Urmuz 11-12 2015

No. 11-12 2015

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u Ă FONDATĂ DE GEO bOGZA LA 1 IANuARIE 1928 CÂMpINA  SERIA A DOuA  ANuL II

În acest număr semnează: Codruţ Radi, Florin Dochia, Mioara bahna, Silviu Ciocanelli, Angi Cristea, Vlad Dumitriu, Carmen Negreu, Emilia Zăinel, Eliza Niţă, Ionela-Violeta Anciu, Tudor Voicu, Diana Trandafir, Maria Nicolai, Alexandra Irimia, Adriana bulz, Traduceri din: Dacia Maraini, e. e. cummings, Emile Verhaeren, blaise Cendrars, Clément G. Second

pubLICAţIE Cu ŞI DESpRE pOEZIE Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A

editorial

Rezonanţa poetică Codruţ Radi Constanta fatalităţii noastre artistice rămâne nevoia de eliberare din constrângerile limbajului, pentru a găsi expresiile cele mai nimerite creaţiei. Neliniştile care preced, invariabil, conştientizarea acestei nevoi, vor fi determinante în alegerea ulterioară, fundamentală. Căutând nu definiţii, nici măcar răspunsuri la incertitudinile cotidiene, ci o altă lume, care se detaşează prin însăşi poziţionarea ei de aceste aparente probleme. Omul inteligent va găsi întotdeauna o stare de echilibru, dacă nu în sine, cel puţin prin identificarea acelei lumi faţă de care îşi poate regăsi armonia existenţială. Cel care, mai mult de atât, va îndrăzni o reprezentare a întâlnirii lui cu noile forme superioare, chiar, realului, păşeşte în zona creaţiei. Aici, toate porţile pare-se a fi deschise imaginaţiei, dar şi exerciţiului mental care poate păstra punţile cu amintirea experimentată deja. Suprimarea totală a concretului, în afara percepţiei, ar fi un salt prea mare în lumea strict ideatică.

Pe de altă parte, implicarea în exces a gândirii, la nivelul creaţiei, riscă o golire de semnificaţii artistice, de esenţe metafizice, de magie a cuvintelor, în cazul poeziei. „Gândirea spulberă farmecul poetic”, spune Petre Ţuţea. Poate nu aşa de drastic,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

2

NO. 11-12 / 2015

reconsiderând această afirmaţie metaforică, nu trebuie să condamnăm implicarea gândirii în poezie decât dacă, în momentul ei de sublim, intervine prin epurarea imaginilor, nu a ideii. Reconstrucţia continuă, posibilă în această zonă, a poeticului, implică desigur şi o anumită ordonare, respectarea unor canoane literare pe care gândirea le controlează mai bine decât orice subconştienţă artistică.

Excepţie face, poate, doar genialitatea, în faţa căreia neputinţa minţii trebuie acceptată. Omul care, în general, se lasă amăgit de lumea înconjurătoare, nu va înţelege această genialitate care vine dinăuntrul fiinţei, chiar dacă este de natură divină. Implicarea divinităţii, în acest caz, se poate rezuma la actul şi momentul iluminării, ceea ce ne-ar deturna, cumva, din drumul recunoaşterii conştiente a creaţiei artistice. Şi pentru că genialitatea nu acoperă o întindere consistentă în spaţiul creaţiei, sau însăşi conştiinţa noastră refuză acest lucru, rămâne în echilibru ordinea universală stăpânită de raţiune, ferită de un eventual haos rezultat din atotstăpânirea geniilor în afara raţiunii.

Ar urma, într-un alt spaţiu probabilistic, regăsirea spirituală, începând cu neliniştile noastre existenţiale, de care încercăm, altfel,

editorial

să scăpăm, până la contopirea cu neliniştile artistice, pe care ni le induce Creatorul artistic suprem, pentru a le trece prin filtrele creaţiei personale, de la percepţie până la interpretare, încărcarea cu simboluri şi semnificaţii, sublimarea, în fond.

Reîntoarcerea este evident cauzală, dualitatea noastră consacrată, împerecheată pe toate planurile trăirii.

Nu trebuie să ne deruteze această tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu de la început, raţiunea este cea care ne va stabili şi restabili ordinea şi locul nostru în lume. Doar că raţiunea nu „porunceşte” întotdeauna şi nu controlează toate stările ori momentele noastre existenţiale.

Nevoia de creaţie este însăşi tendinţa omului de a depăşi stările limită respective, cele conflictuale cu sine, la nivelul, mai degrabă, al acceptării decât al înţelegerii. Creaţia ajunge, astfel, să fie împăcarea omului cu natura generatoare, de cele mai multe ori, a acestor energii negative, precum şi cu el însuşi, într-un loc de popas al spiritului.

Subliniez iarăşi privilegiul operei de artă, al cuvintelor „potrivite”, de a recompune natura fărâmiţată de propriile-i conflicte, de prejudecăţile sau de interpretările greşite, ale oamenilor într-o relaţie deficitară cu aceasta. Scopul, mai mult sau mai puţin conştientizat, nici nu mai contează, de vreme ce urmează unei necesităţi evidente, de restaurare a matricelor primordiale. Singura modalitate prin care omul poate

interveni asupra naturii, nu în sensul subordonării, ci al asocierii, al armonizării cu ea. Altfel, rămâne, paradoxal, deşi permanent în mijlocul ei, în afara ordinei impusă de legile fundamentale instaurate, unele divine, chiar, înăuntrului atât de misterios. De aceea artistul, cel mai apropiat naturii, dintre oameni, prin sufletul său, nu trebuie să intervină niciodată brutal asupra punţilor lăsate de Dumnezeu, sau construite cu migală de înaintaşii noştri, între om şi natură. Cele două entităţi, în care lumile materiale şi cele imateriale sunt atât de diferite, nu pot, deci, decât la nivel spiritual să se întâlnească, să coexiste. Se spune despre omul de astăzi că ar fi liric, în prisma experienţei artistice, lirism care, altfel, vine pe o linie romantică ce ar motiva, poate, însingurarea, dar nu şi multe alte însuşiri ale omului modern. Incertitudinea, oboseala spirituală într-o zonă conflictuală tot mai acută a realului cu idealul, înmulţirea progresivă a dualităţilor care întreţin neliniştea, nu se pot dizolva, pur şi simplu, într-o stare intempestivă a lirismului. Poate doar într-o tendinţă de simplificare lirică a nevoii de exprimare artistică, pe culoarul gândirii active, proprii omului modern creativ.

Când realul se apropie de absurd, sau nimicul de haos, poate să fie o reminiscenţă existenţială, o retrăire a unei experienţe anterioare, finalizată artistic. Într-un punct intermediar al conştientizării, fără să fi atins sublimul, absolutul, şi care-ţi permite

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

3

editorial

să încerci încă o dată. Pentru că atingerea sublimului trebuie să fie opţiunea artistului. Nu exprimarea, care presupune deja acceptarea lui, situându-te pe treapta filozofică a înţelegerii, îndepărtat, uşor, uşor, de condiţia poetului. Nu este o alegere, o alternativă, ci poziţia distinctivă pe care se situează şi prin care se individualizează, în procesul

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

4

NO. 11-12 / 2015

cunoaşterii, oamenii. Sublimul, în artă, este şi rămâne nu exclusiv, dar determinant, apanajul Poeziei, aceasta fiind mai mult decât imaginea reprezentată, mai mult decât percepţia senzorială, mai mult, chiar, decât orice reflectare, dincolo de graniţele raţiunii, permanenţa divină. (din volumul în pregătire subintitulat „Eseuri în favoarea poeziei”)

cronica literară

«unicat» sau Însufleţirea obiectelor Florin Dochia Cu o prefaţă lejeră a distinsului critic Gheorghe Grigurcu, apare la Editura Vinea volumul „Unicat” al frumoasei poete Radmila Popovici.

Deloc întâmplător adjectivul anterior, căci, mărturisesc, primul contact cu imaginea fizică a autoarei mi-a provocat un aparent inexplicabil déjà vu. Moment decodificat mai târziu, când am aflat că este nepoata încântătoarei actriţe Ileana Popovici, cea care m-a fascinat cândva, la vârsta adolescenţei, în filmul lui Lucian Pintilie, „Reconstituirea”. Iată, aşadar, cum m-am apropiat de poezia Radmilei Popovici, cu câtă subiectivitate şi, concomitent, aşteptare-înfrigurare.

Prima impresie este a surâsului şăgalnic ce însoţeşte, discret, dar permanent, versul, o invitaţie la un joc de-a joaca, pe care o adresează cititorului, aproape o vrajă în care-l prinde şi nu-l mai lasă să scape.

Lumea construită în jurul lui, din cuvinte, ca mătasea unui cocon, este veselă şi tragică, este tristă şi reconfortantă. Este vie. În ea, obiectele prind viaţă, plantele, seminţele simt şi resimt sentimente umane, are loc un transfer spiritual, o revărsare de gând şi de dorinţă, de bucurie şi suferinţă în universul

înconjurător. Precum: „mesteceni uscăciune / pădure rară albă caut / sub stratul de iarbă / un pantof fără el / îmi înţep talpa schimb / decorul oameni îmbrăcaţi / ciudat se întorc de undeva / mă ascund de ei în minte / bâjbâi răcoarea cu degetele / singure se prind / în capcană jubilează / vârtejul // […]” (şi arderea). Jocul este, se observă lesne, plin de capcane, versul scurt, răstit, rupe gramatica elocvenţei – „aveai un nume / cu rădăcini / tulpină şi vlăstari / străvezii // […] // sângeros e micul / nostru album / de familie” (veşted) – dar şi creează un ritm obligatoriu, un răspăr a cărui stridenţă voită are rolul de a nu lăsa loc de trecere spre odihnă, spre abandon.

Cea de-a doua impresie este a intervenţiei chirurgicale pe sentiment, analiza c(l)inică a trăirilor expuse cu generozitate. Poemul verde în wiki poate fi un exemplu de bogăţie imagistică şi dexteritate expresivă, care denotă o largă libertate a poetei în lumea cuvintelor. „… frica e o tipă / modernă fumează / doar trei ţigări la / asfinţit se parfumează / după urechi // nu mă întrebaţi unde / şi cum am văzut-o ultima / oară avea

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

5

cronica literară

cearcăne am salutat-o / din fugă hei blondo te prinde / violetul // să fi uitat cum dormeam / de-a-n picioarele cum îi / călcam fustele pliseu / cu pliseu cum ne ţineam de / mâini când traversam străzile / tentaţiilor cum chicoteam / în troleibuz dacă urca / vreun ochelarist // dedublarea personalităţii / e o boală psihică / îmi spune verde în wiki- / pedia // e timpul să schimb / doctorul”. Dacă funcţia de înlocuire a „funcţionat” aici în cheie vag ironică, cu totul

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

6

NO. 11-12 / 2015

altfel se întâmplă în curgere: „iarba îşi smulge / din rădăcini / mormintele crucile / înalţă braţele / cerul se trezeşte / se freacă la ochi / până crapă / tălpile îngerilor / supraobosiţi / stropii de ploaie / se înfrăţesc în / cădere şi curgere/ pe obrajii zbârciţi / ai pământului / lupii îşi pierd / toţi odată / colţii în faţa / mieilor când / se roagă / o mamă.”

Gravitatea se instaurează ori de câte ori ne aflăm în prezenţa apropiaţilor, familiei – copil, mamă, tată; aici jocul devine serios, sobru, dar nu mai

cronica literară

puţin bogat imagistic şi plin de forţă, ci dimpotrivă. În tace tata, sentimentul zădărniciei este şi mai puternic: „tata se ceartă/ muţeşte cu alfabetul / omite / literele trădătoare îşi / loveşte fruntea / cu palma nu-şi mai ascunde / lacrimile de cinci luni / tata e un copil supărat pe / copilul din el îşi întoarce / arcul zâmbetului / în jos aruncă / privirea şi tace // [… ] // ajunge la poartă o / deschide mă vede / mă strânge / în braţe // şi tace // bună tată / mulţi ani sănă- / tata îmi face semn / să tac // îl ascult şi înăbuş / copilul / din mine / că tace”. Enumerarea gesturilor, aproape ritualic, creează o tensiunea, care explodează lăuntric, genetic –cum altfel? – într-o tăcere semnificativă, o absenţă a cuvintelor, a „literelor trădătoare”.

Ultima impresie este de dependenţă a cititorului, care nu se mai poate desprinde din plasa întinsă cu dibăcie de Radmila Popovici.

Rafinamentul discursului – observat, undeva, de Şerban Foarţă – iscat din ritmurile pe care le impune, ca într-o coregrafie pe linia frontului – din bucăţi de trupuri-suflete, din zdrenţe şi petice de trăiri, din cioburi de oglinzi care-au păstrat chipuri uitate, rafinamentul, aşadar, este marca acestui volum aflat în certă ascendenţă faţă de cele anterioare.

Dramatismul trăirilor şi seninătatea spunerii – era să spun sinceritatea, dar ce sinceritatea se poate cere

subiectivităţii supreme, care izgoneşte orice urmă de fals, de prefăcătorie? – conduc la formulări poetice de evidentă excelenţă: „cine să-ţi / asculte vioara /când cerul sălii / crapă şi / plămânii tăi / se zdrobesc / în aplauze // cine să-ți arunce / la picioare jumătatea / de garoafă / dacă zidul cortinei e / o ghilotină iar / tu nu ai decât iluzia / umărului şi a bărbiei / complici ai capriciului / no 24 de paganini // numai o lamă / bună şi foarte subţire / te poate ajuta / decupându-te / cu precizie microscopică / din totul în doar tu care /accepţi luatul ca pe un / dat şi nu invers şi nu / altădată şi nu / oricui // abia atunci când te / dezici de tălpi / ca de nişte şosete / rupte cărările încep / a străluci şi munţii / te înalţă” (decupându-te). Demn de remarcat, într-un volum, altfel, unitar, puseul oniric din semafor, un exemplu de virtuozitate şi densitate dramatică, un monolog încărcat de tensiune ce poate întrezări?, cine ştie?, alte faţete, surprinzătoare, ale caleidoscopului, care ni se pregătesc, undeva.

