Urmuz no 2 2014

Page 1

No. 2

FEBRuARIE 2014

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u Ă

FONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANuARIE 1928

CÂMpINA

SERIA A DOuA

În acest număr semnează: Liliana Ene, Florin Dochia, Lucian Gruia, Ioana Geacăr, Elena Dinu, Monica Berceanu, Valenin Irimia, Gherasim Rusu Togan, Lidia Nicolae, Dan Dănilă, Elena Glodean, Magda Mirea, Irina Lucia Mihalca

EDITOR: BIBLIOTECA MuNICIpALĂ «Dr. C. I. ISTRATI»

puBLICAţIE DE pEDAGOGIE A LECTuRII Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A


editorial

Despre bucuria lecturii Liliana Ene Dintotdeauna, mi-a plăcut foarte mult să citesc cărţi. În special cărţi abia ieşite de sub tipar. Au un miros deosebit. În copilărie şi adolescenţă, nu am fost nevoită să merg la biblioteca publică pentru a împrumuta vreo carte, pentru că tatăl meu mi-a pus la dispoziţie tot ce se cerea la şcoală. A fost foarte uşor să descopăr plăcerea cititului. Constat acum, cu tristeţe, că oamenii nu se mai laudă cu bibliotecile personale, ci cu plasma cu cea mai mare diagonală. Nu pot decât să mulţumesc tatălui meu pentru pasiunea cititului şi să subliniez faptul că părinţii au un rol major în dezvoltarea intelectuală a copiilor. Pentru mine, lectura este cel puţin un prilej de a mă relaxa, de a uita de grijile cotidiene, de mă transpune în alte lumi, în alte poveşti de viaţă. Lectura îmi oferă linişte şi îmi limpezeşte gândurile. Dar este şi un mijloc inestimabil de cunoaştere. Evident, selectez cu atenţie tot ceea ce citesc. Lucrând într-o bibliotecă, am ocazia să întâlnesc zilnic o mulţime de copii şi de adolescenţi. Unii dintre ei vin să împrumute cărţi trimişi de profesori sau de părinţi, alţii vin din proprie iniţiativă. De asemenea, întâlnesc, nu de puţine ori, părinţi îngrijoraţi de faptul că odraslele lor nu vor să citească nici măcar un rând în plus faţă de ceea ce este obligatoriu pentru a-şi rezolva temele. Mă întreb, însă, câţi dintre aceşti părinţi au încercat să îşi îndrepte copiii spre lectură prin exemplul personal. Dacă, în calitate de mamă sau de tată, nu faci altceva decât să priveşti la televizor, să foloseşti tableta sau telefonul mobil, este puţin probabil ca micuţul să iubească vreodată cititul. Un copil neîndrumat de părinţi îşi va cunoaşte foarte târziu vocaţia şi pasiunea pentru ceva, de aceea s-ar cuveni să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-l călăuzi către activităţi care să îl formeze frumos ca om. Văzându-mă citind, fetiţa mea face acelaşi lucru. Ba chiar le oferă păpuşilor cărţi şi le învaţă să citească. Interacţionez aproape în fiecare zi cu elevi care vin la bibliotecă doar pentru a folosi unul din cele opt computere ale Biblionetului şi descopăr că majoritatea utilizează perfect noile tehnologii, dar, din păcate, au deficienţe grave în a se exprima. De fiecare dată când îi îndemn să împrumute o carte, par stânjeniţi sau plictisiţi. Unora li s-ar părea jenant să fie văzuţi de către colegi citind. Lectura devine, pentru astfel de tineri, o activitate desuetă. Lipsa dorinţei de a citi este una dintre problemele cu care se confruntă societatea. Lectura a devenit, pentru mulţi tineri, o corvoadă şi cel mai trist este faptul că ei nu par să fie conştienţi de efectele pe termen lung. Orientarea elevilor spre lectură nu se poate realiza decât cu argumente puternice şi cu persuasiune, ca să se

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

2

NO. 2 - 2014

poată diminua influenţa, în unele aspecte nocivă, a internetului şi a televiziunii. Din ce în ce mai mulţi elevi caută informaţii despre un anumit subiect pe site-ul wikipedia sau pe site-uri unde sunt publicate referate. Acest lucru nu ar fi rău, dacă ar servi drept informaţie brută pentru o lucrare proprie. Din păcate, ei copiază pur şi simplu texte întregi, fără a le asimila în vreun fel. Cumva, trebuie să-i convingem pe tineri să citească mai mult, explicându-le ce pot descoperi ei înşişi prin parcurgerea textului scris. Alături de familie, un rol major îl are învăţătorul sau profesorul de limba română. Dascălul trebuie să-i îndrume spre lectură, oferindu-le prilejul să-şi exprime părerile despre o anumită carte, organizând ore speciale, ateliere de poveşti, seminare, în care elevii pot învăţa să comunice frumos, elegant, fără a se simţi constrânşi de note. Cu ajutorul lecturii, ei pot simţi provocările, temerile şi sentimentele personajelor, pot călători în timp fără a părăsi camera, pot zâmbi, pot descoperi sfaturi utile şi interese noi, pot găsi un scop şi pot scăpa de tensiunile acumulate. Beneficiul personal, pe care fiecare cititor îl obţine din lectură, este foarte variat. Lectura îmbunătăţeşte considerabil vocabularul şi oferă uşurinţă în exprimarea propriilor opinii. Lectura măreşte orizontul tânărului, permiţându-i să ia contact cu locuri, oameni şi obiceiuri îndepărtate, ca timp şi spaţiu. Un tânăr care citeşte se va putea integra oriunde şi în orice grup. Datorită cunoştinţelor sale, va putea să poarte orice discuţie şi va reuşi să se facă plăcut şi apreciat. Lectura este un hobby pentru toată viaţă, o metodă de relaxare, o activitate ce se poate practica oricând, oriunde, la orice vârstă şi în orice situaţie. În cărţi sunt dezbătute toate problemele omului, experienţele pozitive sau negative, împlinirile sau insuccesele. Citind, adolescentul va învăţa să le înfrunte pe toate cu optimism sau cu modestie şi să distingă diferenţa dintre bine şi rău. Dăruindu-le copiilor noştri iubirea pentru cuvântul scris, e ca şi cum le-am oferi o şansă în plus de a trăi. M-aş bucura ca aceste rânduri să fie citite de către tinerii ne-cititori, dacă le pot spune aşa. De fapt, ar fi ideal. Acesta este, de fapt, şi scopul campaniei de „pedagogie a lecturii”: atragerea adolescenţilor spre bogăţiile ce pot fi regăsite doar în cărţi. Aşadar, surprindeţi-vă profesorul, dragi elevi! Citiţi o carte din proprie iniţiativă şi povestiţi-o în timpul unei ore de literatură! Veţi fi, cu siguranţă, apreciaţi!

q


cronica literară

Fragmente despre singurătate Florin Dochia În mareea cotidiană de logoree liricoidă şi superficială ori mizerabilism ieftin de aşternut, pus pe hârtie ori pe fila virgină din spaţiul digital, a fi concis şi, în acelaşi timp, profund a devenit o raritate. Puţine autoare de poezie se îndepărtează de (pre)simţirile isteroide ale unui flămând trup insomniac şi tânjind după absolutul de alcov cu brocarturi prăfuite. Adulmecarea unor alcooluri spirituale fine a devenit preocupare arareori vizitabilă de ochiul pretenţios al consumatorului de literatură. Cu atât mai reconfortantă se arată a fi lectura volumului gânduri în cuşcă al Mariei Dobrescu, lectură leneşă, ce-şi permite întârzierea atentă pe cuvânt, pe imaginea subtil stilizată, aşternută parcă de o peniţă subţire, cu mişcări lente şi delicate, imprevizibile, ca dansul în aer al fumului de ţigară, amestecându-ce în aburul fierbinte al cafelei, pe terasa unei cafenele din Montmartre... După debutul cu mireasa de sare, premiată anul trecut de doi critici pretenţioşi, gânduri în cuşcă păstrează linia aproape minimalistă, dar viguroasă, a versului şi o conduce în aceleaşi zone pline de miez ale interogaţiei. Aparenţa înşelătoare a concretului cotidian este numai un vehicul lunecând spre nostalgia unei împliniri aflate întotdeauna la orizont şi care funcţionează la fel ca acesta: este mereu la aceeaşi distanţă de dorinţa noastră. Ceea ce îmi aminteşte de versurile, dacă nu chiar şi maniera impresionistă a poemelor americanului Stephen Crane: „I saw a man pursuing the horizon; / Round and round they sped.” Poemele Mariei Dobrescu dau tribut tonului elegiac, în fond. Sursa este realitatea materială, exterioară fiinţei sale, dar apropriată şi sublimată cu multă siguranţă în expresie poetică ce întârzie într-un spaţiu tranziţional bine delimitat, un spaţiu al iluziei temperate, dar nu mai puţin capabilă de explozie în cuvânt. Cel mai adesea, temniţele („închisă în cuşca gândurilor / lustruiesc fiecare aşteptare”) sunt domiciliu al suferinţei aproape fizice („inimile se zbat în plase de sârmă”), cu greu se poate găsi un grăunte de jubilaţie, mai degrabă sunt vizualizate postùri ale penitenţei („atârnaţi de sfori / aşteptând izgonirea din rai”), consecinţă a unui necunoscut păcat originar, iar tristeţea devine cu adevărat sfâşietoare, precum în poemul „câte acte are piesa asta?”: „mă rugaseşi / să mă îmbrac în mov / marea încremeneşte / la capătul poveştii / privindu-i / ruinele / din mine / se deşiră silfidă / o iarnă / care îmi picură / pe limbă / absint”. Chiar dacă nicăieri cititorul nu va găsi vreo urmă de lamento, lacrima (cuvântul ca atare nu apare în volum!) este suportul nevăzut al fiecărei litere, al fiecărei lumini, căci infernul în care autoarea ne invită să ne desfătăm este

unul al luminii, al aceluiaşi alb care guverna volumul anterior. Secţiunea care dă titlul cărţii este plină de forţă şi doldora de sugestie. Albul şi aşteptarea – semnele unei nuntiri mereu amânate, ale unei întâlniri cu destinul imaginat – se nutresc din tăceri: „tăcerea mea este / e o bufniţă albă / a ta / un totem”, „tăcerea a prins pojghiţă / în oasele mele”, „port / păcatul tăcerii / ca pe o inimă albă / ascunsă la spate” – şi ascund golul, absenţa soluţiei de ieşire din inter-lume, din spaţiul absurd al clocotului interior: „în mine se rostogoleşte / o singurătate” sau „rostogolesc mai departe / piatra asta / într-o nebunie” – un Sisif care scapă invariabil stânca de pe culmea Muntelui -, „singurătatea asta îmi roade / unghiile până la sânge”. Altfel, singurătatea este un leitmotiv al acestei secţiuni ale cărei poeme fără titlu subjugă lectorul. Şi pentru că am spus Sisif, mă întreb dacă, după lectura poemelor, ne alăturăm zicerii lui Albert Camus – „Il faut imaginer Sisyphe heureux” – ori aceleia a lui Franz Kafka: „Sisyphos war ein Junggeselle”. O dilemă din care eu nu am putut ieşi decât pe calea, regală, a logicii terţului inclus. De nicăieri nu răzbate, aşa cum se cam întâmplă la mai toţi poeţii de azi, activitatea de zi cu zi, acasă, la serviciu, pe stradă, la întâlnirea cu alte fiinţe umane, cu animalele ori plantele mediului înconjurător. Când spune că „trăim în închisori / invizibile” şi „viaţa noastră / e ca o întâlnire în intersecţii / ne vedem / doar pentru a ne despărţi”, tonul chiar îmi aminteşte de acela al scrisorilor melancolice trimise de Kafka Milenei Jesenská, de fapt, toată secţiunea finală dă seama de o astfel de atmosferă a unei lucide expuneri pe altarul unui sacrificiu misterios, în condiţiile în care „sorb cu o lentoare nefirească / câteva amăgiri / drogul perfect / pentru un captiv”. Maria Dobrescu se scrie pe sine – îmi asum banalitatea şi generalitatea expresiei! – observându-se şi transferânduşi viaţa în text. Viaţa lăuntrică, desigur, dar codul de imagini este din viaţa exterioară, pentru că „uneori sufletul/e/precum un beci/care / aşteaptă/o primăvară”, cum sună reflecţia din poemul care a inspirat şi imaginea de pe prima copertă, „iubirea mea este o colivie”. Viaţa din text o dublează pe cea cotidiană, cea adevărată (oare?), dar cele două nu se intersectează. Însă, definirea de sine – dar nu şi salvarea! - vine odată cu versul final al secţiunii şi al volumului: „şi mă ascund / într-o femeie poveste”… Aşadar, pare că nimic nu este realitate, totul este ficţiune, este iluzie, este ascundere şi, în acelaşi timp, adăpost pentru veridicţiune.

k VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

3


note de lectură

Lucia Maria purdescu Cascada îngheţată Lucian Gruia Cristiana Maria Purdescu s-a născut la 21 februarie 1964 în comuna Negreni, judeţul Teleorman. A absolvit la Bucureşti, Facultăţile de: Ştiinţe Agricole; Biologie şi de Arte Decorative şi Design (specialitatea Arte Textile – Modă), obţinând un Doctorat în Arte Plastice. În prezent îşi conduce propria-i casă de modă. Volumul Risipa de a fi / Wastwefulness (Ed. Tracus Arte, 2013), pe care-l comentăm, este al zece lea volum de versuri semnat de autoare. Traducere în limba engleza a fost efectuată de Alina Olimpia şi Anna Robinson În prefaţa volumului (intitulată Privind ferestra de cristal), Mariana Roman face observaţia interesantă că, citind versurile autoarei, în care abundă imagini hibernale, s-a simţit trăind într-un iglu, cu interiorul alb, curat şi cald, frigul fiind doar în exteriorul incintei: „Între pereţii iglu-ului, micile obiecte ale nefericirii, la fel ca micile sau marile obiecte casnice, sunt acoperite de gheaţă – învaţă să le foloseşti aşa!” În această frumoasă metaforă pentru sufletul poetei, nu mi se pare că întâlnim micile obiecte ale nefericirii produse de destrămarea unei iubirii ci o nefericire uriaşă, care i-a îngheţat sufletul şi i-a indus o singură temă lirică în toate poeziile din cuprinsul tuturor volumelor tipărite până acum, tema suferinţei din dragoste. E greu să ne închipuim cât de puternică a fost această iubire încât a provocata atâta suferinţă. Cert este că a fost apropiată de absolut, şi atât de acaparatoare încât poetei i se pare că a fost o iubire blestemată („Mi-ai preschimbat iubirea în durere/ şi dorul în blestem,”), sau păcătoasă: „Iubirea vinovată/ răpeşte liniştea/ (...)/ aruncând otrăvuri dulci/ peste sufletul presărat cu cratere adânci/ şi cu miros de smoală.” (Iubirea vinovată) Altă imagine, complementară iglu-ului, şi care ar putea sugera direcţia descendentă a vectorului trăirilor Cristianei Maria Purdeascu, ar fi, după părerea mea, cascada îngheţată. Ea ar sugera faptul că prezentul este lipsit de sens, din moment ce marea iubire s-a destrămat, pe când trecutul, dinaintea rupturii, este valorizat pozitiv. O astfel de perpetuă întoarcere spre trecut, poate fi caracterizată sugestiv prin timpul cascadă, teoretizat de Lucian Blaga. Putem exemplifica prin majoritatea poeziilor volumului: „Caută-mă în negura timpului,/ icoana ta s-a prăfuit în mine,/ de când ai întunecat cerul/ cu gândurile tale nerostite.// caută-mă în nesfârşitul rămas bun:/ încă o creangă aşezată pe rug.// Caută-mă în belşugul de melancolii/ când singurătatea vine de niciunde/ iar uitarea/ se îndepărtează spre nicăieri.” (Caută-mă...) Pare că stările sufleteşti ale poetei s-au blocat la momentul destrămării iubirii, şi sufletul ei îngheţat nu poate ieşi din această stare. Gândurile autoarei au început să se îndrepte spre extincţia văzută uneori ca o eliberare: „În mine,/ flacăra speranţei/ se îneacă de noaptea cosmică,/ pregătindu-mă pentru/ adâncul tenebros al unui sfârşit/ ce nu vrea să

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

4

NO. 2 - 2014

adoarmă. „( Când tristeţile îngroapă). E nevoie de o nouă iubire, mai puternică decât cea veche, a cărei forţă să-i poată dezgheţa sufletul, sau poate că tercerea timpului, până la urmă îi va aduce alinarea. Până atunci, universul, în viziunea poetei, ascultă de legea entropiei, destrămându-se încet încet, întunecându-se alunecând spre haos. Iată un exemplu concludent: „Briza/ înşiră amintiri/ despre Apusul de Soare/ şi despre nopţile de iubire/ rătăcite în uitare.// Luna plângătoare/ spală cu lacrimi de sare/ haosul,/ înnoptarea/ şi însingurarea noastrp.” (Aruncând ciudate nisipuri) Sufletul poetei a trecut de la flacăra pasiunii la condensarea tristeţilor şi apoi la îngheţul sentimentelor. Frigul interior a contaminat întreaga lume, ca şi când s-ar prevesti moartea termică a universului. Titlul volumului, Risipa de a fi, vrea să precizeze tocmai această destrămare a stărilor sufleteşti pentru o cauză pierdută. Când cuvintele nu mai pot exprima tristeţea, poeta invocă tăcerea: „Despre străina suflare a verii,/ în visul care tocmai a zburat,/ vorbeşte tăcerea rece a iernii.” (Grăbit spre nicăieri) Există rare momente când reveria şi visul reaprind iubirea trecută: „Cu lacrimi încerc să sting/ focul viselor/ în care aştept să apari/ înveşmântat în haina ta aurie.” (Dă ecou iubirii) Uitarea încă nu vrea să vină: „Nu-i adevărat că nu te aud,/ că nu mi-e dor,/ că nu-mi lipseşti,/ că te-am uitat,/ dar este adevărat că m-ai pierdut/ ca pe o tăcere.// (...) // Nu-i adevărat că nu te mai caut,/ absenţa ta este prezenţa mea lângă tine.” // (...)// Nu-i adevărat că nu mai aştept/ aripa ta pe umărul meu drept.// Nu-i adevărat...” (Nu-i adevărat) Poezia reprezintă o refulare binefăcătoare din calea însingurării şi melancoliei. Există un ciclu de cinci poezii, construite cu replici umoristice la gravitatea stărilor sufleteşti, binevenite pentru descreţirea frunţilor: „Focul iubirii pâlpâie în singurătate,/ eternul circ al vieţii nu pot să-l îndur.../ / şi sunt atâtea farfurii în jur// şi linguri, şi cuţite nespălate.” (Nu pot să-l îndur) Cu această temă şi în această tehnică, poeta ar putea scrie un volum cuceritor. Stilul autoarei este simplu, direct, confesiv, trăirile, de multe ori adolescentine, conferă prospeţime imaginilor. Se pare că alinarea o va aduce credinţa: „Nu sunt ce-ai fi dorit să fiu,/ dar, veghind la învăţătura Ta,/ într-un târziu.../ m-am depărtat de-nşelătoare vise/ şi m-am recuperat iubindu-Te.// tipărind amintirea morţii în mine,/ cu gândul luminat şi spălat de păcare,/ mi-ai arătat timpuri despre care n-aveam ştire...// Şi..., toate, pentru a mă întoarce/ în grădina Ta plină de iubire.” (Toate pentru a mă întoarce) Aşteptăm cu interes următorul volum de versuri, care, poate ne va aduce înseninarea liricii Cristianei Maria Purdescu.

t


note de lectură

Angela Nache Mamier & capcana cuvintelor Ioana Geacăr În noul volum de poeme „Memoria” (Edition clairdeplume34, Languedoc, Roussillon, France, 2013) Angela Nache Mamier îşi păstrează stilul tensionat cu care venea din volumul de debut („Miraculum”, Editura Dacia, 1982), discursul aluvionar presărat cu metafore şi sentimente dense, un limbaj vâltoare care te prinde în capcana sa. Volumul e împărţit în două grupaje, primul dedicat poporului român din care poeta s-a-ntrupat, tradiţiilor, obiceiurilor, figurilor aparte din lumea satului, al doilea familiei rupte în două, una rămânând în prima ţară, alta dincolo, în noua patrie pe care a găsit-o poeta în Franţa anului 1992, când s-a stabilit în orasul Sete, un orasel poetic pe ţărmul Mediteranei. Acolo există astăzi o viaţă culturală foarte animată, mai ales prin prezenţa, ca organizatoare, a poetei, sau ca invitată. Nu încetează, nu oboseşte să fie o ambasadoare a României culturale peste hotare de câte ori se iveşte ocazia ca un artist român să treacă prin urbea ei, sau prilejuieşte ea o aniversare dedicată ţării de origine. („Donc j’ai choisi de rester un écrivain roumain et j’essaie de continuer d’ici mon apport à la culture roumaine ou en général, comme tant d’autres Roumains très connus en France Anna de Noailles, Elvire Popesco, Brancusi, Tristan Tzara, Georges Enesco, Victor Brauner, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Cioran, Paul Celan.”) În prima parte a volumului sunt portrete cu o caligrafie curată: Moş Ilie, îngrijitorul cuminte şi tăcut, ca un locuitor împărţit între două lumi, „Potriveşte fără să le vadă/ Chipurile celor vii” („Moşul Ilie”), văduva, care inspiră şi aduce tăcerea în jur, o sfântă pedepsită să coboare din rai printre oameni: „Această femeie uscată / Nu se plânge / Niciodată / Mereu amară, aproape / Nebună de altfel / Uneori isterică / Se hrăneşte puţin / Aplecată pe scăunelul prea scund / Mereu la o parte / Firimiturile cad / Din mămăliga rece” („Văduva”), ţăranul cu viaţa sa chinuită, cu multă muncă şi o masă prea săracă, dar parte organică din natura-mamă, un cosmos matern care construieşte în permanenţă rosturi şi rostiri. De partea cealaltă, a siguranţei zilei de mâine se afla portretul matroanei, cu existenţa asigurată, o femeie energică, cu o feminitate ascunsă, dorinţe reprimate, apoi portretul inocent al senectuţii, desprins din schiţele lui Delavrancea, personajele înconjurate de nimbul fericirii copilăriei noastre: „Ore albe, tâmple de zăpadă / Bătrâneii mângâie / Zeci de iepuri albi”, „Bătrânica / Are ouă proaspete în buzunar / El culege încetişor / Nucile

