Revista Noua

Page 1

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Julia HASDEU, Mihai DINU, Serghie BUCUR, Ani BRADEA, Daniel CORBU, Firiţă CARP, Codruţ RADI, Livia DIMULESCU, Petre MANOLACHE, Marian RUSCU, Iulian MOREANU, Adrian SIMEANU, Luca CIPOLLA, Leonard COHEN, Liliana ENE, Robert TOMA, Alin CIUPALĂ, George Liviu TELEOACĂ, Saint-John PERSE, Florin DOCHIA, Florin Severius FRĂŢILĂ, Sorin VÂNĂTORU, Ştefan AL.-SAŞA Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 3 (88) / 2015

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA


Cuprins: tălmăciri - Julia HASDEU (Mihai DINU) / 3; in memoriam - Serghie BUCUR - Domnul Gheri / 4; anotimp - Ani BRADEA - Ierburi dulci, pajişti amare / 7; atitudini - Serghie BUCUR - Revenim la epoca demolărilor comuniste? „Hasdeu” dărâmat de-o fântână! / 10; portrete critice Daniel CORBU - Virgil Diaconu sau fericirile şi fericirile unui orfic iniţiatic şi oracular / 12; note de lectură - Firiţă CARP - Puterea dragostei şi puterea timpului / 15; note de lectură - Serghie BUCUR - O scriitoare la pătrat / 17; de prin târg... - Codruţ RADI - Pentru că am fost părtaşi... / 20; poezie - Livia DIMULESCU / 23; Petre MANOLACHE / 24; proză Marian RUSCU - Iulia / 26; Iulian MOREANU - Florentina / 32; cartea zilelor noastre - Adrian SIMEANU - Cartea, biblioteca, lectura / 41; poesia italo-romena - Luca CIPOLLA / 42; tălmăciri - Leonard COHEN (Liliana ENE) / 44; poezie - Robert TOMA / 46; memento - Adrian SIMEANU - Afrimescu / 48; istorii locale - Alin CIUPALĂ - Din nostalgiile unui vechi câmpinean / 49; eseu - Codruţ RADI - Albastrul nu e mereu… senin / 53; primim la redacţie - Precizare / 56; mistericale - George Liviu TELEOACĂ - Falsul care a frânt fundamentul unităţii teologice a lumii / 57; istorie recentă - Florin Severius FRĂŢILĂ - Pacienţii politici (4) / 65; tălmăciri - Saint-John PERSE (Florin DOCHIA) / 70; eseu - Sorin VÂNĂTORU - Dumnezeu şi creierul / 71; cronica muzicală - Serghie BUCUR - Grandi maestri dell’opera / 73; muzica zilelor noastre - Adrian SIMEANU - A mai apus o stea... / 75; teatrul zilelor noastre - Adrian SIMEANU - Comedia ororilor autohtone / 75; cronica plastică - Serghie BUCUR - Castani la Ploieşti / 76; cronica actualităţii - Serghie BUCUR Expo: vechi biserici din lemn / 78; Sfârşit de Februarie la Câmpina. Trei stări de spirit alese / 80; parodii - Ştefan AL.-SAŞA / 84.

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.


tălmăciri

Julia HASDEU Tălmăciri de Mihai DINU LOGODNICA LUI ROLAND (LA FIANCÉE DE ROLAND) - Ah, rogu-vă, -nduraţi-vă de mine Şi spuneţi: l-aţi văzut pe-al meu iubit? Pe cel pe care-n lacrimi şi suspine Îl caut nu cumva l-aţi întâlnit? -De cine-ntrebi, copila mea? E poate Un tânăr maur, un franţuz banal, Un spaniol crescut în libertate Sau chiar un paladin imperial? -Găsiţi-mi voi, de vă simţiţi în stare, Un cavaler neprihănit şi brav, Biruitor în orice-mprejurare, Doar Doamnei şi onoarei sale sclav. Fidel în dragoste şi-n jurăminte, Mărinimos şi veşnic neînvins, Mereu cu-o singură iubire-n minte. De dorul lui mi-e sufletul cuprins. Ca nimeni altu-ascunde sub armură Puterea de-a iubi adânc, cu foc. I-e fruntea-naltă, inima-i e pură Şi laşitatea-n ea nu-şi află loc. Un om ca el de-o să găsiţi în lume, Ce n-a trădat şi n-a minţit nicicând, Francez, englez, oricare-i al său nume, Prieten mi-e şi-l port mereu în gând! -Viteaz cum spui n-a fost, ia bine-aminte, Decât Roland, nepotul de-mpărat. De l-ai iubit cu dragoste fierbinte, Copila mea, te plâng cu-adevărat. El, floarea cavalerilor, pierit-a. Roland e mort şi nu-l vei mai vedea. -Roland e mort! Cumplită mi-e ursita... Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Mihai DINU

Eu, biata Aude, în moarte-l voi urma. Vorbind astfel, prea nobila fecioară Se prăbuşeşte, glasu-i piere stins. Ca pasărea ce-aripile-şi coboară, Surpându-se în laţul morţii-ntins. Şi s-au văzut atunci spre cer cum suie, Îmbrăţişate-ntr-un unic fuior, Două năluci de ceaţă albăstruie Topindu-se-n tărie ca un nor. Erau Roland şi-a lui iubită care În moartea ce logodna le-a sfinţit Îşi părăseau pojghiţa trecătoare Pornind în zbor spre cerul nesfârşit. De-atunci, se spune, vin în seri de vară Perechi îndrăgostite la mormânt Şi-n gungurit de turturea hoinară Îşi re-nnoiesc aprinsul jurământ. UNEI TINERE FETE (À UNE JEUNE FILLE) Dă-mi voie să-ţi strâng mâna, căci dragi mi-s totodată Seninul frunţii tale şi vorba ta curată. Îmi plac cu dinadinsul privirile-ţi de-azur În care se-oglindeşte un suflet cald şi pur. Şi gura dreaptă, fermă, nimica nu-mi ascunde. Cuvântul ce-l rosteşte e cald şi te pătrunde. Pe buze strânse, dârze, un vag surâs glumeţ Câştigă minţi şi inimi cu-un farmec fără preţ. Pari veşnic liniştită şi chiar nepăsătoare, Dar sufletu-ţi fierbinte vorbeşte şi tresare. Un foc ţi se aprinde-n priviri, ciudat şi sfânt, Căci mult ai plâns şi-n suflet ţi-ascunzi avântul frânt. Dar uneori în ochii-ţi luceşte o scânteie Ce taina suferinţei ascunse o descheie. 3


in memoriam

Serghie BUCUR Domnul Gheri Merituos şi autentic personaj de proză şi / sau de teatru, Domnul Gheri profesorul şi scriitorul şi publicistul Gherasim Rusu Togan - m-a onorat, timp de peste 40 de ani, cu mereu optimista Sa prietenie, lăsând-o să genereze o admiraţie discretă şi o preţuire camaraderească faţă de jurnalistul, poetul şi prozatorul subsemnat. Fabuloasă imaginaţie în toate câte le-a aşternut pe mii de coli albe, hâtrenie de o suculentă factură ardelenească – precum era întreaga Lui fiinţă, Domnul Gheri aducea lumină, speranţă şi curaj în toate reuniunile culturale şi literare, de fiecare dată vorba Domniei Lui instaurând în final hazul de cea mai solidă speţă morală! Înainte de 89, Dânsul conducea un Cenaclu în cetatea şcolară pe atunci Liceul de Petrol, fiind membru al Cenaclului B. P. Hasdeu, alături de emblematicii Vasile Ilinca, George Hanibal Văleanu şi mulţi alţii, inclusiv venerabilul Mihai Lupaşcu. La Floreşti, eram la cârma Cenaclului Cezar Petrescu, grupare culturală complexă, având în structura ei formaţie muzicală, brigadă artistică, cerc de artă plastică şi, se înţelege, aspiranţi la nemurire prin vrafurile de proze şi versuri care, devenite o veritabilă arhivă, justifică totuşi cinci premii la Concursuri de proză 4

Gherasim RUSU TOGAN

şi poezie (Cluj, Sinaia, Timişoara şi Oradea) şi, prin regretata Elena Stoica, bibliotecara Clubului Fabricii de Anvelope Victoria Floreşti timp de 30 de ani, premiul de Debut Liviu Rebreanu al editurii Cartea Românească, 1986. Urmare modei în epocă, aceste Cenacluri s-au întâlnit la Floreşti şi la Câmpina, alternativ, Domnul Gheri şi Cenaclul de la Petrol având o evidentă ascendenţă prin natura profesiei şefului său şi a calităţii îndrumării novicilor lui componenţi. Într-una din reuniunile tête-à-tête cu confraţii din Câmpina, pe când Domnul Gheri comenta – profesor de Română, poet şi romancier, etnofolclorist şi povestitor get-beget – „producţiile” citite de ambele echipe, impresionat de echilibrul şi frumuseţea chipului Său, dominat de faimoasa coamă leonină, i-am desenat profilul cu un stilou – era prin iunie 1974 – marca Parker, profil pe care l-am păstrat cu sfinţenie, mândrindu-mă cu o mică şi adevărată capodoperă. Mult după aceea, prin 2011 sau 2012, într-o şedinţă a Cercului Literar „Geo Bogza” (continuatorul Cafenelei Literare şi Artistice „Vlad Muşatescu”, întemeiată de mine în 28 Mai 1999, când am început să publicăm cotidianul „Oglinda Câmpinei” şi care a durat până la „naşterea” Cercului amintit, în 13 Februarie 2004), cu oarecare părere de rău că mă despart de „capodoperă”, i l-am dăruit emoţionat, iar Destinatarul mi-a strâns mâna (ce strânsoare, de cleşte, ardelenească!) şi o lumină toată figura Lui, m-a înfăşurat într-o blândeţe aproape materială, de Înţelept, de OM! Sosea printre cei dintâi la Cafenea – la Cerc şi, până la începerea întâlnirii, pornea să povestească despre Ceva sau Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Cineva, declanşând umorul şi morala ca pe două arme ale inteligenţei imbatabile de care uza totdeauna, construind scene verosimile mai ales când povestea întâmplări din Ghijasa natală, în felurite epoci, împrejurări, ocazii. De la umorul stenic, timbrat mereu cu o învăţătură neaoşă ori o pilduitoare lecţie de viaţă, trecute prin conştiinţa de Neam şi de Ţară – indisolubile ipostaze ale simţirii ardeleneşti, ajungea la poveşti despre Viaţă şi Moarte ca temeiuri ale existenţei ţăranului transilvan, din Tată în Fiu, în vremi de pace sau în acelea de urgisitoare ură prefăcută în război, pe care numeroşii Săi unchi, veri, vecini, prieteni le-au petrecut după cum au curs apele Istoriei României, de limpezi sau de tulburi... Eleganţa şi afecţiunea l-au ilustrat cu asupra de măsură, iar când generozitatea le amplifica, Domnul Gheri copleşea cu asemenea sentimente. Un exemplu memorabil a rămas în istoria relaţiilor noastre de colegialitate. Într-o împrejurare net favorabilă, Domnul Gheri a oferit confratelui Său de breaslă, prof. Christian Crăciun, şansa ocupării catedrei de Română rămasă liberă urmare a pensionării, din sistemul didactic al liceului de Petrol! Un altul. Când, într-o adunare a Cercului nostru literar, am propus să-l debutăm pe Emil Sude (eu îi rostesc şi-i scriu numele potrivit pentru semnat scrierile sau cărţile proprii: Emil Sud), generos şi solidar cu semenii de aceeaşi preocupare, Domnul Gheri a ridicat braţul său vânjos şi mereu cordial şi a strigat plin de bucurie: - Eu îi dau hârtia!!! Vreo 5 sau 6 primăveri la rând am lucrat alături de Domnul Gheri –

scriitorul şi filologul polivalent, invitaţi în Juriul Concursului de Poezie „Roşu Vertical”, diriguit de dl. ing. Florin Buda, pe atunci directorul Casei Tineretului şi implicit gazda acestui eveniment. Ce har, ce amploare sufletească, ce competenţă, ce dăruire, ce amiciţie şi spirit capabil să prefacă optimismul în superlativ! La Galele APLER am fost, de asemenea împreună, alături cu vechiul Său prieten, prof. dr. Constantin Trandafir, alături cu prof. dr. Christian Crăciun, alături cu prof. Gheorghe Ciocodeică (scriitorul Iulian Moreanu), alături cu prof. Alin Ciupală, alături cu «pianul negru ca ţiganu’» la care am cântat în toate cele 10 ediţii pe care le-am prins în epocă. Emulaţie, Respect, Prietenie, Cultură; Istorie în Cartea Câmpinei! Cu o pagină specială în acel 8 Ianuarie 2003, când Câmpina împlinea 500 de ani de existenţă atestată

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

5


Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

documentar, prilej cu care o sumedenie de intelectuali ai acestui vechi Oraş au primit Medalia Jubiliară emisă cu această ocazie, printre care şi Profesorul şi Scriitorul şi Publicistul Gherasim Rusu Togan! Caracter eminamente exemplar, reper şi referinţă vie în Cultura Ţării şi prin urmare a Urbei unde s-a desăvârşit ca Personalitate! Domnul Gheri mă gratulase, în 14 august 2013, în sala Oglinzilor a Cazinoului din Sinaia, cu ocazia Salonului de Carte, cu o apreciere ieşită din comun, susţinută şi de poetul şi prozatorul Marian Ruscu, cu aceeaşi intensitate, spunând publicului prezent că, romanul meu istoric APTER, apărut în acea vară, a fost cel mai bun roman apărut în literatura de gen a ultimilor 10 ani, pe meleagurile prahovene! La Biblioteca Dr. C. I. Istrati, la Casa de Cultură Geo Bogza, la Casa Tineretului, la Biblioteca judeţeană Nicolae Iorga, la Biblioteca liceului Caragiale din Moreni, prin amfiteatrele liceelor din Câmpina, spiritul / spiritualul Domn Gheri a întruchipat Intelectualul de Rasă născut să înalţe, prin cărţile şi cuvântările şi articolele şi versurile şi romanele Sale, Cultura Naţională. Niciodată n-am să uit cele câteva ediţii ale Cafenelei literare Vlad Muşatescu găzduite cu un inegalabil altruism în „Bojdeuca” proprie de pe dealul Voila, unde, adevărat gospodar şi temeinic părinte de familie, creştea păsăret şi viţă de vie, pomi fructiferi şi fâneţuri rare, unde se retrăgea să scrie şi să citească zile şi nopţi, nopţi şi zile... Şi aşa, din Cenaclu în Cenaclu, din Apler în Apler, din Cerc în Cerc, în aprilie 2004 ieşea de sub tipar primul număr al REVISTEI NOI, seria a VI-a, nouă, sub

direcţia magistrului Constantin Trandafir şi sub şefia redacţională a maestrului Florin Dochia, cu o sponsorizare asigurată la început prin relaţiile publice de prof. Emanoil Toma, atunci încă directorul Şcolii gimnaziale „Ion Câmpineanu”! Urmară 10 ani de apariţie neîntreruptă, cu bună-voinţa domnilor şi doamnelor din Consiliul Municipal Local şi profesionalismul tipografiei scriitorului Marian Ruscu, directorul editurii ploieştene Premier. Ultimii doi fură umbriţi de tristeţea tuturor acelora care L-au preţuit şi s-au bucurat de Preţuirea Lui, aflând ce maladie îi lovise Fiinţa! Auzind, pe când trenul îl ducea la medicul curant din Cluj, că lipseşte o vreme din societatea noastră, L-am sunat şi i-am urat (cu lacrimi în ochi şi sugrumat de plânset) Drum Bun şi Sănătate, să facă în aşa fel Dumnezeu să Îl lase cât mai repede să se întoarcă Bine Acasă! Strigam, pur şi simplu, în telefon, parcă să fiu auzit şi împlinit în dorinţa mea ardentă, de către Bunul Dumnezeu! La primirea premiului Opera Omnia, în climatul poetic al Maratonului Poeziei din vara 2014, Domnul Gheri a cuvântat pe cât de scurt, pe atât de adânc în filozofia împletită cu humorul Său rural ardelenesc, încât asistenţa şi onoratul juriu l-au aplaudat îndelung-îndelung, ca, finalmente, aplauzele să fie şi mai tari, după ce Laureatul adause un fel de post-scriptum plin de un haz de sorginte humuleşteană...! ...De-atunci nu l-am mai văzut. Decât înainte de miezul zilei de 19 decembrie 2014, deja „plecat” printre „Divinităţile” de Dincolo de „Carpaţii” necruţătorului Styx!!! Mai 2015

6

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


anotimp

Ani BRADEA Ierburi dulci, pajişti amare Încă de copilă adunam ierburi, mă fascinau, alcătuiam diverse aranjamente şi umpleam borcanele de murături ale mamei, cele două-trei vaze pe care le aveam în casă nu făceau faţă valului de buchete. După vaze urmau oalele de lut, dar numai pe cele cu toarta ruptă sau ciobite, pe cele bune mama le păstra pentru lapte şi aş fi încasat o bătaie zdravănă dacă aş fi îndrăznit să improvizez o vază dintr-o oală pântecoasă. Dar ce mult îmi plăceau! Mici, ulcele, sau mai mari, toate burtoase, rotunde, cu toarte largi, de parcă ar fi fost gospodine trupeşe cu mâinile-n şolduri, dar cu gâturile uimitor de zvelte care se lărgeau apoi într-o gură generoasă. Mai avea bunica, suite-n pod ca să nu se spargă, două oale mari, ca nişte amfore, în care păstra magiunul, legate la gură cu hârtie ca să nu intre praful sau gângăniile. Culmea e, am aflat mai târziu, că magiunul nu conţine niciun fel de conservanţi şi totuşi se păstra intact în oalele acelea, nu se acrea, nu-şi schimba gustul, era la fel de bun şi peste un an, doar că deasupra prindea o pojghiţă ocrotitoare, neagră, întărită. Îmi imaginam cum aş aranja în oaleleamforă ierburi înalte, sau toamna trestii unduitoare, cum aş înnobila colţurile odăii mele, dar ştiam că acest privilegiu Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Ani BRADEA

nu-l voi obţine niciodată. Aşa că veneau la rând borcanele. De-astea erau puzderie, sticle şi borcane, într-o vreme în care nimeni nu auzise de peturi şi albiile râurilor, sau pădurile, nu erau sufocate de ele. Le aşezam pe dulapuri, pe mese, în bucătăria de vară pe poliţe improvizate, sau pur şi simplu pe jos, pline cu garofiţe sălbatice, margarete, albăstrele, spice necoapte de grâu, neghină înflorită, ciuboţica cucului, lacrima miresei şi câte şi mai câte. Dintre toate îmi plăcea în special lacrima miresei. Nu ştiu dacă în altă parte se va fi numind aşa, acum, căutând pe internet, nu am găsit-o nici sub o altă denumire, dar mie bunica aşa mi-a spus că se cheamă, iar fragilitatea ei m-a convins că n-ar putea avea un nume mai potrivit. Răsare bătrână planta asta, are o tulpină subţire, uscată ca un pai, din care se ramifică nişte vinişoare şi mai subţiri care abia susţin inflorescenţele mici, sub formă de lacrimi, sau mai bine zis sub formă de inimi dar tremuratul lor la cea mai uşoară adiere le face să semene cu lacrimile. În copilărie găseam foarte multe în iarbă, acum nu mai sunt. Pajiştile s-au schimbat radical, toate îngrăşămintele şi tratamentele moderne au distrus flora spontană, înlocuind-o cu buruieni mutante care rezistă atacului chimic. Erau de pildă, în zonele cu pietriş, pe stâncării, garofiţe sălbatice, o minunăţie de pete rozalii împroşcate pe albul pietrelor. Azi, răsădită şi eu pe alte plaiuri, găsesc într-un singur loc garofiţe, dar tot mai puţine. Şi mai era chimenul, crescut din belşug în iarba din capătul livezii noastre. Îl adunam cu bunica în 7


Ani BRADEA

8

Ani BRADEA

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Ani BRADEA

Ani BRADEA

mănunchiuri mari, cât nu puteau cuprinde palmele mele. Ea lega apoi grămăjoarele cu panglici şi le împlânta în ţepuşele gardului. Rămâneau acolo până căpătau o culoare arămie. Aşternea pe jos o pânză curată şi scutura buchetele să curgă seminţele din ele, sau le bătea uşor cu maiul (pentru cine nu ştie ce e maiul, acesta se folosea la spălatul hainelor la râu, o bucată dreptunghiulară de lemn cu mâner cu care se loveau zdravăn rufele pe o piatră). Seminţele alese şi vânturate le aşeza în cutii metalice cu înscrisuri ciudate pe care bunicul, pe vremuri, le adusese din drumurile sale de la Bucureşti, unde schimba ouăle, slănina afumată şi poamele uscate pe mătăsuri, mirodenii şi alte mărfuri exotice pentru satul lor. Iarna, mama prepara ceaiul, îmbătând toata casa cu aroma lui minunată. Înainte de Crăciun, când se tăia porcul, în ceaiul de chimen se adăugau două păhărele de pălincă. Licoarea îmbujora obrajii bărbaţilor adunaţi să biruiască animalul şi le dezlega limbile, motiv pentru care mama ne expedia de urgenţă în casă. Oricum nu puteam suporta momentul decât cu urechile astupate sub mormanul de perne din pat, de unde nu ieşeam decât atunci când trebuia să ajut la spălat sau alte treburi mărunte. Zilele trecute am găsit aici, unde locuiesc acum, lacrima miresei! Am fost atât de încântată să aflu de existenţa unei pajişti mirifice, ca acelea din copilărie, pe o culme domoală, atât de aproape de aglomeraţia caselor şi totuşi atât de departe prin exotismul ei scăpat ca prin minune. În iarbă erau şi alte flori pe care nu le-am mai văzut de multă

vreme, dar şi fragi copţi, un paradis de care n-am ştiut! M-am îngropat în sălbăticia ierburilor necosite cu o voluptate pe care nu credeam să o mai pot simţi vreodată, umplându-mi nările cu mirosuri redeşteptate într-o memorie a parfumurilor şi aromelor, dar şi ochii cu imagini nepreţuite. Da, şi ochiul aparatului de fotografiat a înghiţit cadre, instantanee, dar altele, imposibil de imortalizat cu aparatul, s-au aşezat de-a valma peste cele păstrate cu sfinţenie în amintire. Am coborât dealul culegând flori şi am dat de un pârleaz peste un gard de nuiele, lângă un râu mic ce curgea nervos, înfundat într-o albie ascunsă de vegetaţia crescută haotic. Râul provenea dintr-un izvor în care cineva montase o ţeavă de scurgere, cât să se poată lua apa cu oarecare uşurinţă. O apă rece, incredibil de limpede, care mi s-a părut a fi cea mai bună licoare, băută în după-amiaza fierbinte de iunie, după scăldatul în marea de ierburi. Un localnic mi-a spus că se numeşte fântâna ţigăncii. Denumirea mi-a trezit curiozitatea, pofta mea de poveşti. Am aflat că mai jos de locul acela, mai spre vatra satului, a fost cândva o fierărie. Acolo muncea şi locuia un ţigan care avea o soţie tânără şi foarte frumoasă. Flăcăii satului o pândeau când mergea la izvor să aducă apă, desculţă, ridicându-şi poalele să nu şi le ude şi astfel dezvelindu-şi picioarele zvelte. De la ea a căpătat izvorul numele de fântâna ţigăncii. Iar mai jos a fost o cojocărie – mi-a spus omul – care avea şi ea o poveste interesantă. O poveste pe care poate o voi scrie într-o zi! :)

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

9


atitudini

Serghie BUCUR Revenim la epoca demolărilor comuniste? „Hasdeu” dărâmat de-o fântână! Vreme de vreo 10 ani am admirat bustul savantului Bogdan Petriceicu HASDEU, capodoperă a sculptorului Alfred Dumitriu, amplasat în mijlocul parcului din centrul Câmpinei, tangenat la trotuarul Bulevardului Carol I, între sediul BCR-S şi platforma cu statuia Soldatului Necunoscut. De fiecare dată, lucrarea – de o sinteză artistică genială – mi-a pus probleme de estetică, încercând să desluşesc raporturi şi proporţii, precum şi motivaţiile care au determinat imaginaţia originalului artist plastic al Municipiului. Soclul, negreşit, deruta privirea datorită disproporţiei, dar mă obişnuisem cu situaţia şi „îl vedeam şi auzeam pe Magul de la Câmpina” polemizând în gazetele lui şi la Academie, scriind la Magnum Etymologicum Romaniae, disperând în „convorbirile” cu dumnezeiasca lui Lilica – geniala Julia Hasdeu, de Dincolo de moarte. Dacă mulţi nu au înţeles cât de expresiv arăta chipul lui B. P. Hasdeu, NU artistul care l-a imaginat este de vină! Ci acei mulţi, ignoranţi ai minimei Culturi şi Teorii a Artelor plastice. Într-o recentă seară a sfârşitului 10

Serghie BUCUR

acestui Mai capricios, am văzut pe Facebook bustul lui Hasdeu prins în lanţuri şi ridicat de o maşinărie ultra, de pe soclu, de nişte elegant îmbrăcaţi muncitori (după norme de securitate ok), desigur, trimişi să. demoleze monumentul!!! Brusc, mi-am amintit de euforia mulţimilor la eliminarea statuilor lui Lenin, din faţa fostei Case a Scânteii, ori a lui Sadam Hussein, în „patria” lui! Dar HASDEU nu este şi nu are nimic comun cu nici unul din aceştia; celebritatea şi valoarea lui ştiinţifică şi culturală este incalculabilă! Toate enciclopediile şi dicţionarele şi bibliotecile lumii au cel puţin o pagină despre viaţa, opera şi personalitatea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu!!! „De ce-or fi dărâmat-o, Doamne, că «Geniul Carpaţilor» e mort de mult!” Sub imaginea cu trimiterile amintite, am citit mărunt scris: „În locul statuii va fi o fântână publică!” Doamne-Mamă! Păi, nu avea loc fântâna în dreapta ori în stânga bietei statui? - m-am uitat înlemnit în oglinda laptopului. Avea! Pentru două, simetrice bustului Savantului! Duminică / 31 Florar, spre seară, l-am sunat pe maestrul Alfred Dumitriu, să aflu opinia domniei sale, în calitatea de autor al capodoperei demolate, cel mai îndreptăţit să definească situaţia în care lucrarea i-a fost vandalizată! Trist, descurajat, dezamăgit de stupizenia acestui act edilitar, pur şi simplu dezonorat prin eliminarea domniei sale dintr-un dialog care se cuvenea să tranşeze problema, a comentat-o deprimat! „Sunt foarte nemulţumit de ceea ce se întâmplă! Acum 13 ani am donat lucrarea Municipiului nostru, verbal, din păcate, fără document. O Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

operă pentru «cel mai însorit oraş al României şi cu ceai mai mulţi intelectuali la mia de locuitori»! Trec printr-o mare durere! Am trimis Primăriei o adresă olografă, înregistrată, însă nimeni nu a răspuns conţinutului ei. Nu am fost întrebat de nimeni, în această schimbare! Să-l pun undeva, prin vreo curte de Şcoală? Stupid! Bustul este o lucrare artistică de profund interes public! Aştept reacţiile concetăţenilor mei, reacţiile care să susţină reamplasarea cât mai centrală a lui. Doar vreo douăzeci de voci s-au ridicat până azi, în apărarea păstrării bustului acolo unde era... Acum zece ani, l-au aşezat pe o coloană mai scurtă cu circa 40 de centimetri, ceea ce a dezavantajat cadrul şi proporţiile lucrării în areal, în ansamblul parcului. Trebuie repus pe un alt soclu – de bronz ori din fier, pe care, cât sunt de supărat şi de prins de alte lucrări, l-aş decora cu scene din opera poetică, literară şi istorică a Marelui Savant! Problema tehnică este extrem de dificilă, ca şi aceea artistică, de altfel, care impune o tratare adecvată şi solid susţinută,

inclusiv financiar. Însă, cum vă daţi seama din conversaţie, mă simt înfrânt, ignorat! Dacă îmi cere aşa ceva Consiliul Local, voi oferi documentaţia oportună! Cu vreme-n urmă, nişte rău-voitori au întocmit o listă de protest împotriva ridicării monumentului acum dărâmat! Nu voi lua nici o atitudine, eu sunt un om credincios şi îmi păstrez acea demnitate pe care de multe ori mi-a consolidat-o această credinţă, pentru că îmi poartă un anume noroc. Ceea ce am lucrat în beciul de odinioară al Castelului, unde am avut primul meu atelier, a avut o soartă pe măsura aspiraţiilor mele! Pentru că autorităţile aşa înţeleg să respecte valoarea bustului lui Hasdeu, mă gândesc să-l donez, după prevederile legii, Academiei Române – al cărui membru Bogdan Petriceicu Hasdeu este. Mai am răbdare, să văd reacţiile câmpinenilor. Nu intenţionez nimic altceva! Sunt plăcut impresionat că dumneavoastră, care nu sunteţi din Câmpina, vă interesaţi şi pledaţi prodomo, în această dificilă cauză! Vă mulţumesc, sentimentul mă onorează!”

