Jules Olitski Volitions, 1983
28
Grub Street în Londra secolului al XVIII-lea3, sau în Parisul anilor 1830, de nu cumva dinainte. Unii moderniøti au fost mai mult sau mai puflin boemi; încæ øi mai mulfli nu au fost deloc. Sæ ne gîndim la pictorii impresioniøti, la Mallarmé, la Schönberg, la vieflile amorflite duse de un Matisse, de un T.S. Eliot. Nu cæ aø acorda vreo valoare deosebitæ unei viefli amorflite spre deosebire de una boemæ; asertez doar un fapt.) Pe calea unei ilustræri, aø vrea sæ intru un pic în detalii în privinfla felului cum a apærut modernismul în picturæ. Aici proto-moderniøtii au fost, dintre tofli ceilalfli, prerafaeliflii (øi chiar mai înainte de ei, ca proto-proto-moderniøti, nazarinenii germani). Prerafaeliflii l-au anunflat de fapt pe Manet (cu care începe pictura modernistæ în modul cel mai clar). Ei au acflionat dintr-o insatisfacflie faflæ de pictura practicatæ în vremea lor, considerînd cæ realismul acesteia nu era îndeajuns de veridic. Pærea sæ flinæ de aceastæ dorinflæ de adevær [sentimentul lor cæ] nu i se îngæduia culorii sæ se manifeste limpede øi deschis, cæ ea era tot mai vætuitæ printr-o întunecare indiferentæ øi sub tonuri brune. Ei n-au exprimat aceastæ din urmæ intuiflie prin atîtea cuvinte, ci o spune însæøi arta lor, cu culorile ei mai strælucitoare, mai contrastante, care a delimitat pictura prerafaelitæ în epoca ei mai mult chiar decît realismul ei de detaliu (cæruia culoarea mai luminoasæ îi era oricum necesaræ). Øi la ceea ce ei s-au raportat din trecut pentru a se revendica de-acolo, luîndu-øi numele de prerafaelifli, a fost tocmai culoarea sinceræ, aproape naivæ, precum øi realismul cvasiinocent al artei italiene din Quattrocento. Ei n-au fost deloc primii artiøti care sæ se întoarcæ în timp spre un trecut mai îndepærtat decît acela recent în raport cu ei. La sfîrøitul secolului al XVIII-lea, David, în Franfla, fæcuse lucrul acesta atunci cînd a invocat antichitatea împotriva rococoului predecesorilor sæi nemijlocifli, øi o fæcuse øi Renaøterea apelînd la antichitate împotriva goticului. Dar nouæ a fost urgenfla cu care prerafaeliflii au invocat un trecut mai îndepærtat. Iar aceasta a fost de un tip care a continuat o datæ cu modernismul propriu-zis øi a ræmas asociatæ cu el. N-aø putea spune cît a cunoscut Manet din prerafaelism. Dar øi el, vreo zece ani mai tîrziu, la începuturile carierei lui, devenise profund nemulflumit de felul de picturæ pe care o vedea fæcîndu-se în jurul lui. Era pe la sfîrøitul anilor 1850. Numai cæ el a pus degetul pe ceea ce-l nemulflumea într-un mod mult mai „material“ decît o fæcuseræ prerafaeliflii øi, de aceea, dupæ cum cred, cu efecte mai durabile. (Începînd din secolul al XVII-lea, englezii anticipaseræ la fel de mult, în culturæ øi în artæ, ca øi în politicæ øi în viafla socialæ, dar de regulæ ei au læsat pe seama altora sæ continue pe calea deschisæ de ei.) Væzînd un „Velázquez“ la Luvru (o pînzæ care acum e consideratæ ca aparflinîndu-i ginerelui lui Velázquez, Mazo), el øi-a exprimat observaflia despre cît de „curatæ“ îi era culoarea, în comparaflie cu „fierturile înæbuøite øi sosurile de carne“4 ale picturii contemporane. Care „fierturi øi sosuri“ se datorau aceleiaøi umbriri øi întunecæri brune øi gri, înæbuøind culoarea, împotriva cæreia reacflionaseræ prerafaeliflii. Manet, în propria lui reacflie, s-a întors cætre un trecut mai apropiat decît cel la care recurseseræ ei pentru a-øi „curæfla“ arta de „demi-tentele“ responsabile pentru „fierturi øi sosuri“. El s-a dus îndæræt numai pînæ la Velázquez, la început, iar dupæ aceea chiar øi mai aproape, la un alt pictor spaniol, Goya. Impresioniøtii, pe urmele lui Manet, au privit spre veneflieni, atîta cît au privit ei înapoi, øi la fel a fæcut Cézanne, acest impresionist pe jumætate. Din nou, aceastæ privire îndæræt avea de-a face cu culoarea, cu o culoare mai caldæ øi de asemenea mai directæ [franker]. Precum prerafaeliflii, precum atîflia alflii în epoca lor, impresioniøtii au invocat adeværul în privinfla naturii, iar natura în zilele însorite era luminoasæ, cu culori calde. Dar dedesubtul a tot ce au invocat ei, al explicafliilor øi al raflionalizærilor, exista „simpla“ næzuinflæ spre calitate, spre valoarea esteticæ øi excelenfla de dragul ei înseøi, ca flel în sine. Artæ de dragul artei. Modernismul s-a instalat în picturæ o datæ cu impresionismul øi, cu asta, øi arta de dragul artei. De al cærei drag, în acelaøi fel, succesorii impresionismului în ale modernismului au fost nevoifli sæ lase deoparte adeværul în privinfla naturii. Ei s-au væzut silifli sæ se înfæfliøeze sub un aspect încæ mai scandalos de nou: Cézanne, Gauguin, Seurat, van Gogh øi tofli pictorii moderniøti de dupæ ei – de dragul valorii estetice, al calitæflii estetice, øi nimic altceva. Încæ n-am terminat cu expunerea øi definirea mea a modernismului. Partea cu adeværat esenflialæ vine, în sfîrøit, acum. Modernismul e de înfleles ca o operaflie de pæstrare [a holding operation], o stræduinflæ continuæ de a menfline standardele estetice în fafla ameninflærilor – øi nu doar ca reacflie la romantism. Ca reacflie, în fond, la o stare de urgenflæ aflatæ în desfæøurare. Artiøtii din toate timpurile, în pofida unor aparenfle contrare, au cæutat excelenfla artisticæ. Ceea ce singularizeazæ modernismul øi, mai mult decît altceva, îi conferæ locul øi identitatea proprii e ræspunsul adus de el la un sentiment intensificat al ameninflærii la adresa valorii estetice: ameninflæri venite dinspre mediul înconjurætor social øi material, dinspre spiritul timpului, toate vehiculate prin cererile pentru o piaflæ culturalæ nouæ øi deschisæ, cererile exprimînd exigenflele unei culturi de mijloc [middlebrow demands]. Modernismul dateazæ din vremea în care, la mijlocul secolului al XIX-lea, acea piaflæ nu doar cæ se stabilise – ea exista deja de mult –, dar s-a øi cimentat [entrenched] øi a devenit dominantæ, færæ a mai avea un concurent semnificativ.