unor culturi particulare. Particulare româneºti. De-ale mioarelor… (continuare în pagina 8)
cronica evenimentelor
2 Din viaţa Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România
poezie. Au participat întotdeauna oficialităţile Schimburi culturale şi lecturi publice Sub genericul „Să ne cunoaştem între noi oraşelor în care au avut loc lecturile publice. şi să ne citim cărţile” a avut loc, în zilele de 2-3-4-5 septembrie a.c., la Maliuc (Deltă) o
întâlnire cu membrii Filialei Braşov a U.S.R. Au participat: Nicolae Oprişan, Ionel Simota şi Adrian Munteanu. Au avut loc lecturi din creaţia proprie, partide de pescuit şi vizitarea Deltei. Totul, vorbim de cazare şi masă, a fost pus la dispoziţie de Fundaţia Sf. Sava condusă de preotul scriitor Sava Bogasiu.
Săptămâna Bibliotecii Adjudene În cadrul Săptămânii Bibliotecii Adjudene, ediţia a XXXIII-a, a avut loc lansarea volumelor: “Ca frunza în vânt” de Doina Popa, “Inorogul roşu” de Fevronia Spirescu, “Ion - patria mea” şi “Ofiţerul” de Adrian Botez. Lucrările au fost prezentate de Paul Spirescu (Adrian Botez) şi Fevronia Spirescu (“Ca frunza în vânt”). Volumul “Opera poetică” de Liviu Ioan Stoiciu a fost prezentat de Corneliu Antoniu: “Ca şi T.S. Eliot, Liviu Ioan Stoiciu este un fachir care însufleţeşte liric toate lucrurile pe care le atinge.” A citit din creaţia proprie Marin Moscu. În încheiere Corneliu Antoniu a susţinut conferinţa “Amintiri dintr-o copilărie pierdută”.
Turnirul de la Neptun În perioada 7-10 iulie 2016, poeţi din mai multe filiale ale Uniunii Scriitorilor din România au participat, în Vila Scriitorilor de la Neptun, la Turnirul de Poezie „Cununa de lauri de la Tomis”, ediţia a VI-a. Turnirul a adus în faţa juriului, din care au făcut parte Nicolae Manolescu-preşedinte, Gabriel Chifu, Alex Ştefănescu, Adrian Popescu, Traian Ştef, Angelo Mitchievici, 23 de poeţi din filialele U.S.R. Din partea filialei Sud-Est au participat Silvia Bitere şi Ruxandra Anton. Prestaţiile lor s-au bucurat de aprecierile audienţei. Câştigătorii desemnaţi au fost poeţii Mircea Bârsilă şi Leo Butnaru.
Festivalul Poeţilor din Balcani, Brăila, 2016 În acest an, zilele de 23 şi 24 septembrie au marcat un deceniu de existenţă pentru Festivalul Poeţilor din Balcani. Cea de-a zecea ediţie a fost organizată de Consiliul Judeţean Brăila, Biblioteca Judeţeană Panait Istrati şi Filiala Sud - Est a Uniunii Scriitorilor din România. Anul 2016 a revenit poeziei din Turcia, reprezentată de Firdevs Buyuykates şi Hasan Ozturk. Evenimentul a fost declarat deschis, vineri 23 septembrie, ora 17.00, prin alocuţiunile lui Corneliu Antoniu (Preşedintele U.S.R., Filiala S-E) şi Dragoş Adrian Neagu (Directorul B.J.P.I.). Au avut loc recitaluri de versuri în lectura autorilor: Ioana Greceanu, Mihai Gălăţanu, Daniel Corbu, Valentin Talpalaru, Iulian Grigoriu, Angela Baciu şi alţii. Volumele angajate în competiţie au fost apreciate de un juriu alcătuit din scriitorii: Daniel Cristea Enache (preşedinte), Ştefania Mincu, Corneliu Antoniu. S-au acordat premiile Balcanica pentru: Poezie Turcă - poetei Firdevs Buyuykates; Poezie Română - poetei Angela Baciu şi Premiul Special Balcanica - poetului Ioan Pintea. În final criticul Viorel Mortu şi scriitorul Corneliu Antoniu au prezentat antologia festivalului.
Redacţia
AŞA NE-A FOST SCRIS
Corneliu Antoniu invitat în Macedonia O întâlnire cu scriitorii din Bitola, Skopje, Ohrid. Timp de patru zile manifestările culturale au avut parte de un public numeros, iubitor de Colegiul redacţional Redactori interni: Constantin Gherghinoiu, Viorel Coman, Petru Iamandi, Adelina Pop, Viorel Dinescu Secretar redacţie: Simona Toma Tehnoredactare: Costel Melinte Redactori externi: Ion Dumitru - Germania Raymond Humphreys - Marea Britanie
A
A T N
S E R
Cei care vor să sprijine revista de literatura Antares sunt rugaţi sa contacteze redacţia la numerele de telefon: 0744.205032 şi 0236.413973.
Antares
După 17 ani de apariţie neîntreruptă revistei de cultură Antares, care apare sub egida USR, i s-a retras finanţarea din partea Primăriei Galaţi la sugestia unei instituţii care nu are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce numim generic cultură scrisă. Trebuia să se întâmple, trebuia să se confirme proverbul că la Galaţi literatura vie a fost, este şi probabil va fi persecutată de camelionismul administrativ. Blestemul căzut peste singura revistă profesionistă de literatură din acest oraş vine tocmai acum când îndrăzneam să cred că el, blestemul, a fost definitiv îndepărtat. N-a fost să fie aşa. N-au avut loc nici un fel de discuţii anticipate, nici explicaţii, nici aparenţe care să încerce să rezolve problema. Pur şi simplu ne-a fost interzisă existenţa. S-a dorit cu ardoare din partea,,cuiva,, dispariţia revistei (Galaţiul nu a avut în întreaga sa istorie nici filială a USR,
nici revistă de cultură sub egida ei) când căpătase personalitate şi audienţă recunoscute. Atât filiala USR cât şi revista de cultură Antares au militat pentru promovarea valorilor autentice şi solidarizarea lor în jurul USR şi acesta ar putea fi un motiv pentru care am devenit un brand recunoscut şi respectat, dar şi un pericol pentru impostori, frustraţi, ignoranţi. Pentru că nu vrem să fie pedepsiţi Galaţiul şi gălăţenii ca şi iubitorii de literatură de pretutindeni continuăm să tipărim cu greu fiecare număr de revistă încercând să supravieţuim aşteptând vremuri mai bune. Pentru că nu-i aşa: nu mor caii când vor dânşii! Corneliu Antoniu - Scriitor Cetăţean de Onoare al oraşului Galaţi
cronicã literarã
3
O baladă contemplativ melancolică, unică în poezia de azi: Negresa Virgină de pe Rio Costa de Dorin N. Uritescu
În rândul rafinaţilor trubaduri de azi şi de ieri apare un nume nou, Dorin N. Uritescu, care se remarcă în creaţiile sale cu harul imaginativ, reînviind imagini ale unor iubiri trăite în spaţii exotice sau autohtone inedite. Uşor fantaste, baladele erotice, prin anecdoticul prelucrat cu talent şi inteligenţă se apropie de alegorie. Plăcerea lecturii este produsă de îmbrăcarea stilistică bogată, cu măiestrie artistică a imaginilor care sunt relatări contemplativ melancolice. O baladă fermecătoare, în acest sens, este Negresa Virgină de pe Rio Costa: Pe Rio Costa e noapte străfulgerată… Printre genele junglei, firele lungi ale lianelor, Privesc hârjoana înşelătoare, de apă tulburată, Şi ascult chiotele viclene ale valurilor – Veşnica „palavras les flots” despre mirese – Cu întâmplarea stranie a virginiei negrese De la Boca del Rio Costa, îndrăgostită de-un alb. Din când în când, bolboroseala din vârtejuri Este întreruptă de răzgâielile perfide, Ale şopârlei gigant, în timp ce ucide Victimele înţepenite în vrejuri. Un refugiu, loc de cumplită ispită, În spatele meu stă în ierburi pitit, Făcut din ramuri de soc şi răchită… În faţa lui, Iámár frige o bucată Din capra de pădure astă-noapte vânată Şi plânge înfundat povestea ei tristă. Cu bronzul trupului scăldat de lumina jăraticului, Mă întorc spre ea ca o fiară rănită Şi mă apropii de intrarea bivuacului, Cu inima de dorinţi bântuită. Tabú este iubirea pentru negresa virgină Şi nu pot s-o duc pe niciun liman. Într-o coajă de nucă de cocos beau rom de cătină Şi mă afund în jungla de ierburi străină, Devenind dintr-odată un biet boşiman.
În primul vers se fixează locul desfăşurării epice prin reluarea din titlu a apartenenţei personajului feminin exotic, o negresă virgină, la spaţiul neautohton după denumire: Rio Costa unde este noapte străfulgerată. Epitetul străfulgerată, brăzdată de sclipiri, de lumini, de fulgere, preyintă o imagine nocturnă surprinzătoare, urmată de o metaforă inedită, genele junglei, care cuprinde şi-o personificare fără libret comportamental, fiind şi explicată: firele lungi ale lianelor. O superbă imagine vizuală se obţine prin adăugarea de note personificatoare hârjoana (de apă), ambele substantive primind determinante negative înşelătoare, respectiv tulburată şi (ascult) chicotele, de asemenea determinant negativ: viclene (ale valurilor). Pasajul poetic este construit pe o cumulare de figuri de stil care nu încarcă gratuit peisajul, ci
prezintă cu sensibilitate magia naturii, în afară de timp. Substantivul personificant chicotele (pl.art.h), pus pe seama mişcării ciudate a valurilor sugerând bătaia vântului sau impulsul curenţilor din adânc, redă plastic starea de reacţiune pe ascuns (a chicoti, a râde pe ascuns) sau a unor izbucniri zgomotoase, semn a unei observaţii / participări iritate a ceea ce se aşteaptă prezentat: „[…] întâmplarea stranie a virginei negrese // De la Rio del Costa, îndrăgostită de-un alb”. Metafora-personificare palavras des flot, în spaniolă, bârfa, cleveteala valurilor, expresie idiomatică în limba străină, sugerează petrecerea întâmplării exuberante, undeva pe malurile îndepărtat sudice, fierbinţi ale unei ape întinse. Nimic autohton, nimic obişnuit. Onomatopeea bolboroseala (din vârtejuri) prezintă imaginea sonoră stranie a locului, prin personificare, şi se asociază determinativ cu imaginea vizuală a vârtejurilor, a deplasării complexe de translaţie şi de rotaţie, funcţionând în aglomerările de ape curgătoare cu efectul binecunoscut al absorbirii în abisul acvatic a tot ceea ce este cuprins. Acest aspect este întrerupt, într-o manieră cinematografică, cu focalizarea – asociere surprinzătoare a unui detaliu zoodescriptiv – pe râzgâielile, (perfide) alintările satisfăcute, îmbuibate, desfătate cu valoare stilistică de personificare. Zoodescripţia are ca scop artistic hiperbolizarea unei şopârle inofensive autohtone ca un mutant gigant, feroce, plasându-l în neobişnuitul areal de junglă tropicală, prezentându-i şi victimele înţepenite în vrejuri (în timp ce ucide). Recunoaşterea de către alb a existenţei unui refugiu, prin semantica proprie şi figurată a termenului, loc de scăpare (de cine?), loc de adăpost (de ce?) loc al consolării, al mângâierii face din bivuacul ascuns de vegetaţia cotropitoare un azil al amorului. În această situaţie se pune pe prim-plan relaţia personajelor cu lumea, fuga acestora de indiscreţia socială sau de nerozia politică şi nu în ultimul rând de habotnicia religioasă (fiecare cu morala ei relativă), de intoleranţă etnică şi de rasă. Acestea toate aduc în istorie întâmplarea bizară a iubirii platonice, stranii, dintre o negresă şi-un alb. Construcţia: din ramuri de soc şi răchită apropie firav arealul exotic de cel autohton. Bivuacul, loc de cumplită ispită pare familiar negresei, fiind surprinsă într-o ipostază aproape domestic, întrucât, în faţa lui, Iámár frige o bucată din capra de pădure astă noapte vânată. Fragmentul poetic caracterizează indirect pe alb ca un spirit boem, nonconformist, de partizan pe cont propriu, vânător neautorizat, într-o perioadă de constrângeri inumane, impuse de organizatorii şi coordonatorii societăţii naţionale în acel moment.
Conştientizarea şi acceptarea forţată a situaţiei tragice pe care o trăieşte este redată de psihismul virginei într-o imagine poetică exemplară: plânge înfundat povestea ei tristă. Extravaganţa nobleţei reţinerii albului de la un gest erotic ca şi abţinerea negresei, relaţie nonconflictuală, păstrează într-un echivoc fantastic desfăşurarea epică fără punct culminant exteriorizat, dar pentru fiecare în parte unul interior de cele mai profunde, răscolitoare trăiri. Personajul masculin mărturiseşte pentru sine, gândit, neexprimat, efortul psihic şi de comportament pentru păstrarea curată, neconsumată, a iubirii. Pasajul descrierii poetice este brăzdat de un lirism autentic: Cu bronzul trupului scăldat de lumina jăraticului Mă întorc spre ea ca o fiară rănită Şi mă apropii de intrarea bivuacului, Cu inima de dorinţi bântuită.