Poeta Radmila Popovici din Chişinău, România, „traversând curcubeul / alb-negru al / prezentului”, îl umple de culoarea trăirilor complete, profunde, a tuturor neliniştilor, la întâlnirea cu tot ceea ce lumea înconjurătoare şi lumea lăuntrică pot cuprinde şi pot înţelege prin intermediul inestimabil şi inefabil al poeziei adevărate.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

7

cronica literară

Cântecele femeii-copil * Florin Dochia Imaginea unei poezii proaspete şi ludic-senine, într-un peisaj contemporan mai degrabă dedat la stări umbroase, deprima(n)te şi pline de nelinişti metafizice post-erotism douămiist, aduce Ada Carol, autoare cu o solidă pregătire livrescă şi cu un simţ particular al metaforei cristaline, surprinzătoare şi revelatoare. Este evidentă plăcerea cu care scrie-descrie cu delicateţe stări şi relaţii obişnuite, fireşti, transformându-le în evenimente existenţiale curăţate de umbre şi de furtuni. Ada Carol este, în acest volum, în primul rând, emoţie, apoi este cuvânt şi gest, este trăire intensă mascată în joc, ironie, delicată copilărire. Nici un pic de sentimentalism desuet, unda de romantism este cu îndemânare pusă în surdină, versul ei este agreabil şi simplu precum acuarelele japoneze, cu linii unduioase şi vagi umbre de culoare palidă.

Candoarea observată deja de comentatori se degajă din toate poemele marcate de o neobosită dragoste pentru celălalt, pentru cel pereche până la identificare. Îndemânarea prozodică îi ajută din plin talentul, îl pune în valoare, ritmurile se aşază atât de muzical încât aproape că lectorul nu-şi dă seama de firele ascunse care-l conduc spre emoţie, îl captivează. Declaraţia de dependenţă a

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

8

NO. 11-12 / 2015

Adei Carol este un jurământ la altarul poetic al trăirilor totale întru dăruire necurmată celuilalt. „Unde mă poartă drumul, întortocheata cărare? / Poate e linişte la un capăt de zare, / poate-i zarvă sau poate-i petrecere… / Oricum eu sunt doar în trecere. / Pasărea mea albastră a zburat / şi nu mă mai pot opri din cântat!” (Cavalerul dragostei) mărturiseşte dintru-nceput şi continuă cu o plăcere a textului calofil rar întâlnită astăzi: „Poate vei afla că trebuie / să-mi iubeşti corpul / ca antecameră a sufletului. // Sau, dacă e să-mi aleg cuvintele, / ca pe o grădină de flori / unde, în colivia pieptului, / pasărea paradisului aşteaptă, / cuminte, să fie furată.” (Promisiune) Limpezimea expresiei, lipsa de bibiluri ornamentale în ceea ce, altfel, s-ar putea încărca de mulţimi de amănunte anatomice care să ilustreze „la petite mort” (cum frumos îi spun francezii orgasmului) face ca emoţia să fie dintre cele înalte: „Mi-e dor de tine aşa de rău / că vreau să te iubesc acum / până rămân fără trup, / până mi se închid ochii / şi buzele de topesc în pielea fierbinte…” (Dorinţă). Şi chiar când patima devine sălbatică, expresia rămâne la fel de luminoasă şi bogată: „Dacă te-aş avea la îndemână, te-aş tortura niţel / ca atunci când mă ţii la distanţă / printr-un cuvânt care despică – tăiş de sabie / cu lama curbă a

cronică literară

buzelor tale. / E seară deja şi ninge cu bucăţi mari de gheaţă. / Vin la tine de departe pe coate şi pe genunchi, / cu gândurile albe. / Mângâie-mă pe cap – sunt o femeie aţâţată / care vrea să-ţi bea sângele cald, / uşor amărui.” (Idee fixă). Sau: „M-am lipit de tine ca o grefă reuşită / şi am început să simt din ce eşti făcut / de parcă îmi mai descopeream un trup / […] / te-am lăsat să-mi răspunzi la sărutări, / ca şi când o centralistă distrată / îmi făcuse legătura cu mine însămi” (Ieri). Ori: „Dacă te-aş putea dori mai mult / aş face-o cu gura plină, / muşcând din strugurii mov / care îţi cresc după urechi. / M-aş tăvăli în sucul lor / cu miros de toamnă târzie. // După dezmăţ mi-aş spăla / mâinile la izvorul care-ţi şiroieşte / prin barbă, m-aş căţăra pe buzele tale / şi m-aş arunca în extaz / de pe vârful limbii / într-o lingură de smântână / fără prea multă grăsime!” (Dorinţa coaptă).

Ambiguitatea revelatoare persistă de-a lungul întregului volum, răsfăţul de a se tot întrepătrunde cu iubitul până la contopire conducând la imagini de aleasă frumuseţe: „Acum îţi ascult pulsul verde / prin carnea de peşte molatec. / Mă pătrund de mirosul ei proaspăt / ca surâsul apei într-un pahar cu lumini” (Rezumat). Sau şi mai mult de atât: „Viitorul are culoare ochilor tăi / şi inima mea bate ca să pompeze sânge / în venele altui trup, cu adevărat al meu / aşa cum trupul meu îţi aparţine. / E atât de frig aici că aş îngheţa / dacă sângele tău nu mi-ar inunda / uneori pieptul, fără voie şi fără

supărare.” (Declaraţie). Răsfăţul se aliază foarte bine cu jocul femeii-copil şi expresia devine zburdalnică: „Azi dimineaţă te ţineam în braţe, / era aşa de moale şi cald de parcă / îmbrăţişam un cozonac.” (Floare de soare).

Desfătarea dragostei se încarcă, uneori, de vagi ecouri bacoviene, când „tristeţea… atârnă în gene / ca un fruct prea copt” (Impromptu) şi ne duce gândul la nichitiana „noi ne iubeam prin mansarde”: „Merg cu autobuzul, / sub cerul acoperit de nori. / Dimineaţa e plină de tine: / tu în mâinile mele, / pieptul tău arcuit peste faţa mea, / tandreţea ploii dincolo de geamuri… / Gânduri plutesc peste oraş / intangibile ca pescăruşii / sclipind în noapte. / Prezenţa ta – ca o fereastră sau ca o boltă, / mă desparte de lume.”

(Prezenţa ta) Provocarea poeziei Adei Carol este continuă, expresia surpriză apare parcă aşteptată, de la un punct încolo al lecturii, aşa că este firesc să citim invocări de genul: „Dragă Màrquez, / […]

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

9

cronica literară

/ La noi în Macondo e linişte şi cald, / ca într-o burtă de somn. / […] / Nu ştiu dacă / osămaiajungvreodată acasă / sau poate mă voi înălţa din pat / directlacer. […]” (Un veac de «singurătate») sau „Dacă lumea s-ar sfârşi, aş simţi încă lipsa ta? / Mirosul gerului ar mai supravieţui poate un timp / în mijlocul flăcărilor.” (Dacă lumea s-ar sfârşi).

Avem de-a face cu o poezie a metaforei cotidianului senin, în care suferinţele sunt mai degrabă jocuri dea baba-oarba sau de-a prinselea. S-a remarcat deja absenţa angoaselor, a frustrărilor de orice fel, autoareapersonaj este o fiinţă fericită, bucurându-se de Sine şi de Celălalt, care este un alt fel de Sine. Iubitul este oglinda în care-şi citeşte propria fizionomie sufletească. Astfel încât poeme de certă expresivitate orientală (japoneză) nu sunt deloc o întâmplare, precum Sărutul nostru sau, mai cu seamă, Prizonier uitat, într-un spirit de haiku dintre cele mai evidente.

Dincolo de simpatica senzaţie de „lasă-mă, dar nu-mi da pace” din unele texte poetice, Ada Carol reuşeşte, cel mai adesea, adevărate tururi de forţă expresivă şi emoţională. Un minunat poem de dragoste – aş spune summum al genului, în acest volum – este Mărturisire, al cărui final sună astfel: „Sunt o fecioară îndrăgostită. / Iubitul meu e un trandafir albastru.”, după ce versurile evocaseră acel captivant eternel retour. Forţa creatoare a poetei este din plin pusă în valoare în Memento, poate cel mai bun poem al volumului; cu un debut, în fond,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

10

NO. 11-12 / 2015

metafizic („De unde atâta energie – mă întreb acum, / cu ochii la jarul răscolit din cenuşa noastră…”), continuă cu pierderea înaltului şi căderea („Ne-am îngreunat şi ni se pare / că singurul rost ar fi pe pământ”), pentru a sfârşi, în recunoaşterea eşecului, cu „În nopţile care picură la geam / doar lacrimile mai sclipesc ca praful de stele”.

Nu ştiu ce cale va urma poezia tinerei Ada Carol, dar, cu siguranţă, este capabilă de numeroase surprize, expresivitatea limbajului şi îndemânarea stilistică fiindu-i deja calităţi evidente, iar volumul de faţă dovedeşte că ea are multe de spus. Viaţa are, în poezia ei, o altă valoare de întrebuinţare decât la majoritatea colegilor de generaţie şi deţine toate uneltele necesare pentru a o disemina în texte dintre cele mai convingătoare şi furnizoare de încântătoare dependenţă. _______________ *Ada Carol, Declarație de Dependență (Ars Docendi, 2015)

cronica literară

Monica patriche - Cât o mie de nopţi Florin Dochia Poezia de dragoste - dacă e să o judecăm ca manifestare în sine - se arată azi a fi mult diferită de aceea a secolului trecut - retorică, intimistă, sentimentalistă şi de aceea dezinhibată din preajma anului 2000 - cu excese emfatice nepudibunde şi mizerabiliste. Fără să piardă din angajamentul amoros şi din patima implicită, ea pare a se fi refugiat fie într-un robust intelectualism asexuat, fie într-o încercare de comuniune biotopică largă, uneori cu aspiraţie spre transcendent. Imnurile dedicate partenerului, chemările, plângerile nu mai au nimic din entuziasmul sau vaierul inimii în deplină bucurie ori suferinţă.

Dulcile nostalgii sau frustele invitaţii au cam dispărut, lăsând locul, mereu mai mult, reflecţiei asupra trăirilor emoţionale, interogaţiilor despre sine la contactul cu celălalt. După ce i-ai parcurs pe Freud şi Jung, e greu să mai fii „amărâtă turturea”, „floare-albastră” ori să mai iubeşti „cu patimă ploile” şi chiar „dacă ţi-aş săruta talpa piciorului” nu prea te-ai mai feri „să nu-mi striveşti sărutul”, cu toate că mai încerci să povesteşti cum „bărbatul caremi oferă plăceri/ îmi mângâie în fiecare zi sexul/ până ajunge carne vie”. Cel mai bine este să te fereşti de senzaţia unui nou déjà vu. Nu lipseşte şi o „sincronizare” cu ceea ce se-ntâmplă în lumea largă, ba poate chiar o propunere de direcţie, în măsura în care textele româneşti ajung, tălmăcite, la un public din alte zări.

Desigur, cu excepţiile de rigoare…

niciodată nimic nu stăpâneşte totul şi varietatea este cu deosebire benefică tuturor. Avem de unde alege, doamnelor şi domnilor! Într-o zi, am ales cartea de poezie Cât o mie de nopţi*, a Monicăi Patriche, cu o prefaţă alăturând texte de Ioan Es. Pop şi Florin Caragiu, din care puteam afla că „în ultimă instanţă, ce lucruri i se potrivesc mai bine poeziei decât noaptea, somnul şi visul?” sau că „poezia înseamnă a-i găsi vieţii un cuvânt potrivit, răsfrângând în erosul ei cele lăuntrice.” Afirmaţii de tot adevărate şi frumoase, foarte potrivite poeziei de faţă şi, inevitabil, cel mai adesea, unei foarte largi arii din poezia universală.

Chiar demersul poetic al Monicăi Patriche ţine de această arie universală, nu se localizează şi nici nu datează, este originală atât cât se poate ca să se păstreze comunicabilă, redundanţele rămân discrete, metaforele sugestive, amintind cumva de stările extatice ale autoarei sintagmei „suntem un popor vegetal”. Căci vegetalul şi, uneori, acvaticul sunt mărci ale universului Monicăi Patriche, cum sunt, mai mult chiar, noaptea şi trupul. Poezia acestui volum adastă în preajma făptuirii. Sunt preludii şi postludii, spaţiul intermediar este păstrat în zona discreţiei. Primul grupaj, Nopţile iguanei, pare a pune scena la dispoziţia unei Seherezade care îi povesteşte Prinţului cum vede ea viaţa lui. Fără să fie neapărat Ava Gardner sau Deborah Kerr – Charlotte sau Hannah din

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

11

cronica literară

celebrul film al lui John Huston, Noaptea iguanei -, poeta cochetează, aici cu jocul adolescentin nu neapărat nevinovat, dar şi cu frustrările unei maturităţi prea grăbite. Dar, mai degrabă, îmi pare că ne trimite înspre tensiunile psihologice din textele dramatice ale lui Tennessee Williams, căci versurile mărturisesc neobosita căutare de Sine în Celălalt, nevoia de comunicare ca reflex într-un timp-oglindă: „E noaptea unică a femeii, care, cu păsări / izbucnind din braţe, intră acolo unde te aştepţi /ca păsările să nu găsească niciodată odihnă. / […] / viaţa mea în care intru / ca o străină, în miezul cărei tu eşti prezent / mereu cu un pas mai devreme.” (1. E noaptea mea). „Tu erai deja acolo, erai în această călătorie. / Mă aşteptai.”, spune cu aparentă siguranţă, dar, tot atunci, „Trăiesc întâmplări despre care nu mai ştiu / când au fost.” şi ambiguitatea creşte odată cu refugiul în poveste sau în realităţi paralele, unde „Te-ai retras pe o vale a somnului. / […] / Vorbeşti despre biruinţa unui ceas. Slava lui / se vede din micimea secundei, în trecerea ei / înceată şi lină, în mod repetat înceată şi lină. / Timp biruitor. Ni se dă să-l gustăm în secunde.