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

11


portrete critice

Daniel CORBU

Daniel CORBU Virgil Diaconu Sau fericirile şi fericirile unui orfic iniţiatic şi oracular Eseist de înaltă clasă, jurnalist imbatabil, Virgil Diaconu este, în acest moment, unul din reperele poeziei scrise în România. Aparţinător biologic generaţiei optzeciste (născut în 1948, la Râmnicu Sărat, cu studii inginereşti şi locuri de muncă pe măsură până la glisarea spre revistele „Argeş” – 19972002 – şi „Cafeneaua literară”, pe care o coordonează şi acum), poetul debuta în 1976 cu volumul Departele Epimenides, urmat de Depărtarea lăuntrică (1980), cuprinzând poeme conceptuale, gnomice, impersonale, în linia unor poeţi ca Cezar Baltag, Tomozei sau Nichita Stănescu. Abia volumele următoare, Discurs despre linişte (1989) etc., vor face vizibilă originalitatea poetului, prin trasarea liniilor de forţă ale liricii sale. În paradigma sa intră un tragism de fond, acela al sinelui fiinţial abandonat de divinitate, metafizica mitică, fervoarea iniţiatică, dar şi oximoronia, apodicticul, hieratismul sau lapidaritatea. Întâlnim în poezia lui Virgil Diaconu o sete de cuprindere a esenţelor, ceea ce radicalizează discursul, dar nu-l văduveşte de simbolurile oraculare. De altfel, câţiva dintre comentatori au observat că Virgil Diaconu „nu vrea să-şi captiveze cititorii practicând o poezie 12

convenient metaforică, lesne de descifrat” (Gheorghe Tomozei), că poezia sa e „o esenţializare care porneşte, de fapt, de la obsesia tematică şi stilistică a desăvârşirii” (Nicolae Oprea), că e vorba de „programul unui poet care demonstrează că singura senzualitate este cea a Ideii” (Al. Protopescu). Virgil Diaconu este unul din puținii poeți optzeciști care au practicat poezia de samisdat. O carte cu o parte din aceste pooeme a publicat-o târziu, în 2012. Iată declarația autorului: „SCHIMNIC este cartea pe care am «tipărit-o» la maşina de scris Erika, întrun singur exemplar, în anul 1981. Legată în fascicule şi cartonată de mine (format A5, 146 de pagini), ea intercalează şi poeme scrise de mână, pe care prezenta ediţie nu le-a preluat decât parţial. Pentru ilustraţia abstractă în guaşă semnează pictorul Gh. Dobrică. Ca şi revista literară samizdat RA, tipărită la aceeaşi maşină de scris (cinci numere, în anii 1981 și 1982), SCHIMNIC circula doar printre prieteni, din mână în mână, ca manifestele. O carte destinată prietenilor şi potolirii energiilor mele ignorate de tiparniţele realist-socialiste ale timpului.” Cine urmăreşte obsesiile tematice şi Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Daniel CORBU

Daniel CORBU

ideatice din Deasupra tenebrelor (2001), Opium (2002) şi Dimineţile Domnului (2004) sau Prinţesă cu fluture (2012), ia contact cu un univers liric original, circumscris metafizicului, universul unui mare poet. De aceea, multe din textele cărţilor au alură de psalmi ai disperării. Spune poetul: „Ce lume, Doamne, mi-ai lăsat în grijă!/ Vânzătorii şi hoţii împărăţesc lumea,/ cel strâmb împarte dreptatea./ Unde eşti, Doamne?/ Singur în mijlocul lumii m-ai lăsat,/ în mijlocul întunericului, singur” (Unde eşti, Doamne?) Sau: „Eu sunt poetul dispărutei spiţe.../ Vorbesc cu mierla prin crângul de linişte,/ cu hârca iarnă tratez pentru aşteptatul cireş./ O cârtiţă îmi dictează tratatul despre întuneric,/ tratat pe care, de la o vreme, îl scriu cu ochii închişi./ Un tratat numai bun pentru lumea cu ochii închişi,/ dacă nu oarbă de-a dreptul, aşa încât eu unul/ îmi pot face publică, fără nici o teamă, doctrina./ Fără teama că o va citi cineva, eu îmi voi face publică,/ în lumea oarbă, doctrina./ Doctrina iubirii, desigur, a transmutaţiei elementelor./ A transmutaţiei elementului numit suflet/ în făpturile lumii. Până ce sufletul va ajunge/ să risipească întunericul cu cântecul mierlei,/ să cucerească lumea cu floarea de cireş./ Eu deja fac ţăndări, zi de zi, întunericul,/ floarea de cireş este o bătălie a mea pe care o câştig an de an/ pentru grădina care aşteaptă, îngrijorată, la uşă.../ Care îşi frânge mâinile la uşa mea./ Eu sunt poetul dispărutei spiţe – spuneam –/ faptul că îmi părăsesc trupul adesea, că făptuiesc/ transmutaţia în cântecul Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

13


Daniel CORBU

Daniel CORBU

mierlei şi în floarea de cireş,/ o, toate acestea sunt dovezile certe ale dispariţiei mele, ale doctrinei.” (Doctrina). Virgil Diaconu scrie de cele mai multe ori poeme lungi, în reverb şi cu rotulare articulaţii, fiecare purtându-ne din grădinile cerului în bolgiile Infernului, poeme ticsite de întrebări întregi şi de răspunsuri frânte, fragmentare, chiar dacă ies din cheia fotografică spre a se desăvârşi în cea sintetică. Iată un fragment din Vizita: „Seară de seară capul meu se loveşte de marginile lumii./ Seară de seară paşii mei se întorc de pe toate cărările,/ inima – din toate iubirile. Seară de seară mă întorc în mine./ Mă întorc în mine, fac ordine prin celule, prin manuscrise./ Şi îmi scutur capul de gânduri. Cu putere, de gânduri./ Să fie linişte! – îmi spun – în speranţa că cineva/ îmi va bate la uşă.../ Că cineva îmi va bate la uşă/ şi va mătura întunericul din casa mea/ şi va tăia capetele balaurului cu şapte capete – singurătatea./ În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii. Cu putere, de vrăbii./ Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul! Da, va veni duhul!/ Şi pereţii casei se vor deschide şi el îmi va sta dinainte!/ Şi eu în faţa lui voi rămâne, ca în faţa unui drum pe mări,/ ca dinaintea nestrăbătutei păduri.../ Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât frunza!/ Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel negru,/ petală cu petală. De balaurul cu şapte capete: singurătatea.” Având, ca orice poet blestemat, credinţa că visarea poate salva lumea, ingenuu şi provocator, dionisiac, muzical, dens, rafinat, livresc, tensionat, confesiv, conceptual, polemic, narativ, Virgil

Diaconu părăseşte deseori spaţiul strict liric, realizând adevărate eseuri cu înfăţişare de poeme în proză: Muntele, Fericirile, nefericirile..., Don Quijote, Lumea fără obiect, Eminescu etc. E încă o dovadă că prima mare grijă a lui Virgil Diaconu (chiar şi atunci când scrie splendidul eseu Celălalt Eminescu, publicat în 2001) este Poezia şi ultima, tot Poezia. Să lăsăm însă ultimul cuvânt poetului: „Nici nu m-am scuturat bine de glasurile nopţii,/ de glasurile şi chipurile din vis ale nopţii,/ că dimineaţa îmi bate la uşă. Mai întâi timid,/ cu câteva frunze care şi-au luat viaţa pe cont propriu,/ la fel ca mine Poetica, de la prima literă la cântecul sturzului,/ de la întunericul începutului până la dimineaţa/ care îmi bate la uşă. Ca mine poezia,/ ce pune în ordine sufletul meu, cel după Apocalipsă” (Poetica).

14

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


note de lectură

Firiţă CARP Puterea dragostei şi puterea timpului Într-o încercare temerară, de factura celor pe care doar creatorii aflaţi cu adevărat în graţiile muzelor şi le asumă, scriitorul Victor Gh. Stan ne surprinde recent cu o carte de versuri emblematică nu numai pentru scrisul său ci şi pentru întreaga-i personalitate. Timp la puterea timp* este, în esenţă, dovada unei maturităţi creatoare pe care Victor Gh. Stan o atinge după alte şi alte reuşite literare trecute în palmaresul său, cu cea de faţă demonstrând că perseverenţa în utilizarea bogată a diversităţii de expresie, însoţită de o constantă grijă pentru şlefuirea necontenită a cuvântului dă negreşit roade. Reuşita evidentă a volumului constă în împlinirea stilistică, meşteşugul literar pe care poetul dovedeşte că-l stăpâneşte pe deplin dându-ne prilejul să-l putem asemui unui Orfeu al zilelor noastre aflat în căutarea veşnicei tinere şi frumoase Euridice. Sextinele înşiruite (cronologic), câte trei pe fiecare dintre cele aproape 200 de pagini ale volumului, amintesc de priceperea unui arhitect obişnuit cu construcţiile Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Firiţă CARP

elaborate, dar ne duc şi cu gândul la un experiment îndrăzneţ care, nouă, ni se pare reuşit. Scânteierile lirice presărate cu prisosinţă pe tot spaţiul cărţii vorbesc elocvent în acest sens. Explicit sau nu, dar metaforic cu siguranţă, sunt prezente anotimpurile creaţiei şi ale rodirii adunate în vârsta de aur a responsabilităţii creatorului. Iată, de exemplu, poezia Pe trup de câmpie (p. 13): „Toamna e moartă / Greierii sunt morţi / Îs trase zăvoarele-n poartă. / Dovlecii în câmp zac copţi. / O altă toamnă decedată / Pe trup de câmpie neterminată.” Aici, poetul aproape că se ia la întrecere cu natura însăşi asumându-şi rosturile împlinirii şi desăvârşirii, ale finisării şi finalizării aşa cum numai arhitectul suprem al fiinţei şi nefiinţei poate să facă. Astfel, pe trupul câmpiei greierii par a-şi fi încheiat menirea iar dovlecii se tolănesc, împliniţi, în aşteptarea recoltării. De altfel, doar cu o pagină mai devreme ne avertizează asupra „riscului” înrădăcinării noastre prin sentimente în solul existenţei datorită dragostei: „Tu ai două vise / Unul în frunză / Celălalt în rădăcină” Dublură (p. 12). Deseori, poetul reuşeşte imagini atât de plastice, de puternic ancorate în imaginarul pe care ni-l propune, încât acesta devine de o veridicitate palpabilă şi aproape că vedem (sau auzim!) ceea ce ne transmite prin mesajul metaforizat. Aş mai reproduce, în acest context, poemul Vioara greierelui (p. 164), în care Toamna şi Timpul devin personaje iar arcuşul greierelui 15


Firiţă CARP

Firiţă CARP

curcubeu, în fapt baghetă magică: „Vioara greierelui celibatar / Răsună în pustiu de Toamnă vie / Cu braţul Timpului hoinar / Arcuşul-curcubeu învie / Poemul scris pe fir de in / Destrăbălat în oglindă şi chin.” Şi lucrurile sălăşluiesc în împărăţia frumosului prin alte şi alte versuri, dând senzaţia unei armonii universale, unde muzica şi imaginea fac un tot indestructibil şi tămăduitor.. „...Luna fată bună / Vampleti din fir de astre / Frânghie fugirii noastre / Evadare (p. 25), „Femeie cu rădăcină întinsă / Între pământ şi cer / Germinează sămânţa sărutului” Dorinţa sărutului (p. 35) etc încât putem spune că, prin această nouă ispravă literară, Victor Gh. Stan se înscrie cu fruntea sus în şirul lung al cântăreţilor iubirii din toate timpurile. Iar prin simbioza diafană pe care o realizează între împlinire şi dorinţă, între sentimente şi raţiune, între luciditate şi vis, el aduce un original şi pregnant omagiu dragostei nemuritoare. Datorită acestui fapt, cartea devine o tulburătoare tentativă de a învinge timpul şi spaţiul deodată şi deopotrivă, de a înrobi concomitent şi în egală măsură infinitul şi eternitatea. În acest registru, strădania de a-şi nota cu minuţiozitate locurile şi timpii febrei creatoare ne vorbeşte despre un adevărat maratonist al creaţiei, un competitor conştient de valoarea sa dar şi de dimensiunile efortului necesar pentru a o pune în lumină.

Rigorile creaţiei literare aflate mereu în dinamică şi supuse exigenţelor spiritului nu-l sperie pe Victor Gh. Stan, ba dimpotrivă, aş spune. Prin versurile adunate în această carte, noi îl vedem ca pe un ambiţios hotărât să demonstreze că poate. Iar dacă piramidele se tem de timp – cum ar suna o parte dintr-un vechi proverb arab – atunci timpul are toate motivele să se teamă de Victor Gh. Stan. Cu dragostea-i dovedită pentru frumos şi cu ambiţia-i pe măsură, considerăm că scriitorul care ne-a prilejuit exprimarea acestor gânduri poate învinge chiar şi timpul! ______________ *Victor Gh. Stan, Timp la puterea Timp, Editura DESTINE, Bucureşti, 2014

16

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


note de lectură

Serghie BUCUR O scriitoare la pătrat Dubla apariţie editorială a paginilor de literatură semnate de doamna Ana Hâncu, în volumele „Oglinda sinelui” – versuri şi „Amfora cu vise” – proză scurtă, tipărite de editura „Scrisul Românesc”, în toamna lui 2014, constituie, pentru cititorii de profesie, un eveniment lirico-epic remarcabil şi inedit, iar pentru cronicari, proba valorică a scriitoarei din Ploieşti, într-o ipostază care consfinţeşte bivalenţa talentului său creator. Autoare de romane şi poezii, doamna Ana Hâncu este membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (întemeiată în toamna 2005) şi o prolifică semnatară de scrieri lirice şi epice în publicaţii precum IMPACT Cultural (Târgovişte), Revista Nouă (Câmpina) şi LITERE (Târgovişte), apreciată de personalităţi ale criticii, precum George Toma Veseliu, Victor Sterom, Mihai Antonescu, George Coandă, Florin Dochia şi Florea Firan. Prodigioasa creaţie lirică şi epică a doamnei Ana Hâncu o completează, forte, paginile de publicistică, vocaţie care i-a favorizat intrarea în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Sensibilitatea poetei Ana Hâncu atinge delicat senzualul, filozoficul intersectându-se cu muzicalul, sub curcubee sonore, precum în: „aleile se îngustează, se îndesesc / locurile de veci Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Serghie BUCUR

sub zăpadă / mai numără o iarnă, un decembrie / salută în tăcere Crăciunul. / regretul prinde sens aniversar / pe crengile de brad ale coroniţei / prinse pe crucea din marmură albă, / pretutindeni veşnicia tremură / prin globuleţe, fundiţe sclipitoare, / conuri uscate, înşirate pe sârmă / ofrande sărace, cântate de cuci, / printre felinare ard visele vii / lângă imortele viu colorate, / albul zăpezii păleşte sub oglindirea / lacrimilor târzii de spovedanie. / sub lespezi oftează dorul de viaţă” (aniversare). Adesea, metafora devine, sub condeiul Anei Hâncu, penel şi daltă, coardă de violoncel şi acută de flaut. În clipe în care poeta duce pe umeri intempestive acolade de nori, năvalnice fulgerări de spirit şi materie, răzbate ludicul în forme oedipiene. Deţinătoare a unora dintre secretele destinului, poeta Ana Hâncu decriptează fervorile ascunse ale acestuia: „trăiesc într-un alt timp, / am altă evidenţă a zilelor, / nopţile nu mai au calendar, / au culoarea viselor cusute / florar pe nesomnul din perne. / ninsoarea îmi udă clipele, / trăpaşii urcuşului strănută, / fânul trifoiului cu noroc se usucă / de la un deceniu la altul, / clipa fuge, ora se ascunde, / timpul şi-a făcut nod peste zile / în amprenta vârstei / doar fuiorul se învârte egal / în caietul obosit al aceleiaşi ere” (un alt anotimp). Imaginile se modelează în acorduri trubadureşti: „tăcerea aţipeşte în ruginiu / râul se învolburează, / malul geme sub povara / sălciilor plângătoare, / seara bântuie prin podul casei... / mai simt mirosul tău / în perna mea, te adulmec / şi mă îmbăt cu aroma de cafea. // trăieşti în somnul meu / pled viu de catifea, / sufletul mi-e harpă şi vioară / plutesc pe 17


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

zâmbetul tău / liană între gând şi vrere, / blând luceafăr fredonând / pe fruntea mea de stele” (adulmecare). Excesive poziţionări imagistice, stridente în unele construcţii, edulcorează uneori lirismul, sufocă şi retează emblematicul. O mostră: „încă mai caut timpul pierdut / în suspinul chitarei /acolo unde mângâierea făcea cuib / sărutului şi lacrimile bucuriei / înşirau colier visului ierarhic (sic!). / când mă caută iarna / prin viscolul tristeţii / ating cu pana zborului / zidul înalt al plângerii / şi îl las ofrandă coşmarului / sus pe treptele turnului Eiffel (sic) / agăţ amprenta speranţei / pe ultima filă de jurnal / pictez cu slove de scâncet / copilăros alint în perna mea / sub lumina de stea siderală (sic!) / doar zâmbetul tău înflorit / îmi va încălzi cupola privirii (sic!)” (căutări). Cealaltă latură a pătratului pe care doamna Ana Hâncu îl gravează pe ecorşeul literaturii, vine din robusteţea „bijuteriilor” epice, turnată măiastru în majoritatea prozelor din volumul amintit şi menţionat din nou, fiindcă merită: „Amfora cu vise”. Titulatură cu inserţie poetizantă (greu tare este pentru un poet să scrie proză, fără ecourile versurilor sub a căror „teroare” este nevoit să reziste!, postură contrazisă de scriitoarea ploieşteană), „Amfora cu vise” a doamnei Ana Hâncu depozitează – dacă avem înaintea ochilor rostul vechilor vase romane, în care se păstrau mierea, grâul şi câte alte bunătăţi pentru învins necruţătoarea foame – câteva capodopere, cu migala asupra frazei cizelate până la strălucirea diamantină a sensurilor distilate în subtile şi ambiţioase mecanisme ale imaginaţiei

autoarei. Doamna Ana Hâncu vine în literatură pe valurile unor drame trăite intens, în care ecouri ale lecturilor plonjează salvator; între îndemânare şi arta scriiturii, domnia sa parcurge căi labirintice din care, ajunsă la liman, lasă privirilor şi intelectului lectorilor personaje enciclopedice, în împrejurări epocale, de dicţionar. Farmecul şi interesul acestor 13 (număr fast la Ana Hâncu!) scrieri pornesc odată cu întâlnirea titlurilor – ele însele emiţătoare de epic expresiv. Câteva din ele : „Cheia fantomă”, Bunici între continente”, „Nico – un buon amico”, „Purcelul din Mercedes” sau „Impozitul”. Arta epică a doamnei Ana Hâncu atinge maximumul valoric în povestirea intitulată „Jupa jucăuşă” – obiect de uz intim feminin, acea „componentă” care ascunde şi păzeşte esenţa intimităţii femeilor. Gradarea desfăşurării întâmplării – agasantă şi hărţuitoare pentru purtătoarea ei, defineşte vocaţia Anei Hâncu pentru miracol – sfera imposibilului numai pe lumea asta posibil, ardenţa ficţiunii surpinsă de neverosimil. Într-o relaxantă plimbare prin centrul localităţii sale, pe la amiaza unei zile extrem de frumoase, „Doamna scriitoare” e flatată de vânzătoarea dintr-un magazin simpatic, apoi trăieşte emoţia pe care i-o trezeşte un idilic buchet de flori oferit de cineva foarte atent cu dânsa, de multă vreme absentă din oraş, căreia i se confiază el înduioşat de revedere. Când, pornită mai departe, să trăiască secundele acela voluptoase, soarele, aerul înmieresmat şi bucuria suveranei libertăţi, neprevăzutul vine din secreta lui şedere şi-i taie calea: „Îmi duc tacticos buchetul florilor delicate spre

18

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

nas să le adulmec parfumul suav, merg cu pas rar, spatele drept ondulându-mi şoldurile involuntar – e mersul meu obişnuit, dar pentru cei care nu mă cunosc prea bine, mers studiat, de manechin – şi brusc, simt cum mă împiedică ceva, înfăşurându-mi picioarele. Mă opresc, să nu cad. Ah, Doamne! Jupa mea cu danteluţe albe coborâse pe sub fusta care îmi stă strânsă pe talie, nelăsându-mă să-i simt alunecarea uşoară, realizată între dresul fin de mătase şi stofa subţire a fustei... Ce să fac !? Să-mi ridic poalele fustei şi so trag în sus, pe talie, nu e posibil... Singura mişcare la fel de caraghioasă era să-mi trag jupa în jos şi s-o scot! Ceea ce am şi făcut, numai că în jurul meu erau trecători care mă priveau cu stupoare şi cu amuzament mare. După primul moment de surpriză şi consternare, după ce mi-am scos pantalonaşii-jupă ca o veritabilă stripteuză, i-am ascuns în

geantă, ruşinată. Totuşi, înveselită de situaţia comică în care m-am trezit, am început să râd în hohote, într-o cascadă nestăvilită, ca şi cum altcuiva i se întâmplase pocinogul. Am auzit atunci în jurul meu un cor de râsete. Două perechi de tineri îmi aplaudau cu entuziasm nonşalanţa cu care eu tocmai reuşisem să regizez singură, ad-hoc, propriul gag”. Percutează la fel de sugestiv, de viu, fineţea şi adâncimea observaţiei în prozele doamnei Ana Hâncu, şi în povestiri excelente precum acelea pomenite mai sus, dintre care, cu toate că e de dimensiunile unui mini-roman, povestirea „Soacra mea trăsnită” ar fi lărgit valoarea literară şi estetică a volumului „Amfora cu vise”. Pentru că, pe lângă mirificul descrierii şi volubila ei însufleţire a spiritului, scriitoarea Ana Hâncu insuflă prozelor sale fluxul viu al umorului înfiltrat de ironia stenică, optimistă mereu.

Bookfest 2015: Poezia pe mâini bune... Daniela Şonică & Radmila Popovici Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

19


de prin târg...