Farmecul tabloului poetic nu este dat de folosirea unei metafore inedite, întrucât bronzul trupului este una banalizată, ci de noutatea asocierii acesteia cu lumina jăraticului care aureolează realitatea transfigurării artistice. De asemenea, comparaţia ca o fiară rănită, posibilă izbucnire, violenţă necontrolată, este o figură de stil comună, aparţinând limbajului familiar, este percepută până la ştergerea efectului negativ prin asocierea cu starea simultan trăită cu inima de dorinţi biruită prin retragerea în bivuac. Personajele sunt puse în situaţia de a înţelege imposibilitatea consumării actului eroic, legătura sentimentală se cristalizează reciproc acceptată la nivelul platonic impusă de un tabu – interesant găsit elementul lingvistic care să oglindească interdicţia cu caracter sacru a cărei încălcare ar atrage imediat sancţiuni de ordin magic şi, bineînţeles, social, politic etc. Starea vestalică, (negresa) virgină, este un element clar al restricţiei magice, care în tradiţie milenară, în situaţia încălcării ei, implică o sancţiune crudă cu caracter magic. Rafinamentul personajului masculin de a bea rom (băutură alcoolică produsă în teritorii îndepărtate prin distilarea melasei de trestie de zahăr – în fr. rhum, germ. Rum) autohtonizată prin determinantul (de) cătină (lat. catina, -ae) într-o coajă de nucă de cocos, într-o cupă extravagantă, confecţionată din învelişul unui fruct exotic, îl prezintă pe acesta ca pe un cuceritor vagant care face efortul de a ajunge la măsură şi disciplină prin iubire. Retragerea în jungla de ierburi străină ca o siguranţă a păstrării iubirii platonice produce asupra albului trăirea unei transformări existenţiale represive: devenind dintrodată un biet boşiman. Balada se încheie cu transmiterea acestei stări de tristeţe însoţită de dorinţa de singurătate a personajului masculin, imagine care se recordează poetic deplin cu cea a negresei virgine care rămâne în spaţiul natural de securitate, plângând înfundat povestea ei. Ion Necula
Antares
lector
4
Cum fandaxia învinge „sefeitatea”… sau ce liniştitor este să inventezi un tren în care urci şi mergi la nesfârşit!
În „Le Transperceneige”, o nuvelă grafică realizată în anul 1982 de către Jacques Lob, B. Legrand şi Jean-Marc Rochette, un tren fabulos salva, ca o nouă arcă a lui Noe, ce se mai putea din omenire, mergând non-stop pe o cale ferată aproape miraculoasă… Joon-ho Bong ecraniza povestea în anul 2013, într-o coproducţie denumită „Snowpiercer”, în care lumea săracă (din tren!) începe o revoluţie! Un astfel de tren apare şi în cel de-al doilea volum al trilogiei „Pragurilor”, o trilogie în care fantasticului i se dă ceea ce este al lui, ba chiar se pune accentul şi pe un fantastic al lirismului, punându-se baza pentru, bănuiesc, o serie de cărţi mult mai numeroase, care vor descâlci seducătorul ghem aruncat pisicilor care sunt cititorii din întreaga lume… Citesc şi torc, citesc şi torc! Şi aici nu este o aluzie la personajul Pisică, care nu se înnebunea după lecturi! Nu voi deconspira aici finalul trilogiei, mă voi opri doar la cea de-a doua carte, subintitulată, poate nu chiar „cuprinzător”, „Umbra-martor”… Pe la pagina 161, aflăm unde este Lia, personajul cheie – repet „cheie”, deoarece am mai scris şi în cronica la primul volum -: „pe botul locomotivei trenului din Gara părăsită”, ţinând în mâna dreaptă „trei bile din care una vorbeşte” precum Volkoff, cel care o crescuse pe Lia, fiind de fapt tot ceea ce mai rămăsese din Volkoff, iar în mâna stângă „un cufăr isteric şi fudul care a fost al stră-buniciii”, avându-i companioni pe Pisică şi pe Blatist, iar jos e o domnişoară dragon care conduce trenul… Cât de curând se va alătura şi dragonul Şarkan, conductorul, cel care se va îndrăgosti şi el iremediabil de Lia… Povestea lor imposibilă de dragoste este foarte bine… imaginată, cu mult umor şi subtil erotism.
Antares
Cufărul sau valiza aceea buclucaşă este un fel de turbincă a lui Ion Creangă! Ai în ea tot ce vrei şi ce nu vrei! Existenţialist-metaforic, trenul respectiv nu mergea mai nicăieri, fiind, în ultimă instanţă, un fel de capcană, sau , dacă vreţi, şi un fel de mănăstire-umblătoare în care puteai umblaspune rugăciuni la un nesfârşit oarecare! Şi aici putem spune ceva despre faptul că în carte există o religie obscură (pentru acele vremuri), în care se mai fac cruci, se mai invocă numele Domnului, dar este evident că este numai ceea ce a rămas din creştinism… La un moment dat, se va reuşi coborârea din tren – veţi vedea rolul său secret sau nu: „unii sunt luaţi din compartimente şi nu mai ştim nimic de ei, alţii înnebunesc, unii mor, unii sunt mâncaţi de ochilide”! -, atunci când se va face trecerea, printr-o luptă pe viaţă şi pe moarte, prin al doilea prag, o crevasă păzită de vameşii tavanci, un fel de pterodactili cu conştiinţă… Dacă în primul volum se punea accent pe colectarea, furtul de sentimente, acum minţile sunt cele vizate, iar în volumul trei, ups, n-am vrut să scriu asta, timpul este cel la care se atentează… Pe lângă întâmplările care se derulează în trenul în mişcare, în paralel aflăm despre ce s-a întâmplat, politic vorbind, în acel tărâm construit cu atâta migală de scriitoare: Consiliul se desfiinţase, legionarii mai că dispăruseră cu totul, Kor, fratele Liei, a apus mâna pe putere şi se comporta ca un împărat roman nebun, gen Nero ori Caligula, demn de vreunul din „Urzeala tronurilor”, cu noua sa gardă alcătuită din „uri”, piaţa neagră a colectorilor, repet, de minţi acum, era dominată de un misterios Liliac tomnatic, „adio ligă, oreade. Kraborii sunt în vacanţă, toată lumea râde şi numără morţii. Nu mai e ce a fost şi nici nu ştiu ce aţi vrut să fie.” (p.19) Nici Crius, celălalt personaj cheie (cel care trăise cu Lia o teribilă poveste de amor!), nu mai este ce a fost, este împărţit în două-trei partiţii („trei” se afirmă în carte, şi enigma este descifrată, măcar parţial, în volumul al treilea), Doina Roman jucându-se platonic cu mintea omului (respectiv şi nu numai!): „grosul”, cu tot cu memorie ajungea în capul unei maimuţici violet, de culoare violet, nu numindu-se astfel, iar Carcasa beneficiind de minimum de minte… Aşadar, minţi, inimi (inima Liei era despărţită şi ea de… Lia, fiindu-i păstrată de către Kor, întrun adânc de ape!), sentimente, relativitate, spaţiu şi timp „depersonalizate”, gata să fie „fentate” prin praguri, că nu este numai unul, o lume intrată într-un taifun, unde mai păstrează ceva ordine un personaj precum Cap de Ceapă (greu de descris, dar bun frate cu Liftul acela ciudat ori cu Cufărul, ori cu un Ponton de găsit în volumul trei: „ un vrej de culoare movuliu-scârbit, spre indigo, se arătă mai întâi ca o ceapă de apă uriaşă, se prelinse cu trupul vegetal din care răsăreau muguri, se retrăgeau iar la baza lor, ca prin
orificiul unei balene ce respiră, un jet mic de apă verziue făcea clăbuci la fiecare creangă care pulsa crescând şi se stingea deopotrivă” ş.a.m.d., e doar începutul descrierii a ceea ce putea fi sau deveni acest, iarăşi, personaj misterios, un fel de agent dublu), ori simicovii, care protejau labirinturile subterane şi puteau fi confundaţi cu fulgere globulare… Desigur, pentru simicovi, ochilide, oserpi ( personaje importante în volumul al treilea!), beise, bicrami, bruhi, copaci doică, plângători, fiboşi, gefi, grasseni, mestecători, juhe cu moţ, krâci, kermani, seniorii timpului, iarba viermelui, secerători, autoarea a făcut bine că a iniţiat şi un dicţionar, de găsit în finalul celui de-al treilea volum! Poate şi pentru personajele principale (şi nu numai) ar trebui schiţată o astfel de prezentare şi n-ar strica nici nişte hărţi, precum în „Hanganu” lui Marian Coman, o altă proiectă trilogie, cu care putem compara „Pragul”, cel puţin din câteva puncte de vedere… Revenind strict la volumul al doilea, regăsim unele dintre personajele din primul, precum Kat şi Algar, din nefericire Kat, o.k., nu spun, păţeşte ceva, iar inima Liei nu o va vindeca cum trebuie, după inima Liei umblă mulţi, Neell şi Oz 8strict acum nu mai ştiu din ce neam fac parte!) vor avea ceva acţiune şi ei, se vor pregăti nişte răscoale împotriva tiraniei lui Kor, una va avea succes, Alk, tatăl natural al Liei şi al lui Kor, un vrăjitor demn de a fi un alter ego al lui Saruman, că tot băteam apropo şi la Tolkien, va fi şi el învins, iar toată acţiunea pare să conducă spre dialogul despre blazare dintre Crius şi Lia, care se reîntâlnesc, în sfârşit, dar iubirea lor nu mai pare să fie ceea ce ar trebui. Zice Crius: „Am nevoie de somn, de linişte, în fond am salvat omenirea o dată împreună, atât! La ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Şi ce va da un om în schimb pentru sufletul său? Tu îţi mai vrei inima?” Lia: „Da şi nu, nu mai vreau dragostea, am suferit destul, mi-e mai bine aşa. Doar ca să pot vindeca aici, pe lumea asta, da, o vreau.” Crius Carcasă: „Vezi? Vom fi foarte bine – tu, fără inimă, iar eu, fără minte.” (p.324) Personajele se adună, formează o ceată precum cea a lui Dorothy, în drum spre Oz, dacă tot avem un personaj Oz, se pregătesc să ajungă la Agenţie, pentru a se lămuri asupra viitorului (omenirii), chiar dacă Lia „simţea zădărnicia până şi în firele de păr”, totuşi ea va trebui să-şi asume conducerea lumii inventate de către Doina Roman ( Lia „guverna cu mâna de fier a lui Şarkan”), până se va construi al treilea prag, un clopot uriaş din sticlă, şi atunci vor porni acolo, în lumea paralelă, şi poate enigma Stăpânului, a Agenţiei, a Seniorilor Timpului va fi cunoscută şi de către noi… Şi poate vom fi salvaţi! Ca specie… a.g.secară
(Doina Roman, Pragul 2 - Umbra martor, Ed.Tracus Arte, 2015)
poesis
5
Darie Lăzărescu Cuminţenia de toamnă după Bacovia A orbi frumos
ţi-aminteşti ce frumos preacurveam cu inima noastră/ În întuneric se petrec lucruri şi câte nopţi ne-am legănat turmentaţi incredibile: în trapezul celest sufletul deapănă întâmplările de în aplauzele mulţimii însetate de peste zi/ sângefata din vis se visează prinţesă/ şi cum mai cântam barca pe valuri/ orbul pipăie lumina dintr-o altă viaţă/ zaraza/ câţiva inşi se caută dar nu se găsesc încăibăraţi sub felinarul roşu de la tanti Elvira o/ întunericul mai poate-nflori o dată şi încă o dată şi iată acum mă lepăd până când cerurile se vor sparge-n de acest trup al meu/ poate să ningă ferestre/ un veac cu licurici şi greieri/ până când mirosul poate să plouă fără sfârşit în de pământ proaspăt întors Macondo/ al părului tău în neadormire târgul nostru natal îmi va spune pre limba lui că nu se ştie Ce se vede prin globul de cristal dacă ni se va mai întâmpla al cetăţeanului Kane cândva să orbim aşa de frumos În oraşul-n care nu plouă ca în acest final fericit de trei ori pe săptămână un actor se poticneşte Împuşcături sonore pe nişte scări care nu duc nicăieri/ castanele căzând pe iubita oricum nu-l mai aşteaptă parbrize de luxcu mâncarea caldă de cartofi/ toamna e un vânător fanat valiza stă cuminte la uşă/ cu o crizantemă de mort vecinii spionează la revercurioşi la culme dacă personajul crapă uite-l cum vâsleşte prin ceţuri/ în actul al patrulea/ cum îşi aprinde pipa dincolo de vizoare din spumă de mare o mie de ochi (ce n’est pas une pipe) savurează deja evenimentulcum ridică şi strânge la piept ce bine/ sărbătorile pot veni puşca- un copil cu lacrimi de sânge al nimănui nu plouă Voi părăsi acest trup al meu dar ninge frumos ca-n globul de cristal ca pe o cârciumă prietenoasă al cetăţeanului Kane/ în care zilnic mi-am băut minţile până plămânii se chinuiesc să respiremi s-au acum împleticit absolut toate drumurile către ninge să ni se spele casă/ absolut toate păcatele/ drumurile cu amici şi complici geniali/ printre blocurile gri cu care ocazie te-am întâlnit creşte încet dar sigur chiar pe tine Leone catedrala albă a mântuirii neamului