Fărâme de timp.” (3. Sub cearşaful alb dorm toate). Deja este un timp de hârtie, mat, inert, mort, care devine un prezent perpetuu („Este acel astăzi pe care îl trăim”), iar partenerul din iubire se arată a fi un salvator imaterial: „Între ţipătul naşterii / mele şi ultima mea zi, totul a curs lin, ca şi când / aş fi stat mereu faţă în faţă cu viaţa. Dacă am / plâns uneori, mâna ta a apăsat cu putere mâna / mea.

Apoi ai alergat înainte spre o noapte pe care / eu o vedeam pustie şi neagră, dar

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

12

NO. 11-12 / 2015

pe care tu o numeai răsărit. / […] / Viaţa mea toată a fost ca aceasta: / faţă în faţă cu tine. / […] / Cu cât mai greu de îndurat, cu atât mai înalt / se ridică fluturi albaştri.” (4. O floare a rămas deschisă). Într-o lume în care „fiecare respiră viaţa celuilalt / […] / având memoria unei sigure zile” şi „Trăiam ceea ce nu venise / şi ne hrăneam cu fructe care erau încă seminţe”, este tot mai evidentă propensiunea spre contopirea perpetuă între iubită şi iubitul ca ange gardien, être céleste, qui nous protège et qui nous aime. Bucuria se desprinde din toate rândurile, bucuria de a fi, de a fi fost inventată, de avea trup care să lumineze nopţile la sfânta atingere amoroasă: „Devin conştientă de fiinţa mea, de

cronica literară

propriu-mi / trup. Viaţa urcă foarte încet. / […] / Suntem una, ne împărtăşim dintr-o unică viaţă. O viaţă care respiră prin trupurile noastre, / prin păsări şi râuri şi plante.” (10. Spui că în acele momente nu pot vedea altceva). Se mai adaugă dorinţa de re-facere a lumii – cu o evidentă tentaţie a atingerii transcendentului – la întâlnirea frustrantă cu „cei care se nasc în afara mea”: „Şi pruncul aceasta, născut de o / altă femeie! Născut în afara mea.

Lumea se naşte / în afară, mereu în afara mea. O pereche de ochi / albaştri e semn că Dumnezeu umblă prin ea”. Un egoism al maternităţii cu totul acceptabil, ivit din iubire, dăruire şi contopire cu Celălalt, dacă nu ar sosi revelaţia eşecului, inevitabilului final al Universului: „Curând nu mă mai bucur şi stau singură în faţa / peretelui gol. Nori de praf suspendaţi, în care / sunt martirizaţi ochii albaştri.” (13.

Sunt geloasă pe cei care se nasc în afara mea). Nu foarte vizibilă, conştiinţa micilor eşecuri, între marile victorii, nu atenuează, ba chiar întăreşte nevoia de prezenţă a iubitului-înger-păzitor, salvator, aducător de speranţă şi de extaze: „Ştiu că nu te-aş putea iubi, dacă nu te-aş / cunoaşte şi dacă nu mi te-ai dărui în întregime, / în singurătate.” (21.

Am vrut să fiu femeie cu păr de culoarea).

Bună cunoscătoare a poeziei de dinaintea ei, legată cumva de marile valori poetice ale deceniilor şapte-optnouă din secolul al douăzecilea, Monica Patriche nu evită evocarea unei atmosfere care să amintească de Nichita Stănescu (vezi 18. Unul cu celălalt, respirând unul cu celălalt) sau de Ana Blandiana (14 februarie 2015). Cu acest din urmă exemplu, am intrat în grupajul intitulat „Jurnal poetic sau Despre

retragere”, secţiune cu o altă retorică, cu respiraţie scurtă, repezită. Introspecţia sobră, reflecţiile existenţialiste amintind „Mitul lui Sisif” al lui Albert Camus, aşteptarea unui sfârşit, al unei retrageri (salvări?) improbabile: „Retragerea în cuvinte, retragerea în inima / unei femei care poartă dureros lumea.” (20 februarie 2015); „În vreme ce picioarele poeţilor merg pe pământ / inima lor este stăruitoare în ceruri.” Asemenea metafore-sentinţe abundă în această secţiune, în fond, reconfortantă intelectual: „Nu rămâne din noi decât ceea ce am iubit”; „Lumea trăieşte fără să fie numită. Poetul nu mai / are curaj. Se retrage, nemaiştiind să vadă ochii / care încă veghează”; „Puterea poetului stă în adâncul său” (aici amintind de HugoMallarmé-Valéry).

Grupajul intitulat „Femeia amurgului” ilustrează o altă faţetă al poliedrului oferit nouă de Monica Patriche. Avem aici un narativism pasiv, peisajul interior este desemnificat, un du-te-vino leneş în căutarea sensului. Lungul şir de tablouri nu se leagă, deliberat, într-o coerenţă, ilustrând cu dibăcie chiar imaginea de exit din titlu.

Lungul poem final la volumului - „Opt” - încununează - prin parabolă - un demers foarte reuşit de a ni se prezenta patru feţe ale poeziei posibile, în viziunea unei poete contemporane. Se promite un alt început, o reînviere a speranţei: „Priveşte viaţa! Copii sunt / în grupuri. O fetiţă desface haina de staniol / galben a unei bomboane de ciocolată. / mâni respiră pe trupuri care dimineaţă / vor purta altă lumină.” De aici încolo, orice este posibil. ___________ * Brumar, 2015

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

13

cronica literară

Lucian Mănăilescu: Atrocităţile fericirii Mioara Bahna Oximoronic, titlul volumului de versuri al lui Lucian Mănăilescu, Atrocităţile fericirii – Editgraph, Buzău, 2015, cu o prefaţă de Liviu Ofileanu –, precedă o poezie de o tristeţe molcomă, incurabilă şi, totodată, resemnată, fiindcă fiecare dintre cele patru părţi ale cărţii (Cântecul cucuvelei, Bulevardul Sartre, Patria de la capătul lumii şi Zăpadă spulberată) este pusă, prin motto, care e acelaşi, sub semnul implacabilei risipiri a fiinţei, cu toate consecinţele care derivă de aici, resimţite în plan sufletesc: La fel şi eu / ca frunza care cade/ m-agăţ cu disperare de văzduh.

Invocarea mamei, apoi, în primele poeme, accentuează sentimentul de tristeţe, primul dintre acesta deschizându-se blagian (Mamă, tu ai fost odată mormântul meu..., se tânguia poetul născut în Lancrăm): Ce mai mormânt mi-ai fost, mamă! Şi, tot blagian, fiul se aşază sub pecetea tăcerii: moaşa mea, muţenia.

O simbolistică bogată este anunţată, tot de la început, prin tristeţea nucului şi cântecul cucului, iar metafora-simbol a vântului întregeşte imaginea unui teritoriu sufletesc travesat mereu de iluzii, ca în jocul de-a fericirea.

Tonalitatea versurilor e de litanie, mama fiind zeitatea invocată – către care, explicit, dar şi implicit, se

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

14

NO. 11-12 / 2015

îndreaptă gândul şi glasul fiului, instanţa morală faţă de care îşi expune mereu, bilanţul vieţuirii –, a cărei sacralitate răzbate din orice gest, oricât de simplu, dar cu ecou covârşitor: Am primit pachetul de la tine, mamă, / gesturi ambalate frumos în staniol, / fotografiile galbene ale toamnei, / borcanul cu cireşe amare / şi tristeţea ta călduroasă...

Retoric, glasul fiului exprimă căutarea rostului său, întrebarea îndreptându-se tot către cea care i-a dat viaţă: Eu ce să fac?

Prozodic, Lucian Mănăilescu îmbină în scrisul său versul liber cu versul clasic şi, prin acurateţea imaginilor artistice, a mesajului transmis, creaţia sa se înscrie în poezia autentică, rezultat al coroborării unor trăiri sincere cu o formă artistică adecvată.

Sub aspectul construcţiei, poemele din volum sunt, în general, de dimensiuni medii, mai degrabă concentrate, atât la nivelul expresiei (surprinzătoare adesea prin expresivitate), cât i la cel al imagisticii.

De pildă, într-unul, intitulat Totul se transformă, în doar trei catrene, panoramează dramatismul existenţei firii şi, cu precădere, al celei a omului, care învaţă să descopere totul, de la molecule şi atomi, dar numai visul, plăsmuind imperii, / şi numai gândul ce-a murit pe limbă, / şi numai c-am

cronica literară

simţit şi că am fost / nu ştim, nu bănuim în ce se schimbă.

Ataşat de un trecut aureolat de prezenţa părinţilor, în special a mamei – amintită, uneori, doar metonimic (precum / odinioară mâinile mamei) sau în invocaţie (Unde, mamă, unde ai pus hainele noastre / de duminică? Unde e veselia ta molipsitoare?), unul dintre laitmotivele cărţii – , în copilărie, dar conectat, în acelaşi timp, minut cu minut, la prezent, în poezia sa, Lucian Mănăilescu pendulează între aceste repere, reductibile la două trăiri definitorii contextual: entuziasm şi resemnare, sintetizate lapidar, metaforic, în două versuri: Adio, aripi! – / tristă recuzită...

Fără a se declara ateu, eul creator din volum îşi ia pe cont propriu existenţa, luând asupra sa, aşadar, şi responsabilitatea oricărui act (În vis se trăieşte / mult mai greu decât pe pământ), dar şi evoluţia şi consecinţele ei, de vreme ce Totul e o întâmplare /a acidului dezoxiribonucleic...

Cu toate acestea, acceptă acest dat şi declară: ştiu că, de fapt, Dumnezeu / e un artist mediocru.

O tendinţă regresivă, cu efect salutar scontat se remarcă mai ales în poemele din prima parte a cărţii, fiindcă eul poetului este scindat între două timpuri, cel subiectiv şi cel obiectiv: copilăria îmi stă pe umărul stâng / şi pe cel drept se gudură ţipătul cucuvelei, şi, în consecinţă, pentru a se salva, „inventează” o inimă în flăcări, în speranţa necurmată de a se apropia de fericirea care umblă hai-hui /mereu

numai pe strada cealaltă, însă, dincolo de orice demers, sentimentul înstrăinării de sine sporeşte, necontenit, încât, În fiecare dimineaţă, un străin / se trezeşte în locul meu, iar, ca o consecinţă, sentimentul care se instalează e contradictoriu, pentru că Se face primăvară, se face târziu, / inima mea cântă şi se risipeşte, într-o căutare în depărtări neguroase...

Bulevardul Sartre, a doua parte a volumului, aduce un periplu cultural, ale cărui repere sunt nume sintagme, locuri care au punctat mersul omenirii spre un „înainte”, dorit superior faţă de un „înapoi”, în care curge continuu, pentru a-şi justifica raţiunea de a continua. Între jaloane, se numără: Urechea lui Van Gogh, Eugenio Montale, Charlie Chaplin, Hernán Cortés, Napoleon, Moby-Dick, Tiamat cea firavă, Ninive, Jacques-Yves Cousteau, Spania, Dostoievski, dar şi toate drumurile şi mările lumii. Şi nu este întâmplător nici numele lui Sartre, sugestie a existenţialismului, a fenomenologiei.

Din drumurile pe meridianele istoriei, ale mitologiei, ale spiritualităţii, în general, marcate în partea a doua a cărţii, Lucian Mănăilescu se întoarce, în cea de-a treia, la un eldorado, paradisul pierdut obiectiv, dar rămas definitiv în conştiinţă, acasă sau Patria de la capătul lumii, căreia îi face o tulburătoare declaraţie de dragoste şi, în acelaşi timp, un jurământ de credinţă totală, într-o formulare aforistică: Dumnezeu, ca şi patria, este iubire... Iar concluzia exhibă acest ataşament irevocabil: Pentru mine, patria aceasta, de la capătul lumii, /

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

15

cronica literară

crucificată pe toate punctele cardinale, / este singura Americă posibilă, singura şansă, / unica iubire, pe care nici măcar speranţa / nu o mai poate ucide...

Poeziile din această secţiune sunt, prin mesaj, în contiguitatea unora din prima parte a volumului, pentru care copilăria este epoca de aur a fiinţei, în pofida particularităţilor ineludabile de la o generaţie la alta, aşa cum cea de-aici se derulează traversată alternativ de caravana cinematografică şi de duba securităţii.

Nostalgie şi încrâncenare naşte, în poezia lui Lucian Mănăilescu, amintirea lumii de demult, pentru care satul, casa părintească, părinţii constituie universul matricial al fiinţei: În grădina din spatele casei / amintirea culege cireşe amare, / strivindu-le ca pe nişte lacrimi, / în colţul buzelor...