căzute” („Nedespărţiţi”) Angela Nache Mamier se apropie de zona folclorică românească prin ritual în „Descantec” („Blestemat descântec / Pământul să înverzească / În jurul taliei mele / Ca dragostea ta să vină”), sau în jocul ielelor („Hora”), prin descrierea ocupaţiilor vechi: spălatul rufelor la râu („Snopi de cânepă”), gătitul ritualic al mămăligii („Ploaie de mălai”) Poeta aduce în prim plan îndeletniciri ancestrale, o bătrânica lipeşte casa cu pământ într-o linişte vegetală, sau tradiţii româneşti : nunta cu brazi în porţi, lada de zestre cu lucruri executate manual de tinere în şezatori, cu mult înaintea nunţilor lor, plosca împodobită, plinî cu cu băutura specific românească, ţuica, caii gătiţi în alb. O doină („Somnul pădurilor”) închide primul capitol dedicat vieţii simple de la ţară, spaţiului mioritic. A doua parte a volumului, dedicată familiei, în special, se deschide cu, o fotografie în gară, imaginea părinţilor înmărmuriţi într-o eternă aşteptare : „Statui buimace pe peron / În gara afumată / Ca micşoraţi, / Între râs şi plâns / Jenaţi şi ţepeni” („Au revoir la părinţi”), idee reluată în „Inimi menhiri”), insistând pe imaginea aşteptării, părinţii la biserică se roagă şi pun lumânări aprinse pentru cei plecaţi în altă lume, sau viii plecaţi doar departe de casă, „Ghemuiţi, puţin ridiculi / Cu inimile lor – menhiri de rubin”- o temă atât de românească: imaginea părinţilor (la Goga, Coșbuc, Mihai Eminescu, Ion Pillat, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana). Poeta surprinde câte o trăire foarte delicată, pătrunde oarecum dincolo, sensibilitatea sa „vede” mai mult, alege cuvinte rare, uitate, de aceea mai pline de sens. Traversiera e un filon neexploatat, neclişeic, şi de aceea foarte bogat în semnificaţii, cu o explozie de sensuri: „Copilul acesta, tatăl meu / Vine, rămâne ori pleacă de o / mie de ori / În norul roşu / Acoperit de mări, batistele albe - Infinitul – / Ploaia de semne / Pe strada traversieră” („Tatăl meu pe strada traversieră”) „Pater nostrum” este dedicat fiilor, iar „Aroma sânului”, maternităţii, o odă închinată vieţii. Înainte de a trece la alte volume (are doua în pregătire la Editura Vinea, Bucureşti), Angela Nache Mamier simţea nevoia acestei legături cu românismul, acestei clasificări şi clarificări lirice, a acestei apartenenţe, o statuie închinată intraductibilului dor de ţară. Memoria e un loc al statuilor de ceară, cărora doar energia pasională a poeziei le dă viaţă.

r

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

5


poesis

Elena Dinu Alb ninge pe roşu, în rana suflare pe foc, de răcoare vesmânt din lumină!

om cerşit de iubire am venit cu ninsoare şi îngeri de foc, om de humă-mi degust veşnicia din clipe de-albastruri din aripi, şi tot, om, dorit în Lumină mă vrea iarăşi Iubirea să pot să primesc.

ploua. vertical(a)! har de dar

mărturisirea unei întrupări: în atelierul morţii mele a intrat un fir de lumină pe care mi-am agăţat cu suflet obosit haina de pământ… aceasta a devenit aripă şi îmbrăţişându-mă, am pornit spre Inima de dar, pe însuşi firul de Luminădrum de lacrimă bucuroasă între inima de pământ şi Inima de dar...

Iubire sunt… în amintire în dor de Chip/arhetip de de de de de de viaţă de daruri zabrele între ghilimele noima de bine de dureri gând de mine flămând risipitor mister în în în efemer nor pe stânci Cer om …de din Tata Cuvânt

miroase a cerneală cerul cu vers când albul din suflet s-a nins de albastru...

om cerşit de iubire am venit cu ninsoare şi îngeri de foc, om de humă-mi degust veşnicia din clipe de-albastruri din aripi, şi tot, om, dorit în Lumină mă vrea iarăşi Iubirea să pot să primesc. stă suspendat timpul, cu gândul, în aşteptarea iluziei.. se desface strânsoarea de firescul ticcând durerile din carnea secundei -tac..

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

6

NO. 2 - 2014


poesis

Monica Berceanu Antonim care doare Începe să doară puţin ultima silabă Iubirea ta hrăneşte gustul cărnii mele Te formez din unu şi doi şi te descompun în respiraţie şi moarte. Ne jucăm de-a viii între silabele morţii Tu stai între 2 vocale, eu sunt cratima perversă Formăm un antonim Care doare puţin. 5 ianuarie 2014 Asfaltez aburi Ploua cu sânge viitorul trecut Ne udam pielea friptă dinspre miazăzi Ligheane cu aburi strângeam în noi De la ana la caiafa Tată, asfaltez aburi de azi până ieri s-o zidim pe bunica în ei!

Ne naştem prunci, creştem copii şi Devenim poeţi Abia atunci ne dăm seama că Plânsul n-o mai aduce pe mama Cu sânul ei preaplin Laptele nu ne mai usucă lacrimile Şi paşii nu ne mai duc de-a buşilea Direct la Dumnezeu ajungem Jucăriile ne sunt acum cuvinte limba se lipeşte de cerul gurii Se transformă în degete Vorbim cu ele pe file sărace de hârtie Doamne, poetul nu mai spune poveşti despre prinţi Nu mai bea lapte şi nu mai zâmbeşte naiv Mama nu mai este să-i ducă sânul la gură Să-l oprească din plâns Doamne, poetul se naşte prunc, trăieşte copil Şi moare dumnezeu fără lapte. Nov 2013 poeţii scriu poezii sub duş

5 febr 2014 Culoarea păcatului m-am plimbat pe marginea cuvântului tău geometrie rătăcită în numele cu o singură literă mă dusesem să mor puţin într-o filă de carte devenind femeie în amantele lui Picasso hoinărind într-un volum de tine mi s-a întunecat absenţa mi s-au blocat gloanţele pe trăgaciul războiului cu tine însămi devenind păcat. Picasso m-a pictat pe rostogolirea ta în mine Pe-o stradă venind dinspre plecări din tine Cu tot cu păcatele noastre Într-o culoare cubistă. 10 ianuarie 2014 Ne naştem Ne naştem prunci, cu zâmbete naive salutăm lumea Strigăm cu lacrimi dorul de lapte Mama ne soarbe plânsul cu sânul lacom de gângurit Creştem, paşii ne învaţă să mergem de-a buşilea Jucăriile să prindem în mână setea de cuprins Limba stă să spună poveşti care încep cu „mama” Se continuă cu „Hai!” Şi mor cu Dumnezeu.

Le curge apa prin vene Îşi spală singurătăţile cu morfină Stau aplecaţi peste eternitate Duhnind a endorfine Din toate mizeriile lumii Aleg să-şi spele numai ispitele Dumnezeu le aruncă un prosop Să-şi şteargă sinuciderile Respiră în ei estrogenul Pielea are miros de moarte Realitatea de testosteron Eu aud gustul depărtărilor Văd zgomotele contopirilor şi scriu poemul nepoeţilor din inversul literelor. 27 nov 2013 pentru tot ce nu O dialectică prefăcută O înşiruire de nevoi fără virgulă Piese de puzzle şi un foc bengal din frici şi singurătăţi fotografiate la minut eşecuri cu file rămase albe am inventat omniscienţa trăiesc ca în tine însuţi negarea negaţiei. 6 februarie 2014

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

7


poesis

Valentin Irimia

Şi ca un zvon venind din altă viaţă Ne-nvăluie firescul nefiresc.

Incomplet

Începând cu noi

mai dincolo de concretul fără început avan despresurat îmi rodeşte pe ultima silabă întârziere asfinţind boare necruţătoare chemarea vărsată în abisul clepsidrei ca un meridian al exilului

tu păşeşti pe tălpile mele tu cea binecuvântată de erori târziul născut prea devreme se-mbată cu sângele nostru cămăşile ne ard surprinse învinuindu-ne de aprig neverosimil

mă lupt cu pacea nu-mi recunosc mâinile dar cine să înţeleagă strigătul ochilor strigătul ce se topise în apă când gândurile se carnifică repetând aceeaşi mirare

începând cu noi hai să numărăm îngeri de zăpadă sorbind toată nedumerirea din eclipsele prelungite peste ţărmurile crude ale iernii să ne uite clipa ascunde în bulboană de vers înfiorările noastre îmbrăţişate din lumea ta uitată salvează-mă de mine

de parcă nu e de-ajuns mă frig lacrimile copacilor şi eu n-am terminat încă de a mă naşte Ireal E un pogrom fanatic de silabe Prin anotimp ascuns şi nevorbit, Cu lei de fum ce poartă slava-n labe Şi-alunecă-n spirală către mit. Aducerile-aminte se destramă, Cărările s-au limpezit de paşi, Înmugurind ca un surâs de mamă, Icoanele nasc îngeri pătimaşi. Şi mântuirea-i ca un zbor sub ape, Din stea în stea, apoi din val în val, Precum un vis ce tot revine-n pleoape, Precum o torţă stoarsă de real. Penumbre vii se odihnesc pe case, Grădini polare-mping peste zăplaz Petale din metale… preţioase În dans de solzi ce scapără-n obraz. Sinistre epoci ţin pe piept martirii Şi pe cadrane se rotesc răscruci, La capătul de sud al nemuririi Se contrazic luceferii năuci. Iluzia în rame se răsfaţă, Oglinzi dezacordate se sfiesc

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

8

e-atât de dimineaţă-n chemări şi iată cum trec dansurile pădurii pe lângă ereziile noastre

NO. 2 - 2014


arte poeice

Adio! Arthur Rimbaud Deja e toamnă! – Dar de ce să regretăm un soare etern, dacă suntem prinşi în descoperirea luminii divine, - departe de oamenii care mor în anotimpuri. Toamna. Barca noastră ridicată dintre negurile imobile se întoarce spre portul mizeriei, oraşul enorm pe cerul pătat de foc şi de noroi. Ah! Zdrenţele putrezite, pâinea înmuiată de ploaie, beţia, miile de iubiri care m-au crucificat! Nu va înceta aşadar deloc această jefuitoare de morminte, regină a milioane de suflete şi de corpuri moarte, care vor fi judecate! Îmi revăd pielea măcinată de noroi şi ciumă, de versuri pline firele de păr şi subsuoarele, şi încă versuri şi mai mari în inimă, întinse printre necunoscuţi fără vârstă, fără sentiment... Aş fi putut muri acolo... Evocarea îngrozitoare! Detest mizeria. Şi mă tem de iarnă deoarece este anotimpul confortului! Câteodată văd pe cer meleaguri fără sfârşit acoperite de popoare albe bucurându-se. O mare navă de aur, deasupra mea, îşi agită pavilioanele în brizele dimineţii. Am creat toate sărbătorile, toate triumfurile, toate dramele. Am încercat să inventez flori noi, astre noi, cărnuri noi, limbi noi. Am crezut că am dobândit puteri supranaturale. Ei bine! Trebuie să-mi îngrop imaginaţia şi amintirile! O frumoasă glorie de artist şi de povestitor răpusă! Eu! Eu, care m-am numit mag sau înger, scutit de orice morală, am fost readus pe pământ, cu o datorie de a căuta şi de a îmbrăţişa realitatea aspră! Ţăran! M-am înşelat, mila ar fi soră cu moartea, pentru mine? În sfârşit, mi-aş cere iertare pentru că m-am hrănit cu minciună. Şi să mergem. Dar fără o mână prietenă! Şi unde se scoate din apă ajutorul?

răzbunam! Trebuie să fii absolut modern. Fără imnuri: ţii pasul câştigat. Dură noapte! Sângele uscat fumegă pe faţa mea, şi nu e nimic în spatele meu, în afara acestui arbust oribil!... Lupta spirituală este la fel de brutală ca bătălia oamenilor; dar viziunea dreptăţii este doar plăcerea lui Dumnezeu. Totuşi există veghea. Să primim toate afluxurile de tărie şi de tandreţe reală. Iar în zori, înarmaţi cu o răbdare arzătoare, vom intra în oraşe splendide. Că tot vorbeam de o mână prietenă! un avantaj frumos este că pot râde de vechile amoruri mincinoase şi pot lovi cu ruşine în aceste cupluri care mint, - am văzut infernul femeilor acolo jos; şi îmi va fi îngăduit să deposedez adevărul într-un suflet şi într-un corp. Aprilie-August, 1873. (Un anotimp în infern, 1873-1875)