Ne tot plimbam pe Strada Picioarelor Neliniştite/ apoi coteam la stânga pe fundătura Tourette/ prin faţa Tribunalului Inimilor Sfărâmate ne holbam la vitrinele cu samovare coclite şi fiare de călcat/ ne iubeam disperaţi ca şi cum ar fi fost pentru ultima oară în viaţa asta a noastră (într-un terariu obscur un piton îşi mistuia prada ingerată acum un veac) dragilor/ vă spun eudacă melanholie nu e/ nimic nu e Madlenă Tocmai îmi spălam mâinile de culoarea culoarea oranj a zilei de ieri când cineva a început să-mi dicteze la telefon oarece extemporale de dragostedegeaba-i explic că nu e moral/ că timpul meu s-a cam dus dracului odată cu ultimul poem de duzină/ că am lipsit nemotivat la ultima licitaţie de mobile şi dureri uzateauzeam cum inima ei bătea în rafale/ în timp ce inima mea făcea salturi mortale/ şi brusc palmele mi s-au colorat intens în cel mai frumos roşu veneţian vergissmeinicht mi-a mai spus după care fireşte- a închis: numărul apelat era inexistent/ reveniţi
Antares
cronicã literarã
6
Un şaman de lume nouă Ion Manea
Are 40 de ani, e bucureştean, dar şi un pic gălăţean, a studiat filosofia, se prezintă cu un masterat în Teoria Literaturii şi Literatură Comparată şi se pare că are ceava foarte serios de spus în Poezie. Octavian Mihalcea s-a înscris până acum în literatura română cu volumele Bărbatul artei sângerează fluturi, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004, Flagel, Editura Tritonic, 2008, Epicriza, Semne, 2011, Poezii, Antares, Galaţi, 2012, Bestii şi basme / Brutes et contes, Eikon, Cluj-Napoca, 2014. Cu aceste cărţi şi mai ales cu ceea ce se cuprinde sub pojghiţa subţire dar sugestivă a titlurilor, Octavian Mihalcea a sărit din paradigmă şi s-a înscris pe o orbită proprie care cel mai liber şi mai expresiv îi urmează propriilor concepţii despre lume şi poezie, despre univers şi spirit, despre lumină şi umbră. Iar atunci când umbra devine „de fier”, cum se întâmplă în cel mai nou volum al său, zicerile sale (poetul renunţă la versul în sens generic) capătă o aşa de teribilă putere de esenţializare a rostirii, încât, în numai câteva rânduri, pot oferi schiţa unei întregi microlumi, al cărui sens trebuie (după preferinţa cititorului) fie decriptat, fie perceput ca atare, adică în nuditatea sa primordială: „Până atunci... umbra de fier! Ploi vechi la margine de tunet, veritabile călătorii, chiar primejdii. Figura cercului ia chip miraculos. Prin tunel arde spectacolul pictat fără trup.” (Umbra de fier, p. 65). Este clar că Octavian Mihalcea riscă enorm la graniţa dintre poezie şi filosofie, preferându-l mai degrabă pe Hegel decât pe Dante, iar problema care s-ar putea pune în receptarea mesajului liricii sale este aceea a probabilităţii ca el nici să nu vrea să fie receptat încă, întocmai ca lumina care vine din îndepărtate galaxii şi care exprimă o cu totul altă origine şi o cu totul altă esenţă decât ne putem închipui noi, muritorii şi cititorii de rând, atât de puţin iniţiaţi în profunzimea aproape intangibilă a teoriei relativităţii... În plin siaj neoavangardist, vânătorul de esenţe, sau, şi mai sugestiv, creatorul de noi esenţe, priveşte poezia dintr-un unghi aproape imposibill şi inabordabil prejudecăţilor noastre: „Poezia trezeşte oricând culoarea ochilor. Artificiu la o scară deloc oarecare. Porţelanul va zbura pe o mare spirală de argilă arsă. Căi fără reguli. Aşa cum se ştie, aici, topoarele vor fi mereu violete. Tăioase trupuri sub pendulă. E aşteptat steagul altor ochiri. Pelicanul viitorului regal. Inel sub formă de trandafir.” (Efect, p. 19)
Antares
Octavian Soviany vedea în această manieră de redefinire a liricului o intersecţie de sisteme, considerând că la Octavian Mihalcea „...discursul, deloc obişnuit, deloc banal, e generat de intersectarea a două tradiţii poetice: una, mai veche, cea a suprarealismului, alta, de dată mai recentă, cea a textualismului sau a unei poezii a poeziei, caracteristică neo-avangardei postbelice”, dar este de remarcat că, în chiar această posibilă situare istorică, nu ar trebui deloc exclus apetitul evident al poetului pentru crearea de noi forme şi de noi limbaje, până întratât încât acestea să se constituie într-un nou mod de a percepe şi a concepe Poezia. Şi argumente ar fi destule. Este suficient să se ia în considerare renunţarea la matricea lirică, şi clasică, şi modernă şi postmodernă şi recursul la discursul sibilinic, cu puternice nuanţe de criptic, mister, ocult, profetic, sau vizionar, toate laolaltă, foarte aproape, cel puţin dintr-o anumită perspectivă, de zicerile nostradamice, numai că la Octavian Mihalcea nu trebuie să decriptezi, ci să construieşti cu propriile mijloace şi cu propria imaginaţie, pe schiţa matricială oferită. Toate cele 71 de poeme (cifra însăşi, dacă nu e întâmplătoare, ar putea conţine nuanţe de mister) fac o remarcabilă economie de spaţiu (unele sunt chiar de doar trei rânduri), de cuvinte şi necuvinte şi mai ales de verbe, adesea eradicate, aşa încât de cele mai multe ori ne aflăm în faţa unor sentinţe existenţialiste sau (şi) axiologice, dincolo de care cititorul este aproape obligat să imagineze, să cerceteze, să închipuie şi să prefigureze, pentru că, altfel, ar trăi frustrarea din faţa zidului inexpugnabil şi nu libertarea de a putea descoperi şi inventa „... noi învăluiri, alte puneri în scenă” şi, mai departe, în acelaşi poem, şi aceea de a putea alege: „Ar putea fi şarm, ton imnic, subtilitate. Prăbuşire în istoria ochiului fundamental mărit.” (Noi învăluiri, p. 5). Dintr-o altă perspectivă însă, Octavian Mihalcea pledează – alături de Mircea Eliade, am îndrăzni să afirmăm – pentru resacralizarea lumii, sau, şi mai exact, pentru naşterea unei alte lumi care să se definească ab initio în sacrul şi ritualitatea de care are nevoie pentru a supravieţui în noua criză a moralităţii absolute. Nu întâmplător este invocat şamanul, magul primordial, filosoful absolut şi psihiatrul generic: „Doar şamanul dansează frenetic lângă Apolo cel prea părăsit sub Lună.” (Captivitate, p. 7). Acest „ritm la marginea lumii” (Tot către limită, p. 8) ar putea fi foarte apropiat de definirea esenţei poeziei lui Octavian Mihalcea, mai ales că viziunea cosmogonică este adesea definitorie pentru susţinerea discursului: „Deplasare, deplasare, treptat alte cruste din univers. Consecinţa fugară soseşte cu mereu diferite detalii. Vitrina unui timp născut demult. Mişcări străine însoţesc vigoarea fragmentului. Pulbere albă pe negre păsări.” (Demult, p. 46). Mai mult decât atât, poezia însăşi poate fi (re)definită în aceste dinamice repere
cosmogonice: „Ambiguitatea evidenţiază prima direcţie secretă, stare sufletească transparentă lângă meridianele enigmei (muzica stelei aşteptate să se nască). Iernile vor evada târziu. Luna contra soarelui. Regim liric” (Regim, p. 58). „Muzica stelei aşteptate să se nască” – această superbă formulare care aproape că trimite gândul spre „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă...” – este punctul de plecare şi totodată punctul terminus al aventurii poetului în lume. Muzica se aude, dar steaua nu s-a născut încă. Şi ce-ar putea fi atunci, o cosmogonie întoarsă pe care vrea s-o sugereze autorul sau o manieră personală şi exrem de discretă de a-şi defini propria Poezie, ale căror divine acorduri se aud deja dar care nu s-a întrupat încă din Nefiinţă? Dificilă întrebare. Este foarte uşor să-l extragi pe Octavian Mihalcea din noianul experimentelor lirice de tot felul, el nici nu vine, de fapt, din zona aceea, el se pare că a intrat în poezie pe uşi cu înscrisuri apoloniene, sau pur şi simplu s-a „format” în urma unui big-bang personal inevitabil, pe de o parte, inimitabil pe de altă, ceea ce, oricât de multe contraargumente s-ar naşte, îi conferă titlul de poet adevărat, unul dintre aceia care se simt de la distanţă şi care se relevă cu mult mai mult decât aşteptările prin apropierea sistematică ulterioară. Aşa ni se relevă ca un poet la graniţa subtilă între a fi sau a nu fi, căţărat pe cumpăna lumii şi privind cu candoare spectacolul ce i se oferă lui şi numai lui. „Câteodată poetul nu mai există” – scrie el. „S-a retras cu tăcerea aproape. Şlefuiri captive ale vidului. Cu palmele goale e împins fluidul armurilor.” (Cheaguri, p. 70). Din mega-perspectiva sa, poetul nu mai poate fi un simplu aed, el devine şamanul, magul, filosoful, prezicătorul, vindecătorul, iar leacul lui miraculos se cheamă pur şi simplu poveste. „Într-o geografie înclinată respiră ştiutele arome. Robia marilor fantasme. Din când în când scriem poeme sepia. Definitiv, poetul pictează poveşti. Aşa cum ne-a obişnuit.” (Poetul pictează poveşti, p. 25). Într-un poem ultrascurt, de numai două rânduri şi jumătate, intitulat Abur, o imagine – „Inima florii atinsă ritmic” – ar putea sugera cel mai bine esenţa poeziei lui Octavian Mihalcea. Mulţi dintre posibilii lui citiori s-ar putea să nu-l înţeleagă şi să se retragă politicos din faţa universului său poetic, ca din faţa unui palat mult prea sofisticat şi exrem de ferecat. Nostalgia versurilor clasice („ce din coadă au să sune”) sau a discursului sufocat de reguli şi epitete nu sunt chei pentru accesul spre dialectica „umbrei de fier”. Octavian Mihalcea defrişează o altă cale a poeziei şi nu numai că rămâne, totuşi, în ea, respirând firesc şi onorând-o, dar o şi pregăteşte pentru alte timpuri şi alte înfăţişări, în care şi sub care „inima florii atinsă ritmic” să producă emoţiile estetice ale veacului ce va veni. Octavian Mihalcea: Umbra de fier, Editura Semne, Bucureşti, 2016
tinere talente
7
Codruţa Teodoriu bucăţi “Nici la turtă dulce nu mai pofteşti... şi când râzi, faci curcubeu în cerul gurii” I. sufletul merge în sens invers şi se face silă, mi se face plin am fumat până n-am mai putut n-am spus nimic nimănui m-am înecat şi limba mea cerşea un sărut scârbe de oameni, oameni frumoşi norcoc cu tipul de la radio la jumătatea drumului învăţătorul mi-a spus că lumina mă aştepta i-am mulţumit, prea multe nu mai erau de făcut pe pământ uitasem doar aragazul deschis pot să mă întorc? am întrebat să întorc butoanele mentorul a lăsat capul în jos, a făcut un semn cu mâna ştiam că nu am voie oricum mi-am spus: oricum îl vor închide vecinii căci am ţipat şi felină leşinase cum e pustiul tău şi raiul meu, felinarele clipeau. II. straşnică noapte la cafenea mă aştepta, am plâns niciodată nu mă aşteptase nimeni, am aşteptat şi eu nu ştiu de ce... cam juma’ de oră îmi făceam griji pentru tine noaptea trecută şi s-a făcut frig ştii cum e, cu frigul ăsta de noapte, cu frigul ăsta de toamnă aveam rostul meu, ce liberă mi se păruse fata din cărţi «eşti din cărţi, o poveste de fată» era între noi ceva visător şi al naibii de plăcut doar că la prima ceartă (lulu, draga de ea) am stricat totul, mi-a fost ruşine, ea s-a simţit cumplit de rău se întâmplase prima dată, Billy Idol îmi cântase la 18 să fac ce îmi doresc la şaişpe... prea târziu bătrâne, am râs a pustiu i-aş fi dat flori şi aş fi copleşit-o cu drăgălăşenie de copil.
infinit “es” «Ce a fost cu tine haios şi ce a fost sexual şi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca franceză sunt ca un anotimp încheiat». M. Cărtărescu, «La o artistă» Pe parchet zăcea tabachera, cu două infinituri rupte pe sfert. - nu mai fumez, doar joi mai trag câte o veşnicie, ai spus. - oh. dragule! dar joi, ce departe e joi. cobor din pod clasorul şi-mi amintesc de noapte din bibliotecă cu eva. am zâmbit de fiecare dată când mi-am amintit ochii ei de jais. Şi-n dezordinea ta,de tânăr sălbătic miroseai a rom, şi-n odaie persistau acordurile de sfârşit ale rebelului Kurt; 27. - ia un loc oriunde,mi-ai spus. eu aş fi vrut să rămân lângă tine o viaţă.
conjuctiv “Cause you’re my fella, my guy” ... nirvana - sau fericirea totală. 2.21 a.m. stau pe genunchi şi privesc stelele. stau pe genunchii zdreliţi pe care în somn îmi aşez visele. dorian gray în vârful unghiilor. îmi desfac împletitura stângace. îmi alunecă trupul de- a lungul zidului rece. îmi las capul pe spate. fragil. kurt cobain. lent. îmi muşc buzele. sau mateescu de la a douăşpea. nebun de ciudat. adamic.