Codruţ RADI Pentru că am fost părtaşi... Ieri am trăit, de parcă am visat, lansarea cărţii mele de poezii ,,Celălalt, hotar cu mine” la Târgul Bookfest 2015, standul Editurii Tracus Arte, prin bunăvoinţa căreia a apărut această carte. Am ajuns la Bucureşti mai repede ca de obicei, că doar era sâmbătă, deşi mi se părea că nu mai ajungem, aşa că am început cu o raită printre pereţii de cărţi. Primul stand la care se făcea prezentarea unei cărţi pentru copii a însemnat şi

Codruţ RADI

prima oprire, unde eu şi prietenul Florin ne-am antrenat, ca la ţară, într-o bârfă matinală, indulgentă oricum. Am simţit imediat o privire dojenitoare şi, poate doar impresia, că vine dinspre partea Domnului Mircea Cărtărescu, deghizat în simplu târgoveţ, amintindu-mi de o mustrare scrisă similară, întâmplată acum mulţi ani, dar care m-a urmărit ca o obsesie în relaţia ulterioară cu cărţile. M-am retras apoi, stingher şi ezitant pentru tot restul zilei, spre locul „executării” mele, având ca martori nu mulţi prieteni, dar nici prea puţini. Cei care au fost au încercat să mă ţină cu picioarele pe pământ, pentru că eu suferisem deja ,,lansarea”. Atât de copleşit, poate şi de gândurile celor care nu au putut fi altfel lângă mine, că aproape le-am uitat pe ale mele. Dar şi

Bookfest 2015: Cătălin Apostol, Florin Dochia, Ioan Mihai Cochinescu

20

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Codruţ RADI

Codruţ RADI

de onoarea nesperată de a-mi fi semnalată prezenţa, pentru prima dată la un asemenea eveniment, şi mai ales cartea, de către o personalitate a lumii poetice, Domnul Dan Mircea Cipariu, împreună cu un alt poet remarcabil, prietenul Florin Dochia, care a tras permanent de mine pentru a nu adormi visând. Prezentarea cărţii, cu explorări adânci, neaşteptate, a fost desăvârşită într-atât că, cele câteva elemente inedite, surpriză, pe care voiam să le spun eu despre carte, au fost semnalate dezinvolt, contextual, de Domnul Dan Mircea Cipariu. Astfel încât nu mai ştiu ce-am spus, improvizând la momentul respectiv, când nici variantele de rezervă nu-mi mai veneau în cap. Îmi amintesc, sau mi-a amintit cineva, că

Domnul Cipariu m-a întrebat, la un moment dat, dacă am pix pentru autografe. Bineînţeles că aveam, doar că s-a terminat pasta la jumătatea primului autograf pe care voiam să-l dau scriitoarei Viorica Răduţă. Am pus păţania pe seama ...moroilor, tocmai primisem de la Doamna Răduţă romanul „Vremea moroiului”, semnat de Domnia Sa. M-am căutat, reflex, în buzunarele hainei pe care o suportasem pe mine, în ciuda căldurii şi a celorlalţi în mânecă scurtă, tocmai pentru că le burduşisem acasă cu pixuri. Evident, nam apucat să găsesc vreunul, înainte de a-mi sări în ajutor prietenii, şi nici nu ştiu cu pixul cui am ajuns acasă, dar îi mulţumesc, retroactiv. Am revenit, după o vreme, la locul faptei, unde Domnul Alex Ştefănescu

Bookfest 2015: Codruţ Radi (lansatul!), Florin Dochia, Dan Mircea Cipariu

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

21


Codruţ RADI

Codruţ RADI

prezenta o carte. Am aşteptat să termine, am şi ascultat ce spune, deşi alături, în mijlocul unei mulţimi de admiratori, vorbea despre propria carte Domnul Preşedinte Johannis, apoi miam luat inima în dinţi pentru a-i oferi temutului critic cartea mea cu autograf. În faţa Domniei Sale am înţeles, în sfârşit, de ce n-am îndrăznit niciodată, până acum, să fac asta. Între timp, am răspuns, cu o inspiraţie minimă, invitaţiei şi provocării Domnului Cipariu, de a scrie un poem, compus ad-hoc, în „Caietul de onoare al Poeziei, Bookfest”, am mai făcut un tur al târgului, încercând să nu recunosc pe cei care vorbesc despre cărţi, ca şi cum am fi fost solidari, într-o asemenea zi, aceluiaşi eveniment cultural. La o terasă, ca pe la noi, am poftit la mici în formă şi porţie fixă, foarte gustoşi, am băut suc la desertul cu

medicamente, tăifăsuind cu prieteni foşti colegi. Am întâlnit persoane cunoscute, cu care m-am salutat, sau doar am avut de gând, pentru că, până s-o fac, am fost luaţi de valuri de vizitatori puşi pe măturat standurile de cărţi, mai ales cu privirea. Am mai oferit câteva cărţi cu autografe, premeditat sau nu, plecând într-un devreme ce devenise târziu oboselii mele. Cu răspunsuri la o parte din întrebările dinainte şi cu multe alte întrebări, la care urmează să aflu răspuns. Până la urmă, ce înseamnă strânsura de gânduri dintr-o carte?? Poate o fărâmă din viaţa trăită într-un vis, din care m-am trezit noaptea următoare, spre dimineaţă, cu o durere de cap cumplită. Mi-a trecut după câteva ore de veghe în turnul Poeziei, căutând, în continuare descântece pentru suflet şi minte. 24 mai 2015.

Bookfest 2015: Codruţ Radi scrie autografe 22

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Livia DIMULESCU

poezie

Livia DIMULESCU De data asta, am învins. Mama şi tata mă ţin de mână, şi pot să privesc, în tihnă, toate stelele căzătoare, pot să aud incantaţiile tuturor ursitoarelor, pot să calc, senină,

arterele oraşului, fără să sângerez. Pot să adulmec zbuciumul cuvintelor şi să privesc în ochi un poem, un poem într-o mână şi celălalt în alta, timp în care mama şi tata se pierd pe drum în larma unor bocitoare. De data asta... *** Se făcuse târziu La început fusese un târziu pe orizontală. Îndărătnic, cerul adusese un târziu pe verticală La început mă adăpostisem sub un rid. Acum, sufletul se pulverizase şi mă bombarda dintr-un târziu ce picura de sus, atât de sus încât bagajul era gata făcut. Cerul fugea, oamenii se ascundeau, cuvintele se înjumătăţeau Totul ajungea prea târziu, încât pământul îşi amintea de copilărie şi primul cuvânt ofta. Era, mereu, târziu.

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

23


Petre MANOLACHE

poezie

Petre MANOLACHE ZBATERE frunzele obosite de-atâta zbatere copacul obosit de-atâtea cercuri mama obosita de-atâtea naşteri lumea obosita de-atâtea războaie copacul acesta nu s-a născut orb Dumnezeu nu a fost văzut niciodată soarele suflă în lumina florilor gradina dezbracă miresele de voalul alb credinţa de multe ori e săracă să nu crezi în frunzele care cad să nu crezi în fructul ucis de omidă sunt semne adânci lăsate în orice carte frunze uscate uitate-ntre file zilele omului fug lăsând urme adânci STAREA DE RĂSTIGNIRE îndărătul figurii de stil este repetată mereu memoria pururi şubredă - plătim fiecare cu câte o nenorocire întru salvarea unei intenţii ce se vrea nobilă - sunt învingerile proprii în care niciodată nu credem suntem sclavi târându-ne pe brânci până la troaca plină cu invective pe măsura neiubirii - îh ce ungher e starea de răstignire? RITMURI scorojite ritmuri ne zdruncină simţurile, crângurile au dispărut unde sa se mai ascundă vulpile 24

lupii, bursucii - unde? Puhoaie de ape mătura satele în calea lor, vuiet de Apocalipsă, ţărani speriaţi - copii înghiţiţi de urgii – mame, bunici, animale — scorojite ritmuri taie făcliile serii, rugăciunii în neputinţă - ne-am despărţit demult de Creatorul suprem – moarte, renaştere, anotimpuri şi o nevinovată iluzie despre fericire SEMAFORUL la culoarea roşie a semaforului stau la rând dobitocii costobocii şi mormolocii - hei rătăciţilor, comunismul e undeva mai în spate - el ne-a lăsat lepra, firile otrăvite, banii cocoşaţi de mizerie - e ziua rapănului şi nu avem voie să ne spălam - bălăcăreala este aprofundată până la dezgust - se văruiesc intrările în verde - aici doctrinele se aseamănă - se poarta masacrul ţi gunoiul nematurat, lângă uşă FRAGIL minunat plâng arborii minunat se iubesc stelele în apa fluviului minunate sunt aripile suple – proaspăt este râsul cristalin al iubirii - sinceră este bătaia inimii nerăpusă de nimeni este bucuria naşterii - singure culorile sunt tot mai Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Petre MANOLACHE sacre şi de netăgăduit – gândul ne este fragil când securea orbirii îi taie liniştea SALAHOR de-o vreme lucrez ca salahor în interiorul clepsidrei - Dumnezeu ori altcineva o întoarce pe neaşteptate şi iată-mă amestecat printre firele de nisip neştiind pe care să-l duc mai întâi la

Petre MANOLACHE imprevizibile trăiesc anotimpuri imposibile semănăm plecam revenim într-o altă fiinţă pe care n-o ştim OBRAZUL PERSONAL împărţim frăţeşte luarea în râs a întâmplărilor zilnice dându-ne coate pe la colţurile mâncate

rostul lui mă trezesc vulnerabil – am sentimentul omului

de molii - fiecare filosofie cu dreptul ei de a ne rupe viscerele - unii abia mai disting ce se

rătăcit - o rotiţă a istoriei s-a oprit în loc o lovitura de ciocan - o moarte sigură

ascunde sub pielea groasă a obrazului personal altfel nu te pricepi să explici

LITERE VII

de ce moartea e ziua nebunilor într-o casă legată la ochi

toate sunt cu sens orb leşuri de timp sub straturide colb sunt undeva urmele celor plecaţi tomuri mucezite străvechi împăraţi astre-n armuri litere vii rotonde gânduri împerecheate de oriunde straie arse noapte molii carete zvon de copite infolii chipuri in poze Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

DANS INEGAL pe sub lămpile de cristal dansul bolnav de leucemie pluteşte spre neant - perechi de îndrăgostiţi se leagănă risipindu-si poverile de amintiri vesperale - lumea se distruge şi se recompune cu aceeaşi dragoste şi cu aceeaşi ură dintotdeauna într-un dans inegal şi fără sfârşit – se aud paşi târându-se apropiindu-se îndepărtându-se pe sub candelabrele mute pe sub luminile violente 25


proză

Marian RUSCU Iulia Aşteptam clipa în care, apropiindu-se de mine, suficient să-i ies în întâmpinare, fără a fi văzut de ochii vigilenţi ai unuia dintre părinţi, de regulă ai mamei, sau de un „binevoitor” ce ar fi putut să pârască, să-i primesc îmbrăţişarea. Îmi plăcea când sărea de gâtul meu, rămânând suspendată de el un moment etern, timp în care ne sărutam. În acea împrejurare ridica gamba piciorului drept şi nu-l punea pe pământ decât după ce pofta de buzele mele îi trecea. „Te iubesc!” „Ştii tu ce-i iubirea, fată dragă?” Se supăra o clipă, apoi zâmbea. Prefera să nu răspundă. În acel interval

Marian RUSCU

efemer de timp lumea dispărea şi vidul rămas îl umplea cu razele privirilor ei albastru-infinit. Atunci aş fi dorit să fiu pictor, Leonardo, să pot să prind acel mister de pe chipul ei de mona-lisă, cu mult mai frumos, cu mult mai expresiv, cu mult mai feciorelnic. Îi povesteam, adeseori, din lecturile mele. Nici vorbă să mă asculte, mă obişnuisem, nu eram înciudat pentru că-i simţeam privirea-i pătrunzătoare aţintită pe buzele mele fierbinţi, gata să fie sărutate şi o făcea pe nepregătite. Atunci mă răsuceam brusc, ajungând faţă-n faţă şi o trăgeam spre mine. Se lipea de trupul meu, în permanent cald, şi simţeam cum intră în el, toată. Ne sărutam îndelung, neţinând cont că puteam fi văzuţi. Lăsa uşor capul pe spate şi închidea ochii. În sinea mea mă necăjeam, îmi plăcea să intru prin ei, tainici, adânc până-n moalele gândului.

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU 26

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Marian RUSCU

Marian RUSCU

Pe loc mă cuprindea un dor de neînţeles, un dor de ea desigur, deşi se afla în braţele mele şi o striveam de parcă o teamă anume mă constrângea să nu-i dau drumul nicicând. Teama despărţirii, a înstrăinării. Urma să plece acasă, timpul expirase şi neliniştea, de a nu-i aţine calea mama sa, o grăbea. Avea un fel aparte de a mă privi la despreunarea de mine, un soi de tristeţe, de ataraxie meditativă, de o vină anume pe care, parcă, mi-o adresa. Hotărâsem să mă lepăd de trecutul care mai avea rădăcini în acel prezent: amoruri ocazionale şi prietene de conjunctură, dar niciodată iubiri. Pare un nonsens, dar duceam o luptă cu mine, nu i-am spus-o în nici un fel, încercând să mă conving că nu o mai pot înşela, deşi nu consideram că o înşelam, atâta timp cât nu iubisem şi nu iubeam pe altcineva, atâta timp cât făceam diferenţa între dragoste şi instinctul primar, apoi tot eu îmi ziceam că

dacă s-ar întâmpla să nu mă mai văd cu anumite femei, mai curând sau mai târziu, puteam să-i fac Iuliei, pocinogul. Nu doream aşa ceva, jurasem în sinea mea că se va întâmpla doar atunci când va veni timpul potrivit şi în armonie totală cu dorinţa ei. Era o copilă ce nu-şi abandonase definitiv păpuşile. Dar te poţi pune cu simţurile, cu dorinţele animalice? Eram bărbat. Cunoscusem femeia în toate secretele ei. Dar o copilă, neinstruită în arta amorului, nu trebuie pângărită, e o adevărată blasfemie. Aş fi vrut ca lumea mea, vizibilă doar mie, să fie prezenţă vie în viaţa ei, nu spectatoare. Aş fi vrut să fie majoră, să nu depindă de nimeni, să nu se teamă de nimeni, să pătrundă în lumea mea, nu aceea deşănţată, ci în aceea plină de promisiuni şi vise pe care mi le doream înfăptuite nu numai pentru mine, dar şi pentru ea.

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

27


Marian RUSCU

Marian RUSCU

Uneori încercam să o uit. De câte ori nu mi-am propus să scap de ea, pentru că simţeam cum o dependenţă aparte mă izolase, mă năucea tot mai mult şi eram speriat. Dar ce, puteam? Se prăvălea totul în jur ca şi cum un cutremur necruţător, abătut pe nesimţite, dărâma totul şi-mi lega picioarele de pământ, zguduindu-mă zdravăn. Cu greu îmi reveneam. Mă contraziceam cu mine însumi, argumentându-mi pierderea de timp şi posibilitatea unei înfrângeri. Mascam cu un zâmbet, cu o detaşare imaginară, dar numai eu ştiam ce era în sufletul meu. Cum puteam să scap de ea, s-o pasez sau s-o fentez, cum se spunea pe atunci, s-o exclud din mintea mea pe care începuse să mi-o ocupe în întregime? O vreme, am fost două paralele apropiate, apoi a venit vremea, pe neaşteptate - vremea altui început -, să ne şnuruim şi am făcut-o bine, cel puţin în ceea ce mă priveşte.

Se întomnase bine, dar frigul se lăsa aşteptat, de către cine-l plăcea, eu, nu. Deşi începuse şcoala, mă întâlneam cu Iulia, de regulă, pe sub castanii lepădaţi aproape de tot de frunze. Le mai lua vântul, cald încă, horindu-le până se înălţau aproape de vârful coroanelor şi, mai rar, ţiganii-măturători, împingând de zor un tomberon din secolul trecut, cu două roţi mari, grăbiţi în urma lui, aruncând, în dorul lelei, o mătură de nuiele ici, una colo, doar să scape cât mai repede de sectorul ce li se repartizase în folosul comunităţii, pentru o remuneraţie cât de câtă şi nerăbdători să-şi vadă din nou, fiecare după meserie, de furtişaguri sau spoit tingiri. În drum spre casa Iuliei, mai zăboveam pe banca noastră preferam singuri -, dar eram însoţiţi, uneori, de prieteni şi tare ne mai foiam împreună până rămâneam doar noi.

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU 28

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Marian RUSCU

Marian RUSCU

Curând, aveam să constat că devenisem gelos. M-am speriat de mine. „Eu, gelos, nicicând”, îmi spusesem de multe ori. Am văzut-o într-un grup, cu încă două fete, gemenele Roman, colegele ei, şi trei băieţi. Stăteau cu toţii în cerc, numai pe unul dintre ei nu-l ştiam. Ceilalţi erau cu cele două surori. Ne cunoşteam de mult şi făceau parte din gaşca noastră. Necunoscutul blond se afla lângă Iulia, dându-mi impresia că se sprijină de braţul lui, că sunt lipiţi. Ştia că nu aveam cum să o iau în acea zi de la şcoală, cum procedam de regulă, când nu făceam pregătire pentru examene sau mă aflam la ora de engleză, pe care o studiam particular de ceva ani. Într-o mistuitoare clipă cerul se năruise, asfinţise împrejurul şi mă învârteam într-un vortex ameţitor. Am înghiţit în sec. „Ştia că nu voi veni”, îmi repetam. O lungă fracţiune de secundă am închis ochii, amuţiţi şi ei. Un gând sinistru mă străfulgeră, să mă-ntorc

pe călcâie şi să mă fac nevăzut. Unde? De ce? „Nu, trebuie să clarificăm lucrurile, acum”. Mi-am reprimat nerozia de a fugi de starea de fapt, venită dintr-un străfund imaterial, de acolo de unde, cine ştie, se produsese. „Ştia că nu voi veni”. Simţeam cum mi se-ntâmpla o cotitură nedorită. Îmi căutam nordul, busola mea arată alte puncte cardinale, nicidecum, nordul. Mă simt depăşit, nu ştiu sigur de ce anume, dar aşa percep lucrurile. Care lucruri, nu înţeleg de loc. „Ştia că nu voi veni, ştia bine asta”. Parcă îmi părea rău că profesoara de engleză era răcită - ba chiar o învinovăţeam -, nu pentru ea, ci pentru că mi s-a oferit prilejul de a mă confrunta cu o astfel de situaţie. „Ei îi trece boala, dar mie?” Harababura din mintea-mi confuză s-a potolit brusc. Un calm nedemn de starea mea, brusc şi el, îmi oferi o anumită siguranţă. Dorinţa de a nu mi se citi slăbiciunea, a învins. Eram convins că fusesem văzut de una dintre

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

29


Marian RUSCU

Marian RUSCU

gemenele Roman, de nu cumva de amândouă, ce stăteau un pic lateral de câmpul vizual din care apărusem, braţ la braţ cu prietenii lor. Dar nu au schiţat nimic, lucru care, pe deoparte, m-a intrigat, crezând că-mi favorizează ocazia de a o prinde pe Iulia în flagrant cu un altul, iar pe de alta, că-mi fac jocul dintr-un motiv ce, pe moment, îmi scăpa. Poate că a existat la mijloc şi o teamă de mine, de vreo scenă pe care aş fi putut-o provoca. Un leac tămăduitor aşteptasem de undeva din lumea paralelă, nevăzută, şi el, leacul tămăduitor, s-a pogorât în sufletul meu pe nesimţite. M-am agăţat de el, sau el de mine, nu ştiu. El m-a îndrumat, el m-a trezit la un concret, încă nesigur, dar concret. M-am apropiat cu greu, răpus de picioarele cufundate-n asfalt. Călcam încă pe un teren nesigur. Râdeau. Mă durea. Iulia trona easupra tuturor, ca de obicei, cu firea ei veselă, cu râsul pofticios şi molipsitor. Mă durea. Leacul tămăduitor

mă ţinea să nu gafez. Râdea şi trona. Mă durea. Stătea cu spatele la mine. Nu mă simţise, apropiindu-mă. Mai bine. Parcă, în mod conspirativ, nimeni nu-mi dădea atenţie. Am cuprins-o peste umeri, învăluind-o. I-am sărutat creştetul, nu a tresărit, a stat aşa cu mine-n spate o vreme. S-a cuibărit. Leacul tămăduitor mi-a dat drumul. Eram stăpân pe situaţie. Nu ştiu unde a plecat, poate la alt nevoiaş. Îmi umpleam nările cu parfumul suav al şuviţelor ei, cu mirosul inconfundabil al pielii, când am sărut-o pe gât, pe sub părul strâns în coadă, pe care degetele mele pofticioase de ea, nu se mai săturau să îl mângâie. Apoi a întors capul, cerând un sărut. „Undeva în mine ştiam că ai să vii”. M-am topit tot. Blonduliul necunoscut, un lucifer pedant răpus de propria-i lucire, ceva mai înalt decât noi toţi, a mormăit înăbuşit, o scuză, posibil, şi a-ntins-o jenat, intimidat, lăsând lucirea să i-o ia

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU 30

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Marian RUSCU

Marian RUSCU

pe urme. Am simţit cum înghite un ghem, dar, poate, mi se păruse, deşi nu mă înşel aşa de uşor. Nu ştia, îl înghiţisem şi eu, înaintea lui. L-am privit în ochi, transmiţându-i, ferm, că se joacă cu focul. Voiam să nu-i uit figura. Nu i-am uitat-o nici până-n ziua de azi. Eu şi Iulia nu ne-am dat explicaţii, ar fi fost inutile. Dar am constatat, în mod evident, că eram gelos. Nu credeam în aşa ceva, eram convins că e o chestie de mentalitate caducă, dar, da, eram gelos şi încă unul înfocat. Nu mi se mai întâmplase până la ea şi nu ştiam cum să mă port şi cum să o ascund. Când am ajuns la locul unde ne despărţeam de obicei, în colţul străzii ei, nu-mi mai venea să mă despart de ea. Am tot întârziat momentul până nu s-a mai putut. M-am auzit, spunând de undeva din interiorul meu, m-a surprins şi pe mine: „Aş vrea să ne logodim”. „Să ne logodim?” „Da, în faţa unui preot”. „Ştii bine că nu se

poate”. „Ba se poate, dacă vrem amândoi. O vom face în faţa Domnului. Noi doi, singuri dacă îţi e frică altfel. Noi doi, atât, noi doi, noi doi”. „Nu a venit vremea”. „Şi dacă o vom scăpa când va să vină?” „’Om vedea, pa!”. S-a întors pe călcâie şi a luat-o grăbită spre casă. Ca de obicei, am însoţito cu privirea până la poarta prin care dispărea şi de unde întorcea capul pentru a treia, sau a patra oară, trimiţându-mi un sărut imaginar, sau o fluturare de mână. Atunci nu s-a-ntors de loc, părea că fuge pentru totdeauna. M-am întrebat: „Ce o fi în sufletul ei acum? Ce ştiu eu despre el?” Nu mă puteam lăuda că ştiu ceva despre sufletul unei femei, nici de al meu mare lucru, darmite al ei. I-am închipuit cu privirea mea hulpavă de ea, mintal, unduirile, balansul corpului felin şi fraged, şi mi-am spus: „E o copilă”. (fragment din romanul omonim în lucru)

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

31


proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU Florentina După ce s-a auzit strigată, Florentina s-a oprit brusc din mersul acela pe care întotdeauna i l-am apreciat ca fiind aproape plutit. S-a întors şi a rămas în faţa mea cu un aer nelămurit, de persoană derutată. Ca şi mine, de altfel. M-am întrebat dacă nu cumva făcusem o confuzie. M-a privit câteva clipe, mijindu-şi prin lentilele ochelarilor ochii de mioapă, încercând să caute cu mintea prin nişte cutii cu amintiri, dar nu a reuşit să mă extragă din niciuna. - Do I know you? Dacă până în momentul acela încă mai aveam anumite îndoieli, întrebarea aceasta era exact ce aveam nevoie spre a fi sigur că ea era. Şi anume, un fel de parolă, la care, iată, nu renunţase, şi pe care nu o ştiau decât apropiaţii. Îşi luase acest obicei din îndepărtatele vremuri ale liceului, când începuse, ca, din când în când, la început mai rar, iar apoi din ce în ce mai des, să strecoare în cadrul conversaţiei cuvinte sau chiar expresii întregi în limba engleză. Nu-şi testa interlocutorul şi nici nu aştepta să i se răspundă în acelaşi fel, în limba lorzilor. A Beatles-ilor. Ori, poftim, a lui Shakespeare. Pur şi simplu spunea câteva cuvinte în engleză, şi, dacă vedea că nu era înţeleasă, traducea. Nu am aflat niciodată de ce proceda aşa. Şi nici ea nu cred că ştia. Am întrebat-o odată, 32

chiar atunci, pe când eram elevi, de ce face asta. A stat puţin pe gânduri, apoi a ridicat din umeri: Why not? Şi cu asta m-a lămurit. Nu şi-a pierdut acest obicei nici după aceea, când am urmat amândoi aceeaşi facultate de limbi străine dintr-un Bucureşti prosper, în care ştirile zilei se citeau cu litere luminoase pe frontispiciul de la Casa Centrală a Armatei, la Delta Dunării se găseau la preţuri de nimic sandvişuri cu icre de Manciuria, iar cu mai puţin de un leu străbăteai Capitala cu tramvaiul de la un capăt la celălalt. Nu o mai văzusem din ziua repartiţiei guvernamentale, când alesese să predea limba franceză copiilor dintr-o şcoală generală tocmai din nordul Moldovei. De ce alesese acel loc uitat de lume, iar nu am înţeles, dar nici nu am întrebat-o. De fapt, nici nu am mai apucat, pentru că, după ce a primit foaia cu repartiţia, a dispărut pur şi simplu. Curios era însă că, deşi se specializa în limba lui Balzac (despre care a avut lucrarea de diplomă şi pe care îl diviniza, iarăşi nu am înţeles Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

prea bine de ce, pentru că nu mi se părea şi nu mi se pare nici acum un scriitor deosebit), intervenţiile acelea ciudate pentru cine nu o cunoştea, erau tot în engleză. - I think so, i-am răspuns, şi lucrul acesta i-a trezit brusc interesul faţă de mine. Şi-a apropiat mult faţa de a mea, apoi şi-a ridicat ochelarii deasupra frunţii. Avea o respiraţie proaspătă de parcă mesteca un pachet întreg de gumă mentolată. Ochii săi căprui pe care i-i sărutasem prima dată la un ceai, în timpul unui dans pe senzualilegala melodie Je t’aime moi non plus mă sfredeleau cu o aşa forţă încât credeam că în scurt timp voi orbi. Şi-i micşora de parcă mă privea printr-un microscop, dar tot nu reuşea să-şi dea seama cine eram. Răspunsul la parolă îl primise, dar dacă?... În nici un caz nu mă bănuia a fi un impostor, pentru că altfel nu mi-ar fi dat nici o importanţă, dar probabil că spunându-i Florentina, şi nu Flori, cum i se adresau toţi ceilalţi cunoscuţi, lucru ce nu-i făcea absolut nici o plăcere, pentru că acest diminutiv i se părea pueril, asta însemna că o cunoşteam, totuşi. Mi-am zis că era imposibil să nu-şi aducă aminte că o singură persoană îi zicea astfel, eu – aşa că bănuiam că doar voia să mai joace puţin teatru, poate tocmai datorită emoţiei unei întâlniri absolut neaşteptate, după atâta amar de vreme. Bun, să-i fac pe plac, dacă asta dorea. Şi-a îndepărtat puţin faţa de a mea, apoi şi-a lăsat ochelarii pe nas şi s-a apropiat din nou de mine, cât pe ce să mă atingă.