Traducere din limba franceză de Liliana Ene

—————————Da, noua oră este cel puţin foarte severă. Căci pot să spun că victoria m-a cumpărat: scrâşnirile dinţilor, şuieratul focului, suspinele împuţite se atenuează. Toate amintirile murdare se şterg. Ultimele mele regrete se strâng, - geloziile faţă de cerşetori, faţă de tâlhari, faţă de prietenii morţii, faţă de retardaţi de tot felul. Blestemaţi, dacă mă

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

9


arte vizuale

„Noi, pictorii, suntem aproape de Dumnezeu” Lidia Nicolae Lidia Nicolae s-a născut la ploieşti. După ce a terminat Liceul de Muzică şi Arte plastice, a urmat Academia Naţională de Artă din Bucureşti, la clasa maestrului Vladimir Zamfirescu. ulterior, a intrat în învăţământ, ca profesor de educaţie plastică, predând şi acum la Câmpina şi la Breaza. Îndrăgostită de pictură, şi-a exploatat harul înnăscut, devenind, în timp, o pictoriţă recunoscută. A participat la numeroase expoziţii de grup şi personale. În anul 2000, este primită ca membru al uniunii Artiştilor plastici - Filiala ploieşti. picturile sale se regăsesc în numeroase colecţii publice, la Muzeul de Artă ploieşti, Fundaţia B. p. Hasdeu, în colecţii particulare din ţară şi din străinătate - Canada, Anglia, Franţa, Danemarca Belgia, Turcia, SuA, Israel, Germania. Lidia Nicolae vede frumuseţea acolo unde puţini ajung să o descopere, iar înclinaţia sa către detaliu îmbrăcat de culoare exprimă întotdeauna căldură, sensibilitate şi un anume mister care-l provoacă, pe cel ce-i contemplă opera, să-l descopere. La mai puţin de o săptămână de la vernisajul expoziţiei tale intitulată „Cinci veacuri de singurătate”, te găsesc în singurătate, (dar cu Iarina, fiica ta, şi cu mama ta, nu chiar atât de mare singurătate!) pentru că afară este gheţuş şi eşti una dintre victimele iernii (intră Iarina). Iarina, vii lângă noi? Vino aici, la mami. Nu vine lângă noi. Lidia, cum e acasă, unde eşti nevoită să stai mai mult decât de obicei? Nu te mai duci la şcoală. Cum să fie? Eu aş fi vrut să mă duc la şcoală. Nu doream nimănui să păţească ce-am păţit eu. Mă plictisesc, mă doare piciorul, e absurd, dintr-un accident banal… Ai vrea să faci altceva decât să stai în pat. Da, poate, am să încerc să lucrez… Nu te întreb ce vrei să lucrezi. Să vorbim de expoziţia ta vernisată sâmbătă. Nu mă întrebi de ce „Cinci veacuri de singurătate”? Nu te întreb de ce „Cinci veacuri de singurătate”! Şi eu să încep să explic, aşa… Citindu-ţi poeziile [din vol. în pregătire „Geometria singurătăţii” – n.m.] m-am gândit puţin la Márquez şi mi-am adus aminte cu plăcere… …De „Un veac de singurătate”… …Şi am făcut un fel de joc de cuvinte cu acest „Cinci veacuri de singurătate”. Dar, dacă am deschide acest subiect, probabil că am discuta, aşa, o noapte şi o zi. Pentru că este destul de întins acest subiect. În primul rând, autorul îşi impune o anumită singurătate, chiar

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

10

NO. 2 - 2014

doreşte să fie singur, chiar dacă nu mereu. Prin participarea colegilor mei, prietenilor mei la vernisajul acestei expoziţii, am înţeles că nu sunt chiar singură. Dar, eu am vrut şi altceva. Pe lângă această conotaţie „la vedere”, toate peisajele mele sunt prin prisma artistului singur, ca simplu spectator al caselor de pe Câmpiniţa, străzilor din Câmpina, de acum şi de altădată, al Muscelului, cum era odinioară, am lucrări din ’92 şi ’94. Am dorit un fel de retrospectivă, care să fie un aport la aceste manifestări aniversare ale oraşului, de la un bun câmpinean, să spunem aşa. Nu prin fotografie [ca în expoziţia aflată anterior în aceeaşi sală – n.m.], ci, aşa cum am crezut eu şi cum am văzut eu, ca locuitor şi ca spectator. Crezi că un artist – un pictor, un scriitor, dacă vrei – este un om care are nevoie de singurătate sau este un om al agorei, al pieţei? Depinde… Ca să-l citez pe Ilfoveanu, mie îmi place să lucrez pentru o anumită elită. Dacă pot să împac şi cealaltă parte… Iar te vor înjura! Iar te vor înjura! Nu faci pentru popor! Faci pentru elite!? Ba da, dar nu cer să fiu înţeleasă de toată lumea! Adică eu mă exprim şi mă pun pe tapet aşa cum sunt eu. Nu doresc o explicaţie şi nu vreau să lucrez chiar făcând, cum să spun, Răpirea din Serai sau apusuri de soare edulcolirice. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar eu înclin să cred că am un mesaj şi vreau să formez un anumit gust, pentru un anumit public. Sau chiar pentru tot publicul. Cine înţelege… Pentru tot poporul român – cum spunea deunăzi Sabin Bălaşa, bineînţeles, cu ironia-i caracteristică, la o emisiune de televiziune. El avea tot timpul o ironie ascunsă sub fiecare frază, sub fiecare cuvânt. Spunea: eu pictez pentru poporul român. Desigur, nu pentru fiecare individ, ci pentru toţi cei care au nevoie de mesajul meu. Am întâlnit şi situaţii fericite în care mi s-a spus: domnule, eu nu înţeleg ce ai pictat aici, dar mă simt bine când văd aşa ceva. E un lucru foarte mare că se poate întâmpla asta. Dacă vine cineva şi priveşte pictura ca atare, şi şi-o pune acasă şi se simte bine când o priveşte… Uite, am avut o mare satisfacţie când, nici nu-mi pusesem bine lucrările pe perete, a venit cineva şi a zis: îmi place lucrarea asta, o vinzi cumva? Nu ştiu, eu n-am făcut expoziţia neapărat pentru vânzare, dar, dacă îţi place, am să ţi-o ofer. Bun, trec peste asta, am făcut un om fericit. Sunt puţine cazuri, dar e bine că se întâmplă şi aşa. Pentru că mesajul plastic, zic eu, ca şi mesajul muzicii – cele care nu au drept suport cuvântul – se transmit altfel, de la spirit la spirit, între spirite pereche, poate, care îşi corespund… În primul rând, că eu înmagazinasem o grămadă de fluxuri magnetice, de stări pe care le pun în lucrări. Acum dacă ele se transmit… Chiar mi-aduceam aminte de Cézanne, care zicea: ce-ar spune o natură dacă ar reacţiona în timp ce o pictezi şi chiar ar coresponda cu


arte vizuale

tine? Cum s-ar simţi ea când ar şti că tu o înregistrezi pe pânză, prin prisma ta? Superb ai spus… Ai spus fluxuri magnetice, suntem la 50 de metri de Castelul Julia Hasdeu… Da! Se pare că şi tu eşti sub această umbrelă spirituală a Castelului… Cred că-mi este chiar benefică, pentru că Hasdeu a invocat tot felul de spirite… Depinde cum judecăm lucrurile. Depinde de lumina pe care o punem pe acest tablou. Cred că eu sunt într-o zonă mai favorizată… E mai multă lumină la tine, aici… Hai să ne întoarcem la expoziţie. Ce conţine? 45 de tablouri… Eu mi-am propus, pentru acest an, o retrospectivă, deşi n-am murit!, de obicei aşa s-a încetăţenit, că după ce trec nu ştiu câţi ani, devii şi consacrat. Aveam în pod zeci de schiţe şi de lucrări, de tatonări de-ale mele şi căutări, pe care, tot răsfoindu-le şi răvăşindu-le, m-am gândit că ar fi păcat să nu le vadă şi altcineva, era muncă de câţiva ani. Nu vreau să mă laud, am avut o viaţă destul de agitată şi de complexă. Le-au văzut şi alţi prieteni care mi-au spus că sunt frumoase şi că ar merita să le scot de sub pragul timpului. Mi-am propus să fie un început de retrospectivă. Mai am schiţe, crochiuri, portrete adunate, parada modei, păpuşi şi alte „minuni” pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Să am sănătatea şi dispoziţia necesară şi am să fac multe lucruri frumoase pe care mi le-am propus de ani de zile, dar conjunctura nu mi-a fost totdeauna favorabilă, ca să pot să le acopăr pe toate. Să zicem că a venit un flux magnetic acum, în această zonă şi te-a făcut să stai treizeci de zile, vrând-nevrând, în casă… Nu mi-aş mai dori să mai am… Ceva se pierde când altceva se câştigă, nu? Trebuie să fie un echilibru. Asta ca să glumim puţin, nu e nimeni care să dorească acest lucru. Ce pregăteşti pentru acest an? Din câte am auzit eu, - a venit, aşa, un flux magnetic şi mi-a comunicat că - pregăteşti o expoziţie de nuduri. Tema mea primordială, pe lângă arlechini şi colombine. Vreau să încerc un nud puţin mai complex, puţin mai detaşat de starea lui realistă, încerc să fac un pic de abstracţionism. Chiar mă gândesc acuma… nu ştiu încă ce… dar am nişte idei în cap… Ieşi din neoexpresionismul tău…? Da. Încerc să-l aduc la un postmodernism spre mine. Fără falsă modestie, încerc să mă arăt şi pe mine. Până acum, am tot luat de ici, de colo, nu promit că o să iasă nemaipomenit, dar încerc. Postmodernismul ăsta e destul de ambiguu. Din ce în ce mai ambiguu, nu doar în arta plastică, vorbesc în general. Citesc tot felul de texte – postmodernismul pare a exclude individul. Or, la tine, spui că vrei să ieşi mai mult în faţă. Exclude individul, punând accent pe grupuri, pe colectivităţi, pe minoritari, îi aduce în faţă, la o egalitate cel puţin. Pentru tine, ce înseamnă acest postmodernism

în care individul este în faţă? Eu l-am înţeles ca etalon al sinelui, deci, ca o ieşire în faţă, nu neapărat a unui grup, cum a fost în perioada happening, artă conceptuală, mai este şi acum. Nu pot să spun că sunt adepta chiar a tot ce se întâmplă acum în arta modernă, pentru că mai sunt şi… …Extremisme. Nu ştiu… nu vreau să spun că sunt depăşită sau blazată, dar pur şi simplu nu le înţeleg, sau nu-mi plac, sau nu sunt pe sufletul meu. Nu acuz pe nimeni, mi se pare normal, toată lumea vrea să se manifeste într-un fel sau altul. Şi chiar ceea ce e mai ciudat şi mai… (nu vreau să spun abject…) provocator, asta incită, place la public, dar, pentru scurt timp, pentru moment, impactul este foarte mic. Ţine de durată şi nu de timp. Eu vreau să rămân la ceva care să nu se scurgă de pe perete în momentul când l-ai pus şi, eu ştiu, să mai facă şi muşte… Dar să se scurgă precum lacrimile pe icoanele sfinte. Ce legătură personală ai tu cu transcendenţa? Întotdeauna eu m-am gândit că sunt (şi pictorul, în general, este) pe o anumită treaptă spre cer. El are voie săl picteze pe Iisus, eu am voie. În multe religii, figura acestuia nu poate fi reprezentată. Dar chiar dacă nu o reprezint eu pur şi simplu, având contact cu ce este frumos şi reprezentând frumosul, mi se pare că noi, pictorii, suntem aproape de Dumnezeu, prin însăşi dorinţa asta de a face lumea mai frumoasă, mai bună. Chiar şi prin expoziţia asta a mea, care este şi un semnal de alarmă, pentru că lumea s-a înstrăinat, s-a însingurat, (nu numai eu!) nu mai stăm „la un pahar de vorbă”, nu ne mai împărtăşim sentimentele, toată lumea aleargă după bani, după afaceri şi a uitat să se oprească un pic, să intre într-o galerie de artă, să se uite la un peisaj, la un portret. Eu mam bucurat, totuşi, că lumea s-a strâns [la vernisaj – n.m.] într-un număr destul de mare. Era chiar mare aglomeraţie, tu eşti puţin prea modestă. Hai să ne oprim aici; ca toate dialogurile noastre, şi acesta rămâne deschis, dar să promitem că vom reveni. Îţi urez sănătate, mult spor (şi chef) la lucru, dacă tot eşti blocată în casă pentru vreo lună de zile. La revedere, aşadar. La revedere.