Lămâie «Un ceai pentru Ioana,nu e pretenţioasă...» Şi pentru că am zâmbit, ai zâmbit şi tumatur şi aproape nepământesc balade rock, drumul către eden macii şi inelele pe vreme de secetănoaptea cu geamurile pătrate în cer mansardele cu ploi... - Balzac sau Flaubert? - Doamna Bovary... [...] Şi pentru că ai zâmbit, am zâmbit şi eustangaci şi aproape frumos blues şi jazz, înotul către miazăzi zmeul şi «râşii de vară»dimineaţa cu poezie, orizontul marin pereţii cu tapetul în flori... - Rose sau Lennon? - Rose, fără nicio îndoială... [...]
Bach «locul meu nu e casa aceasta. locul meu nu-i aici» la farmacie mirosea a flori de zarzăr şi a caişi de abia înfloriţi râdeam ca o idioată la gândul că ai fi putut să-mi strângi mână, să-mi leg sufletul de sufletul tău am dat înapoi ca de fiecare dată îmi pierdusem unul dintre cercei «ce frumoasă este fata aceasta» casa cu păpuşi şi cutiuţele muzicale dădusem ultimele examene, rezultate excelente niciodată n-au fost «ce tâmple cuminţi, copiii aveau» şi cum îi adoram de pe muchia imensului hotel; bach şi ploaie în cea mai frumoasă dumnezeire, în lumina becului portocaliu
Slăbiciunile şi cei 14 salcâmi de la pânze, aproape 14.
Antares
cartea de poezie
8
O LUME DESCHISĂ Debutul volumului Silviei Bitere, Să spunem puţin lucrurilor pe nume (Limes, Cluj-Napoca, 2016), creionează sensibile întrepătrunderi ale nemărginitului imaginar cu ecourile primilor paşi, într-o lume deschisă experienţelor pline de sens. E (de)clamată primordialitatea stării poetice, a particularizantelor date interioare, conferind individualitate dacă vorbim despre o implicare adecvată. De aici decurge şi acest enunţ, aproape cu valoare apodictică: „nimeni nu are dreptul să pătrundă/ în teritoriul viselor mele/ să modifice structura visului meu/ va fi dat în judecată/ un infractor care pătrunde în casa poetului/ să-i curme visul va fi dat în judecată/ pentru furt calificat/ îi voi reteza din elanul de a mă invada/ nimicit îmi va cere îndurare în genunchi/ nu voi ierta/ căci în patria mea nu accept tâlhăria/ ori crima cu premeditare”. E vorba despre diverse ieşiri din uneori atât de nivelatoarea „normalitate”, totul pentru marcantul triumf al excepţiilor. În visul sufletului poetic se petrec cele mai accentuate depăşiri de nivel. Cu nedisimulată ironie, destructurarea realităţii aduce cu ea imagini „plutitoare”. Condiţia lirică va fi asimilată unei umbre secţionate, purtătoare de sensuri adânci: „care meserie să-ţi fie dată pe lumea asta/ şi tu să-i spui: poet!/ să te încurci în păsările cerului să le hrăneşti din plisc/ să le dai drumul în cerneală/ să zboare bezmetice
şi frumoase/ frumoase până la culoarea ruptă din soare/ apoi să strigi: poetul!/ şi umbra lui să se desfacă în două”. Silvia Bitere evocă iubiri spiritualizate, mari plecări spre enigmatice potenţialităţi, „tristeţea lucrului în sine”, dar şi un gest cu valoare radicală: „pe lumea asta nu există regrete”. Registrul nocturn conferă un evident filon suprareal acestor versuri ce se abandonează metamorfozelor. Valorile sufletului sunt încadrate unui joc dezinhibat cu sintagme poetice adorând libertatea. Pentru „a spune puţin lucrurilor pe nume” e necesară o doză considerabilă de autenticism, chiar dacă acesta are drept fundament flagelanta solitudine. Dar peste toate, ceea ce contează la nivelul trăirii poetice e „starea”: „nu de multe ori când am intrat în starea de poezie/ am alergat după ceva de scris/ să pun jos pe hârtie starea/ să nu rămân cu ea în gând/ s-o împart cu voi/ nu de multe ori mi-am lăsat frunza de varză deoparte/ carnea plămădită cu trudă pentru sarmale/ sau ciorba dând în clocot pe foc/ nu de multe ori vă spun dragi prieteni/ care îmi sunteţi/ am băut puţină horincă înainte/ şi am scris direct din măr/ şi nu am băut suficient/ ca să nu termin sarmalele şi nici ciorba/ căci în viaţa mea ar fi murit oameni fără mine/ de dragul meu/ şi copilul m-ar fi certat pentru poezie/ şi nu am vrut să mă certe nimeni pentru poezie”. Perisabilele detalii cotidiene nu pot escamota
perenitatea celor cu adevărat importante. Suprarealitatea afişată uneori poate contribui la pregnanţa textelor Silviei Bitere. Cu valoarea certitudinii, „memoria revenea încet la cursul de anatomie/ omul este un ochi uriaş dragii mei/ străbătut de văi şi oglindit în ape tulburi/ în cele din urmă se retrage în pământ pentru odihnă”. Căutarea va fi mereu la fel de febrilă. În felul acesta se apropie parcă mai mult miezul idealurilor. Inevitabil, intervine şi vibraţia nostalgică, însoţitoarea multor aserţiuni din volum. Octavia Mihalcea
Domnul Goya zâmbeşte... Noi, nu. (continuare din pagina 1)
Condamnaţi la individuaţii obscure, ne trăim poveştile spălăcite cu un soi de resemnare… încă nu ne-am eliberat fiinţa obişnuită cu „umbra". Angoasa pierzaniei, „bietul om sub vremuri" mitocăneşti, perpetua gâlceavă mahalagească, pe care unii ne-o servesc drept mostră de „înţelepciune", îmbolnăvesc, până „la pragul de alertă", blânda noastră cultură… Exact ce ne trebuie, pentru amorsarea unui complex. Provincial, să-i spunem… Schimbările occidentale ajung mai greu în misterioasele „marginalii" sudestice... nu pentru că am fi meritat mai puţin, ci pentru că ne-am reprezentat mai puţin: sub unu la sută, ca şi vocabularul „de neam" cu „etimon necunoscut"... „paradox românesc".... de-al nostru... mioritic… O bogăţie tipologică numai bună şi pentru capitalizarea primitivă, şi pentru acceptarea primitivismului. Cei aproape cincizeci de ani de „identitate furată", ne-au făcut să credem că orice am face, nu se mai poate întâmpla nimic important cu fiinţa noastră vlăguită…. şi totuşi, se întâmplă. Ceva rău, desigur. Atât de rău, încât trebuie să pricepem că întunecata zăpăceală identitară este un fleac, pe lângă ce va să fie… Dinspre aulele academice răzbat, via media, ecouri apocaliptice: „(…) dezastrul, aflat în plină desfăşurare, al colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii
Antares
de pămînt românesc, veritabili vînzători de ţară, sînt dublaţi de intelectualii vînzători şi ei de valori, adevăraţi uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic, generat de scenariul public al pedepsirii corupţilor. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniştit la tabloul de siguranţe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. (…) Pentru naţiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un « secret al lui Polichinelle!(…)» (Sorin Dumitrescu ) Sau: „ (…) trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienţei de viaţă a comunităţilor, mai ales a celor naţionale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până globalizarea prost înţeleasă şi de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranţă, trivialitate, violenţă, toate cultivate de forţe mult mai puternice decât ne putem noi închipui." (Ioan Aurel Pop ) Ei, aş!, „ irumpe" şi homo ludens (sau occidentalis?!)… „Aflu că patriarhii României culturale, Neagu Djuvara şi Mihai Şora, nu sunt academicieni. Cum nu sunt nici Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Atunci cine, Doamne iartă-mă, e în Academie? Cine-a făcut primirile în ultimii 25 de ani, şi pe ce criterii? Nu cumva cineva a lăsat să intre în acest
for toată intelighenţia pesedistă, naţionalistă şi anti-occidentală? Mă-ntreb şi eu aşa. Până la urmă, cine controlează Academia Română?"(Mircea Cărtărescu) Domnul Pleşu potoleşte frisonul „zmeiesc", adăugând, în replică amicală, alte omisiuni ale A.R., însă… se sustrage dilematic obsecvioaselor nedumeriri, în stil „nici aşa, nici altmineri": „Sîntem, s-ar zice, o cultură de marginali şi mediocri, de vreme ce singura ei recoltă reprezentativă e cea, nemilos selectivă, din aula Academiei", detaşându-se, „definitiv" de neo-varianta neaoşă a vestitei „querelle": „Vivat Academia! Dar încă o dată - şi definitiv - fără mine!"… Cât despre neliniştea iscoditoare: „cine controlează Academia Română?!", no comment… şi totuşi, domnului Cărtărescu i-ar putea răspunde, clar şi apăsat (ca un veritabil „neglijat" ce este), dintr-un spaţiu patriarhal pur, unul dintre cei mai quijotieni cărturari români:"(…) pentru „omul politic" român, de orice categorie, scriitorul, intelectualul, omul de litere, de condei, să spunem, nu era considerat decât un subordonat, un auxiliar minor, al cărui unic rol este doar să pună pe hârtie, în forme puţin mai fericite, ideile «şefului». El nu era şi nu este privit ca partener egal, ci numai ca subaltern.(…)" (Adrian Marino ) Ei, da!... Cam aşa-i, „ peste vârfuri"… Domnul Goya zâmbeşte… Noi, nu.
proza
9
Dan Plăeşu Cândva, într-o dimineaţă În staţia din centru avea de ales dacă să ia autobuzul, pentru o staţie până în cartierul unde voia să ajungă, ori să meargă într-acolo pe jos. Îşi privi ceasul, mai era vreme până la ora prânzului, când avea întâlnire cu un tip care-i promisese o sponsorizare pentru o viitoare carte, aşa că se decise să fie, în continuare, pieton. Trecând printre oamenii din staţie, auzi un glas insistent de femeie: - Hei, puştiule! Hei, puştiule! Mă, tu n-auzi? Evident, nu întoarse capul, nu putea fi el puştiul căutat. Dar vocea nu se lăsa, iar în cele din urmă femeia, posesoarea acelui ţipăt strident, îi aţinu calea: - Bine, măi, puştiule! Tu chiar te faci că plouă? Nu mai răspunzi la apel? Înainte de a se supăra pentru tonul şi vorbele ce îi fuseseră adresate, o recunoscu pe colega lui de liceu, Sanda Artemie. Şi izbucni în râs: - Bravo, măi fată, m-ai trimis la grădiniţă! N-o mai văzuse de multă vreme, deşi locuiau în acelaşi oraş. Un oraş mare, totuşi, nu tocmai cât New York-ul. N-o mai întâlnise poate chiar de nişte ani buni, de când îi murise bărbatul, se gândi. Uite cum trece timpul! completă banal. - Ce mai faci, mă, Florinuţ? Tot frumuşel ai rămas! - Lasă că nici tu nu te laşi, îi întoarse Matei complimentul. - Măi, puştiule, pentru o femeie e musai să arate bine, mai ales când e singură. Altă cale nu există. Dacă nu mai ai nici plăcerea de a te uita în oglindă, s-a zis cu viaţa. Îndeosebi când nici ea nu te iartă, ştii doar... Cu Haralambie al ei Sanda trăise când mai bine, când mai rău. Bărbatul călca uneori – sau chiar mai des – strâmb şi nu-i păsa de reacţia nevestei. Cândva, Sanda îi povestise lui Florian Matei în drum, ca acum, ce viaţă grea ducea cu bărbatu-său, cum se încurcase ăla cu o ţigăncuşă. Ce întâmplare de pus în cărţi i-a istorisit atunci! Că Haralambie al ei (mereu băga femeia precizarea asta, ca să se ştie clar cine-i „proprietara” individului), aşadar, omul ei s-ar fi dus la părinţii fetei ăleia, căreia putea să-i fie tată, asigurându-i că el era aproape liber, gata de însurat, fiindcă nevastă-sa, Sanda, adică, era pe moarte, bolnavă de cancer, aşa că într-o zi, două, dădea colţul... Fiindcă de nu băga vrăjelile astea, ăia îi puteau face felul, fiind cam supăraţi că bărbatul se atinsese de fata lor, cam crudă şi curată, ziceau ei, ca lacrima. Apoi Dumnezeu a ales cum a vrut El, chemându-l sus pe Haralambie. Iar Sanda sa trezit singură-cuc. - Nu te-ai mai măritat? - Dar nu-i o treabă aşa de simplă, Florinuţ. Că nici tu nu te-ai însurat, cred că din aceeaşi pricină.