Dezamăgirea este nota definitorie a poeziilor din a treia parte a volumului, unde vocea lirică pendulează între evocarea unui trecut edenic, în ansamblu, dincolo de inerentele sincope, neglijabile prin raportare la ansamblu, fiind identificat în special cu vârsta copilăriei, şi prezentul dezabuzant, raportat, mai ales, la incomensurabilele speranţe ale tuturor celor care au visat măcar, dacă nu chiar au fost de faţă, au luat parte, la încercările de schimbare a destinului ţării, într-un decembrie nenumit aici, dar sugerat. În consecinţă, dacă Atlantida adolescenţei noastre / s-a scufundat în ceaţa paradisului proletar, iar lectura, ocupaţie principală a vârstei, în epoca amintită, ignora polurile puterii planetare (Citeam enorm pe atunci şi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

16

NO. 11-12 / 2015

cuvintele / inundau oceanele pacifice / dintre ruşi şi americani), urmărind, ulterior, traiectoria evoluţiei unui neam din care e parte, mersul pe liziera timpului, eul creator face o escală – consistentă, ca pondere, la nivelul întregii părţi a treia a cărţii –, oprindu-se la evenimentele decembriste şi reflectând asupra naivităţii de atunci a lui şi a celor asemenea lui, animaţi de un entuziasm pur, uriaş, încât, Orbiţi de fastul mirajului, n-am văzut / că apar gratii în cer, pe pământ şi pe ape / şi că se nasc alţi morţi, îmbălsămaţi / în formolul tare al fericirii..., imagini sinonime contextual cu ironic-dureroasă perspectivă oferită de luminiţa oarbă de la capătul tunelului.

Remarcabil este, în acest volum, că Lucian Mănăilescu scrie şi poezie patriotică autentică, de bună calitate,

cronica literară

într-o epocă în care cei mai mulţi – din ignoranţă, de fapt! – se feresc de acest sector sau, şi mai mult, îl incriminează, dezicându-se de orice posibilă atingere cu acesta. În fine, în Zăpada spulberată, ultima secvenţă a cărţii, lirismul se accentuează, expresivitatea, susţinută pe parcursul întregului volum prin îmbinări insolite de cuvinte, sporeşte. Ca şi părţile precedente, şi aceasta debutează – asemenea epopeilor antice, mutatis mutandis – cu o poezie ce poate fi considerată o sui-generis omoloagă a invocaţiei către muză, aci reprezentată, mereu, de lumea de demult, infuzată de flash-uri cu secvenţe din copilărie, leagănul existenţei şi, implicit, al personalităţii. Spre exemplu, Plecarea din copilărie este similară desprinderii eroului din basme de lumea lui, pentru a porni în bildungsromanul care urmează să-l consacre ca om: – Săru’ mâna, mamă şi tată, / eu plec să-învăţ cititul / şi socotitul şi muritul... / Prin văzduhul satului spart / se vede infinitul. Spre acest metaforic infinit se îndreaptă imaginaţia celui care visează să cucerească lumea cu arma cuvintelor din raniţa cu care a plecat de acasă.

Maturizat, mai apoi, eroul plecat cu inocenţă spre infinit clamează, privind înapoi spre cei din plutonul cărora a dezertat: Copii, / nu vă bucuraţi prea tare de circul / în care copilăria voastră vrea să pară fericită!

Uneori alegoric (Moartea avea ochi blânzi / şi albaştri, mergea cu mine de mână / prin târg şi îmi cumpăra / nimicuri ieftine, bucurii de care /

niciodată n-am avut parte), volumul lui Lucian Mănăilescu este, prin unele dintre poezii, sorescian, poetul căutând, ca şi Marin Sorescu, să se definească, „în funcţie de rădăcinile, de obârşia” lui.

Mai mult, ca şi poetul oltean, reţine, adesea, aspecte simple din realitate, cărora le conferă o aură aparte, creată de trecerea timpului, care aduce detaşarea, dar, totodată, şi un mod aparte – privit din afară – de supralicitare a semnificaţiilor acestora pentru cel care a fost cândva în miezul lor. În concluzie, privind în ansamblu volumul, se disting câteva teme majore – copilăria, ţara, dragostea – urmărite în două epoci, fiecare dintre acestea fiind surprinsă în câte două ipostaze majore : copilăria trăită şi cea reflectată în gândul maturului; ţara reală şi cea visată şi iubirea, cea de demult, cu toată prospeţimea şi tot entuziasmul juvenil (Mai ştii, iubita mea, să-mi fii mireasmă / cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram? /Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi / pe care eu ţi le ningeam la geam?) şi cea matură, în care cinismul devine parte substanţială (Acum, când aproape te-am uitat, / cum uită pietrele care rămân trecerea apei, / cred că nu mai contează prea mult / pe care ţărm stau, visândute. / Oricum e bine să ai amintiri... / o să developez sentimentul ăsta / şi ţi-l trimit prin e-mail; / dacă nu mâine, luni, / dacă nu din viaţa asta, din alta...). Şi încă o observaţie: Atrocităţile fericirii e o carte profundă, dar care, paradoxal, se citeşte pe nerăsuflate, iar când dai ultima filă, regreţi că s-a terminat. Eu aşa am simţit!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

17

colectiv 2015

Silviu Ciocanelli Scrum am o urgentă nevoie să respir singur să nu împart aer sau priviri vorbe sau trăiri până când mă pot scufunda din nou între voi mă găsesc în nopţile distorsionate şi râdem şi suntem şi plângeam şi am fost ...totul Din când în gând Din când în când Încearcă să nu uiţi de mine, ...aşa cum fac eu, Când îmi uit chipul şi trupul şi gândul Şi trupul şi chipul dansează Şi gândul se distanţează Şi eu nu mai sunt ce am uitat cândva că sunt...

Ca din când în gând.

Migrene mi-a picat capul de pe umeri şi s-a sfărâmat ca o vază goală ca o varză-n oală ca o frază pe coală l-am adunat, l-am aruncat altul la loc mi-am înşurubat am întors pagina şi am repetat. sunt tavan, sunt podea şi tu nu poţi să-ţi iei ochii de pe mine

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

18

NO. 11-12 / 2015

sunt întuneric, sunt bezea ambasador special dintre bovine...

Ne vedem pe Luna Mi-am turnat un pahar de javu.

A fost dulce, ca niciodată, Şi-nspre luna, roată, Priveai doar tu... Ţi-am sorbit ca marea din plajă Fiecare clipire şi paşii Scrişi pe cântec de lire, Până te-am cunoscut...

Am învăţat să-ţi vorbesc Că-n plimbare te însoţeam tăcut.

Eram copil, erai tot ce am avut, Şi încă eşti... tot ce îmi doresc, dar prezentul e deja trecut!

Clişeul #1 Nu sunt înger...

Am primit aripi Dar nu să zbor Ci să te păstrez sub ele Lângă inima mea Mănunchi de lumină Pe lângă inima ta Mănunchi de trăire...

colectiv 2015

Am doi ochi. Sunt orb. ochii îmi sunt un arc şi trag priviri retorice ca sagetile de lumină înspre cerul speriat. ador să-i văd rănile ochii îmi sunt un arc şi inima ta-i un măr ştim ce-i de făcut aşa că stai nemişcată. ador să-ţi văd rănile Nu-mi place să ascult muzică în văzul tuturor sunt pretentios şi privesc totul de sus. vreau să spun ce nu s-a mai spus, să nu trăiesc zilele care au apus şi la sfarşitul zilei, când secundele s-au scurs fir-ar, beat-ul s-a dus...

să nu te lase să spui ce nu ar trebui că oricum eşti singur şi luna râde de tine cu obrajii ei rotunzi şi albinoşi ...sunt prea multe trebuinţe ca să pot funcţiona normal În cercuri mi-am alergat coada timp de ani de nopţi doar să mă găsesc într-o fantezie de rugină într-o clipă de lumină ...dar nu trăiam acolo săream coarda într-un colţ şi mă tot loveam de tavan de ieri şi de-un geam şi nu vedeam sfârşitul meu în cercuri mă învârtesc

Amintiri din copilarie

M-am impiedicat

când eram mic mă jucam cu mâinile în lipici şi nu mi-aş fi închipuit vreodată că aşa m-aş prinde drag de cineva

se aud din nou ciocanele cum lovesc dar nu se construieşte nimic şi nici nu se repară sunt confuz şi am uitat culoarea verde mi-e cam greu să sincronizez orchestra pe bătăi neîndemânatice precum ploaia pe tabla ruginită

Şoaptele nu au rost noaptea... muzica nu ar trebui să te facă să vorbeşti cu voce tare ci ar trebui să fie o îmbraţişare pentru cuvânt pentru duh

iar s-a rupt firul poţi să-mi spui ce simţeam că nu-mi amintesc...

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

19

poesis

Angi Cristea Talazuri pe retina mea lumea se scaldă în nopţi polare miroase a savană a leu ce rage în amurg luna are picioarele ascunse în nisipul rece se curăţă cu fiecare val de pielea de şarpe şi stinge stelele cu amfora sufletului uneori aş desface soarele ca pe o portocală felie cu felie să îmi miroasă tălpile a lumină când voi înota în talazul mărilor cu genele întoarse spre cer în palmele mele sentimentele se mulează nisip umed apă şi soare îţi beau lentoarea clipelor necuminecate patima roşie dezleagă harta cuvintelor vino de pe marte şi coboară-n vezuviu poţi balansa contrasentimentele cu o perdea sau nişte vitralii albastre pe care am pictat aburul iubirii /şerpoaică de apă/ Zecimalele lunii cu o mie de cai poţi cumpăra o scară spre cer dar liniştea cu glas de greier nu o poţi haşura stând la fereastra ovală a orizontului cu pintenii înfipţi în talazul ierbii

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

20

NO. 11-12 / 2015

câte secunde dorm în lanul de veghe şchioape de infinitul o sau de interminabilul a? număr stelele care înrămează bolta unde se scaldă luna rotundă ca o zecimală vor apune iubiri în filigran iar noi vom sparge fosforul secundelor mângâind coama cuvintelor ce îmi flutură peste umeri respir sarea albă pe lună plină /sepie a mărilor înstelate/ cine îşi va înneca sorţii cine aburul nopţii îl va ancora lângă mal?

Descântec de singuratate calea spre strâmta singurătate se bifurcă... în piaţa mare columbii aşteaptă ziua de pensii zilele cad ca nişte firimituri uscate golaş pomul de la uşa bisericii muşcă din căldură mângâind umbra câinelui de la atâta arşiţă apele răpesc minute cu burţi umflate de peşti singurătatea sparge pietre lupul pădurii îşi linge coada licantrop de nopţi fierbinţi fantastic vântul îmi suflă în ceafă îmi respiră neliniştile cu o discreţie de septuagenar

poesis

sub cerul fierbinte îngrop păpuşa de lut va ploua într-o vară... vor creşte nucii va cânta prigoria căldura îţi dilată inimă până la mine şi suflu înspre tine zece secunde de gheaţă suflete, ce-mi descânţi de singurătate într-o vară hrănită de columbi poem cu cerneală simpatică se scurge pe cele două mâini cerneala simpatică pasez lentoarea timpului cu un croşeu de stânga taci cu amurgul între dinţi îmi eliberezi hulubii improvizaţia aceasta de clipe miroase a ratare amoroasă dacă ai bea cafeaua din palme poate aş dormi nopţile pe cuvinte altfel se citeşte pe malul Senei din cărţi îmi este dor de alegoria din Luceafărul luna îmi plimbă singurătatea în landou te închizi în birou şi scrii pe pereţi sunt o jigodie pictez anapoda sunt clară ca vinul nu pot colora un destin iar graurii minţii mele zboară în zigzag spirala dintre moarte şi azi este ca o jardinieră am învăţat că în cer te încalţi cu singurătate

iar aici spui du-te dracului şi mai pui de-un poem Metamorfoza ne putem curaţa de cuvinte în toate dimineţile când băutul cafelei devine epopeic am arta de a nu-ţi face pe plac de a bea dintr-o ceaşcă minusculă zaţul clipelor/fâlfâit de berze în surdină/ în zile patinate cobor la demisol cu anxietatea că praful zilei se va aşeza pe umerii oraşului iar tu îţi vei pierde iarba din palme vopsind pomii ca pentru o vară fără omizi nu-ţi mai vin păsările cerului la ora de cumpărat armonii serile îmi conjug timpurile la mai mult ca perfect şi inventez cuvinte lipsite de şireturi închid în sertar pâinea după-amiezii rugăciunile nesomnul păsării în zbor ce gust de cafea la ibric are oraşul fără omizi cu armoniile lui pastelate insomniile îmi târăsc setea antologică pe asfalt şi mă imploră preschimbă-te în omizi sau vino vopsită hedonist prin tăcerea verii care falsează

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

21

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

22

NO. 11-12 / 2015

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

23

arte vizuale

Vlad Dumitriu „Cred că e foarte bine ca un artist să aibă cunoştinţe din cât mai multe domenii” După ce a terminat liceul la Câmpina, Vlad Dumitriu, care are acum 33 de ani, a urmat Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti, secţia de sculptură. De zece ani, îşi expune lucrările în expoziţii, atât în ţară cât şi în străinătate, călcându-i pe urme tatălui său, Alfred Dumitriu, un nume deja consacrat ca sculptor. E membru al UAP din 2005. Încercând să-şi găsească menirea în artă, Vlad Dumitriu se află într-o continuă căutare de sine în relaţia cu Universul, cu Divinitatea, reuşind să dea viaţă unor creaţii artistice inedite, privitorul neputând să plece din faţa lor fără să constate transpunerea unor reflecţii filozofice, fără să mediteze sau să interpreteze concretul abstract al operei. Încă din timpul şcolii, ţi-ai descoperit talentul sau ai fost atras de latura artistică datorită tatălui tău, sculptorul Alfred Dumitriu?