Convorbire realizată de Florin Dochia în după-amiaza zilei de vineri, 17 ianuarie 2003

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

11


arist

Lidia Nicolae

Lucrări din seriile „Conserva de fluturi” și „33 - piatră, pasăre, duh” (grafică de carte)

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

12

NO. 2 - 2014


arist

Lidia Nicolae

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

13


semne folclorice

Descântec pentru dezlegarea fântânii. prezentare stilistico-analitică

Gherasim Rusu Togan Specia componentă a textului: Poezia incantaţiilor - descântec, vrajă, desferecare, oraţie Actanţii: Descântăreaţa, copiii ce asistă şi vor fi implicaţi in „desferecare” Caracteristici generale: Poeţii anonimi, necunoscători ai unor reguli literare, observa regretatul folclorist Gheorghe Vrabie, „devin mari artişti prin profundele lor intuiţii înnăscute”, iar deplinătatea artistică a operei folclorice, concept în viziunea tuturor cercetătorilor, este asigurată de circulaţia sa, modalitate de adevărată consolidare a textului, prin adausuri, eliminări şi retuşuri. Cu referire la textul poetic de faţă, ne grăbim a menţiona faptul că invocaţiile şi conjuraţiile se folosesc de către descântătoare în scopul chemării acelor forţe benefice, proteguitoare, alungându-se astfel acţiunile malefice ce pot interveni în diverse situaţii. În fapt, suntem incluşi într-un act ritualic anume: Descântecul de rele al fântânii. Dar să prezentăm textul, în toată splendoarea lui: „Vântule, opreşte-te, / Tu, izvor, porneşte-te, / Păsări mari, opriţi-vă, / Turme, rânduiţi-vă! / Iarbă, leagănă-te-n soare, / Fugiţi relelor izvoare! / Zi de vară, fii mai lungă, / Oilor, oprite-n strungă / Rămâneţi nedeocheate /De uitături streocheate! / Holdă, boabă fă cât nuca, / Umbre, fugăriţi năluca, / Grindină nu pustii / Strugur verde nu plesni! / Tu fântâna mea, fântână, / Să n-ajungi fată bătrână, / Să n-aduni apă sălcie, / Apa tulbure nu-ţi vie! / Lună şi luciri de stele, / Ascultaţi rugile mele: / Răcorite de v-aţi vrea, / Nu stricaţi fântâna mea! /Iernilor, când bântuiţi / Bune cu fântâna fiţi, / Nu-ngheţaţi izvoarele, / Că mor căprioarele! / Tu, pădure, tu, hotar, / Fiţi-i noaptea de pândar, /Ielele să nu mi-o sece, / Apa să-i rămână rece!” O primă indicaţie regizorală: Se cufundă apoi cumpăna cu găleata în adâncul fântânii. La scoaterea apei, se apropie un copil, îndeplinind poruncile descântăreţei: „Gustă, copile, apa din căuşul palmei tale! E bună, e rea, n-are gust sălciu?... Roteşte-te acum în jurul fântânii, stropeşte peste tot, să nu-i piară apei sămânţa!” Sunt chemaţi apoi si ceilalţi copii: „Veniţi cu toţii, copii, şi spălaţi-vă obrajii, ca apa să rămână mereu curată ca sufletele voastre!” În sfârşit, Desferecătoarea de blesteme sparge cu palmele sale din nou oglinda apei din găleată, aruncând-o la picioarele oamenilor: „De-acum, din apa ei răcoriţi-vă, din braţe să vă fugă moleşeala, să puteţi aduna rodirea hotarelor, de apă farmec de nimeni ştiut să vă lege, întru dospeala pământului” Comentariu: Posibil ca dintr-o asemenea atitudine să se fi născut şi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

14

NO. 2 - 2014

teama de a nu profana, nici prin gestică şi nici prin fapte, fântânile. Apoi, pomii din apropierea lor, troiţele cioplite în felurite forme geometrice: stâlp al soarelui si al cerului, floare încremenită, coloană, în joc de figuri etc.; toate la un loc ne vorbesc prin vreme de atitudini încărcate de sacralitate ale omului pământului faţă de fântână. Tot dintr-un asemenea concept derivă şi teama faţă de unele fântâni, considerate blestemate; fântâni părăsite din anumite motive: s-a înecat un om, în apropiere s-a comis un omor, o crimă. În toate aceste cazuri ele au fost lăsate în paragină, cărările oamenilor nu mai duc către ele, peste oglinda apei s-a ţesut strai de broască, semn de uitare... „Dacă te-ai apropia de ea, te-ar trage umbrele rele căci noaptea se reîntoarce acolo sufletul mortului”, se spune despre una din fântânile părăsite, din hotarul satului meu natal. Dar să mai continuăm incursiunea în aceasta lume ritualică, legată de metafora izvorului şi a fântânii, cu Botezul de înfiere: Desferecarea este considerată cu adevărat încheiată abia după „Botezul de înfiere”, respectiv botezul unui copil cu apa din respectiva fântână, la biserică si apoi aducerea copilului în preajma fântânii. Se pare ca acest copil deţine puteri tainice asupra fântânii, colectivitatea arhaică, concepând gestul cu rol de alungare a duhurilor rele ce-ar putea stăpâni peste aceste două începuturi de viaţă: fântâna şi copil, fiinţa fiind starea care primează, prelungindu-şi calităţile virtuale asupra lumii din jur. Respectivul fenomen este de altfel comun si altor proceduri ca de exemplu în „Drăgaica”, unde fata, simbol al fecundităţii, prin jocul său denumit „încurcătura a grâului”, desfăşurat prin grâul încă ne rodit, îi favorizează „legatul”. Revenind, procedura „Botezului de înfiere” este următoarea: Descântăreaţa este însoţită de un bărbat cu ştergar alb pe mâini; în cele mai dese cazuri fiind chiar tatăl copilului. Mama, abia „ieşită din casă”, respectiv şi-a încheiat perioada de restricţie ce i se impune după naştere, îşi primeşte de la moaşă copilul proaspăt botezat de către preot si vine cu el la fântână. În respectiva procedură ritualică, bărbatul stropeşte copilul cu apă, în timp ce Descântăreaţa îşi ceartă nălucirile: „Ursitoare, torcătoare, / Cu ce-mi rămâneţi datoare/ Daţi-i lui, copilului, I Puterile vântului / Si-i mai daţi de la plecaţi / Sâncelele soarelui, / Limpezimea cerului! / Ca să fugă norul / Limpezind izvorul, / Să ridice mâna / Apărând fântâna! / Nu-l lăsaţi, voi ursitoare,/ Să mi-l calce în picioare / Răii lumii / Ca tăciunii / Împliniţi-l să-n-florească / Fântâna să mi-o păzească / Şi să crească precum mărul/ Precum creşte calapărul!” (Culeasă de la Rusu Maria, născută Togan) Comentariu: Invocaţia este ţesută dintr-un limbaj figurativ, cu invocaţii încărcate de solemnitate şi plasticitate expresivă. Astfel, asistăm la o suită de forţe ale naturii, invocate ca


semne folclorice

semn al temeliei sau al destrucţiei. Formele expresive sunt adesea invocate în structuri antitetice, punctându-se acele caracteristici care semnifică efectul proteguitor sau, dimpotrivă, distructiv: „ Vântule, opreşte-te… Tu, izvor, porneşte-te… Păsări mari… Turme, rânduiţi-vă…ş.a.m.d. De asemenea, elementele invocate sunt implicate în stări-limită: Tu, pădure şi hotar, / Fiţi-i noaptea de pândar… Lună şi luciri de stele… Grindină, nu pustii… Iernilor, când bântuiţi / Bune cu fântâna fi-ţi / Nu-i secaţi izvoarele / Că mor căprioarele… Invenţiile verbale excelează în textul de faţă, credem, tocmai din forţa de cuprindere amplă, odată cu semnificarea acelor trăsături ce definesc forţa remodelatoare sau proteguitoare a situaţiilor date. Apoi, mulţimea sentinţelor implică dramatism şi stări psihice de mare implicare umană. Dialogul convenţional, forma expresivă de bază, prezentă în invocaţia de faţă, atinge punctul culminant în partea ultimă, respectiv botezul copilului. În acest plan sunt invocate personaje magice, proteguitoare: „Ursitoare, torcătoare…” Ele devin forţa dătătoare de viaţă, de creştere şi purificare. Prin intermediul lor, copilul este forţa

în devenire ce va predomina peste „răii lumii ca tăciunii”, readucând peste toate cele ce definesc viaţa, pacea şi rosturile ei aflate într-o veşnică devenire ca stare de splendoare şi armonie. Cât priveşte limbajul, nu putem omite acele forme vechi de expresie, uşor de depistat, comparaţii de un arhaism şocant, sau denumiri precum „sâncelele soarelui”, obţinute prin topirea mai multor cuvinte într-o expresie greu de semnificat azi: „sfintele cele ale soarelui”, posibil razele sare cu puteri magice. Însăşi gesturile copilului, încadrate într-o „ ramă tradiţională fabuloasă”, proiectate în timpi sugerează optimism, vitalitate. Iar natura, fenomenele şi fiinţele încadrate în acest cosmos, primesc profunde semnificaţii, într-un ritual fabulos, în care colectivitatea tradiţională este implicată în virtutea unor credinţe ancestrale, prelungite prin timpi, într-un spaţiu sacru, fastuos-fabulos. Se înţelege, poezia respectivelor practici, prin tonalităţile expresive redate cu multă simţire, intensifică solemnitatea momentului, accentuând calitatea divinatorie cu care este investită fântâna. Pentru noi, ele rămân însemne, oricât ar fi de fragmentate; legături ale omului cu apa, cu pământul şi fenomenele lumii.