- Care pricină anume? o provocă el. - Te faci că nu pricepi, aşa-i? Să zicem că nu mi-a mai trebuit altul, fiindcă te-am aşteptat pe tine... Însă tu – nimic! Deşi mă cam plăceai în liceu, este? - Dacă zici tu... Matei privi îndărăt către acei ani de şcoală, dar între fetele cu care schimbase ochiade, bileţele, apropouri, cu care îşi dăduse întâlniri şi ce se mai face la vârsta aia, n-o găsi, totuşi, din păcate, şi pe Sanda Artemie. - Şi care mai e viaţa ta, Florinuţ? continuă femeia. Apropo, tu unde mergi acum, putem face doi paşi împreună? - Eu am o treabă în zona unde stai şi tu, la un bloc, vizavi de Agenţia de voiaj. - Uite la el! Deci, ştii unde stau, dar pe la mine n-ai vrut să treci. Bravo! Ce, credeai că te mănânc? Şi chiar de te-aş fi mâncat, n-o făceam de tot, mai lăsam o bucăţică şi pentru altele... Florian se uită la ea, era încă drăgălaşă, la cei peste 60 de ani ai ei, deşi timpul, nenorocitul de el, săpase de zor, fără milă, pe faţa femeii. Da, vârsta se vede mai întâi pe chipul urmaşelor Evei. Însă, ce-i drept, contează şi ce simţi pe dinăuntru. Neavând la tine în permanenţă oglinda, pentru a te privi în ea, şi aici nu e vorba numai de doamne, laşi să curgă vorbele din suflet, fără mare control din partea creierului. - Păi, dacă tot mergi prin zona mea, n-ai putea urca şi la mine? insistă Sanda. - Măi, puişor, m-ai luat tare din prima, lasămă puţin să-mi revin, impactul întâlnirii cu tine a fost prea puternic. Chiar dezastruos. Credemă, sunt bulversat, întors pe dos, încercă el să-i facă faţă. - Ai rămas acelaşi gargaragiu pe care-l ştiam. Mi-au mai spus mie fetele care s-au plimbat cu tine, că numai la vorbe erai bun. Şi n-au greşit, de asta ai şi ajuns gazetar ori scriitor, că nici nu mai ştiu ce eşti acum. - Pensionar, asta am devenit, dulceaţă... - Nu-mi mai aminti de dulce, că dau în diabet! Hai s-o dăm pe serioase, ce mai faci? Nu te însori? - Nu. Deocamdată, nu. - Ce-i aia deocamdată? Aşa răspundeai tu pe vremuri la poşta redacţiei, la ziarul tău, unora care nu aveam pic de talent: „Deocamdată, nu, tovarăşu’ Caisă Ion!” Îi trimiteai la plimbare, adică, numai că ăia, la anii lor, puţini, aveau toată vremea înainte. Tu ce vreme mai ai în faţă, Florinuţ? - Faci filozofie, Sando. - Mă pun şi pe mine în situaţia ta. Că am încercat să stau cu unul în casă, mai acum un an. Firesc, i-am cerut să se mute la mine, însă el poftea să facă mereu plimbări de la casa
lui la a mea. Şi invers. Iar moşul stătea într-un fund de cartier. Înţelegi, toată ziua era pe autobuz. Că l-am şi luat la rost: „Măi, nene, dar ai să te mai plimbi mult de colo, colo? Aşază-te la un loc, stai colea blând, lângă mine, că nu te muşc.” Dar el îmi zice aţos: „Nu mă pot hotărî deloc, femeie, că eu dincolo am gospodărie mare, cu găini, purcel, pisici, căţei. Îmi ceri un lucru foarte greu: să aleg între casa mea şi tine.” - Şi a ales? - L-am ajutat eu. Într-o zi, înainte de a pleca de la mine către orătăniile lui, i-am zis: „Măi, Puţache, aşa-l alintam eu, că avea o puţulică de nici nu i-o găseam prin pantaloni, măi, nene, rămâi acolo definitiv, pe aici să nu te mai prind că pun pe careva să-ţi termine găinile. Cunosc mulţi inşi cam hămesiţi, care s-ar bucura la o carne de pasăre. Le vând eu pontul. Pe tine te ţin pe aici, ştiu eu cum, iar ei între timp au vreme să te lase falit.” N-a mai venit. După câteva luni am auzit că s-a roit la Doamne-Doamne, iar toată gospodăria a lăsat-o uneia care apucase, necăjita, să se mute la el între timp. Adică, vorba vine că era necăjită, fiindcă l-a luat cu acte pe ultima sută de metri, de a devenit acum mare boieroaică muierea. Cam asta a fost singura mea aventură de după moartea lui Haralambie. - Ai auzit de întâlnirea noastră de 50 de ani. - M-a sunat Ortansa, mi-a zis. - Bine că mi-am amintit, trebuie să-l sun şi pe Papaşa, în America. Şi pe cei din Canada. - Eu nu mai am nicio legătură aproape cu nimeni. Doar cu tine. Dac-ai şti ce bine-mi pare că te-am întâlnit. Chiar nu vrei să treci pe la mine? îl mai întrebă rugându-l din ochi să n-o respingă. Atunci, dacă nu acum, poate altă dată, acceptă ea, împăcată, refuzul. - Altă dată, poate. Oricum ne vedem la întâlnire. Uite ce repede a trecut vremea! băgă din nou vorba lui de umplutură. Am sporovăit şi am ajuns unde trebuia. Hai să te pup, Sanda! Şi o sărută pe obraji, simţind că femeia din ea vibrează puţin la atingerea buzelor lui. Da, e tare greu să fii singur. Sau singură, se gândi, căutând în minte un bărbat liber şi cinstit, care ar putea să-i facă o vizită, când şi când, Sandei. - La revedere, puştiule. Să-ţi ţii promisiunea! - La întâlnire sigur te dansez! o asigură el, deşi Sanda se referise la o eventuală vizită a lui Florian în casa ei. Hai că mai e doar o lună şi ceva până atunci. (fragment din romanul „Dincolo de valuri”, în pregătire)
Antares
poeþi români de azi
10
Dan Movileanu ca un actor de pantomimă mi-am spus că e un cabotin desigur cu ghete roşii mănuşi albe eşarfă verde călare pe un cronograf îmi măsura distanţa dintre abluţiune şi acalmie cu masca lui de sărbătoare
Spaţiul destinat Mişcat din locul destinat de un impuls normal cu o simplă răsucire de cheie pe frontispiciul anamnetic de obicei se caută vinovaţi se fac unele experimente palparea nervilor şi alte efecte nocive se măsoară stratul de rugină tăria unor sunete de sub un teasc vineţiu ieşeau câteva vorbe gata desenate o voce răguşită mi-a obturat canalul de aerisire subţire cât o gaură de vierme am fost tentat să mă aşez pe sufletul unei furnici sau pe o frunză de cireş (bunicul Martin îl plantase acolo în mijlocul pădurii să îl aştept să crească să stau la umbra lui ?i să-mi recapăt răsuflarea) apoi să trec de partea celor ce se bucură de elogii sub pâlpâielile unei lumânări era pe timpul unei mari eclipse dezlegate dintr-un hamac de aer prin staţii de amplificare a venit prin ochii telescopici ai cârtiţei cu ochelarii în bandulieră voiam şi eu să-mi reamintesc foşnetul mătăsos al creşterii pe verticală şapte fluturi băteau din aripi pe strada mea un zombi traversa oraşul în uralele genunchilor juliţi de la un capăt la celălalt cu uraganul între palme în pieptul meu într-un flux haotic de pasiuni cât un cimitir de corăbii axonii se retrăgeau de pe buza paharului unui beţiv care tăcea ca un înţelept în crâşma cât o ladă de lăcătu?erie ţineam pe umeri întreaga hardughie într-un vast echilibru instabil înşurubat în spaţiul destinat nici un obiect nu îmi justifica oboseala în faţa juriului să îmi decline răcoarea vântului dintr-o programată prăbuşire.
Retragerea profeţilor De pe un batiscaf cu elicea ruginită priveam fotografia bovarică a unui sicofant ilustru trepida pe podium ca o baiaderă pe acvaplanul circular
Antares
în aşteptarea columbofilului cu arbaletă şi barbă de acrobat un pâlpâit de aripi a inundat tunelul prin care comunicam cu restul rămas pe mal să nu îşi murdărească şalvarii pedala pe elicea batiscafului târziu în dimineaţa bolnavă de coxalgie ghemuit sub pătura de cărţi poştale am presimţit că e o ambuscadă contorsionistele de la salonul şapte îmi umblau pe pereţii de sub piele îmi numărau frisoanele una îmi stătea pe cap cu rochie străvezie şi geantă mov avea picioarele lungi cât nişte aripi de avioane de hârtie a trecut apoi pe lângă mine fără să atingă fundul oceanului şi-a scuturat solzii de sub limbă mi-a şoptit tandră în urechea mea de tablă : când se retrag profeţii de sub ape pietrele au şansa lor să ne vorbească despre zei şi mi-a spus că în curând vom deveni aerofagi.
Dresorul de peşti Parcă eram constructor de baraje în calea unor ape ce vroiau să inunde teritoriul destinat apterelor în mărime naturală treceau pe lângă mine crapi uriaşi în stilul crowl le vedeam spinările cât crestele unor cocoşi anahoreţi din când în când scoteau din gâtlejuri câte un cucurigu (un fel de S.O.S.) ameninţându-mă într-o supremă satisfacţie o fată înaltă ca un sfredel frumoasă în intenţia ei de a mă apăra mă strângea în braţe mă legăna era oricum asfixiantă i-am spus că mă sufocă să mă lase să urc în turn sub limba pendulului dar ea voia să mă alăpteze mi-a arătat cei şapte sâni cât boabele de porumb mi-a explicat prin semne că iubitul ei este dresor de peşti i-a învăţat să scrie câteva vorbe despre monade ?i să danseze mai uşor pe luciul apei mi-a spus să nu vorbesc prin branhii
când trec pe lângă ei o să mă-nghită cum respiră ăsta e rostul acestei lumi să mă îmbrac în haine de camuflaj dacă nu vreau să dorm prin scorburi să mă transpun în viziunea generală m-a sărutat apoi pe gură cu gura ei de peşte iubitul sau logodnicul în uniformă de militar în termen stătea pe mal în paie cu arbaleta într-o mână cu celelalte trei gesticula obscen am sărit din braţele fetei pe locul unde braconierii cu undiţe albastre se prefăceau că pescuiesc m-am aşezat pe trotuarul triunghiular să mă usuc să pot comunica eram ud leoarcă dar s-a rupt barajul şi a-nceput şi-o ploaie cu fluturi-monarh citeam încă din cartea bunicului Immanuel cu alibiuri agnostice pentru amfibieni.
Vis cu tirbuşon şi cai mascaţi M-au smuls de urechi cu o cheie franceză din fortăreaţa pentru bizoni ca într-o gravură cu sertare în care dorm celebrităţi de-o zi deşi le-am spus că sufăr de fotofobie că sunt cetăţean de onoare al oraşului cu un singur locuitor voiau să mă înveţe mersul glisant pasul gavotei să devin expansiv chiar ezoteric să mă ghidez după fumul emanat de dirijabilul doctrinei pentru orbi să mă coopteze în clanul confesorilor marele conjurat îmi citea din tratatul amazoanei cu giruetă roşie pe vârful pleoapelor (o anamneză contorsionată într-un buncăr în loc de feminitate) să mă convertească ea se credea clepsidră şi mamă de licurici psihotici dormea în fiecare seară pe capul celor cu patru laturi suprapuse care nu-şi făceau temele la istorie m-am retras pe o banchiză cianozată ca într-o cochilie fără timpane astrologul îmi pilea unghiile şi dinţii am nechezat de trei ori caii mascaţi îmi păşteau părul şi ascultau şoaptele chietiste ale marelui conjurat când le tremurau urechile şi genunchii caii visau că va ploua şi că vor pune-n locul meu un tirbuşon.
recomandãri de lecturã
11
Cine sã ne povesteascã visele? Ruxandra Anton este unul dintre tot mai rarii poeţi ai zilelor noastre care scriu puţin, aplecându-se temeinic şi şlefuind fiecare intrare în poezie. De aceea, poate, în firescul aşteptării unei noi lucrări, volumul Cartea lumilor dispărute este încă nou1 . Oricum, volumul nu s-a bucurat de mediatizare, fie din cauze ce ţin de tiraj şi difuzare, fie dintr-o oarecare reţinere a criticilor – a foiletoniştilor de la revistele literare din ţară – de a deschide cărţi indiferent de rezonanţa numelui autorului. Mai ales dacă te întâmpină, înainte de plonjarea în poezie, un text Despre critici, greu de digerat în anumite circumstanţe: Criticul literar priveşte prin vizorul cuvintelor ca printr-o platoşă cu luciu de fereastră deschisă în care nu se poate vedea. […]. Eu nu-i înţeleg pe critici. Umblă mereu înarmaţi. Ei nu văd cerul. Pronunţă numele celorlalţi în şoaptă şi pe al lor cu voce tare. De cine se tem ei? Am văzut atâtea cărţi care s-au spart în ţăndări în faţa lor doar pentru că nu l-au cunoscut pe autor. (Despre critici, pp.5-6)
După ce parcurgi cartea Ruxandrei Anton o bună bucată de vreme rezonează în minte poeziile ei – un vibrato autentic, însoţind lectura, un vibrato puternic, o fluctuaţie în intensitate şi timbru care se amplifică în fortissimo, atunci când vocea redă tragismul abandonului. Poezia e însoţită de o continuă şi nu riguros periodică vibrare a unei coarde încărcate de praful memoriei autobiografice, ciupită, tensionată din timp în timp şi destinsă arareori, care lasă să se aşeze ulterior, în text, acelaşi praf peste memoria semantică. Aici se produce miracolul decupării de sine, aici se naşte Lana (cu literă mică în text), nu ca un alter-ego, nu ca o dedublare, ci ca un depozitar al memoriei autobiografice, invizibil, ciupit din când în când pentru a produce vibrarea. După un prim ciclu al durerii abandonului, poezie strânsă cu uşa, în care bântuie un eros vizibil, încarnat, abundent, fără a fi stânjenitor prin prezenţă, se produce decuparea la nivelul umbrei: „însă nimeni nu a văzut vreodată o ploaie/ care să sfinţească locul rămas gol/ din ziua în care mi-am tăiat venele care mă legau de tine/ am uitat de femeia aceea cu părul lung/ cât o a doua umbră” (femeia cu două umbre, p.43). Apoi, în ciclul visele mele povestite de lana, Lana devine o prezenţă, devine instrumentul care, la ciupire, produce muzica, ritmul poeziei Ruxandrei (şi ea cu literă mică în text): o vreme nu voi mai scrie/ decât dacă-mi vor sângera mâinile/ voi sta pe malul celălalt/ unde oamenii se îneacă în frunzele toamnei/ voi călca peste hârtiile
îngălbenite/ care nu vor să mărturisească nimic/ voi fi un om cenuşiu/ ca un copac plin de cuiburi părăsite/ când voi obosi de atâtea singurătăţi/ voi merge în căsuţa de la malul mării/ unde lana visează tot ce voi scrie. (o vreme nu voi mai scrie, p.59).