Bineînţeles că am fost încă de mic în contact cu acest domeniu, trecând de multe ori prin atelierul tatălui meu. Dar eu m-am hotărât destul de târziu să urmez acest drum. Cred că eram prin clasa a X-a. Multă vreme am fost mai apropiat de materiile realiste, de fizică, matematică. În cele din urmă am încercat şi latura artistică. Am fost la atelierul tatălui meu, încercând cu lipsa mea de pricepere de atunci, să lucrez câte ceva din ce mi-a recomandat el. Mi-a plăcut şi, după o perioadă de reflecţie, am hotărât că ar fi un drum potrivit pentru mine.

Te-ai axat pe ceva anume, în facultate?

Am urmat secţia de sculptură a Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti. Am făcut, în special, studii de tip academic, lucrând după

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

24

NO. 11-12 / 2015

opere antice sau după model viu. Ca temă principală, în anii de facultate, dar şi de master, am avut „Ochiul - Poarta Sufletului”.

Care a fost prima ta lucrare?

Primele lucrări erau studii, copii după statui antice, pentru a-mi îmbunătăţi tehnica.

La început, am avut un ciclu de lucrări pe care l-am botezat „Natura Universală”. Nu mai ţin minte exact care dintre aceste lucrări a fost prima. Dar asta a fost prima temă pe care am abordat-o. Întotdeauna am fost interesat de felul în care a apărut Universul, de partea de ştiinţă din spatele Universului.

Am încercat, cumva, să prind o frântură din aceste lucruri. Este o temă la care îmi doresc să revin în viitor. Am nişte gânduri legate de ea dar, nu sunt încă sedimentatei. Meditez asupra acestei teme în continuare.

Cum îţi vin ideile, inspiraţia? În primul rând, ideile nu vin pentru că le chemi. Poţi să citeşti ceva, poţi să vezi ceva, să auzi ceva, care, legat de experienţele tale şi trăirile tale, să-ţi declanşeze un „arc” în creier… se creează o reacţie în lanţ ce te poate duce la o idee, la inspiraţie.

Vorbeşte-mi despre o lucrare, despre cum ţi-a venit inspiraţia să o creezi.

Pot să-ţi dau două exemple. O idee mai simplă, care mi-a venit prin anul III de facultate, dacă nu mă înşel. M-am dus pe Muscel, pe la orele 11-12 noaptea. Probabil că ai văzut că uneori, pe timp de zi, soarele trimite raze printre nori, care se văd aproape ca un desen. Ei bine, în acea noapte, luna a fost cea care a trimis raze printre nori. A fost un lucru pe care nu-l mai văzusem, nu ştiam că e posibil şi m-a impresionat în mod deosebit. Şi atmosfera era de aşa natură, făcându-mă să mă simt privit sau supravegheat cumva, de sus. Lucrul acesta mi-a dat inspiraţia pentru lucrarea „Ochiul Divin”. Lucram în perioada aceea la ciclul „Ochiul - Poarta Sufletului”, seara aceea inspirându-mi una dintre lucrările acestuia.

O altă lucrare din acelaşi ciclu este „Ochiul Meduzei”, fiind legată cumva, şi de ciclul

arte vizuale „Naşterea Universului”. În acea perioadă am recitit Legendele Olimpului, am preluat legenda Meduzei si am încercat, prin lucrare, sa sugerez starea de vlăguire a sufletului. Ochiul meduzei seamănă cu un tunel având la cele două, fiind ca un vârtej ce-ţi absoarbe energia la interior. Mi-a plăcut pentru că am putut să leg cumva şi de Naşterea Universului, asimilându-se la ideea de gaură neagră, putând reprezenta poarta spre începutul unui nou Univers. Este un exemplu de idee care s-a închegat din mai multe elemente. Nu este doar legenda sau doar Universul sau doar ochiul Meduzei.

Sunt trei elemente pe care le-am îmbinat într-o lucrare, pentru că aşa mi-a dictat inspiraţia în momentul respectiv.

Se pare că totuşi te ajută dragostea mai veche pentru fizică şi matematică, în artă.

Cred că este foarte bine pentru un artist să aibă cunoştinţe din cât mai multe domenii, lărgindu-şi baza din care să îşi tragă substanţa necesară creaţiei. Poate fi un lucru bun, pentru un artist, să urmeze un liceu teoretic înainte de a face Universitatea de Arte.

Ai participat la expoziţii de grup sau chiar personale?

La expoziţii de grup particip destul de frecvent. Am avut şi câteva expoziţii personale. De când sunt membru al UAP, de vreo nouă - zece ani, am participat la majoritatea saloanelor judeţene de la Ploieşti. În ceea priveşte expoziţiile personale, am avut-o pe prima la Palatul CEC-ului din Bucureşti. Am mai avut şi la Ploieşti, în Galeria UAP, cu tema „Ochiul Poarta Sufletului”. La expoziţiile de grup, am avut şi trei participări la Salonul de Toamnă de la Paris, unul dintre cele mai prestigioase din Europa, apoi am mai participat la bienala de la Beijing, organizată cu ocazia Olimpiadei de vară. Tema expoziţiei a fost firesc, „Sporturi”, iar eu am participat cu lucrarea „Amazoană” – o arcaşă. Am luat şi câteva premii. Am primit un premiu la

Salonul Naţional de Artă, premiul II la un concurs de sculptură din Franţa, organizat de primăria oraşului Grasse, căruia i se mai spune capitala parfumurilor.

Lucrezi la ceva acum?

Am încheiat recent un ciclu de lucrări numit „Rugăciune”. O parte dintre lucrări se află la Casa de Cultură „Geo Bogza”, unde domnul Florin Dochia a organizat o expoziţie de grup cu toţi artiştii câmpineni, Salonul „Artfoyer”. În artă, influenţele sunt inerente. Există aşa ceva în arta ta, inclusiv de la tatăl tău?

Cu siguranţă că undeva, în subconştient există influenţe. În ceea ce-l priveşte pe tatăl meu… sigur, din moment ce am crescut printre lucrările lui. Dar eu încerc să mă desprind prin ceea ce creez. Îţi dă câte un sfat, când trece pe lângă vreo lucrare de a ta, mai face vreo observaţie?

Cumva, treaba asta este reciprocă.

Nici eu nu mă feresc să fac aprecieri legate de lucrările sale, aşa cum şi el face faţă de ale mele.

Poţi să trăieşti din arta ta?

Da, dar în general suplinesc şi cu nişte lucrări tehnice. Prelucrări, turnări în bronz, pentru cei care au nevoie de aşa ceva.

Totuşi, se poate trăi, odată ce stăpâneşti meseria, chiar dacă, nu ai tot timpul succes în vânzarea lucrărilor tale. Este o meserie, o artă pe care nu o cunosc foarte mulţi oameni, şi te descurci. Sunt perioade şi perioade. Ȋn general, atunci când organizezi o expoziţie, ai ocazia să fii văzut, apreciat şi să poţi vinde.

Te simţi împlinit ca artist? Ce îţi doreşti cel mai mult?

Cred că mai am mult de lucru, mai e mult de muncă… Ce-mi doresc? Să am inspiraţie, să am idei. Trebuie să le şi cauţi, să creezi condiţiile, premisele de a se manifesta.

(Prezentare actualizată a unui interviu realizat de Carmen NEGREU în 2012)

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

25

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

26

NO. 11-12 / 2015

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

27

poesis

Emilia Zăinel Mamă de nevoie bunica mea a încercat să-mi fie mamă prin atâtea feluri Martorii tăcerii bunica mea a înţeles că lumea bună e acolo în sufletul fusului şi-n inima sobei şi că poezia nu se coace dintr-o dată mai trebuie să o învârteşti de câteva ori o zi sau poate mai mult până când mirosul aspru iese de tot o ţin minte pe această mamă de nevoie care a plantat curaj în casa noastră a unit drumurile la răscrucea din sat ea m-a lăsat să aleg cu ochii la tristeţea câmpului neobosit Mă auzi, Doamne? ploaia a intrat în casele oamenilor şi-şi face cuib în mintea lor le dă un impuls pentru a nu uita să ducă lingura la gură vremea decide vine când vrea, stă cât vrea nu ştiu ce o face dumnezeu dincolo de nori sau poate că duce lingura la gură şi suntem la mâna oricui iar când se deschid uşile ca două aripi de fluture ţinute prea mult între degete mergem prin gunoaie căutând iluminarea viaţa asta nu poate fi aşa de rea hei, doamne, dar ce tot ai cu noi de ne pedepseşti? doamne? mă auzi, doamne?

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

28

NO. 11-12 / 2015

am atins un asemenea calm încât nicio cutie cu vopsea vărsată pe covor nu mă poate indispune lasă, să miroasă casa asta prea plină de curaj şi prea multe fumigene ale trecutului e timp şi pentru liniştea mirositoare e timp destul ca toţi pereţii să iasă ce bucurie pe mâhnitele colţuri roase de igrasie se mai aerisesc de-atâtea lucruri pe care-au fost silite să le-absoarbă nimeni nu întreabă pereţii dacă vor să fie martori la atâtea resturi de tăcere În noiembrie nu se moare e noiembrie a îngălbenit până şi timpul spitalele se luptă s-o omoare pe bunica nicio lumânare de sfântul mina nicio lumânare dintr-o zi obişnuită nu o va salva fiindcă aşa trebuie să fie noiembrie să îl zăreşti printre garduri cum fuge pe cauciucurile-i tocite şi chiar dacă nu ar fi noiembrie doctorii tot ar încerca s-o omoare pe bunica prea mulţi bătrâni ce luptă pentru viaţa lor prea puţine morminte, dar prea multă colivă însă încă e noiembrie şi în noiembrie nu se moare

poesis

Eliza Niţă ŞARpELE Cobor cu capul în jos de pe tavan Pe firul de chirurgie Aproape transparent Mă legăn ca o scândură şubredă Care mai stă într-un cui Mi-am agăţat toată camera de picioare Răsturnată Cu uşa deschisă Care pendulează între exterior şi interior Şarpele se încolăceşte Pe braţele Lustrei, suspendat ca un yoyo De propriul corp Bucătăria bunicii e plină de Mierea care curge greoi Şi nu se termină decât când borcanul se sparge Apoi atârnă de cioburi Aşa cum face un ghem de mătase Auriu, zaharisit Ce miroase a ceai de tei Mă leg la gleznă cu un fir lipicios Stau agăţată de borcane verzi Şi bunica mă aruncă în iarbă Cu tot cu miere ZIDuRI Merg prin zăpada strânsă de ei.

Le e teamă.

Alerg către conacul cu ziduri prăbuşite.

Rădăcinile se încolăcesc pe pereţi, Frunzele pulsează, Ramurile se încleştează.

Umblu cu un caiet încurcat în coroană Lângă un tufiş Pentru care plâng, Plâng!

Cândva aici erau trandafiri.

Acum doar spini şi petale uscate, doar buruieni căzute.

Cărarea de marmură-întreruptă de bucăţi de tencuială.

Din ziduri nu mai sunt decât cărămizile negre.

Dincolo de ele, o masă.

Aud şi acum vocile de atunci.

Pe lemnul putred stătea cândva Catifeaua.

Acum, doar fire înnodate şi vase sparte de porţelan, trandafiri ofiliţi pe masă. Şi fata-copac zidită pe jumătate În ruine.

TATĂ Tată, lasă-mă să sparg geamurile Cu podurile palmelor.

Nu am ieşit niciodată.

Privesc printr-o frunză de trandafir japonez.

Aerul ne activează sinapsele.

Internetul le anulează brutal.

Tată, lasă-mă să dărâm zidurile.

Nu am avut niciodată Părul răvăşit de vânt.

Nu mai pot să trăiesc pe colţul canapelei Cu oglinzi în loc de perne.

O să ajung să mă conectez la curent.

Tată, m-aţi descărcat de pe YouTube?

Nu sunt antivirusul care vă salvează memoria.

Termopanele mă sperie, tată, Secolul mă sperie.

David mă roagă să intru în cetatea lui Construită din lego.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

29

poesis

Ionela-Violeta Anciu Activitate Lumini violete dansau Pe spatele pisicilor culcate pe pervaz Descălţate şi ude Dincolo de gratiile de lână Ploua cu peisaje albe şi negre În tablourile care se scurgeau Din cui spre fereastră Unde pisicile le zgâriau şi se întorceau Revoltate înapoi în cui.

Alei de portocali Pe aleea mea de portocali Cu felinare sângerii Se plimbă îngerii de mână În trupuri verzi şi stacojii; Prin fumuri albăstrii cu gust de vin Îngerii mei se încâlcesc în basme Și calcă sirene mii pe solzii din coadă Transformându-le glasul în fluturi, Fluturi mii în culori sensibile Și aripi de catifea purpurie.

Dintr-un colţ întunecat Femeia cu ochii scurşi şi părul arzând Îmi ghiceşte-n paharul cu vin, Iar glasul ei sfărâmă norii.

Ninge. Ninge cu nimfe Peste părul şi picioarele mele din portocali.

Cronică fără vreme Printre scândurile celulei mele Pătrund actori în devenire Cu aşchii în genunchi şi buzele cusute Printre care evadează ritmuri de carton. Îi adun într-un buchet Și îi arunc în gol, În golul dorinţelor mele

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

30

NO. 11-12 / 2015

Și-i las să se prăbuşească în hăuri încete Pentru ca în cădere să-şi dea seama cine sunt; Prin scândurile celulei mele aflu cine sunt.

Ecouri Pe sub oraşul adormit Se plimbă timpul cu măsura, La ceasul aspru, temelii Îşi zguduie zâmbind ţărâna.