Dan Dănilă HAIKu Muntele tace mai cărunt peste noapte de neaua dintâi

Cum tace seara pescăruşul pe plajă: acoladă albă

Prin ploaia caldă au trecut fulgerele unei amintiri Tăcerea ţese capcane în care prind mâna iubitei

Întoarce-te iar în vis copilărie să nu uit râsul

Piatra de moară parcă macină luna fără odihnă

În nisipul alb al fântânii, cumpăna carului mare Atârnă haina de vorbe înţelepte spuse mai demult

Egreta oprind să nu spargă rotundă luna pe baltă

Ne vom întoarce să culegem fructele spălate de ploi

Elena Glodean

bruma îmbracă trupul crizantemelor plânge un greier

Toamna Secvenţe haiku

bătut de ploaie gutuiul îşi mângâie ultima frunză

vântul spulberă îngălbenite frunze un melc tresare

norii apatici îşi scutura pletele statuile plâng

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

15


arte poeice

Sfaturi pentru tinerii scriitori * Charles Baudelaire Preceptele pe care le veţi citi sunt rezultatul experienţei; experienţa implică o anumită sumă de greşeli; fiecare le-a comis, - pe toate sau aproape pe toate, - sper că experienţa mea va fi verificată prin aceea a fiecăruia. Aşa-zisele preceptele nu au altă pretenţie în afara aceleia de vade mecum, nu au altă utilitate în afara aceleia de civilitate copilărească şi onestă. – Utilitate enormă! Imaginaţi-vă codul bunelor maniere scris de o Warens (1) cu inimă inteligentă şi bună, arta de a ne îmbrăca învăţată în mod util de către o mamă! – Astfel aş aduce în aceste precepte dedicate tinerilor scriitori o tandreţe complet frăţească. Despre noroc şi ghinion în debuturi Tinerii scriitori care, vorbind despre un confrate cu un accent amestecat cu invidie, spun: „Este un debut frumos, a avut un mare noroc!”, nu reflectează asupra faptului că orice debut are întotdeauna un precedent şi că este efectul altor douăzeci de debuturi pe care ei nu le-au cunoscut. Nu ştiu dacă, luând în calcul reputaţiile, furtuna a avut vreodată loc; cred mai degrabă că un succes este, în proporţie aritmetică sau geometrică, urmând forţa scriitorului, rezultatul succeselor anterioare, adesea invizibile ochiului liber. Există o agregare lentă a succeselor moleculare, dar niciodată generaţii miraculoase şi spontane. Cei care spun: „Am ghinion” sunt aceia care nu au avut încă suficient succes şi aceia care îl ignoră. Eu ţin seama de miile de circumstanţe care învăluie voinţa umană şi care au ele însele cauzele lor legitime; ele sunt un perimetru în care este închisă voinţa; dar acest perimetru este mişcător, viu, ameţitor, şi îşi schimbă în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare secundă, cercul său, centrul său. Astfel, antrenate de el, toate dorinţele umane care au fost sechestrate acolo, variază în fiecare moment jocul lor reciproc, şi acest lucru constituie libertatea. Libertatea şi fatalitatea sunt două contrarii; văzute de aproape şi de departe, reprezintă o singură voinţă. Din acest motiv, nu există ghinion. Dacă aveţi ghinion, înseamnă că vă lipseşte ceva: acel ceva, cunoaşteţi-l, şi studiaţi jocul voinţelor înrudite pentru a deplasa mult mai uşor perimetrul. Un exemplu între alte o mie. Mulţi dintre cei pe care îi iubesc şi îi stimez, sunt împotriva celebrităţilor actuale, Eugène Sue, Paul Féval, - oratori obscuri în acţiune; dar talentul acestor oameni, oricât de frivol ar fi, nu e mai puţin, şi furia amicilor mei nu există, sau, mai degrabă, ea există într-o mai mică măsură, - deoarece ea reprezintă timp pierdut, lucrul cel mai puţin preţios din lume.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

16

NO. 2 - 2014

«Charles Baudelaire reprezintă Poetul Absolut. „Cel mai mare poet în orice grai“, cum îl caracterizează titanul literaturii engleze, T. S. Eliot, conştiinţa care realiza, prin prezenţa în manualele de şcoală şi în cursurile universitare, o biografie selectă şi aventuroasă. Destinul face ca fiul adoptiv al generalului Aupick să fie POETUL. În primul rând, prin lupta, prin încleştarea cu formele prozodice tradiţionale. În al doilea rând, prin izvodirea unei „noi sensibilităţi“, muzicale, citadine, în esenţă chiar „pariziană“. În al treilea rând, prin statuarea interesului faţă de celelalte arte drept for pentru sufletul şi intelectul scriitorului.» (Ion Stratan – „Traducător de crucifixe – minijurnal de tălmăcitor din Baudelaire”; în „Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé modele pentru scriitorii români contemporani”, o anchetă literară de Simona-Grazia Dima şi Aurelian Titu Dumitrescu)

Problema nu este aceea de a şti dacă literatura sufletului sau a formei este superioară celei care este în vogă. Acest lucru este foarte adevărat, cel puţin pentru mine. Dar nu va fi decât pe jumătate adevărat, atât timp cât nu veţi avea, în genul pe care doriţi să îl aplicaţi, tot atât talent precum are Eugène Sue în al său. Provocaţi tot atât interes cu mijloace noi; posedaţi o forţă egală şi superioară într-un sens contrar; dublaţi, triplaţi, cvadruplaţi doza până la concentraţia egală şi nu veţi mai avea dreptul de a vorbi de rău pe burghez, pentru că burghezul va fi cu voi. Până atunci, vae victis! (2), căci nimic nu este adevărat, în afara forţei pe care o reprezintă justiţia supremă. Despre recompensă Oricât de frumoasă ar fi o casă, ea este înainte de toate - înainte ca frumuseţea să-i fie demonstrată, - pe cât de înaltă, pe atât de vastă. – La fel şi literatura, materia cea mai de nemăsurat, - este mai întâi o umplere de coloane; şi arhitectul literar, al cărui nume singur nu este o sursă de câştig, trebuie să vândă cu orice preţ. Există tineri care spun: „Din moment ce acest lucru valorează atât de puţin, pentru ce atât de mult efort?” Ei ar fi putut da cea mai bună lucrare; şi în acest caz, ei nu ar fi fost furaţi decât de necesitatea actuală, de legea naturii; ei s-au furat pe ei înşişi: - prost plătiţi, ei ar fi putut găsi în acel lucru onoarea; prost plătiţi, ei s-au dezonorat. Rezum tot ceea ce aş fi putut scrie despre acest subiect, în această maximă supremă, pe care ofer spre meditaţie


arte poeice

tuturor filozofilor, tuturor istoricilor şi tuturor oamenilor de afaceri: „Numai cu sentimente frumoase se poate atinge bogăţia!” Cei care spun: „De ce să te strofoci pentru atât de puţin?” sunt cei care, mai târziu, - o dată ajunşi la onoruri, - vor să îşi vândă cărţile cu 200 de franci per roman şi care, refuzaţi, revin a doua zi şi îl oferă la jumătate de preţ. Omul rezonabil este cel care spune: „Cred ca acest lucru valorează atât, pentru că eu am geniu; dar dacă trebuie făcute câteva concesii, le voi face, pentru a avea onoarea de a fi dintre ai voştri”. Despre simpatii şi despre antipatii În dragoste, ca şi în literatură, simpatiile sunt involuntare; totuşi, ele au nevoie să fie verificate şi raţiunea are aici partea sa ulterioară. Adevăratele simpatii sunt excelente, căci ele sunt: două într-una - cele false sunt detestabile, deoarece ele nu reprezintă decât unul, mai puţin indiferenţa primitivă, care valorează mai mult decât ura, înlănţuire necesară a înşelătoriei şi a deziluziei. Din acest motiv, eu admit şi admir camaraderia, atât timp cât ea este fondată pe raporturi esenţiale de judecată şi temperament. Ea este una dintre manifestările sănătoase ale naturii, una dintre numeroasele aplicaţii a acestui proverb sacru: uniunea face forţa. Aceeaşi lege a sincerităţii şi a naivităţii trebuie să guverneze antipatiile. Există, cu toate acestea, oameni care îşi fabrică uri, aşa cum construiesc admiraţii, cu nesăbuinţă. Acest lucru este foarte imprudent; înseamnă a-ţi face un duşman, fără beneficiu şi fără profit. O lovitură care nu atinge ţinta nu răneşte mai puţin inima rivalului, căruia îi era destinată, fără a lua în calcul faptul că poate răni, la stânga sau la dreapta, unul dintre martorii luptei. Într-o zi, în timpul unei lecţii de scrimă, un creditor vine să mă deranjeze; îl urmăresc pe scări cu lovituri de floretă. Când revin, maestrul armelor, un uriaş pacifist care m-ar fi aruncat la pământ doar suflând spre mine, îmi spune: „Cum vă risipiţi antipatia! Un poet! Un filozof! Ah, ptiu!” Îmi pierdusem timpul făcând asalturi, eram epuizat, ruşinat şi dispreţuit de către un om fără importanţă, creditorul, căruia nu-i făcusem mare rău. De fapt, ura este o licoare preţioasă, o otravă mai scumpă decât cea a familiei Borgia (3), - pentru că ea este făcută din sângele nostru, din sănătatea noastră, din somnul nostru şi din două treimi din dragostea noastră! Trebuie să fim zgârciţi în folosirea ei! Despre critica distrugătoare Acest gen de critică nu trebuie practicat decât împotriva susţinătorilor greşelii. Dacă sunteţi puternici, mai bine pierdeţi decât să atacaţi un om puternic; faceţivă dizidenţi în anumite privinţe, el va fi mereu de-al vostru cu anumite ocazii. Există două metode de a critica dur: pe calea ocolită şi pe calea dreaptă, care este cea mai scurtă.

Se vor găsi suficiente exemple de cale ocolită în romanele lui J. Janin. (4) Calea ocolită amuză publicul, dar nu îl instruieşte. Calea dreaptă este acum practicată cu succes de câţiva jurnalişti englezi; la Paris, ea a căzut în desuetudine; Domnul Granier de Cassagnac (5) însuşi îmi pare a fi uitat-o. Ea constă în a spune: „Domnul X… este un om necinstit şi, în plus, un imbecil; asta vreau să demonstrez”, - şi a dovedi acel lucru! În primul rând – în al doilea – în al treilea etc. Recomand această metodă tuturor celor care au credinţa dreptăţii şi pumnul solid. O critică dură ratată este un accident deplorabil; este o săgeată care se întoarce sau care cel puţin vă va sfâşia mâna la plecare, un glonţ al cărui ricoşeu vă poate ucide. Despre metodele de compoziţie Astăzi, trebuie să produci mult; - trebuie aşadar să te mişti repede; - trebuie deci să te grăbeşti încet; trebuie ca toate loviturile să ţintească şi ca nicio atingere să nu fie inutilă. Pentru a scrie repede, trebuie să te gândeşti mult, să porţi cu tine un subiect la plimbare, la baie, la restaurant şi aproape chiar şi la amantă. E. Delacroix îmi spunea într-o zi: „Arta este un lucru atât de ideal şi atât de fugitive, încât uneltele nu sunt niciodată suficient de potrivite, nici mijloacele destul de expeditive”. Este la fel şi în cazul literaturii; - nu sunt partizan al ştersăturii; ea deranjează oglinda gândirii. Unii scriitori, dintre cei mai distinşi şi mai conştiincioşi, - Édouard Ourliac (6), de exemplu, - încep prin a umple multă hârtie; ei numesc asta acoperirea pânzei. – Această operaţie confuză are drept scop a nu pierde nimic. Apoi, de fiecare dată când recopiază, ei curăţă şi scot părţile inutile. Rezultatul, chiar dacă este excelent, înseamnă a abuza de timp şi de talent. A acoperi o pânză nu înseamnă a o încărca de culori, ci a desena în culori lejere, a dispune masele în tonuri transparente. – Pânza trebuie să fie acoperită – în suflet – în momentul în care scriitorul ia pana pentru a scrie titlul. Se spune că Balzac încarcă manuscrisul şi ciornele de o manieră fantastică şi dezordonată. Un roman trece din acel moment printr-o serie de geneze, unde se dispersează nu numai unitatea frazei, ci şi aceea a operei. Fără îndoială, această metodă rea dă adesea stilului un nu-ştiu-ce difuz, pripit, neîngrijit, - singurul defect al acestui mare istoric. Despre munca zilnică despre inspiraţie Orgia nu mai este soră cu inspiraţia: noi am rupt această înrudire adulterină. Enervarea rapidă şi slăbiciunea unor naturi frumoase stau mărturie împotriva acestei odioase prejudecăţi. O hrană foarte substanţială, dar regulată, este singurul lucru necesar scriitorilor fecunzi. Inspiraţia este în mod sigur sora muncii zilnice. Aceste două contrarii nu se exclud mai mult decât toate contrariile care constituie natura. Inspiraţia se supune, ca şi foamea, ca şi digestia, ca şi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