Lana, aşadar, proiectată în căsuţa de pe malul mării, visând poemele încă nescrise şi povestind visele Ruxandrei, trăieşte cu durerile, cu prefacerile, cu furia, cu amintirile vibrând într-un personaj neîncarnat. Ruxandra, în schimb, apatică, absentă, deprinsă de sine, dezbrăcată de iluzii, cu iluziile continuând să îmbrace trupul virtual al invizibilei Lana: „lana simte că aerul o strânge/ mama oftează şi o sărută pe ruxandra/ fotografia va fi gata în şapte zile/ nimeni n-o vede pe lana în fotografie” (la fotograf, p.81), trăieşte prin ea tot ce poate fi exprimat cu referire la sine. Ruxandra se separă de Lana pentru a nu trăi durerea prefacerilor - splendidă, spre ilustrare, este prima zi de şcoală (pp.95-96): în prima zi de şcoală/ am învăţat că nu există Dumnezeu/ şi că omul se trage din maimuţă/ aşa că noaptea la culcare am râs de mama/ şi am refuzat sămi fac rugăciunea/ mama a plâns/ a luat-o pe lana în braţe şi a dus-o în grădină/ i-a arătat florile copacii stelele/ şi a întrebat-o dacă toate astea le putea face o maimuţă/ lana şi-a spus rugăciunea şi a adormit-o pe mama/ oamenii spun despre morţi/ că îi ia Dumnezeu la el/ dar în cărţile de şcoală nimeni nu spune asta/ chiar şi mama a deveninit mai tăcută/ când era vorba de mers la biserică/ şi ne citea seara în loc de rugăciuni/ numai poezii/ dintr-o carte cu foile gălbui fără coperte cu poze desenate/ scrisă de Eminescu/ mama spunea că poezia este o rugăciune mai mică/ şi că trebuie să te-nchini la cel care a scris-o în gând/ iar lana crede că este o dantelă din cuvintele unui înger/ mama citea până îi dădeau lacrimile/ iar lana i le săruta/ tata ştia să cânte o poezie din carte/ însă nu-mi mai amintesc deloc cum cânta mama/ şi nici zâmbetul ei/ numai lana nu a uitat nimic/ numai ea îmi povesteşte visele.
Remarcabile sunt şi controlul auctorial asupra personajelor – în afara mamei şi a tatălui, în afara Ruxandrei şi Lanei, în pagini apare, de pildă, şi un al treilea personaj, desprins din precedentele, cu existenţa incertă: „fetiţa cu ochi albaştri”: lana nu crede că nu a existat niciodată fetiţa/ cu ochi albaştri/şi scotoceşte printre fotografiile alb-negru/ printre caietele învelite în coli albastre/ şi desenele colorate cu creionul/ fetiţa cu ochi albaştri s-a ascuns bine/ în fetiţa cu ochi negri (scrisori prăfuite, p.63)
– dozarea emoţiilor, transferul notelor confesive înspre Lana. Îmbătată de amintiri (şi
de cotidian chiar) e numai Lana, chiar dacă bea cot la cot cu Ruxandra alcoolurile tari ale abandonului. Ruxandra devine umbra, are identitatea furată, în timp ce Lana, cu durerile ei, se pregăteşte de zbor. Lana, plămădită din memorie afectivă şi din conştiiţă, devine depozit de emoşii: „în pământ este inima mamei/ care bate până când iarba începe să cânte/ şi nu e nimeni să mă ducă acasă/ când capul mi-e greu de pământ/ şi de cântecul ierbii” (patria scufundată, p.71); „într-un copil încăpeau toate jucăriile/ care creşteau în pământ/ şi în pământ încăpeau toate vitrinele din oraş/ la care ne uitam ca la nişte poze” (peştele jucărie, p.110), dar aceste emoţii şi durerea o înalţă. Lana se spovedeşte. Ruxandra nu are curajul. Ea rămâne absenţa celei care, înainte de a-şi fi despicat umbra, înmagazinează în toţi porii durerea, şi-o gravează adânc în carne. Iar poezie se scrie doar aşa, cu durere. O poezie deschizânduse uneori cititorilor, o poezie lăsându-i pe cititori să pătrundă în viscerele durerii: tai poezia şi ceapa în felii subţiri albe sticloase/ .../ ce fel de poezie este aceasta despre o inimă învelită/ în foi de ceapă/ nu e nicio poezie le spun e doar felul în care faci/ două lucruri deodată/ şi ele încep să-ţi împrumute aparenţele/ şi tu începi să glisezi sub cuţit/ cu toate că mâinile tale sunt sigure pe mişcarea lor/ de dute-vino/ şi o pată mare roşie se întinde pe asfalt/ picurată din gândurile tale/ iar voi care sunteţi cititori în poemele mele/ doar azi când lacrimile v-au ajuns până la genunchi/ doar azi aţi devenit plutonul meu de execuţie/ şi n-ar fi trebuit să vă deschid uşa poemului (poezie strânsă cu uşa, pp.29-30)
Atmosfera din poemele Ruxandrei Anton e inconfundabilă. Lumina e difuză, formele confuze, fără contururi precise, întâmplările prind carne şi dor, poezia doare deopotrivă. Uneori lumina devine tăioasă, obiectele contondente, dragostea însăşi este strivită de o materialitate crudă. Iar transparenţa aceea sticloasă a poeziei ei nu aminteşte decât vag de dureri prinse în ace în insectare paginilor în lirica feminină românească. De aceea refuz să fac trimiteri explicite la asemenea versuri. În rest, Ruxandra Anton, într-o dicţiune proprie, se reprezintă pe sine în pagini: nu reprezintă lirica feminină, nici lirica unui spaţiu, nicidecum a unei generaţii. O voce distinctă, a ei însăşi, până la „identificarea cu poezia”, cum sugerează Horia Gârbea pe coperta 4 a cărţii. Ruxandra Anton. (2011). Cartea lumilor dispărute. Poezii. Bucureşti, Tracus Arte. 1
Adrian Lesenciuc
Antares
lector
12
SUM
Volumul de poezie „SUM”, Editura „Fundaţia Culturală ANTARES”, Galaţi, 2016, este cea de-a cincea carte a scriitorului Săndel Stamate, după debutul editorial cu „Antologia zăpezilor”, Editura Sinteze, Galaţi, 2005, urmată de „Cuvinte şi îngeri”, Editura Eleonora, Tecuci, 2007; „Fugă în roşu”, Editura „Fundaţia Culturală ANTARES”, Galaţi, 2009; şi „Enteleghia”, la aceeaşi editură, 2012, care completează portofoliul artistic al poetului de la mal de Dunăre, cu o evidentă apetenţă pentru cultura elină şi latină, motiv pentru carel bănuiesc c-ar fi absolvent al unei facultăţi de Limbi Clasice. Evidenţiez „aplecarea” spre o anume spiritualitate antică, din care s-a dezvoltat o civilizaţie modernă, tutelară, de-o diversitate deconcentrată şi un voluptos experiment stilistic, pe care creatorul de secol XXI l-a poziţionat ca pe un motto, cu valenţele estetice ale unui crez poetic şi o primă parte a unui discurs liric: „Cartea asta am dorit să fie / Un compromis drăgăstos / Între viaţă, moarte, poezie” („Exordiu”, pag. 7) şi o Introducere într-un univers poetic contemporan, atipic şi uşor desuet, pentru tendinţa agresiv-modernă a poeziei de azi. Un volum de versuri marcat de Legea contrariilor, care mai mult accentuează impresia de prim contact a lecturii, în loc s-o anuleze sau măcar să-i salveze prim-planul sugestiv al detaliilor. În această alternativă lirică este organizată cartea domnului Săndel Stamate, din care au rezultat: Capitolul I „Toga poematis”, cu 28 de poeme, în... „veşmântul” (toga) metaforic şi alegoric-liric al unei poezii de dogmatică existenţială, pe canonul liturgic al unei conştiinţe, din care este rezumată, cantr-o predică duminicală, esenţa
Antares
Creştinismului apostolic: „Nu viaţa se ridică peste moarte / ... / Nu moartea urmează vieţii/ Ci negreşit solul morţii / E viaţa cu scâncetul ei” („Minunata doctrină”, pag. 13); ca-ntr-un Psalm de Antim Ivireanu: „Eu / ninsoare de clipe sunt / între cer / şi pământ” („Ca o minune...”, pag. 12), din care răzbate patosul şi pioşenia unei Spovedanii! Dar, ca o lege a contrariilor lumeşti, o altă „toga poematis”, o haină de ceremonial nupţial, de eretică în stare pură, pământeană, cu declaraţii patetice: „Se-nvolbură clipa în aspre ninsori / Ce-ai vrea să-ţi aducă, iubito, în dar” („Clipa cea de taină”, pag. 11); ori un romantism cu fragede viziuni, pe o ritualică tulburătoare: „Pe vremea când înnebuneam teii cu versuri / Despre parfumul sânilor tăi” („Pentru ea...”, pag. 15). Totul, într-un parteneriat paşnic, uşor resemnat, dar împăcat cu sine: „Inima mea, de pământ / Mă tot cheamă s-o alint” („Inima”, pag. 18), în limitele mulţumitoare ale unei conştiinţe salvatoare: „Atribut nu mi-am aflat / ... / Calea de la Eu la Sine” („Credo”, pag. 19); din care doar o generoasă ofertă de supravieţuire, expusă testamentar, mai contează: „Nu de mine să vă amintiţi / Ci de cuvintele mele / Pe care în carte le-am pus” („Testament”, pag. 21). Există în lirica poetului Săndel Stamate o filosofie a continuităţii, a perenităţii totale, postată tutelar, ocrotitor de zeităţi din mitologia elină sau latină: „Mi-amintesc / Doar un zumzet planetar” („Zen”, pag. 26), pentru a percepe ideea de conştiinţă şi finalitate cu rost şi esenţă de împlinire: „Sămânţa tânjeşte să fie plantă / Sâmburele să fie pom / Oul să fie pui / Pământul să fie cărămidă / Cărămida să fie Palat / Palatul să stăpânească lumea” („Acasă”, pag. 25). Iar poetul îşi adjudecă orgolios un rol esenţial în perpetuarea speranţei, dincolo de mistica adevărurilor biblice: „Ca vulturul tânăr / Ce tocmai încearcă / Tăria / ... / Uitând că poartă / În aripi / Mormântul / ... / Aşa străbate frenetic / Lumea secundă / Poetul” („Poem suav”, pag. 29), ca o declaraţie de credinţă, pe o filosofie uşor atee, a fiinţării umane, şi nu numai!, din care răzbate o logică deliberată a echilibrului şi a perfecţiunii de... Computer a Naturii, pe care Omul n-o poate dezlega, pentru că: „Moartea este măsura vieţii / Îngerul măsura omului” („Măsuri”, pag. 34), ca în Prohodul din Vinerea Mare, în dangăt de clopot şi cu ritualul înconjurării bisericii: „Moartea pre moarte / Cu moarte călcând / E floare ce tocmai a zămislit” („Aprilie”, pag. 38). Capitolul II, „Summatim”, debutează cu un poem, „Peisaj sumar” (pag. 43), în opoziţie ideatică cu semnificaţia, aparent doctă,
latinist-clasică, a întregului volum de poeme, SUM, semnat de poetul Săndel Stamate: „Pe fundul întunecat al gropii / Atâta apă de parcă / Un zeu neatent ar fi pierdut / O lacrimă”, iar concluzia atinge refuzul, surpriza, inacceptabilul, oprobiul: „În zare / Oraşul putrezeşte încet şi sigur”, în afara oricăror certitudini. Asumându-şi cauzalităţi dintr-o etică altruistă, poetul se integrează într-un decor liric, în sumarul şi certitudinea altui Haiku: „În apa timpului văzut-am / Biata fiinţa mea / Plutind” („Viziune”, pag. 47). Deşi are, ca o rezervă de asumare motivată, şi alţi factori perturbatori ai unui echilibru social: „Peste atâtea dualităţi / O singură triadă domneşte - / Ura. Dragostea. Indiferenţa” („Sărmana doctrină”, pag. 48). Ca să găsească şi scuze, şi un echilibru necesar dintr-o tensiune lăuntrică, spre o Rugă pravoslavnică, din care iese basma curată, conştient de faptul că nu condiţia sa de poet-tribun ar fi de ajuns: „Doamne, / la tine vin / cu pasul apei de şes” („Supunere”, pag. 49); ca să motiveze care ar putea fi varianta optimistă, reală a situaţiilor pozitive, a tuturor alternativelor benefice: „Totul e în sărut” („Sărutul”, pag. 52), de parcă echilibrul dintr-o lume bezmetică n-ar putea veni decât dinspre iubire. Pentru că poveştile de dragoste nu pot lipsi din cărţile de lirică, nici domnul Săndel Stamate nu poate rata o astfel de încercare poetică: „Ce mult te-am aşteptat, iubire, / Genunchii mi-s tociţi de aşteptare / Mi-e inima prinsă-ntr-un ghimpe” („Rană”, pag. 59); şi, parcă, încearcă o motivaţie, în limitele decente ale unei responsabilităţi civice: „Acum, la apus,/ Dragostea s-a apropiat / Prietenos şi discret / Ca o boală incurabilă” („Uimire”, pag. 62), pe care poetul modern şi-o asumă spiritul emanat dintr-o inteligenţă Divină, pe simplitatea prozodică a unui alt Haiku: „De boldul morţii, / Fin, biata fiinţa mea / Străpunsă a fost” („Răsărit de EON”, pag. 63). O responsabilitate de referinţă pentru un poet implicat: „Când poetul scrie / Dumnezeu porneşte prin lume / În picioarele goale” („Când poetul...”, pag. 66), pe acorduri de orgă dintrun Coral preclasic de I.S. Bach şi... „Deatunci/ Poeţii se tot nasc / Niciun poet nu moare” („Brouillon”, pag. 67); ca un rezumat, ca o ciornă şi ca o „Umbră a EU-lui” (Ibidem), pe un adagio sentimental, celest şi feeric! „SUM”, un volum ca un „testament sentimental” pentru contemporani, în care contează doar fericirea simplă, totală şi discretă: „Sunt fericit: / Voi rămâne discret” („Zăvor uitat netras”, pag. 69), şi o imaginaţie fastuoasă, idilică şi solemnă. Dumitru ANGHEL
prietenii revistei Antares
13
JOEL CHACE (U.S.A.) Pe când era student la Universitatea Colgate, unde şi-a luat diploma în religie şi filosofie, americanul Joel Chace a avut norocul să descifreze tainele poeziei autentice cu scriitori consacraţi precum Richard Murphy şi Ted Hughes. După o scurtă carieră muzicală, pianist de jazz, Chace a urmat cursurile de compoziţie literară ale Universităţii Syracuse, alţi creatori remarcabili – W. D. Snodgrass şi Philip Roth – influenţându-i decisiv maniera de exprimare artistică. După absolvirea celei de-a doua facultăţi, Chace a predat limba şi literatura engleză în SUA, Norvegia, Franţa şi la Mercersburg Academy din Mercersburg, Pennsylvania. De-a lungul timpului, Chace a publicat numeroase culegeri de poezii, inclusiv în format electronic. În 1992 a primit premiul Persephone Press pentru volumul Năluca roşie, apărut şi în versiune românească (1999). Revista Antares îl găzduieşte pentru a doua oară.