- Ehe-hei!... Wait a minute! Ia stai aşa, domnule!... păru a avea o revelaţie. Să nu-mi spui cumva că eşti… Şi mişca din arătător a ameninţare amicală. Era imposibil să-mi fi uitat numele, mi-am zis. Sau poate chiar nu şi-l mai aduce aminte? Nu ştiam ce să fac. Să i-l spun, sau s-o las să-şi chinuiască memoria? - Ehe-hei!... Oh, my God! continuă să zică şi mă cuprinse în braţe. Mă strânse cu putere şi-şi apropie obrazul de al meu. Obrazul îi era rece şi mirosea, curios, a zăpadă. Mă bătea uşor pe umăr cu o palmă şi continua să mă strângă în braţe ca şi cum nu avea de gând să-mi mai dea drumul. Părul vopsit în culoarea mătăsii de porumb emana un discret miros de caramel amestecat cu ambră – mirosul care m-a urmărit şi obsedat toată viaţa, după ziua aceea în care o sărutasem în timpul unui dans. Parcă de atunci nu trecuse decât o secundă. Poate nici atât. Într-un final, mi-a dat drumul din îmbrăţişare şi mi-a cuprins umerii cu mâinile. - Unde mi-ai umblat până acum, măi, derbedeule drag? zise şi da, era clar, ştia cine sunt şi cum mă numesc. A fost rândul meu s-o strâng în braţe. Şi nu s-a împotrivit, ba parcă aşteptase gestul. Dumnezeule, se făcuse şi mai frumoasă decât era, deşi trecuseră zeci de ani! - Dar tu pe unde mi-ai umblat, fată-care-ai-fi-vrut-să-te-numeşti-Maria? Ne-am cunoscut în liceu. Eu făcusem generala la o şcoală, iar ea la alta. Nu ne văzusem până atunci sau ne-om fi văzut dar nu am fost interesaţi unul de celălalt. Am remarcat-o la o serbare

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

33


Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

organizată nu mai ştiu cu ce ocazie în trimestrul întâi din clasa a noua. Mai precis, mi-a atras atenţia prestaţia ei în cadrul unei echipe de dansuri populare. Şi asta pentru că la un moment dat, din grupul acela de fete care jucau Ciuleandra, s-a auzit la un moment dat, acoperind toată muzica înregistrată pe un magnetofon Tesla, o strigătură care a amuţit întreaga asistenţă (iar serbarea nu se ţinea altundeva decât în sala mare a Clubului petroliştilor, plină ochi de spectatori): „Două fire, două paie, ia Ciuleandra la bătaie!... Şi-ncodată măi băieţi, hooop, şi-aşa, şi-aşa!...” M-am uitat curios, să văd dinspre care fată venise strigătura aia care dacă ar fi fost făcută pe un munte ar fi produs rostogoliri de pietre, şi nu mi-a fost greu să o identific. Era un mic fus viu care şi dacă ar fi dansat singură ar fi creat impresia că ea era toată hora. Dansa cu o bucurie de nedescris, iar în mişcările ei era o frenezie care încântase la modul absolut publicul. Avea părul despletit, şi în vârtejul roţii aceleia feciorelnice şi îndrăcite acesta îi flutura în toate părţile, iar colegele ei se uitau la rândul lor la ea cu o vădită admiraţie, din privirile lor văzându-se că o recunoşteau drept lidera grupului. Îşi lăsa capul pe spate atât de mult că nu se putea înţelege cum de îşi mai păstra echilibrul şi nu cădea, iar pantofii parcă aveau mici arcuri nevăzute. Cum de putea copila aceea de un metru cincizeci să aibă atâta forţă în plămâni? De unde energia aceea nestăvilită în micul trup? Singurul lucru care mi se părea inadecvat, în tot momentul acela, erau ochelarii ei, care cred că erau

prinşi cumva la spate cu un elastic sau altceva, altfel sigur i-ar fi picat în tot iureşul ăla. Mi se părea complet nepotrivit să joci un dans popular îmbrăcată într-un frumos port ţărănesc şi să porţi în acelaşi timp ochelari. Mă gândeam total aiurea că ţăranii nu purtau ochelari când horeau şi asta pentru că dansul fetelor era atât de frumos şi avea o aşa notă de autenticitate, încât mă simţeam efectiv transpus în vremuri trecute. Am căutat apoi să mă întâlnesc cu ea, şi am reuşit acest lucru prin intermediul unei prietene de-a ei. Un fiasco exemplar! M-am purtat ca un idiot sadea. În primul rând că am întârziat la întâlnirea pe care o fixasem în faţa clădirii CEC-ului. Am venit cu cinci minute mai târziu de ora fixată şi am văzut-o de departe, privind nemulţumită la ceas. Abia am reuşit să îngăim câteva cuvinte ce se voiau a fi o scuză. Apoi, fumasem înainte, de emoţii, vreo trei ţigări una după alta şi nu m-am mai spălat pe dinţi, aşa că puţeam ca o tutungerie. În sfârşit, am uitat acasă buchetul cu flori pe care îl cumpărasem pentru ea. Nici bani ca să o invit eventual la cofetărie nu aveam. Ne-am plimbat în jurul lacului de la intrarea în oraş şi am trăncănit despre lucruri banale. Încercam să par interesant, dar nu făceam altceva decât să pic în ridicol, pentru că ea nu comenta mai nimic, în schimb dădea de înţeles că era sedusă de inepţiile pe care le debitam. După cum mă privea, îmi dădeam însă seama că în mod cert era cu gândurile în altă parte. Şi-apoi, nici nu-mi mai părea atât de interesantă ca în timpul acelui dans popular.

34

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

Categoric, privită de aproape nu era o frumuseţe. Era mai micuţă decât părea pe scenă şi avea cu siguranţă tendinţe de îngrăşare, lucru care bineînţeles că nu ar fi avantajat-o deloc, în cazul în care nu ar fi încercat să urmeze o dietă ori să se abţină de la mâncat. Ochii căprui erau uşor şaşii şi se vedea prin lentilele ochelarilor cum îi micşora atunci când privea mai spre depărtare. Părul era la fel de frumos despletit pe umeri, şi emana un aer de curăţenie şi un curios miros de parfum ce era o combinaţie cum nu mai întâlnisem până atunci: caramel amestecat cu ambră. Mergea cu mâinile în buzunarele jachetei de fâş şi-şi arunca în faţă vârful cizmuliţelor de parcă lovea cine ştie ce obiecte pe care le vedea numai ea. Ai fi zis că e un gest de melancolie, dar nu, şuturile alea nu însemnau decât respingerea tuturor vorbelor mele (e drept că aveam să-mi dau seama de acest lucru mult mai târziu). La un moment dat am vrut să-mi aprind un Amiral, am scos ţigara din pachetul cartonat, dar am pus-o înapoi când i-am văzut privirea mustrătoare. Toamnă târzie fiind, s-a întunecat repede, aşa că s-a grăbit să ajungă la rată, pentru că era dintr-o comună din apropierea oraşului. Am condus-o până la autogară, şi ne-am dat mâna. - O să ne mai vedem? am întrebat-o fără convingere. - Cred că da, mi-a răspuns. Şcoala e destul de mare. Frumoasă ironie pentru despărţire. Mă taxase pentru tot.

intimidă complet: - Eu am fost pe unde am fost, şi am plecat, but you? Tu ce-ai făcut? Ai? Ce-ai făcut, măi, derbedeu drag? Te-ai împotmolit în şcoala aia? Tell me! - Hai să stăm de vorbă mai pe îndelete. Ai timp? Avea, şi încă prea mult. Venise în Bucureşti (nu mi-a zis de unde) şi aştepta un alt tren (tot aşa, nu mi-a zis de unde urma să vină) cu care trebuia să sosească o prietenă cu care-şi dăduse întâlnire la Gara de Nord, urmând să plece împreună nu ştiu unde. Nu mă interesau deloc aceste lucruri. Amănunte. Avea la dispoziţie vreo trei ore, şi uite ce noroc că ne întâlnisem! Nu era doar bucuria revederii după atâta amar de vreme, ci parcă şi altceva. Plus că acum avea curajul ca alături de mine să dea o raită prin jur, ca să se convingă dacă toate chestiile alea de care auzise, cu copiii străzii din preajma Gării sunt adevărate sau nu. Voise să-i vadă cu ochii ei pe acei nefericiţi fără vârstă care inspiră vaporii ăia nenorociţi dintr-o pungă de hârtie sau de plastic, intrând pentru minute bune într-o lume mult mai bună, chiar dacă a unor umbre ce până la urmă sfârşesc prin a se risipi. - Vrei să spui că nu ai mai fost pe aici de aşa multă vreme? am întrebat-o. Nu mi-a răspuns. M-a prins de mână şi am ieşit din gară strecurându-ne pe lângă tipi dubioşi care ne priveau cu subînţeles, mai-mai să ne propună o cameră. - Aici nu era magazinul Sora? m-a întrebat. - Era… - Dar aici?... Dar acolo?...

Florentina mă eliberă din braţe şi mă privi în ochi cu o insistenţă care mă Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

35


Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

I-am spus că toate acele magazine de care întreba nu mai existau de multă vreme. Fuseseră date de nişte şmecheri altor şmecheri. Apăruseră în schimb o sumedenie de buticuri cu marfă îndoielnică şi patroni puşi pe jupuit orice cumpărător. Am privit-o cu atenţie: dar de ce întreba? Nu ştia că aşa se întâmplase peste tot? Din păcate, sau poate din fericire, Florentina nu a reuşit să vadă nici un aurolac, pentru că nici măcar unul nu a ridicat capacul de la canalizare ca să-şi scoată capul la soarele rece. Ne-am oprit la o terasă de fiţe, şi nea abordat imediat un tip căruia i-ar fi stat mai bine pe un şantier de construcţii şi care ne-a vârât sub nas, fără să ne întrebe nimic, câte un „meniu”. Am făcut ochii mari când am văzut cât costă o cafea, dar am comandat totuşi două. După prima sorbitură mi-am dat seama că nu diferea cu nimic de una de la un automat. Florentina mi-a spus că era avocată! Nu mai profesa în învăţământ de ani buni, mai bine de cincisprezece ani. Deşi nu i-a trebuit prea mult ca să-şi dea seama că după ’89 şcoala începe să se ducă uşor, uşor, la vale (de, mai isteaţă ca mine, s-a prins mai repede), a mai rămas câţiva ani în satul acela de care cred că nu auziseră nici chiar mulţi moldoveni, ales la repartiţie parcă în duşmănie, ca o autopedeapsă. Nu-i venea să creadă cum de, chiar şi într-un loc atât de izolat de restul ţării pătrundeau - ca o apă îndărătnică, ce nu-şi găseşte alt curs -, lipsa de interes pentru învăţătură, apatia faţă de sfaturile ascultate până atunci cu un respect aproape religios, grosolănia şi violenţa. Şi a continuat tot aşa…

Ceea ce-mi spunea Florentina erau pentru mine lucruri vechi, arhicunoscute, platitudini. Din acest motiv nu mă interesau absolut deloc, şi aveam impresia că se pierdea în asemenea lucruri pentru a amâna să-mi dea amănunte despre meseria pe care îmi spusese că o avea acum, şi despre situaţia ei matrimonială. Şi despre orice altceva ce ar fi fost cu siguranţă mult mai interesant. Fuma mult. Nu-i ştiam viciul acesta. Suda pur şi simplu ţigările. Nu am îndrăznit să o întreb de când se luase de fumat. În schimb mi-am amintit instantaneu de o colegă de facultate care, de la simple fandoseli şi câte un fum tras de formă, ca să nu ne strice atmosfera atunci când mergeam la câte o bere, a ajuns să fumeze aproape două pachete de ţigări pe zi, dintre cele mai ieftine şi mai puturoase care se găseau pe atunci, adică Mărăşeşti şi Naţionale. Când fuma Carpaţi fără filtru însemna că era în bani. Problema e că pe lângă fumat, colega aceea care, în primii doi ani, era printre cei mai buni studenţi din an, a ajuns să şi bea. Dracu ştie cum s-a luat, dar într-o zi, la un chef tras la o tavernă de pe Plevnei (aterizasem acolo după ce fusesem la o întâlnire anostă cu un tip de la nu ştiu ce ambasadă la Grigore Preoteasa) ne-a băgat pe toţi sub masă. A amestecat tot felul de licori, băieţii se chercheliseră deja, în schimb ea parcă ar fi băut până atunci numai limonadă. Exact ca în basmul acela cu „beau eu şi se îmbată calul meu.” Apoi era văzută tot mai des în câte un bar, bând de una singură. Treptat nu a mai avut bani şi a început să se prostitueze. Spre sfârşitul anului

36

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

trei a abandonat facultatea. Am întâlnito după câţiva ani în Gara de Nord, agăţând bărbaţi. M-am uitat la ea încercând s-o fac să-şi reamintească de mine, dar era cât pe ce să mă trateze ca pe un posibil client. Era pierdută.

să se apropie de ea. În timpul facultăţii am fost în aceeaşi grupă, dar şi de data aceasta, ca un făcut, sau ca un blestem neştiut, nici un alt coleg nu a îndrăznit să se apropie de ea, toţi fiind parcă descurajaţi de strălucirea pe care o emana. Chiar şi câtorva asistenţi li se scurgeau ochii după ea, dar nici aceştia nu aveau curaj să-i facă vreun avans. Deşi conştientă de frumuseţea sa, nu făcea caz de asta, nu încerca să le eclipseze pe celelalte fete, şi îşi purta acest dar minunat şi atât de râvnit de orice femeie, cu modestie, ca pe ceva pentru care nu avea nici un merit, uneori aproape ca pe o povară. La un chef organizat de un coleg care stătea la o casă boierească pe Dr. Lister (am fost la el pentru prima şi ultima dată, pentru că apoi tipul şi-a redus numărul de invitaţi la tipi de prin împrejurimile acelea burgheze) am sărutat-o şi chiar am ajuns să-i spun că aş vrea să mă însor cu ea. Toată îndrăzneala mi-a fost stimulată şi acum tot de nişte alcool consumat ceva peste măsură (de data asta nişte whisky cu care făceam cunoştinţă pentru prima dată şi cu care colegul ăla de bani gata voia să ne umilească pe ăştia care veneam din provincia proletară, scoţând la iveală sticlele una după alta). Am ieşit cu ea pe terasa cât un teren de tenis şi m-am aruncat asupra ei ca un vultur flămând ce nu mai aştepta ca prada muribundă să-şi dea sfârşitul. Am smotocit-o de nu mai putea respira, iar ea s-a lăsat ameţită de tot acest vârtej erotic, mergând până acolo încât la un moment dat mi-a cuprins în mână penisul care de cât de tare se întărise ajunsese să mă doară

Cum am zis, cu Florentina mă ştiam din timpul liceului, iar după acea întâlnire ratată ne-am mai întâlnit de câteva ori, ultima oară la un ceai organizat într-o magazie frumos aranjată a unui tip cu doi ani mai mare ca noi. Atunci m-am ameţit din nişte lichior de vanilie şi am invitat-o la dans. Am dansat pe melodia cântată de Jane Birkin şi Serge Gainsbourg şi la un moment dat, profitând de semiîntuneric, i-am dat ochelarii la o parte şi am sărutat-o pe ochi. Nu a zis nimic. Nu s-a împotrivit, dar nici nu a dat de înţeles că îi făcuse plăcere. După ce s-a terminat cântecul am ieşit din încăperea aia plină de fum de ţigară şi am plecat acasă. În zilele următoare am evitat să o mai întâlnesc şi nu am mai făcut nici un demers pentru a continua cu prietenia pe care mi-o dorisem atât de mult. Am simţit amândoi o stânjeneală care ne-a împiedicat pur şi simplu să ne mai vedem. Ne întâlneam, ne salutam tăcut, dând din cap, bună, bună, când ne nimeream în acelaşi grup schimbam chiar şi câteva cuvinte neutre, dar atât. A fost o despărţire tacită. Eu am avut mai multe prietene, dar de ea nu am auzit să fie implicată în vreo relaţie, fie ea şi cât de scurtă. Şi doar se făcea pe zi ce trecea tot mai frumoasă. Se înălţa şi se făcea frumoasă. Şi parcă din aceste motive, nici un băiat nu mai avea curaj Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

37


Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

cumplit, şi l-a frecat până când am ejaculat, eliberator. Cuprins de o frenezie fără margini am încercat să-mi strecor mâna sub fustă şi să o masturbez, la rându-mi, dacă tot începusem acest simulacru de act sexual. Nu m-a lăsat, însă, am insistat de câteva ori, m-a lovit peste palmă şi m-am resemnat, continuând să-i sug şi să-i răsucesc în gură limba, de parcă aş fi vrut să i-o modelez aşa cum face un olar cu o bucată de lut, şi pe care aş fi fost în stare să i-o înghit. Iar ea proceda identic. Începând de a doua zi, după ce mi-am revenit, am păţit exact ca în timpul şcolii. Câteva zile nu am putut să mai dau ochii cu ea, mă simţeam cea mai josnică fiinţă din lume şi mă întrebam dacă era cazul să îi cer iertare pentru tot ce se întâmplase pe terasa aceea. Încet, încet, însă, am scăpat de jenă, am început să vorbim de una, alta, şi în câteva rânduri am stat chiar mai mult timp la o cafea. Nu am adus însă niciodată vorba despre nebunia pe care o trăisem în acea frumoasă noapte de toamnă şi nici despre vremea liceului. Odată m-a surprins cu o întrebare la care nu m-aş fi gândit niciodată, şi anume cum aş fi vrut să mă numesc dacă ar fi fost posibil să-mi aleg numele. Am privit-o cu atenţie. Vorbea serios. - Nu mi-am pus problema. - Ei, ştiu că nu ţi-ai pus problema. Eu te-am întrebat doar cum ţi-ar fi plăcut să te cheme. So? Şi fiindcă nu eram în stare să scot o vorbă, mi-a zis cum i-ar fi plăcut ei să se numească, fără a mai aştepta s-o întreb eu: - Pe mine, mi-ar fi plăcut să mă cheme Maria. - De ce?

- Why not? It’s a very nice name. De atunci, când eram doar noi doi, o întrebam în mod invariabil: - Ce mai faci, fată-care-ai-fi-vrut-să-techeme-Maria? Îi plăcea să o întreb aşa, şi de fiecare dată zâmbea şi mă lovea uşor peste umăr. Am rămas prieteni buni şi atât. Niciodată nu m-am mai gândit la ea ca la o posibilă soţie, şi cel mai mare semn de întrebare pentru mine era cum de nu reuşea să se lipească nimeni de ea, deşi părea a fi disponibilă pentru o iubire trainică. Frumuseţea are şi ea, uneori, neajunsurile sale.

38

- Tu nu mai fumezi? mă întrebă la un moment dat Florentina, văzând că o priveam cum aprindea ţigară de la ţigară. - Nu. M-am lăsat de câţiva ani buni. Dar tu de ce fumezi în ritmul ăsta? A râs, dezvelindu-şi dinţii care începuseră să capete o nuanţă de maroniu la rădăcină. Cu siguranţă că îi plăcuse cuvântul „ritm”. Drept răspuns îşi aprinse o altă ţigară. - Because îmi place pur şi simplu. O mai ţii minte pe colega aia a noastră? Făcea referire la cea despre care tocmai îmi amintisem mai devreme. Mam mirat. Parcă îmi ghicise gândurile. - Yes. A zâmbit: - Sper să nu ajung ca ea. Mă refer la băut. Şi la restul… You know… Să nu-mi spui că nu ştii. - Ba ştiu. - Am înţeles că s-a culcat cu toţi colegii noştri pentru te miri ce. Pe mai nimic. - Şi ăia au fost colegi? am întrebat-o cu o uşoară tentă moralizatoare. A lăsat ţigara în scrumieră şi m-a Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

privit cu atenţie: - Hai că mi-ai zis-o! Am întins mâna peste măsuţa la care eram aşezaţi şi mi-am aşezat palma peste a ei. Era stânga, şi m-am uitat să văd dacă zăresc vreo urmă de verighetă. Nici pomeneală. Pe degetul mijlociu avea acelaşi inel de aur cu o mică pietricică de diamant, pe care i-l ştiam din vremea liceului. Îmi spusese odată că era o moştenire de familie pe care va trebui să o transmită mai departe. Avea unghiile tăiate cu multă atenţie, rotund, şi date cu o ojă transparentă. - Tu nu te-ai?... am întrebat-o, făcând referire la căsătorie, privind cu subînţeles inelarul ei. - What about you? mi-a răspuns. - Păi, eu… Ar fi fost complicat şi ar fi trebuit mai mult timp pentru a-i explica prin ce trecusem. - Me too… „Ce-ar fi dacă?...” mi-a trecut prin minte o frântură de idee. Mă privea zâmbind amar, a tristeţe pe care ştia că nu şi-o putea ascunde faţă de mine. Fusesem prieteni câteva zile în timpul liceului, apoi pe vremea facultăţii ne aflasem la un moment dat atât de aproape de consumarea unui act erotic autentic, pe care doar împrejurarea în care ne aflasem ne oprise să-l ducem la capăt. Dacă după petrecerea aceea din cartierul bogătanilor, în loc să mă ascund de ea, aş fi insistat să stabilim o relaţie, cu siguranţă că vieţile amândurora s-ar fi schimbat radical. Oricum, nu ne-am mai fi aflat astăzi aici, la terasa asta, faţă în faţă, doar ca doi prieteni, cu câte o cafea proastă şi scumpă în faţă, încercând să mai aflăm

câte ceva despre ce s-a mai întâmplat cu noi în lungul timp în care nu ne mai văzusem, dar neavând la dispoziţie decât câteva ore. Se întâmplase însă ce se întâmplase, mă purtasem cum mă purtasem, apoi nu am mai putut să mă gândesc la ea decât ca la o prietenă bună şi atât. Şi să mă port în consecinţă. O prietenă! Ce prostie! Probabil că trecusem pe lângă marea alegere a vieţii mele. I-am mângâiat palma ca un îndrăgostit întârziat, sperând la o reacţie de răspuns. Nu a zis nimic, dar m-a privit de parcă voia să mă întrebe dacă eram sigur că voiam să fac acel lucru. Da, voiam, i-am răspuns în gând la întrebarea nepusă. Voiam, chiar dacă trecuse atâta timp peste noi. Şi nu doar peste noi. Nu mai fumase de câteva minute. - De ce nu?... am început iar o întrebare nedusă până la capăt. - O… My dear friend… Eu nu pot avea copii… Da, putea fi un motiv. Chiar serios. Ştiam, auzisem şi citisem de cazuri în care după ce viitorul cuplu află de la început că soţia nu poate face copii, căsătoria nu mai avusese loc. Iar adopţia unui copil e totuşi o loterie la care nu prea riscă mulţi să joace. - Înţeleg… am zis. - No, you don’t!... Aş fi vrut să-i spun că nu era adevărat, că o înţelegeam, iar ea putea fi sigură de asta, şi aş fi adus ca argument faptul că ştia bine de câtă capacitate empatică dispuneam. Însă acest lucru nu mai avea sens, oricum nu se mai putea schimba nimic, iar din privirea ei am înţeles că trebuia să-mi

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

39


Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

iau gândul de la ceea ce-mi trecuse pentru o secundă prin minte. După ce şi-a mai aprins o ţigară, am continuat să îi mângâi palma, fără să pot scoate un cuvânt. La rândul ei, tăcea, şi nu-i puteam citi pe faţă vreo urmă de sentiment pe care-l trăia în acele clipe. Doar tristeţea reţinută, pe care o afişase mai devreme. O simţeam puţin tensionată, respiraţia i se accelerase întrucâtva, gesturile cu care ducea ţigara la gură parcă i se precipitaseră, iar palma îi tremura abia perceptibil. M-am întrebat ce-ar zice dacă în timpul care mai rămăsese am fi mers la un hotel din apropierea Gării, dar am sfârşit prin a mă ruşina de propriul gând, deşi muream de curiozitate să ştiu cum ar fi reacţionat. Bine, până la urmă, indiferent de răspunsul ei aş fi dat-o pe glumă, deşi, sincer vorbind, nu mi-ar fi displăcut să fac dragoste cu ea. - Vrei? m-am auzit vorbind. - What? Abia când mi-a răspuns mi-am dat seama că dădusem până la urmă frâu liber dorinţei mele. - Poftim? am întrebat, la rândul meu. - Ai zis dacă vreau. Ce să vreau? Ochii îi sclipeau într-un fel anume, aşa cum doar la îndrăgostiţi se poate vedea. Dumnezeule, îmi citise gândurile şi mai mult ca sigur că va fi de acord, mi-am zis, neştiind cum să duc discuţia mai departe şi cum să fac propunerea pe care o intuise atât de bine. - Voiam să zic… dacă vrei să ne mai vedem… Ţinem legătura… - Sigur că da! răspunse imediat, apoi îşi desprinse brusc palma din mâna mea şi se ridică în picioare. Aici! se adresă cuiva pe care nu-l vedeam. Over here!