17


arte poeice

somnul. Există fără îndoială în suflet un gen de mecanică divină, de care nu trebuie să ne ruşinăm, ci să extragem din ea partea cea mai glorioasă, precum fac medicii în mecanica corpului. Dacă dorim să o trăim într-o contemplare perseverentă a operei de mâine, munca zilnică va servi inspiraţiei, - aşa cum o scriere lizibilă serveşte la a lumina gândirea şi aşa cum gândirea calmă şi puternică serveşte la a scrie lizibil. Căci timpul scrierilor proaste a trecut. Despre poezie Cât despre cei care se lansează sau care sunt lansaţi cu succes în poezie, îi sfătuiesc să nu o abandoneze niciodată. Poezia este una dintre artele care le aduce cel mai mult; dar este un fel de vânzare din care nu atingi decât târziu beneficiile, - în schimb, foarte mari. Îi provoc pe invidioşi să-mi citeze versuri bune care au ruinat un editor. Din punct de vedere moral, poezia stabileşte o aşa demarcare între spiritele de prim rang şi cele de rang secund, încât publicul cel mai burghez nu scapă acestei influenţe despotice. Cunosc indivizi care nu citesc romanele, - uneori mediocre, - ale lui Théophile Gautier (7), doar pentru că el a scris Comedia morţii; fără îndoială, ei nu simt tot farmecul acestei opere, dar ei ştiu că el este poet. Ce este atât de uimitor, de altfel, de vreme ce orice om sănătos se poate lipsi de mâncare timp de două zile, - dar de poezie, niciodată? Arta care satisface nevoia cea mai imperioasă va fi întotdeauna cea mai onorată. Despre creditori Vă amintiţi cu siguranţă de o comedie intitulată Dezordine şi Geniu! (8) Faptul că dezordinea a fost uneori însoţită de geniu, dovedeşte că geniul este foarte puternic; din nefericire, acest titlu exprima pentru mulţi tineri, nu un accident, ci o necesitate. Mă îndoiesc că Goethe a avut creditori; Hoffmann însuşi, dezordonatul Hoffmann, prins de nevoile cele mai comune, aspira fără încetare să iasă din ele şi, în plus, a murit în momentul în care o viaţă mai îndestulată ar fi permis geniului său un zbor mult mai strălucitor. Să nu aveţi niciodată creditori; prefaceţi-vă că îi aveţi, dacă doriţi acest lucru. Este tot ceea ce vă pot sfătui. Despre amante Dacă doresc să observ legea contrastelor, care guvernează ordinea morală şi ordinea fizică, sunt obligat să aşez în clasa femeilor periculoase pentru omul de litere, femeia onestă, scriitoarea pedantă şi actriţa; - femeia onestă, pentru că ea este neapărat proprietatea a doi bărbaţi şi pentru că ea este o hrană mediocră pentru spiritul despotic al unui poet; - scriitoarea pedantă, deoarece ea este un bărbat ratat; - actriţa, pentru că ea vine în contact cu literatura şi pentru că foloseşte argoul.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

18

NO. 2 - 2014

– Pe scurt, pentru că ea nu este o femeie în toată puterea cuvântului, - publicul fiindu-i mai drag decât îi este dragostea. Vă imaginaţi un poet îndrăgostit de femeia lui şi constrâns să o vadă jucând un travestit? Am impresia că el trebuie să dea foc sălii de teatru. Vă imaginaţi pe cel obligat să scrie un rol pentru femeia lui, care nu are talent? Şi pe acela care ştie să arate, prin epigrame, publicului din avanscenă, durerile pe care acest public le-a pricinuit celei mai dragi fiinţe, - această fiinţă pe care orientalii o încuiau sub trei lacăte, înainte ca ei să termine studiul dreptului la Paris? Toţi scriitorii adevăraţi au oroare de literatură în anumite momente şi de aceea eu nu admit pentru ei, - suflete libere şi mândre, spirite obosite, care au mereu nevoie de odihnă în a şaptea zi, - decât două tipuri de femei posibile: fetele sau femeile proaste dragostea sau oala cu supă. – Fraţilor, mai este nevoie să explic motivele? …………………. * Articol publicat, pentru prima dată, în revista l’Esprit Public, la 15 aprilie 1846 1. Françoise-Louise de Warens, cunoscută ca Doamna de Warens (1699-1762) a fost binefăcătoarea şi iubita lui Jean-Jacques Rousseau. 2. Vae victis – expresia latină înseamnă Vai de cei învinşi! şi a fost rostită, conform spuselor istoricului Titus Livius, de către o căpetenie a galilor, Brennus. 3. Familia Borgia a fost o familie europeană papală, cu origini italiene şi spaniole; ei au devenit cunoscuţi în timpul Renaşterii. Familia Borgia a fost iubitoare de artă, iar sprijinul lor a permis multor artişti ai Renaşterii să îşi dezvolte talentul. Familia Borgia s-a remarcat în domenii ecleziastice şi politice între anii 1400-1500. În zilele noastre, sunt amintiţi pentru domnia coruptă în timpul papalităţii lui Alexandru al VI-lea. Au fost acuzaţi de o multitudine de crime: adulter, simonie, furt, viol, mituire, incest şi crimă (în special otrăvire cu arsenic). Din cauza setei pentru putere, şi-au făcut inamici din alte familii puternice, cum ar fi Medici şi Sforza. 4. Jules Gabriel Janin (1804 – 1874), scriitor şi critic literar francez. 5. Bernard Adolphe Granier de Cassagnac (1806-1880), jurnalist şi politician francez. 6. Éduard Ourliac (1813-1848) – scriitor francez 7. Théophile Gautier (1811- 1872) scriitor francez, la început reprezentant al romantismului, popular prin romanul istoric Le Capitaine Fracasse (1863); devine unul din maeştrii şcolii parnasiene. 8. Kean, ou Désordre et Génie (Kean sau Dezordine şi Geniu) este o piesă de teatru în cinci acte şi şase tablouri, scrisă de Al. Dumas tatăl. Este inspirată din viaţa comediantului britanic Edmund Kean (1787-1833).

Traducere din limba franceză de Liliana Ene

q


poezie română în limbi străine

Magda Mirea como un canon arrebatado de una mujer elegir un pecado desalienta cualquier dolor acercándose primero al pensamiento de la sangre, removiendo suave se asienta un mito en el hombre o no en su sombra ella debe ser culpable por no ser la misma permitida por otros caprichos de ternura arruinamos las distancias entre dos ventanas

yo ya no vuelvo en bici tampoco en el tiempo escondido de los bosques ni después de las noches en la memoria del silencio mi amor es un libro salvaje donde alguien me corta el pelo con cada palabra ejercicio en ausencia abro lentamente una puerta hacia a dentro solo el borde del día por donde no pasaste se desfiló desigual trato de respirar diferente no obedezco la lluvia

con nuestro poema alquilado de las hojas la silueta de una ciudad se levanta sin sueños agrietados y el fantasma de un hombre siembra estaciones en las mujeres

ya no pregunto a los muertos sobre el amor

como un cuento de hadas donde la nieve no siempre cuaja un segundo olvidado entre dos gemidos del aire

me levanté por encima de tu hombro para mirar por encima

se escucha solo un violín y nuestra mirada resguardada en leche alguien me ha reemplazado el abrazo la infancia persiste como la espera incrustada en el corazón de una manzana silvestre yo tropiezo en estos destinos ahorcados por las soledades sin saber por qué tu nombre esta ausente en este día desprendimiento del hueso hacía tiempo que no miraba a los ojos un extraño que dulce temor arrollaba en su hogareño corazón como si cogiera un libro sin pagarlo hacía mucho que no retornaba la luz yo ya no alzaba la gente mi madre era joven ni se si empezar a escribir sobre esto o tú te has convertido en mi imaginación

encerando una mujer

y vi que faltaba gente de los corazones manos escritas a medias en el espejo miré de nuevo ya había perdido otro cielo algún día nos tocará, en este mundo el día que empieza mi vida con un largo susurro como una luz en un vestido blanco tímidamente permanezco en tu mundo la pregunta con muchos cantos es un instante en la geometría del paraíso poema con vista hacia a la hierba Me mudé en una carta Y soñaba con ser la musa de un poeta Asesinado por una naranja Como un error Al fin del mundo llegó un barco Para traer la noticia que alguien me amó En ese momento Separé los ojos de una mujer Traducere în limba spaniolă de Janina Sfetcu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

19


poesis

Irina Lucia Mihalca Impromptu pentru tine Am aruncat în neant toate semnele de punctuaţie, toate cuvintele nespuse din spaţiile albite. Lumina are distanţe sau e necuprinsă? Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârau limpede ce vrea să treacă şi prin pietre, una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu! Dincolo de vânt nu este niciun vânt, dincolo de cântec nu este niciun cântec, dincolo de vis nu este niciun vis, dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu, spaţiul, chiar dacă de necucerit, uneori e vântul, uneori e cântecul, uneori e visul în care păşim nedumeriţi. Simţi cum punctele îngreunează spaţiile dintre noi? Cândva, un punct înnegrit te-ndurera atât de mult, măreşte, acum, la infinit punctul acela şi vei vedea ce înseamnă, - un punct abisal un punct legat de un altul, construit în spirala când ascendentă, când descendentă. Nu cred în punctul tău implantat la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare, nu cred în acel punct fără întoarcere, după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi. Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună, nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare, nu cred în penitenţa impusă, aurorele nu obosesc în puncte de suspensie, ascund gânduri şi preced dialoguri. Vreau să mă opun şuvoiului răcoros şi puternic, am mereu un vis în care cuvintele tale se contopesc cu el. Dincolo de fulgerele ploii ai revenit, îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie? Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte, visele sparte suspină agăţate, încă, de firele de păianjen din oaza deşertului de nisip al patului tău. O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv, nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum, deschide uşa cu piciorul şi caută acolo cheia strigătului tău,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

20

NO. 2 - 2014

aştept tulburarea apelor spre vindecarea inimii mele! Dansează cu viaţa, iubitule! Cred în câmpia infinită din noi, în fiecare petală depusă fundaţiei construite şi-n zborul nemărginit spre aştri. Am nevoie de clipele care vin şi trec prin noi din clepsidra veşniciei, de muzica ce lasă să curgă timpul în inimile noastre, ca un foc ascuns în exilul unui destin, răscolind tot universul, de pierderea mâinilor noastre ce-alunecă liber în briză şi culoare, de fascicolul sărutului ce trece prin lumina stelelor, de interludiul parcurs de ceaţa ce-adună praful nopţii, lăsând, în urmă, o dâră a tăcerii şi melancoliei. Dacă tu eşti cerul atunci mâna mea e întinsă spre lumina din tine! Când Totul se oglindeşte într-un punct, acel punct se revarsă în Totul, de tine, de mine, de noi, am nevoie...


poet de februarie

Christopher Marlowe Păstorul îndrăgostit către iubita lui1 Sir Walter Raleigh Răspunsul Nimfei către Păstor De veşnice ar fi şi lume, şi amor, Şi adevăru-ar sta pe buze de păstor, De-aceste mici plăceri putea-voi fi răpită Ca să trăiesc cu tine şi să îţi fiu iubită.

Vom sta noi doi întinşi pe stânci privind Păstori cu turme care pasc pe grind Şi trec prin ape repezi ori domoale, Când paseri cântă înalte madrigale.

Din câmp la stână timpul împinge turme, când Şi râurile urlă pe pietre reci trecând, Ori chiar privighetoarea din cânt a amuţit, Ceilalţi se plâng de griji, doar ele-s de venit.

Un pat îţi fac din rozele-adunate Şi-o mie de buchete parfumate, Cu-o mantie de flori te-acopăr toată Cu frunze verzi prelungi de mirt brodată;

Nesăbuite câmpuri şi flori pălesc, cerând Capricioasei ierni să plece mai curând, Duioasă este limba, dar inima amară Regrete cad, nebună-i iubirea-n primăvară.

Şi-i rochia ta din cea mai fină lână Ce-o dau frumoşii noştri miei la stână; Papucii largi şi călduroşi, fără cusur Închişi cu cataramele din aur pur.

Şi rochii, şi pantofi, şi pat de trandafiri, Şi mantia, boneta, subtilele simţiri Se rup, pălesc, uitate-s în clipa luminată: Absurdă nebunie, din pricină-ntinată.