Haiku
zăpadă
Materie
când totul ţi-e clar e greu să vezi coridoarele sau vreo ieşire
a fost o vreme înaintea vântului a albului a frigului a fost un pisc a fost o voce ce mă chema acasă a fost o vreme înaintea săniei a câinilor a dealului prelung a fost o vreme când vroiam orice altceva
pietre când literele sunt pietre târâte fixateabandonate
nuntă
liliac când atinge părul de pe braţ în bezna peşterii
* mă-ntreb dacă a sosit clipa – iar am cumpărat greşit timbrele – polei pe trotuar * soare în curte – nu timp liber ci timp eliberat – ea poate croşeta mai repede * boare de vânt peste buze – în fiecare zi gândind la moarte – cinci note de violă * timbrul lui Schubert, inconfundabil – trei fulgi de zăpadă; o scurtă furtună cenuşie– munţii chiar mă împresoară * hârtie serată – lumina lungă îi atinge părul şaten – fiecare greşeală, notată * cerul lăsat, cincisprezece gâşte sălbatice – sub garguiul ce se desface – oasele ei, din lumină * cerculeţe pe pământ – marele adagio de Bruckner – amurg, zăpadă, farfurioară, sanie * lumină de amiază, plată – ei tot promit să vină – uşa din spate, albastră, coşcovită
cuvântul faţă de peşteră nicio parte din spaţiu care să nu fie cuvânt peştera la urma urmei e spaţiul cuvântul după toate celelalte e întreg spaţiul care e peştera * copiii se mişcă după propriile cuvinte, cum vorbeşte apa curgătoare, cum cade brusc lumina pe suprafaţa apei, şezând turceşte copiii rămân în lumea lor spunând, născocind poveşti, fiecare copil, fiecare cu numele lui, fiecare copil născoceşte o poveste dar fără să se întoarcă spre cel ce vorbeşte,
zăpadă când literele sunt zăpadă îndesată curbată părăsită cretă galbenă când cuvintele sunt cretă galbenă pe tablă iarbă verde când cuvintele sunt iarbă verde încâlcită lăsată la umbră
rană adâncă când cioburile de sticlă răsar bolborosind din tranşeea sângelui Prezentare şi traducere de PETRU IAMANDI *
Cărţi sosite la redacţie
fără să se concentreze asupra ochilor sau gurii lui, cei mici nu mai sunt separaţi ci, ascultând şi privind în afară, în timp ce bătrânii deapănă amintiri, privind nu unul la altul ci spre cerul serii, iar în cuvintele poveştii viaţa celui ce o spune se înalţă spre cer, se poate vedea pe acel ecran uriaş şi, ascultând, vieţile celor ce ascultă urcă şi ele spre acele cuvinte şi, când povestea s-a sfârşit, vieţile amestecate acum revin toate în fiecare
Antares
scena
14
O alegere fericită: Îndoiala Îndoiala: o parabolă de John Patrick Shanley Teatrul Maria Filotti, Brăila
Adevărata magie a rostirii aparţine teatrului. John Patrick Shanley briază cu o scriitură perfectă: Îndoiala: o parabolă - premiul Pulitzer pentru dramaturgie şi premiul Tony pentru cea mai bună piesă a anului (în 2005) ş.a. - reuşind, prin exemplaritate, să stimuleze preeminenţa actului scenic. Iată de ce, Lucian Sabados (director) şi Eugen Gyemant (regizor) au considerat salutară introducerea piesei lui Shanley în portofoliul repertorial al Teatrului Maria Filotti şi, mai ales, necesară în deschiderea acestei stagiuni (8 sep., 2016). Nu au greşit. Un faimos apodict cartezian, care nu se poate sustrage din unitatea creaţiei, frontaliza gândirea, ca probă directă a existenţei: mă îndoiesc de tot ceea ce există, dar de faptul că mă îndoiesc nu mă mai pot îndoi; mă îndoiesc deci gândesc; gândesc deci exist. şi totuşi,
această servitute raţională a dubiului, nu funcţionează întotdeauna în beneficiul relevanţei - pare să transmită Shanley într-un mesaj subiacent, pe care îl strecoară cu delicateţe, chiar în propozitul titlului: parabola. Acţiunea dramei se petrece în 1964, anul de vârf al unei etape teribile a istoriei americane, când, aşa cum recunoaşte şi autorul, a fost momentul unei mari schimbări, al siguranţei care s-a spulberat. Sora Aloysius se consumă, consumând
Antares
tarele insolubile ale unui sistem viciat de coduri. Îndoiala este, esenţialmente, trama puterii limitate de prejudecată. O soluţie rafinată pentru indiciul moralizator al pildei. Prin atacarea potestăţii sacrale (biserica), toate celelalte tipuri funcţionale de autoritate ale toposului, sunt ocultate. Un modul social care primeşte, pe de o parte semnele timpului la care se raportează, pe de altă parte, influenţele lui Shanley. Pentru autentificarea demersului său, dramaturgului îi sunt suficienţi patru actanţi: patru forţe moraltezistice (biserica, instituţia şcolară, instituţia familială şi, radiant, armata), care se vor ramifica şi intersecta, atât cât să demonstreze că neîndoielnicul coexistă cu îndoielnicul, ba chiar este surmontat de acesta. Părintele Flynn, Sora Aloysius, Sora James - trei figuri clerice - şi doamna Muller - profil laic de tranzit - sunt cele patru caractere ale parabolei sugerate de Shanley. Doamna Muller, ca soţie a unui poliţist şi mamă a unui elev instituţionalizat într-o şcoală catolică, preia jumătate din autoritarismul militar, dar şi din cel educaţional-bisericesc. Viziunea contre-emploi a regizorului Eugen Gyemant pentru rolul secundar (doamna Muller) - brefează conotaţia polidiscriminării, prin inversarea pactului figurativ: persona versus persoană; o alteritate cazonă, caucaziană (ba chiar ariană) este proiecţia replicii la ostilitate, rasism, violenţă, injustiţie… Intriga difuzează în jurul molestării lui Donald Muller, singurul elev afro-american în Şcoala Sf. Nicolas, din Bronx; bănuiala despre comiterea abuzului planează asupra tânărului şi emancipatului preot Flynn. Conflictul se dezvoltă într-un spaţiu controlat, altfel spus, privat de libertate… În condiţiile interdicţiei formale, intensitatea emoţională fluctuează incalculabil. Alegoria stipulată de Shanley are, de asemenea, subtilităţile sale. Un pachet metaforic greu, care nu poate fi ridicat, la nivelul comprehensiv, decât prin mijloace de excepţie. Ceea ce s-a şi întâmplat. Piesa este o alegere fericită atât pentru text, cât şi pentru panoramarea acestuia, îmbinate desăvârşit de o distribuţie elitistă şi un ambient armonizat prospecţiei literare (de scenografia Cristinei Milea), sub ceaţa catifelelor baroce ale teatrului brăilean. Admirabilii actori: Liliana Ghiţă (Sora Aloysius), Emilian Oprea (Părintele Flynn), Corina Moise (Sora James) şi Ramona Gîngă (doamna Muller) se adecvează inteligent şi graţios tuturor perspectivelor cumulate în imaginativul suprapus al reprezentării. Aşa încât, personajele nu sunt decapitate de sens, figurând neputinţa, zădărnicia etc., în mijlocul unui absurd social, de exemplu; sunt puternice, fiecare în parte, chiar dacă alternaţa pierderilor prevalează. Tipologia lor se stilizează în jurul adevărului specific, pretins de tiparul anex. Schematic, Părintele Flynn s-ar ataşa modelului ficţional, Sora Aloysius celui raţional, Sora James celui vergur, iar doamna Muller celui oprimat. Axa Aloysius - Flynn este, paradoxal, lămuritoare: în urma detonării conflictului, Flynn părăseşte mediul turpitudinal, avansând ca poziţie ecleziastică, dar
consolidându-şi o dimensiune îndoielnică. Emilian Oprea parcurge cu o suplă minuţie proiectul interior al Părintelui Flynn, izbutind să profileze stadiile unei degradări escamotate… Nuanţată - de Liliana Ghiţă - surprinzător şi profund, printr-o ingenioasă joculaţie a inchietudinii, Sora Aloysius îşi descompune cardinalitatea până la pulverizarea siguranţei de sine, dobândind, în schimb, acel firesc feminin,
reprimat de uniforma monahală şi exerciţiul asexuat al puterii. Sora James şi doamna Muller partajază o structură mansuetudinală, din care derivă şi naivitatea limitată de ocluziune, şi aşteptarea resemnată a unui posibil sperat… Corina Moise adaugă extrovertirilor ludice sau interogative, proprii inocenţei, o vagă patină pasională, derobând (voit) de la linearitaea îngăduinţei. Ramona Gîngă - sub masca măştii - etalează un discurs cu inflexiuni neprotejate, adaptate aliasului stratificat. Dincolo de convenţiile afabile, trebuie să admit că spectacolul acestei întâmplări - de o minunată evanescenţă - este tulburător… că decupajele de impresie ale fiecărei nuanţe comunicative sunt, de multe ori, copleşitoare… că nivelul expresiv - care singularizează şi, în egală măsură, conglutinează mesjul artistic - este superior… că abordarea minimalistă a excentricului şi eclectismul indus al neconvenţionalului sunt distincţii ale fineţii… şi că merită, fără îndoială, toată atenţia…
A.S. Ioana
critica prozei
15
Modalităţi literare
George Naumof s-a născut în anul 1953 la Tulcea şi a absolvit Universitatea din Galaţi devenind inginer de nave. Din anul 1982 locuieşte şi lucrează în Bucureşti, unde elaborează documentaţii pentru transpunerea în legislaţia românească a convenţiilor internaţionale şi directivelor comunităţii europene. A debutat în revista "Antares" cu o proză, în anul 2005, iar în volum cu romanul Pedeapsa de sine (Ed. Eminescu, 2009), semnat Geo Naum, pseudonim pe care îl va adopta. În prefaţa la ediţia 2009 a cărţii, regretatul Traian T. Coşovei remarca: "Geo Naum este un maestru al confesiunii, un scriitor pentru care, uneori, realitatea s-a oprit în al doisprezecelea ceas al adevărului. Romanul său, plin de suferinţă, este jurnalul celui doborât, dar niciodată învins." Acum, la reeditarea romanului (Ed. Limes, 2015), asumându-mi sarcina dificilă de a prefaţa cartea, după cuvântul înainte al ediţiei precedente semnate de un scriitor ilustru, voi începe cu afirmaţia tranşantă că specificul Pedepsei de sine constă în faptul că, pe cărămizi reale (unele biografice) se construieşte o ficţiune fabuloasă. Acţiunea se desfăşoară în două etape istorice succesive, a socialismului totalitar şi postdecembristă. Ca şi autorul, personajul principal Elsei este inginer de nave, avansează repede la locurile de muncă, nu poate ocupa funcţii imporatnte la şantier nefiind membru de partid, se transferă la un institut de cercetare din Bucureşti unde se afirmă în scurt timp. Prima modalitate narativă, pe care o remarcăm din start, constă în faptul că autorul devine narator astfel că el povesteşte ceea ce trăieşte dedublat în eroul său. A doua modalitate, constă în dialogurile purtate de Evsei cu celelalte personaje în afara recluziunii autoimpuse.