Pe coridoare cafenii Vezi voci captive-n felinare, Cu pasul încercând să vii Te-afunzi mai mult în depărtare.

Ecouri trec în rând cu lumea În ritmul dansului de fier, Din turnul serilor răsună Suflarea zilelor de ieri.

Hazard dat la maximum În cercuri sfere paralele Pe omul meu se-ntinde noaptea Cu voci obscure se închină În urma lui volum de castă.

Culori fără ieşire-n mare Orori cu tentă de sfârşit În corpul dulce de cuvinte Ies pofte albe-n scene fumurii.

Desculţ se merge pe pervaz Și pe-nălţimi în margini rupte Se scurge fierea în mulţimi Din agitaţia transversală Pahar de rumeguş cu vin.

Tudor Voicu

poesis

Tudor Voicu starea de veghe să vorbească prin tine un tată mai vechi cu vocea întinsă ca un obuz peste dealuri şi să nu-l poţi traduce nici în vis nici în apă să te-ntrebe mereu ce mănânci prin locurile unde mergi să nu dormi să vorbească prin tine o iubită mai veche cu glasul stins ca o cruce spălată de ploaie să afle ce gânduri te petrec prin tramvaie să iubeşti o femeie cu ochii copilului care a desenat prima oară o casă şi să crezi că într-o zi cerul tău va fi mai curat decăt depărtarea oceanelor dar ştii din viaţa trecută că se termină bine se va găsi cineva să îţi cumpere un costum nou nouţ pantofi care să nu te strângă şi cel puţin o femeie şi un beţiv să te plângă cântec de leagăn dacă n-am somn visează tu acest cântec de leagăn când amintirile inexistente vin târâş precum sufletul celui ce nu s-a născut visează tu pentru mine înainte ca tăcerea să cadă în faţa ferestrei tale rupându-şi genunchii înainte ca unghiile roase şi înghiţite cu noduri să-ţi ceară pielea nemângâiată înapoi vânătăile de pe coapsele tale mă trezesc cu biciul din coşmaruri şi mă gândesc că ai murit sau poate sunt eu o fantomă care se uită la omul viu din tine ca la o uşă de fier

economie suntem aici jurându-ne că facem focul pe ascuns două steaguri de piatră la capetele unei simple distanţe pe de altă parte beau şi fumez mai mult decât ştii şi parc-am visat că mă rugai să termin cu toate astea să mă spovedesc odată pe bune era întuneric în burta peştelui din vis ne auzeam ecoul ca-ntr-o biserică fără icoane şi-mi spunei taci şi te roagă dar nu m-am trezit nici acum caut în continuare o bătură mai ieftină ceva care să nu-mi mănânce şi creierii şi banii de pâine insomnia a doua te-ntrebi ce faci te-ntorci te rogi absent ai spart ai rupt bărbii obraji tăiaţi ai râs şi ai scuipat în bălţi de sânge acum când noaptea e un câine cu ochii degeraţi iar crengile se-ntind la Dumnezeul nostru tu încă mai aplauzi bezna de parc-ar fi măcelul altui orb nimic nu te salvează iată cum nimeni nu te preface-n strigăt tu care mă îmbraci cu chipul şi asemănarea mea când îmi scot trupul ca să mă pot urî din toate părţile

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

31

poesis

Diana Trandafir CONFESIuNI EpICE Cocoşul bărbatul taie capul cocoşului dintr-o mişcare gâtul cum ţeava secţionată lasă la iveală o tăcere roşie o tăcere gâlgâitoare heruvimii lipsesc din tablou... cu gândul la ploaie ochii încep să usture cocoşul tânăr alb ar aduce înapoi recoltele satului şi totuşi nu ştiu de ce în loc să se întrebe dacă sunt compatibili cu lumea aceasta oamenii sacrifică păsări de curte femeia cu basma vede trupul cocoşului ţopăind fără cap şi simte pe loc cum i se deschide o fereastră direct în stomac a curs chiar şi puţin sânge fără de care s-ar putea crede că manechinu-i defect în drum spre hambar mâna nu-i tremură frica poate fi o pasăre mototolită sau ceva dizgraţios e ca şi când te-ai dezvăţa de toate într-o singură clipă gâtul cocoşului pulsează precum o inimă secţionată trei doi unu grâu păpuşoi linte secară mei orz au trecut mai multe zile chiar săptămâni femeia cu basma îl tot hrăneşte prin esofagul tăiat

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

32

NO. 11-12 / 2015

vara trecu cocoşul trăia acum o viaţă ce nu mai era doar a lui apoi s-au mutat în hambar bărbatul şi-a luat lumea în cap femeia a devenit din nou mamă a şi început ploaia curgând încetişor peste hambar peste recolte şi sat pic pic...

Copci miza rămâne tot individul doamna devenise supărător de insistentă purta pantofi cu toc cui deşi avea platfus de mică şi îşi înnoda mereu colţul batistei îşi parfuma petecul de piele de după ureche cu acelaşi parfum franţuzesc acelaşi doamna avea şi un văr vărul luptase în afganistan dar toţi/ absolut toţi îi ziceau că o fugă e mai păguboasă decât un cutremur de pământ a treia seară n-au mai rezistat au început să compună epistole scurte prin care să ceară în mod expres fel de fel de donaţii capturi de război dividende

poesis

vin americanii vin americanii zicea unchiul bătrân al doamnei sprijinit în baston privind cerul cu un aer absent la drept vorbind replica asta pare cu totul irelevantă se încurajează cuvântul unora pus în slujba unor cauze nobile şi se uită foarte uşor că meseria de interpret al prezentului este prinsă în copci Cina cina e gata clara-camelia e palidă tremură şi-şi opreşte vorbele abia şoptite sub tălpi striveşte silabele încet cu călcâiul apoi le aruncă în găleata de gunoi cu capac bleu la un loc cu resturile de memorie şi cojile de cartofi trage aerul rece care intră pe fereastră adânc în plămâni strada moare în braţele ei vlăguite căci în capătul străzii îl zăreşte pe el camelia are un amant iar amantul ei e nebun în loc să o mângâie s-o întrebe duios ce mai faci el îi măsoară IQ-ul o supune la teste şi o însărcinează cu şarade rebusistice cerându-i să ghicească anii de domnie ai voievozilor din evul mediu morţi mult prea devreme femeia are un iubit iubitul ei e nebun sau e poate numai marcat de literatura plină de istorii şi smintiţi de

tot felul de aceea clara-camelia-ofelia e palidă şi tot tremură cu umerii strânşi privind pe fereastră înainte de cină Scene fata călătoreşte într-un vagon-lit şi pare o linie sinuoasă intrată în criză îi desenează pe loc întoarcerea răsfoieşte preocupată un vraf de reviste străine are plete negre sâni mici ochi adânciţi în orbite la el contează doar faptul că se duce des în provincie de aici imaginile se ţin lanţ e un subiect de o fascinaţie fără sfârşit civilizaţia videns acaparează toţi călătorii cum în tren ferestrele se succed existenţa lor se măsoară-n secunde el aprinde o ţigară ea aprinde o ţigară cu siguranţă masculul crede că ar deţine un adevărat savoir-faire se apleacă o sărută gura se umple cu fum înecăcios nu trage în piept îi mai spune ea trage şi aspiră toate imaginile inoportune călătorii se arată curioşi pe la uşi scenele abia se mai pot derula parcă văd cum rola se tot învârteşte pletele ei negre flutură în răspăr pe loc ei ei călătorii spectatorii decid să încropească un scenariu mai bun

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

33

poesis

Maria Nicolai pEREMpTORIu La tine plouă, căci la mine Se frăgezesc norii pe chip Şi ce acvarii se reflectă În afluenţii de pe trup Ah! Ce diluviu iluzoriu Cu ropot calp, ca de Vezuviu Şi în ce iris peremptoriu Nădajduiesc să-ţi cos refugiu La tine plouă, căci la mine Răpăie gândul, ce ued Şi streaşina privirii ţine Tâmpla boltită de aed Recită curcubeul pentru sine De stăvilarul fraged ce nu poate Să ţină la distanţă de un pas Ploaia mocnită, de pripas...

pLANETARIuM Măinile tale zemoase Mi-au sorbit mângâierile Până la cuticulele nopţii Saturn după Saturn Apoi şi-au băgat unghiile-n gând Să-mi scoată dorul Rumenit de luna plină Ce obraji pârguiţi are cerul Care se-adapă din căuşul Luceferilor!

Cuvântul tău aduce cu sistemul solar Privirea ta miroase a stea căzătoare Te-am aşteptat până la carâmbul inimii Ancorând într-o constelaţie de meteorit.

CLEpHIDRĂ

LATENţĂ Pleacă păsările călătoare, Grenade pe cerul stacojiu Îngenunchez în graniţa verii, Printre mătăniile greierilor, prea târziu...

Cuvinte coborâte în bernă Zborul - un teatru de război O alice în toamna solemnă Tranşee pentru amândoi...

Pleacă păsările călătoare, Croncanit de sânge-n artere Privirea învoaltă zenitul Piedestal de tăcere Mâinilor de granit Îmbrăţişările brumei de la răsărit Monolit de dor Uşor, uşor mă desprind

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

34

Sunt o Perseidă când Pleacă păsările călătoare Visul, un stol de pietre cu pene.

NO. 11-12 / 2015

Visul, amforă sonoră Cum irigă, cum îndeamnă Îmi ţâşneşte drept în palmă Degetele, uite, toarnă Lutul pielii tale magmă Mă zideşte-n poezie Pân’ la cot, pân’ la bărbie Te cuprind în braţe, iată Aripile au prins toarte Le desfac noapte de noapte Ca pe un pistil de carte Mai aproape, mai aproape...

Un baraj întins de şoapte Cu acvariilr coapte Visul, amforă sonoră Din tenebra insipidă Rai prin mine şi clepsidră...

poezie italiană

Dacia Maraini Dragele mele femei Dragele mele femei fermecate şi fermecătoare ce urmaţi universităţi liberale, învăţaţi latină, greacă, istorie, matematică, filosofie, însă nimeni nu vă-nvaţă mândria, încrederea, curajul, cutezanţa.

La ce vă foloseşte istoria dacă vă-nvaţă că subiectul uns şi binecuvântat de Dumnezeu este bărbatul şi că femeia este obiectul pasiv al tuturor timpurilor?

La ce vă foloseşte latina sau greaca dacă apoi lăsaţi totul baltă pentru a-i sluji soţului mult iubit ce are nevoie de voi ca de-o mamă?

Dragele mele femei ce vă temeţi că nu păreţi feminine când înduraţi ameninţările şantajiste ale bărbaţilor voştri, femei ce fugiţi de orice revendicare din slăbiciune, din prostie ereditară, şi din bunătate candidă şi onestă.

Aş prefera să mor decât să cer cu voce tare drepturile voastre călcate în picioare de mii de ori.

Dragele mele femei leneşe, speriate, temătoare, aflaţi că, de vreţi să fiţi persoane şi nu lucruri, trebuie să începeţi imediat un război dureros şi rodnic, nu împotriva bărbaţilor, ci împotriva vouă înşivă

ce vă scoateţi ochii pentru a nu mai vedea nedreptăţile ce vi se fac.

Un război glorios împotriva celor care vă cred duşmane, rivale, obiecte ale altora, împotriva celor care vă ofensează în fiecare zi, fără ca măcar s-o ştiţi împotriva celor care vă trădează fără s-o vreţi, împotriva femeii-idol ce vă priveşte seducătoare în fiecare dimineaţă, din cadrul ei de trandafiri ofiliţi, şi vă mutilează şi vă abandonează înainte să vă fi născut strălucitoare în colierele voastre, dar fără braţe, fără picioare, fără mâini, fără gură, fără inimă, având ca bagaj doar o iubire încordată, prelungită, oarbă şi necesară (datoria de a iubi te face să urăşti iubirea, ştiu) o iubire fără drept de a alege, o iubire inconştientă şi brutală.

Din iubirea asta plicticoasă şi celestă trebuie să ieşim, dragele mele femei, strângându-ne în braţe solidare în intenţie, libere, în sfârşit, să fim noi complete, puternice, sigure, femei fără temeri.

Tălmăcire de Alexandra Irimia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

35

poezie americană

e. e. cummings [dintr-un loc unde nu am ajuns nicicând, cu bucurie dincolo] dintr-un loc unde nu am ajuns nicicând, cu bucurie dincolo de experienţă, ochii tăi îşi păstrează tăcerea; în gestul tău cel mai mărunt sunt lucruri ce mă cuprind ori pe care nu le pot atinge căci îmi sunt prea aproape privirea-ţi cea mai simplă mă va descoperi chiar dacă m-aş închide ca degetelen pumn, tu mă deschizi mereu petală cu petală precum Primăvara (cu atingere tainică şi plină de avânt) primu-i trandafir sau de-ţi doreşti să mă acoperi, eu şi viaţa-mi brusc s-or închide, îmbucurător, ca şi când floarea-n inima-i visează zăpada gânditoare cum coboară; nimic din ce putem percepe azi în lume nu egalează în intensitate fragilitatea-ţi ce mă copleşeşte: mătasea ei mă ţintuieşte sub curcubeul întinselor ţinuturi,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

36

NO. 11-12 / 2015

ce moartea oglindesc şi o durată de veşnicii respiră (necunoscutu-n tine se cască şi se-nchide; o parte doar a mea poate înţelege că vocea din priviri ţi-e mai profundă decât toţi trandafirii) căci nimeni, nici chiar ploaia, nu are mâni mai fine.

Tălmăcire de Adriana Bulz

poezie belgiană

Emile Verhaeren ploaia Prelungă precum firul fără sfârşit, prelunga ploaie Interminabilă, de-a lungul zilei cenuşii, Trasează dalele verzi cu firele lor prelungi cenuşii Nesfârşită, ploaia, Ploaia prelungă, Ploaia.