De măsuţa noastră se apropie o femeie mărunţică, îmbrăcată sportiv, cu un rucsac mic atârnându-i aproape studiat pe un umăr. Florentina se uită contrariată la ceasul de la mână. - Am avut o legătură mai bună şi am ajuns mai devreme. Am omis să te anunţ, zise aceasta în timp ce se îndrepta spre noi. M-am ridicat şi eu în picioare. Prietena Florentinei se apropie de aceasta şi o sărută cu pasiune pe gură. Am simţit că mă ia ameţeala şi că pic grămadă. Dar, astfel de excentricităţi se mai întâlneau, totuşi. - Bună, Florinel! - Un prieten al meu, m-a prezentat Florentina. - Încântată! mi-a întins tipa o mână dezinteresată, apoi i s-a adresat Florentinei, mi s-a părut, pe un ton uşor autoritar : Mergem, dragule? Mie nu mi-a mai acordat nici o atenţie. Florentina a scos o carte de vizită din poşeta pe care nici nu i-o văzusem până atunci, şi mi-a întins-o. Nu am luat-o, iar ea a aşezat-o pe măsuţă. - Îmi pare rău, honey! Sincer, îmi pare foarte rău… M-am lăsat să cad pe scaun. Toată terasa a început să se învârtească şi am simţit nevoia să beau ceva foarte tare şi foarte repede. Au plecat fără să mă salute. Piticania a cuprins-o de mijloc apoi s-a ridicat din mers pe vârfuri şi a sărutat-o pe obraz. Florentina s-a întors spre mine, iar pe buze am reuşit să citesc ce-mi spunea doar mimând: I’m so sorry, darling… I’m so sorry… I love you!...

40

12.10.2013 - 28.12.2014 Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


cartea zilelor noastre

Adrian SIMEANU Cartea, biblioteca, lectura Un triunghi vital. Pentru omenire şi-a ei propăşire, soartă, dăinuire. Doar el izbutind a ne scoate din „subcultura instinctelor”. Este mesaju’ realist, din „Templul viselor” desprins. Adică dintrun op* intitulat aşa. Scris de-un specialist, încă idealist. Argeşeanul Octavian Mihail Sachelarie. Şef cotidian într-un loc ca ăsta urban, piteştean. La îndemâna oricui e dornic şi apt a găsi taine mii. Păstrate-n foi nenumărate aci rânduite util şi viabil...

Adrian SIMEANU

Da, biblioteca-i un templu de vis. Cartea este zeul, iară cititu’, fundamental. Mihai, pentru tripletă pledând apăsat. Tot de o tripletă la fix ajutat. Potrivită cert. Bradbury, Eliade şi Manguel. Vajnici componenţi, aleşi pe sprânceană. Mintoşi copios, creativi, la fel. Pozitivi în gând şi vizionari. Exemplari în text, fascinanţi nespus. Citându-i bogat, adecvat, inspirat, Tavi m-a făcut să aflu mai mult. Şi să înţeleg că lucrarea sa are, evident, un ţel pertinent. Pentru slova scrisă militând decent. Spunândune clar şi întemeiat să cetim mereu şi neapărat. Că dacă n-ai carte, sigur nu ai parte. De umanitate şi serenitate, de cultură, spiritualitate, perenitate. Deci, haideţi în templu, buluc. Zeului să nenchinăm, să visăm şi să-nvăţăm. Sufletu’ să-l bucurăm şi mintea s-o luminăm… __________ *Octavian Mihail Sachelarie, Templul viselor, Ed. Tracus Arte, 2015

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

41


poesia italo-romena

Luca CIPOLLA Stupore Si ritrasse per un istante e si vide trafitto da un raggio ad altezza di stomaco, del timido poeta non restava nulla, un muni lo invitò ad osservare e a capire e per rispetto, a tacere. Si levò le scarpe e il tappeto già aveva speso la sua forma: sotto di lui tutto parve illusione, le ore si disgregavano e diventavano sabbia, quanti granelli o similgocce, tutto era sparso nell’etere, una clessidra rotta, tutto era gioco, già, una prova, gli attori si tolsero i costumi di scena e lo spettacolo alla sua naturale conclusione comunque da festeggiare, né vincitori né vinti soltanto..

Stupoare

Luca CIPOLLA

şi covorul consumase deja forma lui: sub el totul păru o iluzie, orele se dezagregau şi deveneau nisip, cât de mulţi grăunţi sau cvasi-picături, totul se răspândise în eter, o clepsidră spartă, totul era joc, tocmai, o probă, actorii îşi scoaseră costumele de scenă şi spectacolul concluziei lui naturale oricum de sărbătorit, nici învingători nici învinşi doar..

L’ultima profezia (a Peter Deunov) Non cadrà un capello dalla testa del giusto, la schiena del gatto rivolta a oriente, fragole al desco dell’ultima profezia stravolta dal nonsense, una scheggia di vetro ora diamante che saprà recare effetto farfalla il vento a favore, setoso di sabbia.

Ultima profeţie (lui Peter Deunov) Se retrase pentru un moment şi se văzu străpuns de o rază la înălţimea stomacului, nimic nu mai rămânea din poetul timid, un muni l-invită să observe şi să înţeleagă şi din respect, să tacă. Se descălţă 42

Nici un fir de păr nu va cădea din capul neprihăniţilor, spatele pisicii îndreptat spre orient, căpşuni la masa ale ultimei profeţii răsturnate de nonsens, Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Luca CIPOLLA

o schijă de sticlă diamant acum ce va şti aduce efectul fluture vântul favorabil, mătăsos de nisip.

Terzo occhio E dal cancello entrava polvere di gesso, nuvole di luce all’ingresso, pigne abbandonate sulla credenza e da quest’ingombro ricavo silenzio e tutto pare adesso libero dalla quarta dimensione.. fogli di quaderno a righe volan dalla finestra sopra un rigido platano; soglie erbose riportano al calore d’una mano che s’allontana e notte si scolora dipinta dalla rosa divina che accompagna all’uscita dell’ultima illusione.

Al treilea ochi Şi din gard intra pulbere de ghips, nori de lumină la intrare, conuri de brad părăsite pe bufet şi de sarcina aceasta obţin linişte şi totul arată acum lipsit de dimensiunea a patra.. Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Luca CIPOLLA

foi de caiet cu linii zboară prin fereastră peste un platan rigid; praguri ierboase readuc la căldura unei mâini ce se îndepărtează şi noaptea se decolorează pictată de trandafirul divin care însoţeşte la ieşirea ultimei iluzii.

Blu Palpitano i minuti nel pomeriggio essudato, fiori di cicoria coloran l’aria e secca nella gola l’ultima goccia di vişinată. Agata blu il cielo che dalla stanza s’apre e spiega il ruolo che una vita ci diparte.

Albastru Palpitează minutele în după-amiaza asudată, flori de cicoare colorează aerul şi se usucă în gât ultima picătură de vişinată. Agat albastru cerul care din odaie se deschide şi explică rolul care o viaţă ne desparte.

43


tălmăciri

Leonard COHEN Hei, nu putem spune adio Te-am iubit dimineaţa, sărutările noastre adânci şi calde, părul tău pe pernă precum o somnoroasă furtună aurie, da, mulţi au iubit înaintea noastră, ştiu că nu suntem primii, în oraş şi în pădure ei au zâmbit ca mine şi ca tine, dar acum este vorba de distanţe şi amândoi trebuie să încercăm, ochii tăi sunt blânzi, cu durere, Hei, nu ne putem spune adio. Nu caut pe altcineva în timp ce cutreier, hai cu mine până la colţ, paşii noştri vor rima întotdeauna tu ştii că dragostea mea merge cu tine aşa cum dragostea ta stă cu mine, este doar felul în care se schimbă, ca linia ţărmului şi marea, dar să nu vorbim despre dragoste sau despre lanţuri sau despre lucruri pe care nu le putem dezlega, ochii tăi sunt blânzi, cu durere, Hei, nu ne putem spune adio. Te-am iubit dimineaţa, sărutările noastre adânci şi calde, părul tău pe pernă precum o somnoroasă furtună aurie, 44

Leonard COHEN

da, mulţi au iubit înaintea noastră, ştiu că nu suntem primii, în oraş şi în pădure ei au zâmbit ca mine şi ca tine, dar să nu vorbim despre dragoste sau despre lanţuri sau despre lucruri pe care nu le putem dezlega, ochii tăi sunt blânzi, cu durere, Hei, nu ne putem spune adio.

Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans către frumuseţea ta cu o vioară arzând Prinde-mă în dans printre spaime până când m-adun în siguranţă înlăuntru Ridică-mă ca o ramură de măslin şi fii porumbelul meu ce se-ntoarce acasă Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii O, lasă-mă să-ţi văd frumuseţea când martorii au dispărut Lasă-mă să te simt mişcându-te aşa cum fac cei din Babilon Arată-mi încet lucruri ale căror limite numai eu le cunosc Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans acum către nunta noastră, prinde-mă în dans fără încetare Prinde-mă în dans foarte tandru şi Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Leonard COHEN

îndelung Amândoi suntem sub dragostea noastră, amândoi suntem mai presus. Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans către copiii care cer să se nască Prinde-mă în dans printre perdelele pe care sărutările noastre le-au uzat Înalţă un cort ca adăpost acum, chiar dacă fiecare fir este rupt Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans spre frumuseţea ta cu o vioară arzând Prinde-mă în dans printre spaime până când mă adun în siguranţă înlăuntru Atinge-mă cu mâna ta goală sau atinge-mă cu mănuşa ta Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii Prinde-mă în dans pân’ la finalul iubirii

În viaţa-mi secretă Te-am văzut azi dimineaţă, Mergeai atât de repede. Se pare că nu pot pierde încleştarea De trecut. Şi mi-e atât de dor de tine Nu e nimeni la orizont. Şi încă facem dragoste În viaţa-mi secretă. Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Leonard COHEN

Zâmbesc când sunt furios. Înşel şi mint. Fac ce trebuie să fac Pentru a depăşi momentul. Dar ştiu ce e greşit Şi ştiu ce e corect Şi aş muri pentru adevăr În viaţa-mi secretă. Rezistă, rezistă fratele meu, Sora mea, ţine-te tare. Mi-am primit în sfârşit ordinele. Voi mărşălui în zori, Voi mărşălui noaptea, Trecând dincolo de graniţele Vieţii mele secrete. M-am uitat prin ziar. Te face să-ţi doreşti să plângi. Nimănui nu îi pasă dacă oamenii Trăiesc sau mor. Iar vânzătorul vrea ca tu să te întrebi Dacă situaţia e neagră sau albă. Slavă Domnului că nu-i aşa simplu În viaţa-mi secretă. Îmi muşc buza. Cumpăr ce mi se spune: De la cel mai recent hit, Până la înţelepciunea bătrânului. Dar sunt mereu singur. Şi inima mi-este ca gheaţa. Şi e-nghesuială şi frig În viaţa-mi secretă.

Traducere: Liliana ENE 45


Robert TOMA

poezie

Robert TOMA SEMNE În ţinutul celor care numără suflete Nu e timp de pierdut Sub soarele rânced se adună provizii Florile se înnegresc în drumul spre casă Mă zgârie lacom nevăzutele cioturi Se spun rugăciuni şi se dau sângeroase porunci După ospăţul de nuntă prin găvanele ochilor Şuieră vântul Am rămas cu păianjenii mei Cu lutul bătătorit al renunţărilor mele Cu statuile mele cioplite într-o linişte aspră De gânduri Îmi e frig de-ntâmplări din vechime Şi prin preajmă respiră Cei ce vor fi. * Un semn tot aştept Sub un cer Din care cântecul piere Electrice flori Am cules Spre mine alerg uneori Departe se sting Neştiute Neprihănitele sfere. * Aş vrea să-ţi grăiesc Mai presus de sclipiri trecătoare 46

Şi tot ce-i numit Te goleşte de zbor şi mirare.

DEZBIN Mi-e dor de poveşti, de-altă zare mi-e dor, Suave minciuni îşi anunţă prigoana, Şi gândul arzând-un tăcut meteor, Zadarnic prin spaţii îşi caută hrana. Din razele-nvinse tot muşcă hiene, Şi nici nu mai ştii încotro să te-ndrepţi. Din urmă te-ajung, prin hăţişuri viclene, Sonorele glasuri de falşi înţelepţi. Rămâi cu veninul atâtor izbânzi, Străinele cercuri vibrează murdar. În propria ta umbră de lume te-ascunzi, Din urnă scoţi iarăşi un număr impar.

ÎN LIPSA TA În lipsa ta Mi-aş pierde conturul S-ar deschide larg falsele uşi Ideile primejdios ar sclipi Ca nişte ţurţuri În lipsa ta aş striga Şi nimeni nu m-ar auzi Paşii mei ar fi număraţi De puterile oarbe Presimţite mereu În lipsa ta Ar necheza pe-aproape Caii de fum Ai trecutului meu. Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Robert TOMA

ZMEUL Zmeul îşi mişcă solzii Ca nişte plăci aprinse, De oţel. Din coadă plesnea îndelung. Era altul şi totuşi la fel. Florile se prăpădiseră, De zgură pătate. Surprinsele păsări Amuţiseră, toate. De atâta fum şi pucioasă, Eu nu mai găseam drumul Spre casă. Apa-ntre maluri fierbea Şi pe cer niciun licăr De stea.

CLIPA PIERDUTĂ Mă striga în spirală, Cineva telegarii-şi mâna. Părea că se zbate, amăgita fiinţă Îmi fusese aproape, cândva. Ce străin vizitiu mi te duce şi unde Întrebam în văzduh Răsucindu-se, biciul de jar m-asurzea. Eşti frumoasă zadarnic, dacă bezna teascunde Şi te soarbe o linişte grea.

DEZLEGARE Lăsam în urmă fumul greu Al cântecului pentru zeu Şi roade care par gustoase Şi spinii-ascunşi într-o mătase, Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Robert TOMA

Suave cărnuri sfârâind Şi galeriile cu jind Săpate zilnic, şi semeţe, Şerpuitoare precupeţe Şi vămi şi bâlciuri cu ispite Şi bucuriile cernite. Lăsam veştminte şi păreri. Eu-cel de azi, eu-cel de ieri.

VĂLURI Oricât ai pricepe, ceva s-a pierdut Cuvintele-n frigul de-afară Se-nghesuie sprinten, bolnave de lut. Iubirea-i o umbră fugară. Vrei chipul, şi chipuri se schimbă mereu. Vrei miezul, şi zvonuri te-mbie. Iar lacoma fiară, ucisă cu greu, Rămâne aceeaşi. E vie.

NODURI Poţi fugi oricât te va ajunge din urmă sunetul de risipă şi vrajbă vorba îndelung respirata niciodată rostită învinuirea celui ce s-a vindecat prin tristeţile tale trecutul îngrămădit sub lespezi sâmburele fricii sfărâmat între file de carte pulberea ultimei strângeri de mână părerea de rău că semnele de-atâta rugina nu mai sunt înţelese. 47


memento

Adrian SIMEANU Afrimescu Boala şi moartea nu-şi cer voie când vin. E adevăr implacabil, aplicabil trist şi lui Afrimescu. Ştefan Dumitru, coleg argeşean la slove în ziar. Vajnic publicist, scormonind mereu printre ăi politici, corupţi şi inculţi. Poet cu fior din ăla profund.

Adrian SIMEANU

Străduind în vers să dea de gândit. Cartea-i cea din urmă mărturie stă. Cred că-i fuse chiar „cântecu’ de lebădă”. Păcat că haiku-urile cititempreună cândva nu i-au ajuns în volum. Deşi sunt alese, fine strălucit. Mult şi-ar fi dorit, n-a mai izbutit. Căci s-a dus cam iute de prin lumea asta. Să înveţe liniştea, după cum scria anticipativ. Şi, poate, alte poeme să işte doar pentru el, neştiut. La mijloc de mai, de doi ani încoa’, mă rog pentru sufletu’ său la Ceruri suit. Dumnezeu să te aibă în pază, Ştefane...

La vernisajul expoziţiei de grafică şi ceramică Mirona MARA

48

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


istorii locale

Alin CIUPALĂ Din nostalgiile unui vechi câmpinean În urmă cu trei sferturi de veac, oraşul nostru trecea prin două mari catastrofe: cutremurul din 10 noiembrie 1940 (ora 3.50 dimineaţa) şi bombardamentele din 1943 - 1944 ale aviaţiei engleze şi americane. Fiind aşezată pe o falie seismică care propagă unda generată de mişcările telurice din Vrancea, Câmpina este grav afectată de cutremure (au avut ocazia câmpinenii de acum să constate acest fapt în 1977). Cu centrul în care majoritatea clădirilor îşi pierduseră etajele şi cu alte zone, mai ales cele din jurul Rafinăriei, care fuseseră ţinta atacurilor aeriene, distruse de incendiile provocate de bombardamente, în anii ‘50 Câmpina mai păstra încă ceva din farmecul fostului oraş înfloritor. Intrarea în oraş se făcea pe podul de la Băneşti (lucrare veche, din timpul domnitorului Cuza, care va fi demolat în curând) şi, după ce urcai nişte serpetine abrupte, intrai în cartierul Slobozia, un sat pe atunci, care împreună cu Bobolia şi Lunca Vrăjitoarei ţineau de comuna Poiana. Ca suprafaţă, oraşul nu avea o mare întindere. Şoseaua naţională (actualul DN1) trecea prin centru şi era marcată de borne kilometrice. Prima se afla lângă actuala seră din Slobozia, următoarea era lângă cazarma în care era atunci un batalion de ciclişti (în prezent unitatea de jandarmi care nu mai Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Alin CIUPALĂ

funcţionează), a treia o găseam lângă actuala clădire a telefoanelor. Urma încă una lângă actualul complex Fibec şi ultima, pe Câmpiniţa, în apropiere de captarea de apă. Toate erau pe partea dreaptă a străzii principale, actualul Bulevard Carol. Pe distanţă de patru kilometri, dacă făceai o plimbare uşoară, travsersai oraşul în mai puţin de o oră. Cartierul Câmpiniţa, unde ne-am oprit, are o istorie foarte interesantă. Doctorul Zank-Chiriacopol, într-o monografie a cartierului în care şi-a petrecut tinereţea (s-a stabilit în Germania mai târziu), face o istorie şi o descriere a locurilor vechi. Satul Curiacul era străbătut de un pârâu cu debit mare, care trecea printr-o râpă adâncă şi se vărsa în lacul care purta numele satului. Pe acest pârâu, spune doctorul, în copilăria lui existau şi două mori de apă. Din acest pârâu mai există o rămăşiţă care curge astăzi pe lângă vila în care locuia familia Dodo Bunescu, singura casă din oraş care este încadrată de un parc cu arbori seculari. Dacă ar fi să ne plimbăm prin cartier, ar trebui să ne oprim puţin la acea clădire modestă din piatră, care are în subteran bazinul din care se aproviziona cu apă oraşul de atunci. Apa venea dintrun izvor de la Breaza – „Sunătoarea” şi din care, decenii la rând, câmpinenii au băut o apă fără clor, o apă foarte bună, de izvor de munte. Câmpiniţa mai avea şi alte lucruri deosebite, cum ar fi aerul care, de aici până la Breaza, era apreciat drept cel mai bun din Europa, după Nisa, prin ionizare, dar şi livezile din cartier şi din împrejurimi, cu cea mai bogată floră din România. Şi, de ce să nu ne lăudăm, trebuie să amintim că în zona noastră, de 49


Alin CIUPALĂ

Alin CIUPALĂ

la Câmpina până la Sinaia, se vorbeşte şi cea mai curată limbă românească, fără accente şi regionalisme. Lângă bazinul de apă, pe aceeaşi parte, se afla casa părinţilor cunoscutului actor Eusebiu Ştefănescu. Acesta a rămas legat cu multe amintiri de oraşul nostru, unde în tinereţe, apropiat fiind de familia surorilor Crăciun, a avut şi o idilă cu nepoata lor, colega lui la Facultatea de Teatru, Manuela Marinescu, care a ajuns o actriţă importantă a teatrului de stat de la Ploieşti. Puţin mai departe, era o şcoală primară, în care soţii Popa, doi dascăli deosebiţi, au educat generaţii de copii din cartier. Ne-am apropiat de parcul doctorului Istrati, pe care savantul l-a donat oraşului şi unde se organizau diferite activităţi. În 1937, mişcarea legionară a avut aici o tabără, iar la un miting ţinut acolo a vorbit Corneliu Codreanu. Fascinaţi de personalitatea şi carisma acestui lider, mulţi tineri câmpineni s-au înscris în această formaţiune politică, plătind acest act de entuziasm tineresc cu mulţi ani de închisoare în epoca comunistă. Lângă parcul Istrati, în perioada despre care vorbim, anii ‘50, se afla Castelul Iulia Hasdeu, devenit o jalnică ruină. Ca şi stăpânul său, cărturarul Bogdan Petriceicu, castelul a avut un destin tragic. Donat de cărturar statului, pentru a deveni muzeu, castelul a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Câmpina şi împrejurimile bogate în petrol au fost ocupate de armata germană între 1916 - 1918. Fiul muzei eminesciene Mite Kremnitz, ofiţer în armata germană, a cazat în parcul

castelului o unitate de cavalerie şi a băgat înăuntru caii, transformând sanctuarul în care savantul nostru îşi ţinea şedinţele de spiritism într-un grajd. După război, aşa cum am aflat de la localnici, castelul nu mai avea plafoane, iar prin încăperi se adăposteau bufniţe care speriau copiii veniţi aici să se joace. Prin 1946, copil fiind, am mers aici cu tatăl meu într-o vizită. Un localnic, care stătea în căsuţa mai bine conservată din spatele castelului, a venit şi ne-a condus. Am reţinut de atunci două lucruri care m-au impresionat: o frumoasă fotografie pe marmură, aflată într-o cabină de pe prima terasă, care o înfăţişa pe Iulia tânără, într-o somptuoasă rochie de culoare verde; în parc, în scorbura unui pin, ca într-un fel de mic altar, se mai găsea, de asemenea, încadrată de muşchi, o altă fotografie a acestei preafrumoase fete, dispărută atât de tânără. Castelul fusese iarăşi grav avariat de armata rusească, care se cantonase aici în anii 1944 - 1945 şi făcuse mari ravagii. Şi casa marelui nostru pictor Nicolae Grigorescu fusese ocupată de armata germană, care instalase aici un comandament. În 1918, din neglijenţă, nemţii au provocat un incendiu şi casa a ars până la temelie. Din perioada în care pictorul trăia, prietenul meu, inginerul Traian Vasilescu, a păstrat numeroase amintiri. Bunicul lui, Iancu Popescu, un întreprinzător dinamic în epoca în care petrolul a îmbogăţit mulţi câmpineni, cumpărase o mare suprafaţă de teren şi îşi construise o casă în vecinătatea pictorului. Soţia lui, o frumuseţe, coana Lenuţa, era curtată de artist, care mereu

50

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Alin CIUPALĂ

Alin CIUPALĂ

o solicita să-i pozeze. Iancu era foarte gelos, astfel că între el şi pictor a izbucnit un adevărat război. Conflictul a ajuns la cote maxime atunci când pictorul, care păstra obiceiurile înaintaşilor săi ţărani, lacomi de pământ, a intrat pe terenul lui Iancu Popescu mutând într-o noapte gardul cu câţiva metri. Dimineaţa, când a văzut hotarul mutat, bunicul lui Traian, care avea o fire de haiduc, a luat puşca şi şi-a anunţat soţia că-l împuşcă pe vecin. Disperată, aceasta a sărit între cei doi vrăjmaşi salvându-l pe artist. Urmarea a fost că, speriat de nebunia lui Iancu, pictorul şia retras gardul pe vechiul aliniament. Prietenul meu, Traian, l-a cunoscut bine pe Gheorghe Grigorescu, care locuia într-o căsuţă modestă situată pe proprietatea tatălui său. Fiind şi el artist, Gheorghe îşi construise o fabrică de teracotă, în care făcea frumoase vase de

ceramică şi calhe (plăci) pentru sobe. Traian şi cu prietenul de care era de nedespărţit, Titi Dobrescu, îi furau acestuia cireşele. Nea Gheorghiţă, care era un om cumsecade, se înfuria uneori pe ei şi, ca în povestea lui Creangă, i-a fugărit o dată şi i-a împuşcat cu alice din sare. Cu tot incidentul acesta, băieţii au rămas prieteni cu copiii lui nea Gheorghiţă: Nicolae, care a ajuns pictor la Paris; Sanda, arhitectă în Bucureşti şi Niculina, căsătorită cu Georgică Stanciu, directorul Liceului care poartă numele pictorului, profesoară de desen la acelaşi liceu, devenită mai târziu cadru universitar la Institutul Pedagogic din Bucureşti. În anii ‘50, Ana Vlahuţă, soţia lui Gheorghe Grigorescu, mergea des la Bucureşti, unde locuia la fiica sa, Sanda, care avea un apartament deasupra Cinematografului Patria. Împreună cu soţul ei, tot arhitect, prin anii 70, Sanda

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

51


Alin CIUPALĂ

Alin CIUPALĂ

a plecat şi ea la Paris. Peste drum de casa Grigorescu, era vila făcută de cele trei surori, Maria, Irina şi Olimpia Crăciun. (vezi foto) Am cunoscut-o pe ultima, Pia Crăciun, care mi-a povestit că intenţia lor era să lase oraşului această vilă cu elemente de arhitectură ce aminteau de castelul de la Balcic al Reginei Maria, pentru a se păstra acolo colecţiile lor de tablouri, de artă decorativă şi de cusături tradiţionale. La surorile Crăciun, care aveau şi un atelier de cusături naţionale, îşi comanda Regina Maria costumele populare pe care le purta la festivităţi. Fiica ei, Principesa Ileana, prietenă cu surorile Crăciun, îşi petrecea multe vacanţe în această vilă. Mai veneau aici şi alte personalităţi din viaţa artistică şi culturală de atunci: actriţa Elvira Godeanu, dramaturgul Kiriţescu, romancierul Zaharia Stancu, pictorul Octavian Angheluţă şi alţii. În apropiere se afla şi casa inginerului Sava, directorul Rafinăriei, o vilă deosebită, unde George Enescu a cântat de mai multe ori acompaniat la pian de doamna Sava. Lângă vilă (acum o grădiniţă) se afla o casă modestă în care a locuit o vreme Heliade Rădulescu.

liceul Ilie Pintilie şi când avea numeroşi prieteni în oraş. Pe atunci, acesta era îndrăgostit de o frumoasă colegă, Liliana Pleşa, una din frumuseţile liceului. În fiecare promoţie de liceeni, se detaşa prin frumuseţe şi purtare câte una din colege noastre, fiecare promoţie având steaua ei. Cei doi făceau o pereche foarte potrivită când se plimbau pe bulevardul oraşului: înalţi, frumoşi, el un pic blond rasat (în filme a jucat multe roluri de ofiţer german), ea cu trăsături de creolă. Evocându-şi într-un interviu amintirile de la Câmpina, Eusebiu Ştefănescu îi amintea pe prietenii lui de la ştrand sau prietenii lui din boema oraşului, saxofonistul Heo, Horia Nistorescu, Nelu Filcea. Îl citez cu oarecare aproximaţie: „Pentru mine, Câmpina a însemnat Jockerul, Ionică Pai, Faraonul şi alţi înotători din echipa lui Dorian, care dădeau adevărate spectacole când jucau o leapşă prin bazin”. L-am întâlnit în casa distinsei doamne Pia Crăciun (ca student la teatru a avut ani de zile un fel de prietenie amoroasă cu colega lui de an, actriţa Manuela Marinescu, descendentă din familia Crăciun), unde, la un pahar de vin, a ţinut un adevărat recital, declamând zeci de poezii dintr-un mare poet, Pucă, care împreună cu graficianul Pâcă, formau o pereche celebră în lumea de noapte a Bucureştiului. Eusebiu Ştefănescu avea harul de a înnobila versurile pe care le recita. Când îl auzeai, înţelegeai valoarea unor poeţi care erau greu de descifrat, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, poeţii avangardei şi amintitul Pucă.