Intriga romanului o reprezintă momentul în care, actantul, în cadrul schimburilor CAER, se comportă corect cu partenerii sovietici, încălcând consemnul stabilit. Securistul întreprinderii, Teo, îl averizează că trebuie să dispară pentru a nu fi acuzat de trădare şi subminarea economiei naţionale. Acum începe aventura/desfăşurarea acţiunii. Evsei se autopedepseşte ascunzânduse în Delta Dunării timp de 12 ani, cât considera el ca ar fi trebuit să ispăşească în puşcărie, dacă s-ar fi predat. Era în noiembrie 1989, dar eroul nu-şi putea închipui că socialismul se va prăbuşi la noi atât de repede. Autorul situeză, în ascendenţa fabuloas? a cărţii sale, romanul lui Mark Twain - Aventurile lui Tom Sauer şi Huckleberry Finn, care i-e fascinat în tinereţe pe Evsei şi Vasea, ultimul plecat la maturitate în America. Scrisorile elaborate pentru Vasea, constituie a treia modalitate literară uzitată de autor. În realizarea amenajărilor necesare supravieţiriii eroului: construirea unei locuinţe din crengi de sălcii şi stuf (cu sobă), a unei bucătării cu plită, a unei gheţării, a unei toalete şi a unui şenal pentru lotcă, se utilizesză din plin calităţile inginereşti ale autorului/narator/personaj. În lungii ani de singurătate, eroul are timp să mediteze asupra vieţii sale din epoca totalitară. Acum autorul are prilejul să facă rechizitoriul tarelor "epocii de aur", răspunzând astfel arumentat nostalgicilor. Monologul constituie a patra modalitate literară pe care o întâlnim în paginile romanului. Ca să afle ce se întâmplă cu familia sa abandonată, gândindu-se că o protejează, eroul practică tehnica detaşării sufletului de corp, ceea ce îmi aminteşte de Secretul doctorului Honigberger de Mircea Eliade. În aceste momente, dar nu numai, autorul recurge la comunicarea telepatică, a cincea modalitate literară folosită de Goe Naum în roman. Spre deosebire de nuvela lui Mircea Eliade în care doctorul urma ca în urma experimentului să se contopească definitiv cu absolutul, în romanul lui Geo Naum, motivele sunt cotidiene. Romanul mai poate fi citit în cheie psihologică, Evsei ajunge să devină credincios în urma meditaţiilor în singurătatea deltei, simţind prezenţa divinităţii care îl spijină să supravieţuiască. Eroul vrea o altă relaţie cu Dunezeu, mai apropiată şi iată că Demiurgul îi răspunde în vis. Prin rugăciunile exprimate şi visele primite, autorul stabileşte a şasea modalitate literară de comunicare.
A şaptea modalitate literară constă în buclele temporare în succesiunea evenimentelor, cea mai importantă dintre acestea fiind rememorarea dragostei adolescentine cu Tamara, pe care o vizitează la Tulcea şi care îl va ajuta financiar să se întoarcă la Bucureşti. Punctul culminant îl constituie discuţia lui Evsei cu familia sa, în capitală, după revenirea din recluziune. Între timp soţia sa îşi refăcuse viaţa aşa că eroului nu-i rămâne decât să revină în deltă, de data aceasta împreună cu Tamara. Deznodământul ne înseninează. Vizitarea Bucureştiul trecut la capitalism constituie un prilej pentru autor de a evidenţia câteva din tarele noii societăţi. Romanul se încheie rotund, atât la plecarea cât şi la revenirea în deltă, deciziile le ia dublul eroului, adică subconştientul său. Dedublarea eroului constituie a opta modalitate literară spectaculoasă şi misterioasă. Stilul este simplu, direct, confesiv. Este un roman la graniţa dintre jurnal şi ficţiune. Sub aspectul modalităţilor lirice se vădeşte complex. Scrisorile şi monologurile inserate ţin de tehnica textualistă. Ateismul eroului, de la începutul cărţii şi sfidarea societăţii aparţin recuzitei postmoderniste. Dar convertirea la credinţă şi revenirea în societate, cârt şi modalităţile literare menţionate mă duc cu gândul spre transmodernismul teoretizat astăzi de mai mulţi critici literari. Imaginarul puternic contribuie la incitarea cititorilor.
Lucian Gruia *
Cărţi sosite la redacţie
Antares
16
O paginã de Istorie Medievalã: Cetatea Carcassonne CosmaTudose
De la Lyon strãbatem regiunea Provence din sudul Franþei; trecem pe lângã Montpellier ºi Narbonne, în apropierea Mãrii Mediterane. Este luna mai, câmpuri de lavandã cât vezi cu ochii. Carcassonne, capitala departamentului Aude,
Cetatea Carcassonne regiunea Languedoc-Roussillon a rãmas în atenþie datoritã istoriei sale îndelungate, începutã cu 1000 de ani î.Hr. În secolul al V-lea î.Hr. aºezarea era un punct strategic al rutelor comerciale ale vremii. În secolul I î.Hr. Romanii construiesc pe aceste locuri, mai întâi un avanpost ºi apoi o localitate fortificatã, pe malul drept al râului Aude. La începutul scolului al V-lea, o lungã perioadã oraºul cetate a fost ocupat de vizigoþi care s-au stabilit aici dupã un îndelung asediu. La un moment dat cetatea ar fi fost salvatã de la asediu de doamna Carcas. Asediul prelungindu-se ºi, apãrãtorii cetãþii devenind din ce în ce mai puþini, doamna a dat ordin sã fie puse pãpuºi-soldat la fiecare din turnuri, “sporind” astfel numãrul apãrãtorilor. A cerut apoi ca un porc sã fie îndopat cu grâu ºi aruncat peste zidul cetãþii. Asediatorii, vãzând una ca asta ºi-au zis cã în cetate oamenii pot rezista încã mult ºi bine ºi au pãrãsit asediul. Doamna Carcas, anunþând victoria, a pus sã sune clopotele ºi, de aici, Carcassone iar cetatea a primit numele Carcassonne. La începutul secolului al VII-lea cetatea este cuceritã de sarzini (de origine musulmanã) veniþi din Barcelona. Dar dupã 35 de ani sunt izgoniþi de regele franc Pepin cel Scurt. Sudul Franciei era împãrþit în comitate conduse de feudalii locali. Unul dintre aceºtia, contele Raymond-Roger de Trencavel era stãpânul cetãþii Carcassonne. Acesta face o primã renovare a cetãþii ºi un al doilea zid de apãrare, cu o lungime de peste trei kilometri; turnuri ºi o nouã arhitecturã militarã întãresc ºi împodobesc cetatea.
Statuia doamnei Carcas Pe la începutul secolului al XII-lea, în regiunea Languedoc îºi face apariþia o populaþie, catarii, adepþi ai unei doctrine creºtine cu puternice influenþe gnostice. Adepþii sãi se pronunþau pentru o moralã asceticã, priveau întreaga lume materialã ca pe o uriaºã temniþã în care sunt închise sufletele luminoase, aparþinând lui Dumnezeu. Abaterea catarilor de la credinþa catolicã l-a îndemnat pe papa Inocenþiu III sã organizeze o cruciadã, condusã de Simon de Montford, împotriva catarilor. Sunt arestaþi feudalii iar catarii obligaþi sã revinã la religia catolicã, expulzaþi sau chiar mãcelãriþi. Întrucât în cetate trãiau de-a valma, în bunã înþelegere, catolici ºi catari, o legendã spune cã un cavaler cruciat, îngrijorat de soarta celor câþiva
catolici rãmaºi în cetate, s-a adresat comandantului cruciaþilor: ,,Sire, în cetate sunt credincioºi catolici printre catari, cu ei ce facem?” Rãspunsul a fost pe mãsurã: “Omorâþi-i pe toþi. Domnul o sã-i recunoascã pe ai lui”. Mulþi din locuitori pãrãsesc cetatea ºi împreunã cu alþii veniþi întemeiazã, pe malul stâng al râului Aude, cartierul Noul Carcassonne. Pe la 1247 regele francez Ludovic al IX-lea a continuat cu noi construcþii în cetatea Carcassonne; cetatea îºi câºtigã renumele de fortãreaþã impenetrabilã când prinþul Edward, zis ºi Prinþul cel Negru, moºtenitorul tronului Angliei, nu reuºeºte sã îngenuncheze cetatea, în timpul Rãzboiului de o Sutã de Ani. Din acel moment, cetatea a devenit principalul obiectiv politico-militar din zonã, deoarece cine stãpânea în Carcassonne controla împrejurimile, datoritã poziþiei strategice pe care fusese construitã aºezarea. Pe un pod din piatrã ce leagã cele douã ziduri intrãm în cetate. Zidurile cetãþii sunt întrerupte din loc în loc de cele peste 50 de turnuri de observare, care dominã valea râului Aude. Locuitorii cetãþii se
Intrarea în cetatea Carcassonne bucurau de organizarea unei localitãþi de mici dimensiuni: aveau poºtã, ºcoalã ºi chiar un hotel. Castelul contelui ºi Basilica Saint-Nazaire completeazã bogãþia cetãþii. Urcãm pe metereze, coborâm pe strãduþe înguste, pietruite; în calea noastrã mai multe buticuri cu tot felul de amintiri pentru turiºti, o mica grãdiniþã unde sã-þi tragi sufletul la o cafea franþuzeascã. Ziduri solide, donjoane, ºanþuri de apãrare, porþi impresionante, toate în cetatea fortificatã. Ne-am detaºat o clipã de agitaþia de pe strãzile cetãþii în Bazilica Saint-Nazaire (douã milioane de turiºti viziteazã anual cetatea). Bazilica este de origine romanicã, a fost reconstruitã ºi modificatã în repetate rânduri. În interior sunt câteva vitralii, printre care unul înfãþiºeazã “pomul vieþii”, un simbol religios ºi creºtin, imaginat prin Arborele Cosmic simbol al vieþii în continua evoluþie, în ascensiunea spre cer, conform interpretãrii lui Mircea Eliade. În centrul cetãþii este castelul contelui de Carcassonne, construit în secolul al XII-lea pentru vicontele Trencavel; este un castel catar cu statuia originalã a doamnei Carcas; o sculpturã complet restauratã reprezintã Madona ºi Copilul. Pe la sfârºitul secolului al XIX-lea cetatea era pãrãsitã ºi devenise chiar o carierã de piatrã. Majoritatea locuitorilor întemeiazã pe malul stâng al UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROM ROMÂNIA ÂNIA FILIALA SUD-EST · FUNDA FUNDAÞIA ÞIA CULTURALÃ „ANTARES” · Un grup de susþinãtori þinãtori sus
Metereze în cetate râului Aude un nou oraº, cu catedrala Sf. Mihail ºi biserica goticã Saint-Vincent cu turnul neterminat. În acest timp, arhitectul Eugen Violet le Duc ºi arheologul Jean-Pierre Cros-Mayrevieille reuºesc sã restaureze o bunã parte din cetate ºi s-o aducã la faima de odinioarã. În 1997, cu o nouã înfãþiºare, cetatea Carcassonne a fost listatã în patrimonial mondial UNESCO. Lãsãm în urmã cetatea fortificatã ºi ne apropiem de Oraºul Nou pentru a vedea Canal du Midi (canalul sudului), un canal artificial care face legãtura între râul Garone ºi Marea Mediteranã; împreunã cu Canal Garone formeazã “Canal des Deux Mers” (Canalul celor douã mãri) cale navigabilã de la Oceanul Atlantic la Marea Mediteranã. Din ghidul oraºului aflãm câte ceva despre istoria impresionantã a canalului, construit între anii 1667 ºi 1681 sub domnia lui Ludovic al XIV-lea. Canalul are lungimea de 240 de kilometri. Pânã în 1980 canalul servea ºi pentru navigaþia comercialã. Din acel an a rãmas sã fie folosit numai pentru turism. Mai multe ecluze permit deplasarea vaporaºelor cu turiºti. O plimbare de-a lungul Canal du Midi este reconfortantã. Pãrãsim Carcassonne, oraºul cetate de poveste; ne înscriem pe direcþia NarbonnePerpignan; ne îndreptãm spre locuri unde arta modernã este la ea acasã.
antares Bazilica Saint-Nazaire
220-221-222
Editor Funda\ia Cultural` ANTARES
Redac\ia ]i Administra\ia: Gala\i, Str. A. I. Cuza, Bloc „Cristal”, sc. 4, et. 1, ap. 1 ROM^NIA - Tel: 0236/413973; 0744/205032; E-mail: fundatia.antares@yahoo.com Corecturile apar\in autorilor ISSN: 1453-8539 Tipãrit la S.C. GRAFPRINT S.R.L. Galaþi, tel/fax: 0236.318440, www.grafprint.ro
Acest numãr a fost susþinut financiar de scriitorii: Vasile Datcu, Corneliu Antoniu, Vasile Tudorie, Valentin Uritescu, Mircea Vasiliu ºi S.C. GRAFPRINT S.R.L. Galaþi