Astfel se prefiră, de ieri seară, Cârpe moi care atârnă, În cerul capricios şi întunecat.

Se-ntinde, răbdătoare şi înceată, Pe drumuri, de ieri seară, Pe drumuri şi alei Încontinuu.

De-a lungul depărtărilor, Care merg de la câmpuri la periferii, Pe şoselele interminabil curbate, Trec, trudind, transpirând, afumând Carete, coviltire bombate; În şanţurile regulate Paralele de atâta de mult timp Încât par, noaptea, că se alătură firmamentului, Se scurge apa ore-ntregi; Şi copacii plâng şi locuinţele, Înmuiate cum sunt de prelunga ploaie, Tenace, indefinită.

Malurile, de-a lungul digurilor lor putrede, Se dezumflă pe pajişti, Unde plutesc departe de căpiţele de fân; Vântul pălmuieşte arinii şi nucii; Ameninţători, în apa până la brâu,

Boii cei mari şi negri mugesc spre cerurile curbe; Seara se apropie, cu umbre sale, În care câmpii şi tufişuri se-amestecă, Şi e mereu ploaia Ploaia prelungă Fină şi deasă, ca funinginea.

Ploaia prelungă, Ploaia – şi firele sale identice Şi unghiile sale sistematice Ţes veştmântul, Ochi cu ochi, din sărăcie, Pentru case şi curţi, Sate cenuşii şi cătune: Lenjerii şi mătănii de zdrenţe Ce se deşiră, De-a lungul bastoanelor drepte; Porumbei albaştri lipiţi de acoperişuri; Carouri cu, pe sticla sinistră, Un petic de hârtie maronie; Locuinţe ale căror jgheaburi regulate Se-ncrucişează pe frontoanele de piatră; Mori plantate uniform şi monoton, Pe movila lor, ca nişte coarne.

Turle şi capele vecine, Ploaia, Ploaia prelungă, Iarna, le ucide.

Ploaia, Ploaia prelungă, cu prelungile sale fire cenuşii.

Cu părul de apă, cu ridurile ei, Ploaia prelungă A vechilor ţinuturi, Eternă şi amorfă.

(Din vol. Sate iluzorii, 1895)

Tălmăcire de Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

37

poezie franceză

Blaise Cendrars paşte la New York Doamne, sunt în cartierul hoţilor, Al vagabonzilor, al desculţilor, al tăinuitorilor.

Mă gândesc la cei doi tâlhari care erau pe Eşafod cu tine, Ştiu că ai binevoit să zâmbeşti nenorocirii lor.

Doamne, unul voia o frânghie cu un nod la capăt, Dar frânghia nu e gratis, costă douăzeci de bănuţi.

Raţionament de filosof, la acest bandit bătrân.

I-am dat opiu ca să meargă mai degrabă-n paradis.

Mă gândesc şi la muzicanţii de pe străzi, La violonistul orb, la pinguinul ce-nvârte flaşneta, La cântăreaţa cu pălărie de paie şi trandafiri de hârtie; Ştiu că ei sunt aceia care cântă cât ţine eternitatea.

Doamne, miluieşte-i pe ei cu mai mult decât strălucirea unei lămpi cu gaz, Doamne, miluieşte-i pe ei cu bani aici, jos.

Doamne, când ai murit, cortina s-a rupt, Nimeni nu ne-a spus ce-om vedea apoi.

Noaptea, strada e ca o lacrimă Plină de aur şi de sânge, de foc şi de coji.

Cei ce te-au urmărit la templu cu biciul tău Lovesc trecătorii cu o mână de fărădelegi.

Steaua care atunci a dispărut din tabernacol Arde pe ziduri în lumina crudă de spectacol.

Doamne, Banca iluminată este ca un seif În care s-a coagulat Sângele morţii tale.

Străzile se golesc şi devin mai întunecate.

Mă clatin ca un beţiv pe trotuare.

Mi-e frică de marile pete de umbră pe care casele le apără.

Mi-e frică. Cineva mă urmează. Nu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

38

NO. 11-12 / 2015

îndrăznesc să întorc capul.

Un pas şchiopătat saltă din ce în ce mai aproape.

Mi-e frică. Ameţesc. Mă opresc brusc.

Un înspăimântător bizar mi-a aruncat o privire Ascuţită, apoi a trecut, rău ca un pumnal.

Doamne, nimic nu s-a schimbat de când nu mai eşti Rege.

Răul a devenit cârja crucii tale.

(1912, fragment, traducere liberă)

Ziar Cristoase A trecut un an de când nu m-am mai gândit la Tine De când am scris penultimul meu poem Paşti Viaţa mi s-a schimbat de atunci Dar sunt mereu acelaşi Tot mai vreau să mă fac pictor Iată tablourile pe care le-am făcut şi care în seara asta atârnă pe ziduri Îmi deschid stranii perspective asupra mea care mă fac să mă gândesc la Tine.

Cristoase Viaţa Iată ceea ce am căutat Picturile mele îmi fac rău Sunt prea pasionat Totul este portocaliu.

Am petrecut o tristă zi gândindu-mă la prietenii mei

poezie franceză Şi citind ziarul Cristoase Viaţă răstignită în ziarul mare deschis pe care-l ţin în braţele întinse Anverguri Rachete Fierbere Strigăte Se spune un avion care cade.

Sunt eu.

Pasiune Foc Roman-foileton Ziar E frumos să nu vrei să vorbeşti despre tine însuţi Trebuie uneori să strigi Sunt altul Prea sensibil.

August 1913

Clar de lună Se leagănă se leagănă cu barca Luna luna face cercuri în apă Pe cer e catargul cel ce face cercuri Şi desemnează toate stelele cu degetul O tânără argentiniancă se sprijină de balustradă Visează la Paris contemplând farurile care desenează ţărmul Franţei Visează la Parisul pe care-l cunoaşte atât de puţin şi regretă deja Luminile sale turnante fixe dublu colorate la eclipsa îi amintesc ceea ce vedea de la fereastra hotelului pe Bulevarde şi îi promit că se va-ntoarce repede Ea visează să revină curând în Franţa şi să locuiască la Paris Zgomotul maşinii mele de scris o-m piedică să-şi ducă visul până la sfârşit.

Frumoasa mea maşină de scris care sună la fiecare capăt de rând şi care e la fel de rapidă ca un jazz Frumoasa mea maşină de scris care mămpiedică să visez la babord ca şi la tribord Şi care mă face să urmez până la capăt o idee Ideea mea.

Apusuri de soare Toată lumea vorbeşte de apusurile de soare Toţi călătorii sunt de acord să vorbească de apusuri de soare în aceste împrejurimi Există o mulţime de cărţulii care nu descriu nimic altceva decât apusuri de soare Apusuri de soare la tropice Da e adevărat e splendid Dar prefer mai degrabă răsăriturile de soare Zorii Nu ratez niciunul Sunt totdeauna pe punte La fir de păr Şi sunt mereu singur admirându-l Dar nu vreau să descriu zorii Vreau să-i păstrez pentru mine însumi

Insule Insule Insule Insule din care nu se va lua niciodată pământ Insule pe care nu se va coborâ niciodată Insule acoperite de vegetaţie Insule la pândă ca jaguarii Insule moi Insule nemişcate Insule de neuitat şi fără nume Îmi arunc pantofii peste bord pentru că aş vrea să ajung cu bine până la tine

Tălmăcire de Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

39

poezie franceză

Clément G. Second purtat de tăcere Indicaţia copacului este de a reciti în adâncul inimii, lângă peretele pe care umbra lui în vântul calm confuz Problema înclinării capului sau privirii Că acest tremur al cărui interior se rafinează, unghiul lecturii abia modificat se poate spune – Aici era un cântec scris a cărui culoare de piatră aproape a îmbătat ramurile Sau încă – Acolo se desenează cu trăsături fine un surâs creponat de aşteptare pregătiri să simtă mâna care va veni să-i înconjoare faţa Acolo conţinutul lecţiilor, conţinut chiar întreţinut - neobosit de gustul nou la băuturii în cupa ochilor umbriţi de-o palmă – va depăşi frazele mai vechi decât el, paradoxală copilărie O simţim deja că nici nu tace nici nu vorbeşte Compania sa răbdătoare sub coaja trecută sinuoasă a unei zile, difuză destul de-a sa supleţe nemişcată în faţa trepidaţiilor ce vin Să enunţi identic cu tăcerea tot ce rămâne dacă nu te clinteşte ceea ce spui Încă la fel de-năbuşit înainte să profereze cu buzele nelipite,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

40

NO. 11-12 / 2015

Să invoce ca prim cuvânt al rândului pe acela întâiul febril între cele ce urmează, îndepărtate reflecţii albastre estompate şi nobile un pic răsuflate deja de aerul curgând, traversând cu-n pas de intonaţie dansată Ce se grăbeşte spre acea dorinţă aşteptată dureros Tresa din fibre mai textile decât un pur covor de in zburând ca orizont Orizontul este aici, Tresa fiind limba linguşitoare a micilor ei plăpânzi pentru care cresc.

Ar trebui mai multă reţinere în prezenţă Fără să pierzi corp, să laşi deschisă topirea destul ca să nu o mai vezi interpusă Că zboară ochii frumoşi, privirea îşi revine doar ca să-şi găsească lumina absentă Că mâna în nevoie de odihnă pe crăpătura reşapată a unei plecări încă palpitante în inima cu bătaie redusă Sau că, spus şi dat, cuvântul renunţă să sigileze atât spaţiu spinos fără recurs Oh, dacă asta nu vine decât aşa de târziu după momentul potrivit poate cel puţin grăuntele său de adevăr, dacă are unul,

poezie franceză absolvă sau nu târziul, oricare, să unească minuscul cu trecerea îngustă ce tremură de-a lungul curenţilor congestionaţi de prea multă ocupaţie, greutate, urgenţă Căci dacă furia a putut bate mult timp laturile, într-o zi, aşezându-se, s-a văzut mai bine cerul banal de-un albastru patetic şi îngrăşat de confuzie vârtejuri, semnale, abundenţe, urlete, regrete, tentative, restituiri Se tace apoi se trece la scris această linie punctată de alb şi negru Această cusătură care uneşte fără a lega jocul vag al amplorii Intermitenţă clipind spre ceilalţi Liniştea e un cuvânt care se retrage, se ignoră pentru că limba totdeauna-l uită El se dezvaţă se desface se ascunde voind din linia punctată să facă una continuă

- Ieşi, curgi, cine o spune? - unde se usucă ce e de auzit: un fluviu zdrenţuit care şerpuieşte fără bălţi – Oh Domnitoare fără un cuvânt, care la ora ei curge, se revarsă şi umple totul!

Camera e-nchisă şi goală şi pe mal rămâne, uitat, oferit, de cerneală nespusă pentru alţi nemernici ai prăduielii Eu nu văd aici n-aş vrea să mă văd sau din profil întors spre acest eu însumi părăsind la rândul său pentru urmaşul său şi ceilalţi până la extincţia listei La bătăile unei inimi care variază, nu încă sau curând avariate atenţia din stânga pirogă La fiecare mână crăpată în apa puţină de băut nivelul se ridică puţin Cine ştie, în curând până la mijloc? Întrezărit poate din eroare,

Dar atunci visătorii ar avea o problemă cu aerisirea văzului şi a auzului În care ar trece mutele şi palidele lungi plaje depliate sub cerul plutirii?

Le place să calce bogăţia nisipului de la o dună al alta inventariind vidul să ascult să contemplu dintr-un punct convocând aşteptarea marea care dă nume ţărmul enunţă

Oh vreodată nevoiaşi Sărăcie magnifică în majestatea izbucnirii care face ca totul să se spargă de vid de-aici., care cu greu se leagănă - care picură goliciune între mâinile mele, Regină de neţinut şi netedă Opulentă A

Căci Sărăcia regină iese la suprafaţă acolo unde se usucă ce e de auzit nu cred dar asta se poate

Nimicului.

Tălmăcire de Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

41

arte poetice

Clément G. Second l Poţi spune că «pentru tine» scriitura a venit într-o anumită zi?

Nu. A intrat pas cu pas în viaţa mea.

Nici o revelaţie sau big bang declanşator.

Din ce-mi amintesc, a fost ca o impregnare. Poezia a plutit multă vreme ca să se manifeste mai târziu sub forma unei atracţii conştiente, apoi ca nevoie vitală a adolescenţei. Nu e nici o «datare» exactă, doar repere. Iată unul dintre ele.

Copil fiind, serile mă fascinau.

Monotonia progresivă a sunetelor, un fel de densitate ambiantă mă transpuneau într-o stare de exaltare surdă. Impact magic al cuvintelor dincolo de semnificaţia lor (chiar şi azi îl mai încerc). Retrospectiv, îmi pare că era o experienţă perceptivă în raport cu inefabilul.

A fost la fel mai târziu, când, tot copil fiind, tatăl meu evoca anii tinereţii sale timpurii. Modul ritmat şi savuros de a relata situaţiile şi a descrie personajele ţineau de poveste. Accentul pe care-l purtau cu ele cuvintele sale mă captiva.