* Evocând amintiri din cartierul Câmpiniţa, am început cu casa părinţilor actorului Eusebiu Ştefănescu. Atunci nu ştiam că distinsul nostru câmpinean (cetăţean de onoare al oraşului) este grav bolnav. Acum, când a plecat să-şi întâlnească colegii de teatru şi prietenii de boemă, mă întorc cu gândul la perioada când era elev la 52

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


eseu

Codruţ RADI Albastrul nu e mereu… senin Zborul poetic tinde spre eliberarea sufletului, singurătatea poetului, în nesfârşitele-i ipostaze, îşi creează o lume doar sieşi posibilă, printr-o tacită coincidenţă, tărâmul complet al dreptelor geometrice şi existenţiale. Care este linia măsurii şi din ce categorie poate face parte? Ce semnificaţie îi atribuim acesteia până la determinare, până la regăsirea noastră în lumina dimprejur, sau în aprecierea dinăuntru? Sau cu ce-l asociem în aşazisul „joc de limbaj”, pentru a-i putea atribui alte semnificaţii, alte înţelesuri? Acceptând reprezentarea eronată a acestuia, o multitudine de înţelesuri ne vor deturna de la unul tabu. De la prejudecăţi conform cărora, reprezentarea formală exclude interpretarea, căutarea unor alte închipuiri unei imagini date. Căutare pe care o rezolvă poezia, într-o mai sublimă realizare, decât însăşi filozofia, tocmai prin faptul că poezia nu răspunde, în mod obişnuit, la întrebări şi nici nu delimitează un spaţiu în care să se încadreze. Dacă prin mânuirea semnelor, cum ar face poezia, am putea trece la „formarea ideii”, ne-am situa în cazul fericit al realizării artistice integrale. Să-mi pot imagina chipul pe care nu l-am întâlnit niciodată, iar atunci când îl voi realiza cumva, artistic, să-l descopăr ca şi cunoscut. Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Codruţ RADI

Dintr-atâtea măsuri ale timpului, niciuna parcă, nu-l reprezintă proporţional alegerii, el rămâne mereu deschis în faţa noastră, fără să-l putem implanta în universul propriu, altfel închis. De parcă am putea locui, deodată, în două locuri şi timpuri. Cât putem aproxima aprecierea, până unde, din aproape în aproape, putem acoperi realitatea? Sau rămâne doar o asociere în matricea gândirii noastre, cu modele preconcepute, învăţate într-o experienţă anterioară, ori făcând parte dintr-o regulă a gândirii, în procesul reversibil, altfel, al discernerii? Nu al înţelegerii, întrucât aceasta ar implica mai mult decât actul cunoaşterii primare, ar implica judecata în toată complexitatea ei. Trecând prin cauzalitate, cel mai adesea, confuză în determinare, sau în orice caz, perpetuu interschimbabilă efectului, în labirintul nostru existenţial. Balanţa adevărului ori falsului, aceleaşi realităţi, derutându-ne echilibrul imaginilor, în tendinţa de generalizare. Manierism al genurilor, într-un improvizat joc al dorinţei de a crede. Nenumărate răspunsuri, niciodată cel convenabil aşteptării, presupunând că ea există, în virtutea împlinirii. Numai realitatea întâmplatului ne convinge de orientarea, de direcţia aşteptării, deosebirea posibilă între ceea ce ar putea fi şi ceea ce este, de fapt, între credinţa apriorică şi înţelegerea ulterioară. Criteriile, adesea simptomatice, ale gândirii noastre intuitive, ne vor diminua convingerile, existând şi marele risc al limitării cunoaşterii, ca fenomen arbitrar. Ambulatoriu, întrucât,în nici un caz, nu-l 53


Codruţ RADI

Codruţ RADI

putem generaliza, la nivelul însuşirilor umane primordiale, poate doar la cele definitorii care, din păcate, nu mai înnobilează precum ar merita. Însăşi limita cunoaşterii, probată prin încercări şi eşecuri repetate împovărător, ar putea să ne abată „gradularea corect spirituală” care, poate că nici nu există decât în imaginaţia unora dintre noi, neîmpăcaţi cu timpul de o altă întindere. Pe care, cum l-am putea înlocui, demonstrând că suntem totuna cu el, cel puţin într-o ecuaţie existenţială cu doar două necunoscute? Prin excluderea uneia, egalizând cu zero ceea ce ne este evident la îndemână, adică „timpul neîntâmplat”, ceea ce n-a avut loc (încă), ne vom pune la o prea grea încercare de a anula restul chiar, al ecuaţiei. Şi de a ne raporta la ceva care nu există cu certitudine, întâmpinând o şi mai mare provocare, de a delimita ceea ce există într-adevăr, de sine stătător sau în

diverse combinaţii, acceptate de limitele acestuia, fără vreo schemă de interpretare. Pentru a evita confuziile, cele metafizice în primul rând. Ori intenţiile, pe care să le omitem din capul locului, cu privire la imaginile imediate ce le-am asocia demonstraţiei noastre. Faptul că nu noi facem parte din ecuaţie, ci alţii, prin asemănare sau, pe care ni i-am fi dorit fără să fi apărut ca şi copii similare nouă. Printr-o acţiune simultană de proiectare a percepţiilor la nivelul apriorităţii acceptării noastre, într-un alt perimetru temporal. Pentru a crea impresia, eventual, a „gândirii fără obiect”, mai degrabă decât aceea a interpretărilor repetate, sub călăuzirea aceloraşi stimuli vizuali. Şi a exprima, într-un limbaj caracteristic minţii, nu automatic verbal, ceea ce nu se poate altfel nici măcar sugera. Chiar sub emblema de imagine a realităţii.

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU - Ionel Necula, Emilian Marcu, Mioara Bahna 54

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Codruţ RADI

Codruţ RADI

La ce bun să ai mereu la vedere această imagine, dacă nu vei fi în stare să i te supui mental, decât atunci când ai dificultăţi în descifrarea sensurilor de criză, în situaţii de constrângere existenţială, prin decizii nesigure privind valabilitatea antitezelor. Ori prin transformarea imaginilor comune în concepte eterice, nu pentru a evita definiţiile , cât pentru a-i dilua materialitatea ajunsă la un contur mai puţin complex, pentru recunoaşterea ca atare, a limitei de cuprindere a gândului atotmişcătoarelor legături cu lumea exterioară. O disfuncţionalitate în aprecierea distanţelor dintre experienţe posibile şi efectele lor, astfel că nu se mai poate distinge cauzei determinant. Îmi sustrag gândul de la dovezile, altfel neclare, ale realităţii, nu pentru a lăsa loc de întoarcere, de rezonanţă mişcărilor fizice, cuantificate sau nu, ci pentru a încerca o eliberare a limbajului

de exprimare din mrejele vizualului. Numai poetic se pot folosi aceleaşi cuvinte pentru a exprima diverse imagini, pentru că aici nu este o trăire simultană de experienţe vizionare, este o trăire individuală unică, irepetabilă în esenţă şi, ce-i mai important, care nu se dizolvă în sine, pentru că lasă ceva în urmă. Dincolo de acest limbaj şi de spaţiul universal, trăit sau încă nu, în conştienţa noastră, elementele necesare, aflate la îndemâna oricărui artist, dar nu suficiente, trebuie să percepem deschiderea simbolistică spre neconceputurile ficţiunii. Numai Poezia ştie ce vede poetul dincolo de cuvintele care, nu întotdeauna ne spun acest lucru în detalii cauzale, într-o identificare parţială cu sine, amestecându-se printre simţuri. Din ciclul „Eseuri în favoarea poeziei”.

La vernisajul expoziţiei de grafică şi ceramică Mirona MARA - F. Dochia, Saşa, Liliana Ene, Cozia Ciocodeică, Iulian Moreanu, Codruţ Radi Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

55


primim la redacţie

Constantin DOBRESCU

Precizare

Valeriu Liţă nu face nicio menţiune despre domiciliu forţat, drept fiind că articolele sale sunt din 1969 şi din 19781979. Dar nici Dumitru Stancu (19272008), în monumentala sa monografie a oraşului Pucioasa (822 pagini!), apărută în 1995, nu face referire la un domiciliu forţat al lui Radu Cosmin. Pentru „perioada Pucioasa” a lui Radu Cosmin menţionăm: Valeriu Liţă, Memoriae prodere, Radu Cosmin, în „Dâmboviţa”, supliment, Târgovişte, 1969. Valeriu Liţă, Un trubadur şi un bard provincial, Radu Cosmin, în „Valahica”, nr.10-11, Târgovişte, 1978-1979. Dumitru Stancu, Pucioasa. File de monografie, f.e. (Primăria Pucioasa), 1995, pp.738-740.

În „Revista nouă” nr.2/2015, Constantin Dobrescu, istoric şi fost director al Arhivelor Naţionale, filiala Prahova, publică un documentat articol despre scriitorul Radu Cosmin (1879- 1959). Autorul menţionează că Radu Cosmin ar fi fost plasat, după 1949, în domiciliu forţat, la Pucioasa, unde a şi decedat, în februarie 1959, la vârsta de 80 de ani. Cercetători dâmboviţeni, care au scris despre Radu Cosmin, prezintă altă variantă pentru această ultimă perioadă din viaţa scriitorului. Astfel, Valeriu Liţă, într-un supliment al ziarului „Dâmboviţa”, Târgovişte, 1969, scrie că Radu Cosmin s-a retras la Pucioasa din dorinţa de a publica o carte de reportaje despre Valea Ialomiţei, manuscrisul fiind, însă, pierdut din „bunăvoinţa” unei edituri. La Pucioasa, locuia în vila „Cecilia”, pe strada Olănescu nr. 14, într-o cameră, care era, de fapt, o vastă bibliotecă, unde se stabilise, după pensionare, bolnav şi aproape uitat de mulţi dintre prietenii săi, trăind într-o deosebită modestie.

P.S. În articolul d-lui Constantin Dobrescu apar şi unele greşeli, probabil de redactare: Coca (sic!) Demetrescu este Coco Demetrescu, pictorul Issar este pictorul şi graficianul Iosif Iser (1881-1958). Cu stimă, Gh. Stanciu, Breaza, PH

La Bookfest - Radmila Popovici & Daniela Şontică (foto: Felix Nicolau) 56

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


mistericale

George Liviu TELEOACĂ Falsul care a frânt fundamentul unităţii teologice a lumii

George Liviu TELEOACĂ

a-l elimina astfel dintre simbolurile sacre ale Bisericii Creştine. Urmărind acest scop, a pus în circulaţie plăsmuirea sa, în care Sfântul Gheorghe ar fi ucis un monstru antropofag cu chip de dragon. Bine ticluit pentru ignoranţa acelor timpuri, falsul a cunoscut o răspândire nesperată după ce a apărut în volumul intitulat „Legenda aurea” scris de Voragine, după anul 1260 [2].

Motto: Singura şansă de supravieţuire a creştinismului răsăritean este aceea a unui război întru cuvânt. (Gheorghe Calciu şi Nicolae Steinhardt) Sunt numeroase mărturiile, care probează că simbolul Dragon a fost adorat în toată lumea şi în toate timpurile, începând din neolitic. În numele acestei realităţi, şcoala americană de vexilologie condusă de Whitney Smith a ajuns, în anul 1976, la concluzia că sub semnul lui s-a făcut istoria lumii din Persia până în Britania lui Richard al III-lea (1453-1485) [1]. Or, amploarea studiilor făcute peste ocean, ca şi concluzia imparţială la care s-a ajuns, pledează pentru caracterul axial al semnului Dragon. Venerat în spiritualitatea chineză, în cea persană, ca şi în spiritualitatea galeză, Semnul Dragon a devenit obiect de batjocură în creştinism datorită uriaşului fals lansat de călugărul Jacoppo de Voragine. Pentru că nu reuşea să înţeleagă motivul pentru care creştinii au continuat să lupte, dar şi să moară sub Semnul Dragon chiar în Cruciade, Voragine a urmărit să scoată Semnul Dragon din inimile credincioşilor, pentru Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Pag. 61 din tratatul lui W. Smith Alături de falsul lui Kadlubek, care ucide cu o altă povestioară Semnul Dragon din Cracovia [3], falsul lui Voragine este unanim recunoscut ca fals şi, cu toate acestea, el dăinuie şi în ortodoxie oblojit cu formula „legendă pioasă”, „model de curaj în lupta cu diavolul” [4]. Seduşi cu astfel de formule mimând eroismul credinţei, perseverăm în greşeala de a adora icoana generată de acest fals, care batjocoreşte prin 57


George Liviu TELEOACĂ

George Liviu TELEOACĂ

minciună cel mai vechi şi mai important simbol benefic al religiozităţii universale. Falsul s-a răspândit datorită credulităţii, pe fondul neştiinţei noastre, dar a venit vremea să ştim că Semnul Dragon trebuie să redevină semn de mare cinstire în creştinism, urmând firul unei lungi şi bogate tradiţii.

Dragon brodat expresiv pe un foarte frumos sac episcopal păstrat astăzi în mânăstirea Santa Maria de Guadalupe, cea mai mare din Spania [5]. Pe lângă acest sac episcopal din Spania, Europa păstrează şi alte dovezi din ce în ce mai vechi de cinstire creştină a Semnului Dragon. Neafectat de falsul lui Voragine, Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei şi apoi împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, şi-a asumat Semnul Dragon atunci când a creat Ordinul Dragonului în anul 1408, pentru a întări Biserica

Imagini din muzeul Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe

Creştină în lupta sa cu duşmanii interni şi externi [6]. Insignele purtate de cavalerii Ordinului, pun în evidenţă legătura intimă dintre Cruce şi Semnul Dragon ca susţinător şi purtător al Crucii.

Chiar în epoca Inchiziţiei şi a tribunalelor diecezane, regăsim Semnul 58

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


George Liviu TELEOACĂ

George Liviu TELEOACĂ

Similar cu broderia de înaltă valoare artistică de pe sacul episcopal, insigna de aur conferită superiorilor din Ordinul Dragonului etalează limba hiperbolizată ca simbolul al rostirii, care în context religios devine Logos.

creştinism Semnul Dragon având în vedere faptul că Însuşi Iisus Hristos, care este una cu Tatăl (In.10,30), a propovăduit noua Sa învăţătură spunându-le apostolilor: „N-am venit să stric, ci să plinesc Legea. (Mt. 5.17)”. În spiritul acestei pliniri prin continuitate, Semnul precreştin al Dragonului şi-a păstrat, prin tradiţie, cinstirea şi în creştinism, motiv fundamental pentru care nu-l mai putem lăsa batjocorit de multiplul fals a lui Voragine, care a mai pretins că şi Sfânta Marta, ca şi Sfânta Margareta ar fi ucis câte un Dragon. În pofida faptului că asaltul sistematic al acestui fals continuă şi astăzi, inclusiv, prin reeditarea volumului scris de Voragine, Semnul Dragon îşi afirmă compatibilitatea cu creştinismul prin tradiţia iconarilor, care îl zugrăvesc pe Sfântul Cristofor cu capul de lup al Dragonului, întâiul simbol sacru al lumii. Tradiţia iconarilor a conservat forma, dar pentru a suplini pierderea semnificaţiei originare, azi sunt vehiculate explicaţii naive. Despre Sfântul Cristofor se zice că i-ar fi cerut lui Dumnezeu să-i urâţească chipul său cel frumos spre a nu mai sminti femeile [7]. Această naivitate ar putea părea inofensivă, dacă n-ar îngropa şi mai mult adevărul despre Semnul Dragon, acel adevăr în numele căruia Psaltirea de la Kiev prezintă alţi patru însoţitori cu capul de lup al Semnului Dragon în jurul Mântuitorului [8]. Spre meritul celor care l-au zugrăvit, în icoanele române din Moldova, Sfântul Cristofor este redat cu frumosul său chip blond, iar masca-simbol o poartă pe braţ [9], fapt ce arată cu mare precizie că Sfântul Cristofor poartă capul de lup al Semnului Dragon ca emblemă a

Ordinul Dragonului Aşadar, episcopul sau împăratul s-au considerat îndreptăţiţi să cinstească şi în Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

59


George Liviu TELEOACĂ

George Liviu TELEOACĂ

identităţii sale sacre. Aşadar, Semnul Dragon este semnul sacru de referinţă şi există repere care ne pot purta spre adevăr, dar, pentru a ajunge la adevăr, mai întâi, trebuie înlăturată minciuna lui Voragine, care blochează cu necurăţie tot demersul căutărilor noastre.

„Cartea de învăţătură românească ...” [10]. Au rămas, aşadar, suficiente breşe în promovarea uriaşului fals a lui Voragine, prin care se vede limpede că Semnul Dragon a fost cinstit ca simbol benefic de lumea creştină, atât înainte, cât şi după terfelirea lui prin fals. În

Sfântul Cristofor cu capul de lup al Dragonului Desigur, demersurile par uneori dificile, dar pentru a reuşi un alt ajutor primim din partea Sfântului Mitropolit Varlaam, care a înţeles falsul şi, ca urmare, n-a introdus în Cazania sa uciderea Semnului Dragon de către Sfântul Gheorghe. Uciderea Semnului Dragon lipseşte şi din lucrările lui Damaschin Studitul, şi din ale lui Pasicrata ca şi din Marile Minee de la Târnovo, aşa cum a arătat Pandele Olteanu, comentat recent de Dan Zamfirescu în lucrarea sa despre 60

Psaltirea din Kiev, 1397 Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


George Liviu TELEOACĂ

George Liviu TELEOACĂ

plan general, a prevalat însă persuasiunea minciunii, fapt ce a frânt, cu peste 750 de ani în urmă, şansa lumii de a evolua spre unitatea sa teologică, susţinută şi de acest simbol religios, prezent peste tot, de la Oceanul Atlantic la Marea Chinei. Ca o altă dovadă a prestigiului său universal, normanzii lui Wilhelm I Cuceritorul au trăit, au debarcat în Anglia şi au învins la Hastings sub Semnul Dragon. În bătălia care a avut loc în anul 1066, ambele armate creştine s-au înfruntat sub Semnul Dragon, aşa cum arată cu precizie documentară Tapiseria de Bayeux realizată între anii 1070-1077, deci imediat după bătălie.

Semnul Dragon pe scutul trimişilor lui Wilhelm

Lovit în ochi de o săgeată, Harold moare lângă semnul Dragon

Harold traversează Canalul în Normandia Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Lucrată la cererea şi sub supravegherea episcopului Odo, frate cu Wilhelm I Cuceritorul, Tapiseria cu lungimea de 68,3m şi lată de 0,5m redă frecvent imagini cu Semnul Dragon, tocmai fiindcă Episcopul cunoştea compatibilitatea Semnului Dragonul cu religia creştină. Astfel realizată, Tapiseria dăinuie şi astăzi expusă în Catedrala din 61


George Liviu TELEOACĂ

George Liviu TELEOACĂ

Bayeux-Franţa, ctitorie a aceluiaşi episcop Odo [11], pentru a spune lumii că un mare ctitor creştin din secolul XI cunoştea bine fireasca legătură dintre Semnul Dragon şi creştinism. Un alt cuceritor de mare notorietate, Carol cel Mare, cu trei secole înaintea bătăliei de la Hastings, îşi comanda armatele în numele celei mai intransigente credinţe creştine, pe care o trăia eroic sub Semnul Dragon, purtat în luptă de cavaleria sa. Însufleţite de Semnul Dragon, armatele sale s-au implicat într-un război de peste treizeci de ani, pentru a impune cu sabia creştinismul. Victorios în asemenea războaie, Carol cel Mare a fost încoronat în anul 800 Imperator Augustus,

de Papa Leon al III-lea, pentru marile servicii aduse în calitate de „apărător devotat şi umil ajutor al Sfintei Biserici” [12]. În acest mod, cu un sfert de mileniu înainte de Marea Schismă, Episcopul Romei reconfirma compatibilitatea dintre Cruce şi Semnul Dragon. Iată, aşadar, ne aflăm în faţa unor dovezi de cinstire creştină a semnului Dragon, rămase de la mari ierarhi ai Bisericii Creştine din Europa, care ni se par paradoxale numai fiindcă am luat de bună cea mai nimicitoare minciună din istorie. Astăzi, dacă n-am şti că toate medaliile, icoanele, tablourile unor pictori de mare renume şi sculpturile prestigioase, în care Sfântul Gheorghe ucide un dragon, exprimă un mare fals, falsul lui Voragine, am declara ca incorectă şi frumoasa icoană românească ferecată în argint, a Marelui Sfânt Gheorghe, care în ţinută de mare gală exultă lângă Semnul Dragon, caracterizat de privirea sa cordială şi înţeleaptă [13]. Alături de celelalte dovezi de cinstire creştină a beneficului Semn Dragon întâlnite prin Europa, această icoană ferecată în argint este cea care exprimă adevărul, şi impune denunţarea minciunii lui Voragine. Pentru eradicarea minciunii, ca şi pentru anularea nefericitei icoane care a propagat-o, pledează şi faptul că

62

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


George Liviu TELEOACĂ

George Liviu TELEOACĂ

mai multe copii în argint ale Semnului Dragon ornează de secole policandrul Catedralei Patriarhale din Bucureşti [14], ca dovadă că ierarhilor noştri le-a fost hărăzit darul de a păstra Semnul Dragon în Biserica Ortodoxă Română. Aşadar, în numele Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe Române, batjocorirea comisă de Voragine nu mai poate fi tolerată şi, ca urmare, păstrăm convingerea că românii sunt primii chemaţi să înlăture falsul malefic din calea, care să ne conducă la semnificaţia originară a Semnului Dragon, cel mai cunoscut şi răspândit temei pentru unitatea teologică a lumii.

alăturare, şi urechile Lupei Capitoline, care reprezintă o altă ipostază a Stindardului Dacic, aşa cum indică penele care ornează gâtul Lupei, dar şi linia omoplaţilor. Prin modul de realizare a detaliilor, capul Lupei-Dragon este identic cu Semnul Dragon, care susţine prin Logosul Divin puterea Crucii, definind uriaşa metaforă sacră a cârjei arhiereşti ortodoxe.