O cingătoare-n pai şi muguri de lăstar Cu-agrafe de corali şi bumbi de chihlimbar: Iar dacă mici plăceri mi te invită, La mine vino şi să-mi fii iubită.

Şi cingătoarea-n pai, şi muguri de lăstar, Agrafe de coral şi bumbi de chihlimbar, Nimic nu valorează şi nu m-or face-n veci Să-ţi fiu iubită, viaţa cu mine s-o petreci.

Păstorii ce te-admiră în alai, Să te înveselească-n zori de mai: De mintea în delicii ţi-e robită Atunci la mine hai să-mi fii iubită.

De ar dura juneţea şi dragostea ar creşte, De-ar fi plăceri eterne şi unice, fireşte, Atunci aste delicii m-or duce în ispită Ca să trăiesc cu tine şi să îţi fiu iubită.

Traducere din engleză Liliana Ene & Florin Dochia

La mine vino şi să-mi fii iubită, Şi să-ncercăm plăcerea ne-mblânzită, Acolo-n văi, livezi, câmpii şi dealuri, Păduri şi-nalte-n munte arealuri.

1

Poezia Păstorul îndrăgostit de iubita lui a fost scrisă de poetul englez Christopher Marlowe (1564-1593) în 1590. În afară de a fi una dintre cele mai bine cunoscute poezii de dragoste în limba engleză, ea este considerată unul dintre cele mai vechi exemple de poezie pastorală britanică model din perioada Renaşterii târzii. Ea a fost obiectul unei bine-cunoscute „replici” a lui Walter Raleigh (~1552-1618), numită Răspunsul Nimfei către Păstor. De asemenea, apare drept cântec de leagăn în filmul „Richard III” (1995), inspirat de piesa lui Shakespeare (1564-1616), contemporanul lui Marlowe.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

21


arte poeice

„poezia nu înseamnă exprimarea sinelui.” W. H. Auden (extrase) I: Când aţi început să scrieţi poezie? A: Cazul meu este mai degrabă întâmplător. Urma să fiu inginer de mină sau geolog. Când eram copil, în perioada 6-12 ani, petreceam multe ore construind propria mea lume foarte elaborată, în primul rând un peisaj, stepele calcaroase din munţii Pennines (1); în al doilea rând, o industrie – mineritul plumbului. Acum îmi dau seama că, făcând acest lucru, a trebuit să îmi impun anumite reguli. Puteam alege între două maşini necesare pentru a face o treabă, dar trebuiau să fie cele reale, pe care le puteam găsi în cataloage. Puteam decide între două moduri de a goli o mină, dar nu mi-era permis să folosesc metode magice. Apoi a venit o zi, care mai târziu, privind înapoi, a părut foarte importantă. Plănuiam ideea unei fabrici, - ştii tu, ideea platonică a ceea ce ar trebui să fie. Erau două feluri de maşinării pentru separarea noroiului, una pe care o credeam mai frumoasă decât cealaltă; dar cealaltă mi se părea mai eficientă. Mă confruntam cu ceea ce pot doar numi alegere morală – era datoria mea de a alege pe cea de-a două, cea mai eficientă. Mai târziu, am realizat, în construirea acestei lumi locuite doar de mine deja începeam să învăţ cum se scrie poezie. Apoi, decizia mea finală, care părea destul de întâmplătoare la momentul respectiv, a avut loc în 1922, în martie, când mă plimbam pe un câmp cu un prieten de şcoală, care a devenit pictor. M-a întrebat: „Scrii vreodată poezie?” şi eu am răspuns: „Nu” – nu mă gândisem niciodată să fac asta. A spus: „De ce nu?” şi atunci am decis că asta voi face. Privind înapoi, am realizat în ce fel terenul fusese pregătit. [...] I: În anii de început ai deceniului al treilea, aţi scris pentru un public pe care doreaţi să-l zdruncinaţi în propriile convingeri? A: Nu, doar am încercat să scot la iveală anumite lucruri şi am sperat ca cineva să le citească. Sunt întrebat: „Pentru cine scrieţi?” Eu răspund: „Mă citiţi?” Dacă mi se răspunde „Da”, spun „Vă place?” Dacă îmi răspund „Nu”, atunci spun „Nu scriu pt. dvs.” I: Ei, bine, vă gândiţi la un anumit gen de public atunci când scrieţi anumite poeme? A: Ştiţi, este imposibil de spus. Dacă te gândeşti la cineva... ei, bine, majoritatea sunt morţi probabil. Te întrebi dacă ei ar fi de acord sau nu, şi apoi speri – că cineva te va citi după ce tu însuţi ai murit. I: Aţi fost întotdeauna un formalist. Poeţii de astăzi par a prefera versul liber. Credeţi că este aversiune faţă de disciplină?

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

22

NO. 2 - 2014

Wystan Hugh Auden (1907 - 1973) este un poet englez, considerat printre cei mai importanţi şi influenţi scriitori ai secolului al XX-lea, cunoscut, în primul rând, ca poet. Opera sa este caracterizată printr-o varietate excepţională, de la forme tradiţionale riguroase, la forme originale, totuşi complicate, ca şi prin măiestria tehnică şi verbală pe care Auden şi-a etalat-o, indiferent de formă. Parţial i se datorează meritul de a fi re-introdus metrul accentuat în poezia engleză. A: Din nefericire, acest lucru se întâmplă des. Dar nu pot înţelege – dintr-un punct de vedere strict hedonist – cum cineva poate plăcea scrisul fără nicio formă. Dacă cineva joacă un joc, este nevoie de reguli, altfel nu e nicio distracţie. Cel mai dezordonat poem trebuie să aibă o bază solidă, în sensul comun, şi acesta este, cred, avantajul versului formal. În afară de avantajele evidente de corectare, versul formal eliberează poetul de cătuşele propriului ego. Aici, îmi place să îl citez pe Valéry, care spunea că o persoană este poet dacă imaginaţia îi este stimulată de dificultăţile inerente din arta sa, şi nu dacă imaginaţia îi este întunecată de ele. Consider că foarte puţini oameni pot stăpâni versul liber – este nevoie să ai ureche infailibilă, precum D.H. Lawrence, pentru a stabili unde ar trebui să se termine versul. [...] I: Îmi puteţi spune câte ceva despre geneza unui poem? Ce vine mai întâi? A: În orice moment, am două lucruri în minte: o temă care mă interesează şi problema formei verbale, metru, dicţie etc. Tema caută forma corectă; forma caută tema corectă. Când cele două se întâlnesc, pot începe să scriu. I: Începeţi poemele cu începutul? A: De obicei da, încep cu începutul şi merg până la sfârşit. Uneori, totuşi, încep cu un anumit vers în minte, poate chiar dintre ultimele versuri. Altele încep, cred, cu o anumită idee de organizare tematică, dar acest lucru se alterează în general în timpul procesului de creaţie. I: Aveţi ajutoare pentru inspiraţie? A: Nu scriu niciodată când sunt beat. De ce ar avea cineva nevoie de ajutoare? Muza este o fată cu spirit nobil căreia nu-i place să fie curtată în mod brutal şi grosolan. Şi nu-i place devotamentul servil – atunci minte. I: Şi apare cu „Nonsens cu faţă rotundă, acel erudit falsificator”, aşa cum aţi spus într-unul dintre Bucolice.


arte poeice

A: Exact. Poezia nu înseamnă exprimarea sinelui. Fiecare dintre noi, desigur, are o perspectivă unică, pe care sperăm să o comunicăm. Sperăm ca cineva, care ne citeşte, să spună: „Bineînţeles, am ştiut asta tot timpul, dar nu am realizat-o niciodată.” În general, sunt de acord cu Chesterton, care spunea: „Temperamentul artistic este o boală care afectează amatorii.” I: Mulţi poeţi sunt lucrători de noapte, maniaci, dezordonaţi în obiceiurile lor. A: Scuză-mă, dragul meu, nu trebuie să fii neapărat boem! I: De ce dezaprobaţi recenta publicare a schiţelor poemului lui Eliot, Waste Land (Pământ pustiu) A: Pentru că acolo nu este niciun vers pe care cineva ar fi vrut ca el să îl păstreze. Cred că este un fel de a încuraja amatorii să gândească astfel: „Iată – puteam scrie şi eu la fel”. Cred că este ruşinos faptul că oamenii vor petrece mai mult timp citind nişte schiţe în loc să analizeze poemul complet. Lui Valerie Eliot nu i-a plăcut ideea de a publica schiţele, dar din momentul în care au fost descoperite, ea a ştiut că ele vor trebui să iasă la iveală – aşa că a făcut-o ea însăşi, pentru a se asigura că va fi o treabă bine făcută, pe cât posibil. I: Dar nu există în acestea un adevăr ce trebuie cunoscut, şi anume cunoaşterea faptului că un poet începe destul de exact în „zdrenţele urâte şi în magazinul de oase al inimii”? A: Pentru el ar putea fi necesar să înceapă în acel loc, dar nu e niciun motiv pentru ca alţii să îl viziteze. În acest sens, îmi place un citat din Valéry, care spune că atunci când oamenii nu ştiu nimic altceva, îşi scot hainele. [...] ………………… NOTE: 1. The Pennines - şir de munţi şi dealuri care separă nord-vestul Marii Britanii, începând din Yorkshire, de nord -estul ţării. (n.t.) 2. Alfred Edward Housman (1859 – 1936), cunoscut ca A. E. Housman, învăţat şi poet clasic englez, cunoscut publicului pentru ciclul său de poeme A Shropshire Lad (Un tânăr din Shropshire). Housman şi-a stabilit reputaţia publicând ca învăţat privat, şi datorită calităţii muncii sale, a fost acceptat ca profesor de latină la Universitatea din Londra, şi mai târziu la Cambridge. (n.t.)

W. H. Auden De-aş fi putut a-ţi spune Nu va să spună Timpul nimic, dar eu ţi-am spus, Doar el, mai ştie, Timpul, ce preţ e de plătit; De-aş fi putut a-ţi spune, ce veste-aş fi adus. De-am plânge-atunci când clovnii spectacolul au pus, Ori de-am cădea când muzici să cânte au pornit, Nu va să spună Timpul nimic, dar eu ţi-am spus. Deşi averi prea multe de povestit nici nu-s, Căci te iubesc atâta cât nu-i de socotit, De-aş fi putut a-ţi spune, ce veste-aş fi adus. Când vântul explodează, de undeva-i exclus, Şi de mai cad aripe, e un motiv sortit; Nu va să spună Timpul nimic, dar eu ţi-am spus. Chiar trandafirii poate să crească vor în sus, Să stea cu dinadinsul vrea spectrul obosit; De-aş fi putut a-ţi spune, ce veste-aş fi adus. De se trezesc toţi leii şi merg înspre apus, Şi râurile toate, soldaţii - au fugit; Nu va să spună Timpul nimic, oare ţi-am spus? De-aş fi putut a-ţi spune, ce veste-aş fi adus. Traducere din engleză Liliana Ene & Florin Dochia

Interviu realizat de Michael Newman pentru The Paris revue, Art of poetry, Nr. 17/1974. O selecţie mai largă din acest interviu, in Revista nouă, nr. 2/2014)

Traducere din engleză Liliana Ene

q VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 2 - 2014

23


VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

24

NO. 2 - 2014

ISSN 2359 - 7585 ISSN-L 2359 - 7585

Acest număr este ilustrat cu grafică de Lidia Nicolae Layout & DTp: Flowerin Flow

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” Câmpina Director: Liliana Ene Redactor-şef: Florin Dochia Revista apare cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Câmpina, în cadrul programului „Campania de pedagogie a lecturii” Redacţia: Bulevardul Culturii, nr. 39, 150600 Câmpina, PH contact: tel. 0244.336.006 e-mail: biblioteca@bmcampina.ro; revistaurmuz@gmail.com htp://revistaurmuz.blogspot.ro/


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.