Mă pierdea repede, uitam restul şi chiar ceea ce îmi spunea. În anul patru de colegiu, am avut un prof de franceză deschis şi tolerant. Ne lua aşa cum eram, adesea destul de turbulenţi. Recunoscându-ne dreptul la cuvânt, el ne-a îndreptat spre interesul pentru literatură. Era un deschizător de ferestre şi de uşi. Cât bine ne făcea! Întro zi, acasă, răsfoiam manualul de franceză. Asta-mi plăcea. Pagină cu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

42

NO. 11-12 / 2015

A scris după 1959: poeme, nuvele, note în special despre practica scrisului. Câteva comunicări artizanale au avut difuzare confidenţială. Frecventează literatura, artele, filozofia şi spiritualitatea. A început să colaboreze la reviste (Le Capital des Mots, La Cause Littéraire, N47…) după 2013din nevoia unei mai mari deschideri. Participă la blocgul colectiv de foto-texte L’Œil & l’Encre, iniţiat de fotografa Agnès Delrieu. Se simte apaoape de orice scriitură care „conduce la lectură şi la reflecţie” (din înţelepciunea chineză), în care „un singur lucru contează, acela care nu poate fi explicat” (George Braque) şi care relevă constatarea lui Albert Camus: „Expresia începe când gândul s-a sfârşit”. pagină, am ajuns la un pasaj din Mizerabilii. Acela cu candelabrele. Am fost bulversat şi am realizat confuz că poate mai mult decât situaţia atât de dificilă, omeneşte, tonul lui Hugo şi felul său de a îmbrăţişa realul pentru noi făcându-l mai lesne de atins, mi-a provocat o emoţie extremă. Din acest moment am început să iubesc Limba sub aspectul stilurilor unora sau altora.

Am citit mult… Romancieri, nuvelişti şi, din ce în ce mai mult, poeţii.

Programele şcolare mă lăsau flămând.

Cu mijloacele de bord şi prin prietenii şi întâlniri, am descoperit cu pasiune istoria, varietatea, marile figuri ale literaturii. Puterea verbală a poeziei m-a

arte poetice

cucerit (nu am practicat nuvela decât mult mai târziu, pe la cincizeci de ani).

Aproape că nu mai aveam decât poezie în minte şi în vorbă. Pentru mine, poezia era creaţia prin excelenţă. Un cântec transformator. Circumstanţele adolescenţei mele nu au fost dintre cele uşoare. Mă locuia un sentiment de singurătate. O imensă nevoie de comuniune cu esenţialul însuşi. Nu am ajuns la scis prin dorinţă sau necesitate.

La mica mea scară, aveam ceva de spus… şi spus din nou. La cincisprezece ani, fărâmă cu fărâmă, cu texte dezamăgitoare pentru început, am trecut la acţiune. Apoi nu m-am mai oprit. Ştii, explicaţiile pun adesea cuvintele pe masă cu o presupusă claritatea lipsită de nuanţe… Totul e atât de amestecat, alternat, uneori paradoxal într-o evoluţie. Sper să nu o fi epuizat pe a mea (de fapt, ea continuă!) prin cele spuse mai înainte. l Această «scriitură» îţi vine în anumite locuri după anumite ritualuri?

Mărturisesc că sunt reticent să admit că anumite locuri, anumite elemente combinate ritualic pot fi valabil semnificative în practica poetică. În ceea ce mă priveşte, în orice caz, starea e afectată de circumstanţelor adesea propice, adesea banale şi uneori chiar inconfortabile.

Din fidelitate faţă de originile mele modeste şi coerent cu drumul obişnuit pe care l-am parcurs, mă revendic a fi un hombre del común, cum spun spaniolii: un om comun. Comun, un adjectiv bogat

în semnificaţii implicite (modestia, participarea) şi care-mi place. Rezultă o convingere: interesul pentru poezie se înţelege că nu tinde să sacralizeze exerciţiul ei. Ea ar risca să-şi piardă profunzimea condiţiei umane pe care o conţine.

Existenţa pe care mult timp am avuto a traversat partea sa peripeţii şi constrângeri. Importante schimbări timpurii în familie, responsabilităţi profesionale cronofage şi zigzaguri nu neapărat nefolositoare. Destule limitări, aşadar, temporale, între altele. Dar nu eram trist, iubind, atunci ca şi astăzi, la fel de mult viaţa, care ştia să treacă în texte care abundau de poezie. Poemele, la care am fost totdeauna harnic, puteau să aştepte. Mi-am spus mai mereu că scriam pentru mai târziu. Asta nu m-a împiedicat să arăt textele câtorva apropiaţi. Tehnica mea s-a adaptat cu tenacitate, zi de zi, spre a putea să-i dedic: interstiţii de timp furat, veghi nocturne, treziri foarte matinale.

Carnete, ah, carnete în care să notez cuvinte, versuri fulgurante. Sertare aglomerate, în aşteptare. Problema locului, momentului, ritualului nu avea nici un sens. Avea numai acela al disponibilităţii. l Ce loc ocupă ea în viaţa cotidiană?

După câţiva ani, ce mai mare parte a acestor constrângeri a trecut. În ciuda incompresibilităţii obligaţiilor cotidiene şi al câtorva distracţii ce-mi sunt dragi (lectura, plimbările, grădinăritul…), scrierea – în parte o recuperare a poemelor anterioare – poate să se

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

43

arte poetice

moduleze în flexibilitatea şi în numărul de ore dedicate satisfacerii dorinţei de a scrie şi de a mă deschide mai mult împărtăşirii poetice, de unde iniţiativele mele în ceea ce priveşte publicarea în reviste după 2013. Nu am nici obiceiuri anume, nici dispoziţii rituale.

Cu toate acestea, ca şi înainte, nu sunt insensibil, de exemplu, farmecului degajat de terasa unei cafenele animate în plină strălucire a soarelui, de o plimbare întreruptă de haikuuri ascunse, de un petic de hârtie pe care alunecă lin bila pixului, de jocurile de lumină şi umbră ale lămpii în înserare, sau, încă, de compania melancolică a lui Coleman Hawkins sau Schubert… mereu rătăcitor… l Care este biblioteca ta ideală?

Biblioteca mea ideală de poezie răspunde la trei necesităţi.

Ea reflectă preferinţele care mă poartă spre poeţii existenţialişti şi mai cu seamă aceia ai intimităţii şi ai confidenţei (Charles d’Orléans, Du Bellay, E. Dickinson, Supervielle, Jaccottet printre alţii).

Ea se deschide altor voci mai îndepărtate (precum Ronsard, Hugo – doi granzi, totuşi - Perse, Michaux, de asemenea Celan şi Char pentru anumite texte ale lor în care lecturile mele încă încearcă să pătrundă).

Frecventată de prietenii şi apropiaţii mei, ea ar trebui să ascundă în rafturile sale (câţi metri!?) volume pe care le-ar plăcea să le găsească printre altele.

Mutatis mutandis, acelaşi lucru se întâmplă şi cu genurile narative.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

44

NO. 11-12 / 2015

l Ce cuvinte poţi asocia aceluia de «poezie»?

Asociabile poeziei sunt pentru mine, în ordine, frumuseţea, profunzimea şi iubirea.

Toate mărturisesc împreună ceva din care este dificil de ales. A separa unul înseamnă a le pierde pe celelalte.

Sunt cu toatele acela care asamblează poemul şi în fac să cânte.

Mă gândesc, de exemplu, la enumerarea abundentă a braziliencei Águas de Março pusă în valoare de vocile lui Elias Regina şi Tom Jobim (versiunea franceză cu Stacey Kent ou Georges Moustaki). … Fără a uita cuvântul cuvintelor, acela care le traversează pe toate şi tot ceea ce conţin ele şi care merge un pic mai departe când vom dori să-l enunţăm, pentru a se întoarce mai târziu, dar când vrea el.

Cuvântul libertate-prezenţă?

(Realizat de Clara Regy pentru TERRE À CIEL)

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

45

texte tamile

Thirukkural Cartea a treia. Despre dragoste 109. Fascinaţia Thirukural este una dintre operele literare cele mai valoroase în limba Tamil. Este o capodoperă a literaturii Tamil și este considerată ca având cea mai pură formă a gândirii umane.

Thirukural este o Carte universală compusă în timpul ultimeia dintre cele trei epoci Sangam. Thirukural a fost scrisă de un mare poet Tamil, Thiruvalluvar, care se crede că a trăit cândva între 500-200 î.en. Aceasta este compusă din 1330 cuplete, structurate în 133 capitole cu 3 secțiuni. Alte nume pentru Thirukural sunt Uthradam, Poyyamozhi, Vayurai Vazhthu, Deyvanool, Pothu Marai, Muppal, și Tamil Marai. Thirukural este unică în furnizarea unui cod de conduită pe care omenirea să-l urmeze permanet.

Acoperă o serie de teme esenţiale, precum comportamentul, administrarea, familia, dragostea, averea şi virtutea.

1081. அதோ பெரிய கம்மல்அணிந்து இருப்பது தெய்வமா? நல்லமயிலா? பெண்ணா? யார் என்று அறிய முடியாமல் என் மனம் மயங்குகிறது.

Ce e această formă cu cerceii grei? Zeiţă a dumbrăvii? O specie de păun anume creată de Zeu? Ori e femeie? Inima mea e tulburată prea ca să o spună.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

46

NO. 11-12 / 2015

1082. அவள் வீசிடும் விழிவேலுக்கு எதிராக நான் அவளை நோக்க, அக்கணமே அவள் என்னைத் திரும்ப நோக்கியது தானெருத்தி மட்டும் தாக்குவது போதாதென்று, ஒரு தானையுடன் வந்து என்னைத் தாக்குவது போன்று இருந்தது

Privirea pe care, la rândul ei, mi-o aruncă are darul să-mi spună că-i zeiţa, ea însăşi atacată şi făcută să sufere, cu sine îşi aduse o armă de asalt.

1083. கூற்றுவன் எனப்படும் பொல்லாத எமனை, எனக்கு முன்பெல்லாம் தெரியாது; இப்போது தெரிந்து கொண்டேன் அந்த எமன் என்பவன் பெண்ணுருவத்தில் வந்து போர் தொடுக்கக்கூடிய விழியம்புகளை உடையவன் என்ற உண்மையை

Te-am ascultat vorbind de Yama (Exterminator), dar nu l-am cunoscut. Îl cunosc acum: cu ochii-aduce luptă violentă şi e femeia pură: modestă, ingenuă, speriată, castă.

1084. பெண்மையின் வார்ப்படமாகத் திகழுகிற இந்தப் பேதையின் கண்கள் மட்டும் உயிரைப் பறிப்பதுபோல் தோன்றுகின்ற னவே! ஏனிந்த மாறுபாடு?

texte tamile

O simplitate dulce, o formă graţioasă.

Femeia. Şi totuşi, ochii ei, mereu pe certă puşi, beau viaţa mea.

1085. உயிர்பறிக்கும் கூற்றமோ? உறவாடும் விழியோ? மருட்சிகொள்ளும் பெண்மானோ? இளம் பெண்ணின் பார்வை இந்த

1088. களத்தில் பகைவரைக் கலங்கவைக்கும் என் வலிமை இதோ இந்தக் காதலியின் ஒளி பொருந்திய நெற்றிக்கு வளைந்து கொடுத்துவிட்டதே!

Singură fruntea ei mi-nfrânge forţa ce face altfel duşmanii să tremure pe câmpul de bătaie, dar cine pune pe asta vreun pariu!

மூன்று கேள்விகளையும்

1089.

எழுப்புகிறத

பெண்மானைப் போன்ற இளமை

Are Yama ochi peste tot? Lucesc în lumina de ceai? Spaima fu lancea morţii puiului de cerb? Femeia-i cea ce-l are în grijă şi îl poate pierde.

துள்ளும் பார்வையையும்,

1086. புருவங்கள் வளைந்து கோணாமல் நேராக இருந்து மறைக்குமானால், இவள் கண்கள், நான் நடுங்கும்ப டியான துன்பத்தைச் செய்யமாட்ட

Dacă pleoapele crude ca un voal îi acoperă ochii, dureri mă fac să tremur, de parcă-n inimă o aşchie a pătruns.

1087. மதங்கொண்ட யானையின் மத்தக த்தின் மேலிட்ட முகபடாம் கண்ட ேன்; அது மங்கையொருத்தியின் சாயாத கொங்கை மேல் அசை ந்தாடும் ஆடைபோல் இருந்தத

Veştmântul ce sânii fermi i-acoperă femeii, pare urechea unui elefant prins de furiile iubirii.

நாணத்தையும் இயற்கையாகவே அணிகலன்களாகக் கொண்ட இப்பேரழகிக்குச் செயற்கையான அணிகலன்கள் எதற்காக?

Cu ce folos podoabe pentru o fată, când cum e căprioara de sprintenă aleargă şi modestia-i luminează chipul?

1090. மதுவை உண்டால்தான் மயக்கம் வரும்; ஆனால், கண்டாலே மயக்கம் தருவது காதல்தான

E un deliciu vinul pentru cel cu gust, cum este dragostea pentru acel ce vede. *** Pentru prezenta versiune românească s-au folosit ca surse, comparativ, versiunile poetice engleză (Division III. Love. 109 Love that beauty darts – din vol. Thirukural, transliterations & translation, Sura Books Ltd, 2000, english version J. Narayanasamy) şi franceză (Livre 3éme.

Traîté de l’amour. Chapitre 109. Comment sa beauté le torture, din vol. Tirou Koural: Traduit du Tamoul, version française Ashraf N.V.K.)

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015

47

Acest număr este ilustrat cu lucrări de grafică de Vlad Dumitriu Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” Câmpina Director: Liliana Ene (Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH) în colaborare cu Cercul literar „Geo Bogza” Câmpina Redactor-şef: Florin Dochia e-mail: revistaurmuz@gmail.com site: http://revistaurmuz.blogspot.ro/ Redacţia mulţumeşte tuturor celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

48

NO. 11-12 / 2015

IS S N 2359 - 7585 IS S N- L 2359 - 7585

Layout & DTP: Flowerin Flow

5 lei