Policandrul cu semne Dragon din Catedrala Patriarhală Bucureşti De fapt, pentru Biserica Ortodoxă Română, eliminarea falsului lansat de Voragine devine primul ei imperativ, pornind de la constatarea că marea majoritate a cârjelor sale arhiereşti sunt încoronate, prin tradiţie, cu Semnul Dragon, ale cărui urechi exclud ideea că ar fi capete de şerpi. Pentru a elimina orice îndoială, figurile prezintă, prin Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Cum acelaşi semn nu poate sluji şi Binelui şi Răului, doar prin eliminarea falsului lansat de Voragine vom putea cinsti pe deplin Semnul Dragon, primul semn sacru cu valoare axială, aşezat la întemeierea lumii. Numai îndreptând păcatul neştiinţei, vom putea dobândi iertarea divină, pentru ca neamul românesc şi biserica sa să nu mai îndure atâta amar de pedeapsă. Cu suferinţele noastre de 63


George Liviu TELEOACĂ

George Liviu TELEOACĂ

acum plătim prea scump păcatul de a ne închina la răstălmăcirea batjocoritoare a lui Voragine, pe care am tolerat-o în mod nevrednic, în ciuda faptului că unul şi acelaşi Semn Dragon exprimă prestigiul episcopilor în Biserica Ortodoxă. După cum se ştie suferinţa este plata păcatului, aşa încât pentru a scăpa de suferinţă trebuie să depărtăm de la noi păcatele neştiinţei şi ale pactizării cu marele falsificator care a răsturnat în mod deliberat semnificaţia benefică a celui dintâi semn sacru universal. Pentru a evita în viitor orice confuzie şi a ne delimita de obscurantismul, care a inventat cuvântul dragonologie în intenţia de a defini ficţiunile populate cu monştri, propun ca în domeniul religios şi ştiinţific să se folosească sintagma „Semnul Dragon”, pentru că s-a născut ca hieroglifă sacră, deci ca semn unic pentru o unică entitate sacră. De fapt, oricine trebuie să ştie că un semn sacru nu poate fi utilizat şi pentru a desemna monştri supranaturali. După cum se vede, suntem chemaţi să distingem între Bine şi Rău, suntem chemaţi să distingem între „sindromul lui Iona” şi „semnul lui Iona” pentru a ne feri de autosuficienţă şi de ipocrizie [16] şi, ca urmare, avem datoria de a elimina împreună ruinătorul fals al lui Voragine, pentru a ne regăsi în unitatea religioasă a lumii sub acest semn sacru universal, Semnul Dragon.

3 Dragonl Wawel, http://en.wikipedia.org/wiki/Wawel_Dragon 4 Viaţa Sfântului Gheorghe: http://www.crestinortodox.ro/sfantul-gheorghe /sfantul-mucenic-gheorghe-118692.html 5 Mânăstirea Santa Maria de Guadalupe – Spania: Sacul episcopal http://www.youtube.com /watch?v=Psy_yyYMrTQ; Mânăstirea http: //amfostacolo.ro/spania-pareri,8/guadalupe, 46,211/santa-maria-de-guadalupe,12030/ impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__31277.htm 6 Ordinul Dragonului: http://www.crestinortodox.ro /secte-culte/ordinul-dragonului-123028.html http://3.bp.blogspot.com/_y3MpLs8skSs/S1L yJ7afeiI/AAAAAAAAB-A/xotauw4EV0U /s1600-h/301-2.jpg 7 Sfântul Cristofor: http://www.beyond-thepale.co.uk/dogsaints.html; http://en.wikipedia.org /wiki/File:Saint_christopher_cynocephalus.gif 8 Psaltirea de la Kiev: http://www.currentmiddleages.org/artsci/do cs/The_Kiev_Psalter.pdf 9 Sfântul Cristofor: http://www.crestinortodox.ro /sfinti/sfantul-mucenic-hristofor-sfantul-capcaine-88840.html 10 Dan Zamfirescu, Cartea românească de învăţătură a Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Editura Roza Vânturilor, 2012/2013, p.49, (802+)10, (802+)174-177 11 Tapiseria de Bayeux: http://www.tapisseriebayeux.fr/index.php?id=395 12 Carol cel Mare: http://ro.wikipedia.org /wiki/Carol_cel_Mare 13 Muzeul din Vălenii de Munte, fotografii de Dan Octavian Paul 14 Fotografia http://www.razbointrucuvant.ro /recomandari/2008/11/04/mana-fetusuluicare-a-impresionat-lumea/ 15 http://www.episcopiaslatinei.ro/episcop /intronizare/ 16 Predică papală http://www.catholica.ro/ 2013/10/14/papa-francisc-sindromul-luiiona-versus-semnul-lui-iona/

BIBLIOGRAFIE 1 Whitney Smith, Les Drapeaux, à travers les âges et dans le monde entier, éd. Fayard, 1976, p. 61 2 Legenda aurea: http://books.google.com/ books/about/Legenda_aurea.html?id=fQGAAAAQAAJ; http://en.wikipedia.org/ wiki/Golden_Legend 64

27 martie 2015 Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


istorie recentă

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ Pacienţii politici (4) Anul 2012 rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul (victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare) alianţei social-liberale (USL) au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice (manifestaţiile antibăsiste de stradă din ianuarie şi februarie, alegerile locale din iunie, referendumul de demitere a preşedintelui, alegerile parlamentare), românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise. Volumul „Pacienţii politici”, din care public aici o altă serie de fragmentejurnal, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii: jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi, pe alocuri, impostura, care, inevitabil, vor duce, în anii următori, la prăbusirea eşafodajului.

A căzut Guvernul. Cabinetul Ungureanu n-a rezistat moţiunii de cenzură din Parlament. Ponta şi Antonescu se pregătesc să instaleze noua guvernare uselistă. Cunosc marfa politică (oferta pentru portofoliile ministeriale) şi nu am mari aşteptări! La Câmpina, PSD Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

stă tot cu fundul în uşă. Vigu promite că îi pârăşte la stăpânire. La care dintre ele? A mai încercat, fără succes, şi în alte rânduri. 9 mai 2013 Zile infernale. Marş forţat prin cartiere, şedinţe de analiză – discuţii aprinse, inventare de electori, liste peste liste, panotaj stradal, nemulţumiri, tensiune. Exasperat, Mirică răspunde presiunii printr-o cimilitură demnă de reţinut: „Mă supui unui stres care depăşeşte cu mult nivelul pastilelor pe care le iau!” Şi Vigu dă semne de epuizare, chiar dacă nu recunoaşte. Se ţine băţos, soldatul sovietic! Îl admir din punctul ăsta de vedere. Dănilă rămâne o formă fără fond. Tipul de ordonanţă ofiţerească ce execută orice fără să ducă nimic la bun sfârşit. Vigu îl apreciază/foloseşte. Au început PSD-iştii să iasă din bârlog. Participă, cu reţinere, la operaţiunea „cina”. Îi văd speriaţi de o eventuală reuşită a lui Vigu. Nea Nelu a trimis vorbă printre activişti să nu se forţeze prea tare. „N-am chef să primesc bătaie!”, ar fi zis la o discuţie într-un cerc restrâns. 65


Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ

Culmea ironiei! Un mercenar portocaliu îmi oferă liste autentice cu votanţii PDL, subtilizate din banca lor de date. Şapte sute de nume cu adrese şi numere de telefon. Am refuzat. Nu mă interesează o astfel de luptă absurdă. Dănilă s-a oferit să intre pe fir. Îl trimit la plimbare. 11 mai 2013

La meci, pe stadionul Petrolul. Lupii primesc vizita găzarilor din Mediaş. Vigu mi-a oferit două invitaţii la lojă. Stadion superb, galerie minunată, totul la superlativ! Într-un astfel de templu sportiv te simţi cetăţean european. Volosevici, primarul portocaliu al Ploieştiului, are cu ce se lăuda. După meci, am rămas cu Vigu la cârciuma ungurului Tibi. Sunt parteneri în afaceri. Am discutat despre moralitate (!!!) în politică, ocazie pentru V. să aducă vorba de amicul R., care se îmbogăţeşte pe zi ce trece. Prăpastia dintre ei se adânceşte! E obsedat de conflict. Îl întreb ce rost are lupta pentru putere într-o societate sleită?! Evită răspunsul. Rămâne prizonierul ambiţiilor. 13 mai 2012

Aniversarea lui Vigu. A împlinit 47 de ani. E nebun de legat! A planificat şi azi trei întâlniri cu electoratul, elevi şi studenţi. S-a descurcat bine în compania tinerilor. În schimb, noua generaţie nu pare deloc interesată de politică ori de exerciţiul democratic al alegerilor. Viitorul nu sună deloc bine! Finanţistul Sersea (fost angajat al ANAF) este noul prefect liberal al judeţului. Vigu a pus umărul la numirea lui. Sunt vechi prieteni. Funcţia a fost vânată de pesedişti (n-a mai rămas nimic, în Prahova, neocupat de ei!!!) şi numai intervenţia lui Antonescu, pe filiera Roşca, a rezolvat diferendul. Aşa se laudă R. Oraşul a devenit, peste noapte, violet. Poporenii au invadat spaţiul public cu imaginile candidaţilor D. Diaconescu, J. Tabacu şi I. Piţigoi. Ultimul candidează la prima funcţie din administraţia locală, J. T. la Consiliul Judeţean, iar D. D. pune la bătaie imaginea otevistă. De unde parale? Evident, de la cei interesaţi să deţină controlul (PPDD poate face diferenţa, pentru o majoritate confortabilă în Consiliul Local) în politica/administraţia locală. Reţetă de succes. 12 mai 2012 66

Propagandă printre blocuri. Liberali, pesedişti şi mulţi gură-cască. Apare şi senatorul Biţă, înalt demnitar, coborât printre muritori. Calm, destins, superior, acompaniat de şoferul din dotare. Fără preaviz, un cetăţean între două vârste, înfierbântat de prezenţa şi dialogul cu Vigu, a început să-l înjure vârtos pe senator. Riposta sălcie a bărbosului nu a calmat spiritele. Ulterior, am înţeles că între ei se consuma o mai veche „amiciţie”. Eşec total pentru Biţă la prima înfăţişare din această campanie. Vigu a hotărât să se lipsească de „ajutorul” senatorial. 14 mai 2012 Mă descurc tot mai greu cu însemnările zilnice. Programul propagandistic, foarte încărcat, mă obligă la un efort susţinut. Îndeletnicirea de cronicar cere timp şi cap limpede. Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ

Consemnez cât apuc şi pe unde apuc. Uneori chiar în timpul celor întâmplate. Colegii s-au obişnuit cu imaginea scriptologului ce îşi notează febril fapte şi replici. Mai puţin Vigu, care mă înţeapă de fiecare dată când are ocazia: „Vezi ce notezi acolo! Sper că de bine!” „Bazeazăte pe mine!”, îi răspund în gând. Noncombatul pesediştilor este deja viral. Foarte mulţi cunoscuţi ne avertizează în acest sens, atât în spaţiul virtual, cât şi prin viu grai. Inclusiv o parte din activiştii lor susţin că au fost „sfătuiţi” să-l voteze pe actualul primar portocaliu şi PPDD-ul la Consiliul Local. Confuzie totală printre electori! Regia lui Ixulescu prinde viaţă. Dirijează, fără scrupule, piesele pe tabla de şah. Vigu cunoaşte toată mascarada. Tace şi îşi pregăteşte terenul pentru alegerile parlamentare. Maximă făţărnicie! Aşa s-a scris/se scrie istoria în mizerabila politică românească. A mai trecut o zi şi V. are chef de socializare nocturnă. Plecăm cu familiile la Ploieşti. În dreptul Floreştiului, ne declarăm poftele culinare: pastramă de berbecuţ şi bulz rumenit la cuptor. „Până ajungem, să fie gata!”, comandă V. în urechea de la celălalt capăt al convorbirii telefonice. Între Movila Vulpii şi km 6 (de fiecare dată, aproape în acelaşi loc) încep ironiile la adresa Rodianei - confidenta lui R. şi a lui Dănilă, amorezul zilei. Vigu mă provoacă să-i ţin isonul, dar placa e veche şi muzica fără rezonanţă în preferinţele mele. Înainte de pastramă, V. se ridică de la masă şi pleacă, pentru 20 de minute, la o discuţie în sediul PSD, aflat în apropiere. Se întoarce, degrabă, schimbat la faţă şi povesteşte o scenă aproape incredibilă, despre o încăpere

specială, unde cineva număra foarte mulţi bani, depozitaţi în sacoşe de plastic. Am ascultat fără să comentez în „urechile” pereţilor. „Cu cine ne luptăm noi, mă?!”, întreabă V. retoric. Convorbire telefonică în miez de noapte. Ginerele răposatului notar Mărgărit critică vârtos amantlâcul lui Dănilă: „Bine, mă, ce fel de candidat liberal e ăsta care, în plină campanie electorală, îşi dă nevasta afară din casă şi se cuplează cu amanta?” Ştia multe amănunte legate de această poveste. Nam avut replică şi, la final de monolog, m-a anunţat, franc, că familia lui nu va vota cu liberalii. 15 mai 2012

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Apar semne de revoltă. Colegii nu mai suportă sfidarea pesediştilor. Încerc să calmez spiritele, fără să îl mai implic pe Vigu. Mirel, ofiţerul răzvrătit, crede că era mult mai nimerit să candidăm pe liste separate şi să nu fi intrat în USL: „Mare greşeală, monşerule! În şase luni, PSD-ul o să ne mănânce la micul dejun! Antonescu e boem!” Mulţi liberali, prieteni, cunoscuţi, simpatizanţi, sunt de aceeaşi părere. 17 mai 2012 Se închide cercul. Azi s-au depus oficial candidaturile pentru Primărie, Consiliul Local şi Consiliul Judeţean. La Câmpina, în lista comună a USL, liberalii au patru nominalizări în primii nouă. „Avantajoasă” negociere! Sigur rămânem cu trei consilieri după plecarea lui Vigu la Consiliul Judeţean, opţiune logică în caz că pierde alegerile. Măreaţă realizare! În mandatul trecut, liberalii, fără aliaţi, au avut doi consilieri. Dacă ar fi să cred în 67


Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ

previziunile lui Ixulescu (USL – 8 mandate), Mirică (locul 9) iese sigur din calcul. Munca noastră se contabilizează în tolba încrengăturii. Am discutat cu Vigu despre toate astea şi îl enervează atitudinea mea. 18 mai 2012

urât, dar nu şi prost!”, conchide băţos fostul poliţist. Aud (de la surse credibile) că senatorul Biţă îl critică, fără menajamente, pe Vigu. Altfel spus, îşi denigrează propriul candidat!!! Bătălia politică s-a extins şi pe Facebook. Tineretul angajat, cu simbrie, de ambele tabere, combate cu sârg. Nu contează subiectul, lături să fie! La capitolul ăsta, PDL-ul, dirijat de Teo, fiul primarului, este mult mai bine organizat! Vigu primeşte sfaturi mizerabile de la judeţ. Aliaţii îi sugerează să negocieze cu interlopii câmpineni pentru voturi. Nu-mi vine să cred! A refuzat categoric. Slavă Domnului! 23 mai 2012

Se apropie ziua deversării aranjamentelor din culise! Campania îmi ocupă tot timpul şi, de o săptămână, nu reuşesc să consemnez nimic. Marş forţat prin cartiere! Discutăm cu mii de oameni, notăm probleme, promitem şi mergem mai departe, spre niciunde. Poporul vrea schimbarea! Vigu rămâne neîncrezător. Ştie el ce ştie! Mirel mă ţine la curent cu apriga zvonistică lansată de gura târgului: „Ixulescu e înţeles cu Vigu! Al nostru cedează Primăria pentru Parlament”. „Cârmaciul intoxicărilor îşi face treaba, colonele!”, îi răspund apatic. „Sunt

Contre cu scântei la emisiunile televizate electorale. Vigu şi contracandidatul portocaliu se atacă reciproc fără menajamente. Spectacol, pentru notorietate!

Bookfest 2015 - Vorbind despre «privilège de femme de lune» - Florin Dochia, Daniela Şontică, Radmila Popovici 68

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ

În USL-ul local, relaţiile între aliaţi rămân la fel de tensionate. Cineva a lansat varianta/diversiunea renegocierii funcţiei de viceprimar (promisă PSD), în caz că Vigu pierde alegerile. Nea Nelu fierbe la foc mic! Şi, odată cu el, şi eu, pentru că am apărut, fără să vreau, ca o posibilă variantă de schimb. Mă enervează că cineva se foloseşte, în acest mărunt şantaj, de numele meu! Aflu, pe surse, că Vigu este autorul. Nu mă surprinde gestul! Am lămurit falsa problemă cu nea Nelu! Nu mă interesează funcţia de viceprimar şi nici jocurile lor de rahat. 30 mai 2012

vrea să câştige şi face/cere eforturi susţinute pentru asta? Chiar speră într-o victorie surprinzătoare sau îşi hrăneşte doar vanitatea, slăbită inevitabil în negocierile cu încrengătura? Greu de spus! Ixulescu nu îl agreează pe fostul ofiţer, „e scorţos şi arogant în prezenţa şefului (...) nu-l vrea la conducerea oraşului!”, îmi zice un cunoscut, bine plantat în gruparea de la capătul nimicului. Reţin din „Carte de înţelepciune” a lui Noica: „Tout finit par une chanson – s-a spus. Nu, totul sfârşeşte într-o logică. Înţelepciunea şi gândul de pe urmă ar vrea să desprindă logica, structurile, formele din întâmplări şi lucruri. Din gelatina vieţii”. Sunt foarte supărat de pe urma celor ce se petrec în jurul meu. Trăiesc acelaşi sentiment precum C. Istrati (în 1913), când, decepţionat de politică, spunea: „Cred că nu-mi rămâne decât de a sta de o parte şi a nu mai servi de căptuşală ticăloşiilor făptuite de pungaşi şi ambiţioşi fără scrupule”. 31 mai 2012

Sondajele de opinie locale arată destul de bine pentru USL. Valul schimbării îşi face treaba şi Vigu punctează în preferinţele electoratului. Are şanse reale să răstoarne căruţa adversarilor. Îl văd optimist şi gata de asaltul final. Nu mai pricep nimic! Să fi picat înţelegerea? Greu de crezut! Şi atunci, de ce lasă impresia că

În curtea Muzeului Memorial «Nicolae Grigorescu» - Marian Ruscu, Florin Dochia, Lidia Nicolae Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

69


Saint-John PERSE

tălmăciri

Saint-John PERSE Scris pe uşă Am o piele de culoarea tutunului roşu sau a catârului. am o pălărie din miez de soc acoperit cu pânză albă. Sunt mândru că fiica mea e foarte frumoasă când porunceşte femeilor de culoare, bucuria mea, că ea îşi dezveleşte un braţ foarte alb printre găinile negre; şi că ei nu-i e deloc ruşine cu obrajii mei aspri sub plete, când mă întorc plin de noroi. * Şi întâi îi dau biciul, plosca şi pălăria. Surâzând, îmi atinge figura transpirată; şi-şi pune faţa în mâinile mele unsuroase după ce au umblat prin miezul de migdală, prin boabele de cafea. Şi apoi îmi aduce o basma foşnitoare; şi puloverul meu de lână; apa curată ca să-mi spăl dinţii în tăcere: şi apa din vasul meu e acolo; şi aud apa din bazin în rezervor. * Un bărbat e dur, fiica sa e dulce. Căci ea îi aşteaptă mereu întoarcerea pe treapta cea mai de sus a casei albe, milostivindu-se de calul lui şi-mbrăţişându-i genunchii, el va uita febra care-i arde pielea feţei pe dinăuntru. * Îmi plac şi câinii mei, şi chemarea celui mai bun cal al meu şi să văd la capătul aleii drepte pisica 70

ieşind din casă însoţită de o maimuţă… toate lucruri suficiente ca să nu mă tenteze pânzele velierului pe care-l văd din înălţimea acoperişului de tablă pe marea ca un cer.

Exil II Niciunor ţărmuri dedicat, niciunor pagini încredinţat începutul acestui cântec… Alţii sesizează în temple cornul pictat pe altare: Fala mea e sub nisipuri! fala mea e sub nisipuri!... Şi nu rătăceşte deloc, o, Peregrinule, Care râvneşti aerul cel mai gol ca să compui dansurilor exilului un mare poem născut din nimic, un mare poem făcut din nimic… Fluieră, o, revoltă prin lume, o, scoică pe ape! Am construit pe abis şi pe pulbere şi pe fumul nisipurilor. Mă voi culca în cisternele şi în vapoarele goale, În toate locurile pustii şi insipide în care se află gustul măririi.

Ploaie V Dulceaţa agavei, aloei… anotimp blând al omului fără griji! Pământul e obosit de arderile spiritului. Ploile verzi colorează cu gheaţă băncile. Voaluri calde ale bocitoarelor şterg feţele zânelor. Şi idei noi le vin făuritorilor de Imperii pe hârtie. Un popor mut tocami se ridică în frazele mele, în marginile largi ale poemului.

Traducere: Florin DOCHIA Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


eseu

Sorin VÂNĂTORU Dumnezeu şi creierul eseu Controversa privind natura stării mistice, a imersiunii în dumnezeire - ceea ce am numi ipostaza profundă a minţii gravitează în jurul întrebării dacă acest exerciţiu al fiinţei este exclusiv spiritual, sau presupune şi factorul neurofiziologic. În spaţiul teologic, problema este ilustrată de celebra polemică dintre Sfântul Grigorie Palamas şi renascentistul grec Varlaam (1330), în care neoplatonismul nominalist al lui Varlaam se opune realismului mistic palamit. Varlaam reproşează călugărilor răsăriteni pretenţia de a percepe esenţa dumnezeirii, cu ochi trupeşti. Palamas subliniază unitatea antiplatonică dintre spirit şi trup (la Platon acestea erau separate). Dumnezeu se poate revela ochilor trupeşti după voia Sa, iar omul poate să primească harul numai în integralitatea lui - conjuncţia dintre suflet, trup, imaginaţie şi intelect. Rugăciunea isihastă este, pe de o parte, un act corporal - un anumit număr de bătăi ale inimii şi perioade respiratorii („Filocalia” explică în detaliu acest procedeu) - şi, pe de altă parte, este o receptivitate mentală, proces în care te conectezi la dumnezeire, trecând de la faptul material, substanţial-biologic, de la verbul a exista, la cel mental, spiritual şi ontologic al verbului a fi, poate şi la un Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Sorin VÂNĂTORU

anumit nivel al hypostasis-ului divin. Pietatea faţă de sălaşul interior face posibilă ieşirea din sine întru locuirea în vasta persoană a lumii, în care eul se recompune din propriile lui legi, nu pentru a se dizolva, ci pentru a primi un loc special din care se poate face auzit şi ascultat. Din punct de vedere neurologic, stările mentale sunt legate de consumul de oxigen din metabolismul creierului şi de raportul ionic. Oxidarea celulară din mitocondrii, proces în care glucoza are un prim rol, se face pe baza transportului de către hemoglobină a oxigenului. În urma oxigenării, atomul de fier (Fe) e deplasat cu 0, 75 Å spre planul hemului, modificându-şi structura, în baza efectului Bohr, deoarece în (Fe) se produce o reorientare de spin (momentul cinetic), ceea ce schimbă relaţiile magnetice dintre particule, raportul dintre traiectorii. Legarea oxigenului de hemoglobină e reglată de ionii de hidrogen şi bioxid de carbon. Hemoglobina utilizează o parte din energie (prin oxigenare) pentru repartizarea echilibrată a ionilor în celulă (neuron), în raport cu mediul extracelular (pompa de ioni), iar cealaltă parte e stocată, prin fosforilare oxidativă, în neuron, sub forma legăturilor macroergice de ATP. Dacă ionii negativi sunt în cantitate mare, se frânează strimerii de ioni pozitivi (nocivi), fenomen care apare în stările de relaxare şi concentrare - de exemplu, în rugăciune -, în vreme ce starea de excitabilitate, anxietate, determină un surplus de catecolemine, sodiu şi cortizon, cu dezechilibre în transmiterea influxului nervos. Ceea ce nu e rugăciune e stres. Numai că starea 71


Sorin VÂNĂTORU

Sorin VÂNĂTORU

de „bine” neurofiziologică este altceva decât starea mentală mistică. Nici ideea energiei psihice - atacată de Boltzman nu se susţine. Interferenţa ariilor asociative din cortex şi arderea fosfolipidelor în biochimismul cerebral, pot fi interpretate fizicalist drept definiţie - de exemplu - a conceptelor de „Unu Nediferenţiat”, „Realitate Absolută” din metafizică şi teologie. Credem că, în intervalul dintre suportul neurofiziologic şi Dumnezeu - aşa cum îl înţelege teologia - va rămâne întotdeauna irizaţia libertăţii posibilului, o deblocare a

materiei din ea însăşi, un metabolism de tip feed-before şi o eliberare a omului cu încă un pas al broaştei înaintea lui Ahile. Materia nu ar fi „început” dacă le-ar fi ştiut pe toate deodată. Dumnezeu este noeza materiei, fără de care nu poate exista o libertate în creier. Pentru a evita un apocalips epistemologic în domeniul relaţiei materie - conştiinţă va trebui să alungăm exclusivismul practicat de o teologie în suc propriu şi de o biochimie sufocată în buncărul cerebral. cronica muzicală

La Sinaia s-a deschis Autostrada Culturală Comarnic-Braşov!

72

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


cronica muzicală

Serghie BUCUR Grandi maestri dell’opera Operă la Ploieşti, şi încă una de zile mari, iată un eveniment generator de istorie a Muzicii, pe care îl consemnăm datorită unui proiect liric pus în valoare pe scena Teatrului Toma Caragiu, de „Grandi Maestri dell Opera” din Catania, grup pentru care vocaţia este o chestiune de onoare şi de caracter, iar succesul, dovadă a profesionalismului deplin! Serile de 14 şi 15 februarie 2015 au rămas, în conştinţa melomanilor prezenţi în stalurile lui „Toma Caragiu”, sublime pagini de exatz liric „scrise” de eminente personalităţi ale Operei italiene contemporane, graţie repertoriului ales şi, la superlativ, interpretat cu măiestrie indiscutabilă, de iluştrii artişti care au însufleţit personajele cu nemuritoarele arii ale genului operistic mondial. Elixir şi visare, mitologie şi evadare în ireal, gala vocal-dramatică a grupului de solişti „Grandi Maestri dell Opera” prezenţi la jumătatea lui februarie 2015, sub reflectoarele scenei Teatrului din Ploieşti a prilejuit ivirea unei majestuoase parăzi a bunului gust şi a artei vocale de proporţii continentale! Distinsele Doamne Manuela Cucuccio – soprană şi Sonia Maria Fortunato – mezzosoprană, au răvăşit pur şi simplu inimile bărbaţilor aflaţi în fotoliile Teatrului ploieştean, prin alură şi costumaţie, prin aura scenică şi prin sonorităţile risipei vocale, în suavintempestive revărsări de elevat lirism! Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Serghie BUCUR

Companiile actoriceşti ale tenorului Agatino Reitano şi baritonului Giovanni Di Mare, au dublat efuziunile spectacolelor susţinute într-un tempo general optimist, înălţător, tangent la universalitate. Qvartetul astfel alcătuit a adus în Ploieşti vivacitatea şi virtuzităţile mediteraneene cataneze! Circumstanţele au fost de un fast romantic, laborios, pe care virtuozul pianist Alistair Sorley le-a colorat în sonuri adesea magice, subliniind brilliantele interpretări individuale şi în grup. Spectacol de coloratură, regalul acestor cu adevărat Mari Maeştrii ai Operei italiene e deja o veritabilă pagină de referinţă în istoria Muzicii a Ploieştiului secolului XXI! Artiste lirice de prestigiu pe scenele italiene din zilele noastre, voci de o frumuseţe răscolitoare, născute parcă odată cu personajele jucate copleşitor, personaje mozartiene, saint-saenseniene, verdiene, rossiniene, gounodiene şi donizettiene, splendidele Manuela Cucuccio şi Sonia Maroa Fortunato au transpus legendarul prin rolurile lor voluptoase, risipind în sală şi în inimile publicului savoarea fastuoasă a exuberanţei duse la extaz, în dantelăria accentelor comice ţesută cu verva timbrală a glasurilor lor când catifelate ca o magnolie, când verdictuale aidoma pâraielor de munte. Expresii ale virilităţii sonore, modulaţiile tenorale ale lui Agatino Reitano au echilibrat exploziile de optimism sau disperare ale baritonului Giovanni Di Mare, imprimând serilor de Operă dintr-un Ploieşti post-caragealian pierdut în febrele egoismelor fără xapăt. (Amintiţi-vă, la modul instantaneu, vocea scânteietoare a lui Tomiţă, din dueturile lui cu Anda Călugăreanu, păstrând proporţiile, nu-i aşa, măcar pentru a nu îl 73


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

uita chiar de tot!). Or, „patrulaterul” vocal Cucuccio-Fortunato-Reitano-Di Mare, a făcut neuitate serile de 14 şi 15 februarie 2015, cu mirificele interpretări când individuale, când în duete mixte, când în formaţie completă. Parcă sub cub cupola vreunei Scala adhoc, apariţia întâia a primei părţi a programului, aplaudată călduros, a fost Giovanni Di Mare, dezinvolt în „Di Provenza Il mar” din „Traviata” lui Giuseppe Verdi, urmat de suava Sonia Maria Fortunato cu romantica „Habanera” din „Carmen” de Georges Bizet; apogeu, duetul lor cu „La Ci Darem La Mano” din „Don Giovanni” de Mozart. Frenezia a izbucnit odată cu primele măsuri din „La Donna e Mobile” din Traviata, modulată de glasul vrăjit al Manuelei Cucuccio, în „Quando Men Vo” din „Boema” lui Puccini. Tensiunea a urcat pe volutele melodice ale duetelor „Parigi, O’Cara” din aceeaşi „Traviata”, „Dunque Io Son Tu Non M’Inngani”, din „Bărbierul din Sevilla”, „Le Fleurs” din „Lakme” de Delibes. Superlativul l-au oferit magnificii artişti catani cu „Bella Figlia Del’Amore”, capodopera verdiană din „Rigoletto”, publicul revărsând asupra lor entuziaste valuri de aplauze, încă de pe parcursul interpretării, în trio, a plinei de fervoare „Souave Sia Il Vento” – bijuteria din giuvaierul mozartian „Cosi fan Tutte”. După pauză, sensibilitatea a continuat să domine publicul – fascinat continuu – odată ce, în acordurile pianului, pe ritmuri impecabil sculptate în aerul rampei, magnifica Manuela Cucuccio a „reaprins” atmosfera cu „Je veux vivre” – arie din „Romeo şi Julieta” de Charles Gounod, urmându-i senzuala Sonia Maria Fortunato (veridică „furtună” a frumuseţii feminine), în „Mon Coeur S’ouvre A Ta

voix”, din „Samson şi Dalila”, de SaintSaens. Senzaţia că te afli chiar într-o sală italiană, a produs-o duetul dumnaelor în „Barcarolle” din „Povestirile lui Hoffman”, de Jaques Offenbach. Claritatea pronunţiei a nuanţat de minune meandrele sonore, pe geometria mişcărilor în scenă, debutul artistelor fiind acelaşi cu al aplauzelor insistente, jubilante. Imperiali, între comic şi dramatic, de o naturaleţe proaspătă (ceea ce, asemenea colegelor lor, a fost evidentă), Giovanni Di Mare a adus, din verva „Bărbierului din Sevilla”, spiritul conflictual-comic al lui Gioacchino Rossini, iar din „Don Pasquale”, de Gaetano Donizzeri, în duet, aria „Pronta Io Son”. Cu accente de bis, aplauzele s-au oprit totuşi, odată cu apariţia lui Agatino Reitano, care, după „Nesun Dorma” din „Turandot”, de Giaccomo Puccini, încântarea generală a amplificat-o dueturile din alte capodopere din creaţia de gen verdiene: „L’Abborrita Rivale A Me Sfuggia” din „Aida”, „Signor Ne Principe”, respectiv „Vendetta Troemenda Vendetta”, din „Rigoletto” şi, în finalul părţii I, quartetul, asaltat de buchete de flori şi îmbrăţişări cordiale, a revenit cu „Libiamo” din „Traviata”. Un triumf al bell-canto-ului italian în Ploieştii începutului de secol XXI, serile de 14 şi 15 februarie 2015 au strălucit sub soarele Italiei – Italia veacului al XIX-lea = epoca Renaşterii ei muzicale, pe care apoi marile culturi europene au preluat-o, civilizându-se. Triumf apoteotic încheiat de „Grandi Mestri del Opera”, cu seria de canzonete culminând cu formidabila „Funiculla”, în delirul publicului ridicat în picioare...

74

Universalu’ Riley Ben King. „Regele” Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


muzica zilelor noastre

teatrul zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Adrian SIMEANU

A mai apus o stea...

Comedia ororilor autohtone

bluesului, necontestat. Născut în Mississippi, fuse predestinat să cânte muzica neamului său de pe plantaţii. S-o dăruiască planetei în chip nimerit şi toţi după ea să tânjească necontenit. Că genu’ şi derivatele lui fac de un veac şi ceva deliciul a miliarde de inşi. Dornici de ritm, melodie şi dans. De energie în armonie, la fel... B. B. King „doinit-a” bluesu’ strămoşesc decenii întregi cu impact. Îl zicea curat, fluent, viu, ritmat. Nesofisticat, cald, împrospătat. A fost şi gurist, da’ şi chitarist. I-a influenţat şi ia învăţat pe atâţi fertil. I-a avut alături, pe scene, ades. Cel mai important e că ne-a făcut să simţim din plin câtă tinereţe fără bătrâneţe e, pururi, în ritm. Ce de frumuseţe şi naturaleţe e-n improvizaţii, inevitabile, inegalabile-n blues. Pe care nonagenaru’ faimos, pierit la mijloc de mai în Nevada, cu sârg l-a slujit şi l-a propăşit. Cu real talent şi cert randament. El nu mai este în viaţă acu’, ci o legendă nemuritoare. Iar benzile, nenumărate, or întreţine-o peren. Va fi veşnic omagiat adecvat şi lumea-i va da totdeauna, de pe pământ, semnu’ meritat că nu l-a uitat. Altfel spus, figurat, regele King nu va muri niciodat’…

dâmboviţean. Corupţie, hoţie. Curvie, lăcomie. Făţărnicie, ipocrizie. Demagogie, ticăloşie. Destrăbălare, degradare şi alienare. Incultură crasă şi minciună groasă. Politică fără de etică. Tare româneşti din zilele noastre. Puse-n replici tari acu’ nişte ani. Deun IT-ist isteţ, ager, îndrăzneţ. Vădit inspirat, condei talentat. Nu indiferent, ci foarte atent. La ce e-n Carpaţi şi se adânceşte de nenoroceşte. Lustig Adrian e numele său şi-a avut noroc de-un regizor bun. Regretatul Toca, experimentat. Şi de actori idem, de la Comedie. Ştiuţi, pricepuţi şi cert îndrăgiţi. George Mihăiţă. Latifundiar, aprig pistolar. Vladimir Găitan. Chirurgu’ de sâni, copios şpăgar. Valentin Teodosiu. Senatoru’ şantajist, niţel sado-masochist. Un trio de top. Potrivit cu textu’, timpu’ şi mesajul vrut a fi transmis. Alex Tocilescu vrând a arăta că în România în care trăim se joacă constant, tot mai apăsat, un „poker” sordid. Înspăimântător şi necruţător, clar dăunător… Recapitulând, o spun înc-o dat’: Lustig, autor. „Poker”, piesa lui, la fix nimerită. Toca a ginit-o şi a scos-o-n lume cu impact peren de nezdruncinat. Cei trei interpreţi şi colega lor Simona Stoicescu stârnind nu doar râsu’. Ci şi indignarea, mânia, gândurile negre. Precum şi-o-ntrebare: când se va sfârşi porcăria asta pe plai mioritic? Răspunsu’ nu-l ştim, da’ la teatru-i musai oricând să venim. Umoru’ cu tâlc, măcar, să-ntâlnim. La Comedia bucureşteană acesta, firesc, nelipsind…

Ştiu, sună shakespearian. Dar e pur Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

Motto: „De ce nu vii, / Când castanii înfloresc, 75


cronica plastică

Serghie BUCUR Castani la Ploieşti / De ce nu vii, / Ca să-ţi spun că te iubesc!”

(Nelu Danielescu) Expoziţia de pictură vernisată joi, 4 septembrie 2014, orele 17.20 în sala Galeriei de Artă, de către maestrul Marcel Bejgu şi d-na Florica Ionescu – autoarea lucrărilor – readuce în conştiinţa publică originalitatea talentului şi preferinţa domniei sale : peisajul şi coloristica lui. Sugerat de podoaba arboricolă a Bulevardului ce străbate zona de Sud a Ploieştiului, de-o viaţă dominată de castani, doamna Florica Ionescu a ales această specie dendrologică – emblematică pentru Urbea lui Caragiale şi a lui Nichita – drept motivare a expoziţiei despre care vorbim, într-o expresie sugestivă: „Castani la Ploieşti”. Poate era mai potrivită sintagma „Castanii Ploieştiului”. Însă obiecţia cronicarului rămâne superfluă, în faţa coloritului stenic al tablourilor expuse. Castanii sunt sensibilul pretext al panoramicului peisagistic, iar peisajul ni se relevă, de la o pânză la alta, într-o consonanţă a odihnei cu înţelepciunea, izvoditor discurs despre Natură şi menirea noastră în a o apăra de lăcomiile devastatoare! Artista plastică Florica Ionescu, de fel din Homorâciu, de loc din Periş, cultivă cu precădere peisajul, dintr-o poruncă interioară, pe care convieţuirea cu 76

Serghie BUCUR

răposatul d-sale soţ – preot al parohiei Periş, i-a zidit-o în suflet şi i-a modelat-o prin gândire şi prin sentiment, pictând frumuseţea dumnezeiască a florilor, a copacilor, a câmpiilor, a dealurilor, a grădinilor şi a livezilor, a râurilor şi a albiilor lor, a norilor şi a cerului, a pământului – acest tăpşan pe care suflarea omenească îl calcă zi şi noapte, dar îl degradează cu rea ştiinţă, în nesfârşitul şir de meschinării şi abuzuri ! Fiecare tablou este o fereastră prin care privesc uimit jocul tuşelor şi geometria culorilor – în fantasticul lor dans spectral –, policromul balet al pensulelor sub dicteurile viziunilor când dramatice, când odihnitoare. Regăsim prospeţimi şi adieri ale anotimpului – cu sonorităţi vivaldiene – propice exploziilor clorofilei şi ale petalelor, sintetizate în ingenioase pete de culoare, în umbre tranşate de lumini modelând clădiri şi spaţii domestice, fixate în suprafeţe – „ferestrele” amintite – în care efluviile migrează de la „rece” la „cald”, după regulile secrete ale Artistei. Vreo patruzeci de asemenea „ferestre”, câte alcătuiesc personala Florica Ionescu, au înlesnit publicului tot atâtea colţuri de lume şi de natură, resuscitând imagini pe care le-am uitat, de-a lungul anilor, dar care, puse din nou dinaintea memoriei afective, trăim o febrilă restituire a ceea ce, deşi trecător, renaşte din propria energie, aidoma legendarei Phoenix. Surpriza acestei personale a fost junele Alexandru Ionescu, fiul cel mare al ilustrei doamne expozante, un pictor nu ştiu dacă debutant, cu acest prilej, dar sigur acela care va perpetua profesia Mamei sale – distinsa doamnă Florica Ionescu. Un discret „vârf de lance” pe Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

tărâmul mereu necunoscut dar binecuvântat întru Frumos – proprietate a Artelor Plastice. Cel puţin „Casa cu Turn şi Ceas”, consacră un pictor Alexandru Ionescu format – tehnic şi coloristic – pe temeiul vocaţiei lui pentru proporţii, planuri, contraste şi hieratism. Distribuţia nuanţelor e ordonată de un desen cu impact reconfortant, sudând – în structura mecanică a edificiului – panoplii cu vârstele şi relieful locatarilor, sunetele şi mişcările epocilor săpate de timp. Reînvie şi permanentizează, cel puţin pe durata aducerii-aminte (copilăria are aici întâietăţi proaspete şi răscolitoare), ecouri puternice până la stârnirea unui regret – ciudat de reconfortant şi de contradictoriu. „Casa cu turn şi ceas”, probabil Casa Rădulescu din Câmpina, dacă nu mă înşel, pictată de fiul artistei, Alexandru, în planuri inundate de amiază, destăinuie – cu spaţiul terasei suspendate în tonuri umbroase – scene cu prânzuri duminicale fericite, familia şi oaspeţii ei trăind ore de armonie paradisiacă, pe care numai joaca puradeilor o animă. Valoraţia distanţează tehnica şpaclului de aceea a penelului. D-na Florica Ionescu are, prin Alexandru, nu doar urmaşul ci şi continuatorul artei plastice cu vocaţie ascendentă. „Spirala” – precedentele expoziţii personale, consacră o artistă aptă să sublimeze culorile în sunete şi clipele în permanenţe. Natura – de toate zilele şi nopţile pe care cei mai mulţi le trăiesc într-o dramatică indiferenţă – vibrează prin tablourile în policroma răsuflare a pictoriţei Florica Ionescu, la scara sentimentelor fiecărui anotimp. Îngânaţi cel puţin refrenul faimosului şlagăr, pe care muzicianul ploieştean Nelu Danilelescu l-a lăsat drept blazon peste

Bulevard, în parte motto-ul acestei cronici, şi veţi fi fulgeraţi de un impuls fără pereche. „Castani la Ploieşti” rămâne un generic sugestiv, chiar dacă numai o pânză evocă poeticul arbore împovărat – toamna, când fiinţa ne e sfâşiată de însingurări şi dorinţi nelămurite –, cu straniile candelabre albe, inexplicabile „martore” ale plimbărilor în doi, ale îmbrăţişărilor patetice, prelungi, şoptite, pierzătoare... Stilul pictural al Floricăi Ionescu e liber, limpede şi generos în sensul sintagmei lui Van Gogh, care a şi impus în posteritate conceptul – etic şi estetic - reprezentativ: „Bucuria vieţii”. Bucurie pe care, încătuşat de uimiri încă imposibil de „descuiat”, miau stârnit-o lucrări precum „Taifas în grădină”, „La Movila”, „Rebeca”, „La câmp” şi „Strada” - rămase în retinele mele în aerul de Septembrie arămit, plin de miresmele crângurilor arse de uscăciune, de adierile dulci ale viilor cu strugurii şi piersicii ca-n vremurile copilăriei. O imensă ruralitate condensează, pe simezele Galeriei ploieştene de Artă, expoziţia D-nei Florica Ionescu, în gândire sadoveniană: „Simplă şi măreaţă ca Natura”, lărgită exponenţial de varietatea operelor privite de noi cu vie admiraţie: „Baraj”, „Biserică” (din Periş), „Casă în vale”, „Spre grădini”, „Conversaţie”, „Cireşul parohiei”, „Acorduri”. Uleiuri şi Acuarele – într-o desăvârşită simfonie a stărilor sufleteşti, sinteză a unui adagiu de la Delacroix citire: „Frumosul presupune îmbinarea mai multor calităţi: forţa numai, fără graţie, nu înseamnă frumuseţe etc.; într-un cuvânt, armonia ar fi expresia lui cea mai cuprinzătoare. Această panhipocrisiadă universală” (1854).

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

77


cronica actualităţii

Serghie BUCUR Expo: vechi biserici din lemn Un eveniment artistic, cu vizibile conotaţii istorice, sociale şi etnografice domină viaţa culturală a Ploieştiului, a avut loc începând cu 18 martie 2015, oferit de Muzeul Judeţean de Artă „Ion Ionescu Quintus” şi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, prin expoziţia de fotografii – circa 70 de tablouri – în care s-au putut regăsi vechi biserici lucrate din lemn, de ţărani, în diverse locuri din România. Documentar Expoziţia – vernisată miercuri, 18 martie ora 17, de reprezentanţii ambelor instituţii – a fost însoţită de un pliant elaborat, editat şi semnat de d-l Dr. Virgil Ştefan Niţulescu, Manager al Muzeului Naţional al Ţăranului Român şi d-na Dr. Georgeta Roşu, Consultant ştiinţific al acestei impresionante instituţii. Prezentare a expoziţiei pe care un public foarte numeros a vizitat-o la deschidere, programul înlesneşte cunoaşterea şi aprofundarea unor valori ale arhitecturii bisericeşti ortodoxe de odinioară, rămasă din epoci uitate de lumea modernă, expresii ale gândirii, ale civilizaţiei rurale şi ale credinţei în Iisus Hristos. Preambulul programului lămureşte vizitatorii: „Începem să salvăm biserici vechi de lemn. La Mintia, Bejani, Groşii Noi, Troaş, Juliţa, Lunca Moţilor. Două vor fi aduse la Bucureşti şi expuse, cea de la Mintia, în 78

Serghie BUCUR

sala Reculegere, cea de la Bejani, în curte. Celelelate patru, restaurate, păzite şi îngrijite, vor fi conservate in situ. Premieră românească”. Trudă şi dezamăgire „Evident, ideea a fost a lui Horia Bernea. Un umăr a pus şi doctorul Costina. Restul, adică tot greul, l-au dus Geta Roşu, Dan Ştefănescu şi oamenii lor, muzeografi, restauratori şi conservatori. S-a muncit enorm. Proiectul avea o miză importantă. Horia spera că şi alte instituţii – bugetare şi nebugetare – ne vor urma exemplul, luând sub protecţia lor biserici de lemn care meritau să fie salvate. Nu ni s-a alăturat nimeni”. Tezaur duhovnicesc Lista bisericilor din lemn, pe care Muzeul Naţional al Ţăranului le are în proiectul salvator iniţiat, este următoarea, adăugând vechimea lor: Lunca Moţilor – 1700: Mintia şi respectiv Bejani – secolul XVIII; Juliţa – 1787; Groşii Noi – 1807; Troaş – 1817. Istorii „Lunca Moţilor” a fost ridicată la sfârşitul secolului XVII, pe Dealul Gorgan, de credincioşii din satul Ţebea (jud. Hunedoara) şi a fost sfinţită de Mitropolitul Athanse Anghel la 1700. Biserica a fost martora multor frământări sociale, precum Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, de la 1784, apoi a evenimentelor de la 1848. „Lunca Moţilor” a fost lăcaş de cult al locuitorilor parohiei Ţebea până la 1820, când aceştia şi-au construit altă biserică (aceea din lemn fiind vândută enoriaşilor din parohia „Lunca Moţilor”), cu hramul Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

Adormirea Maicii Domnului. „Mintia” a fost cea mai degradată, achiziţionată odată cu celelalte. Ceea ce a mai fost salvat s-a expus în sala „Moaşte” a Muzeului Naţional al Ţăranului Român: scheletul bisericii, odoarele găsite, xilogravurile de pe lângă „Sfânta Masă”, „Masa” în sine, sfeşnice, cruci de mână, o pereche de cununii, clopotul original, patul mortului şi strana cântăreţilor. Biserica din „Bejani”, cu primul hram Sfântul Nicolae, dat la aducerea ei în marele Muzeu Naţional, a fost strămutată aici în 1991, an când i-a fost adăugat al doilea hram: Sfântul Mina (paznic al comorilor). Planimetria aparţine tipului caracteristic bisericilor din Ţara Moţilor, cu naos dreptunghiular, două abside poligonale, construită în stilul „blokbau” = „în cununi”, pe o temelie din piatră de carieră. Din ansamblul iconografic se mai recunosc în naos (pe boltă) Maica Domnului Ornată, înconjurată de heruvimi; în pronaos (pe boltă) Sfinţii Evanghelişti Luca şi Ioan, iar pe tâmpla altarului, medalioane cu apostoli. În altar se disting chipuri de îngeri alături de o reprezentare inedită a Duhului Rău. Biserica din „Juliţa”, judeţul Arad, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, a fost înălţată de meşterii locali Simon Silaghi din Brad, Nichifor Nandrolias şi Nicolae Moler (zugravul) din Lupşa Mare, în stilul practicat în Transilvania, având un impozant turn din lemn. Pictura, cu strat superficial de preparaţie, datează de pe la 1813. Iconostasul şi tronul arhieresc sunt decorate de aceiaşi meşteri. Sfinţirea bisericii s-a oficiat sub episcopatul lui Pavel Avancunovici din Arad. Antimisul şi iconiţele iniţiale, desoebit de valoroase,

se află acum la Mânăstirea Gal şi datează din 1881. Se mai păstrează din pictura iniţială doar scene din ciclul Patimilor Mântuitorului: Răstignirea, Plângerea, Iisus Binecuvântând (pe bolta naosului, Sfinţii Petru şi Pavel, pictaţi pe Uşile Împărăteşti, precum şi o stilizare edificatoare a Morţii, pe peretele transversal al naosului). Groşii Noi, cu hramul Întâmpinarea Domnului, a fost adusă, pe la 1807, din Dâmbul Bisericii, aflat la circa 1 kilometru de actuala poziţie, urmare lăsării mai la vale a vetrei satului. Lucrată de enoriaşi spre finele secolului XIX, despre pictura ei nu s-a ştiut nimic. Se păstrează încă, în naos, scene din ciclul Cristologic, iar pe tâmpla Altarului medalioane cu heruvimi şi pe cer cei 12 Sfinţi Apostoli ai lui Iisus: Andrei, Bartolomeu, Iacob cel Bătrân, Ioan, Iuda, Matei, Petru, Filip, Simon Zilotul, Iacob al lui Alfeu, Toma, Matia şi Iuda Iscarioteanul. Troaşul, cu hramul Sfinţii Ierarhi, amplasată pe deal, la N-E faţă de sat, a fost durată în 1817, din spusele bătrânilor fiind iniţial pe Valea Tătarului, la vreo 6 kilometri mai sus de vatra satului, loc în care s-a stabilit cu mult timp în urmă primele familii. După o inscripţie găsită în Altar, pe peretele de N-V, se pare că, în 1875, biserica ar fi fost mutată în actualul amplasament, mulţumită câtorva familii adunate în jurul preotului Eftimie Herbeş, care i-ar fi donat chivotul păstrat în Altar. Pictura – la sfârşitul secolului XIX, din care mai există scene din ciclul Cristologic: Crucificarea, Plângerea lui Iisus, Iisus în Mandorlă, Iisus Binecuvântând, precum şi sfiniţi şi apostoli în medalion, pe catapeteasmă: Iacov, Ioan, Isaia, Bartolomeu, Andrei, Marcu, Petru.

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

79


Serghie BUCUR

cronica actualităţii

Certitudini Elocvenţa ivirii, a întrebuinţării şi conservării acestor lăcaşuri de cult ortodox, Bisericile de lemn, ne este certificată de d-na Dr. Georgeta Roşu în două pagini de fundamentare a protejării lor pentru viitorime. Iată două excerpte din documentatul d-sale studiu, care garantează calitatea şi valoarea deosebitului proiect prezentat de noi până aici: „Pentru românii sărăciţi, lipsiţi de drepturi şi de posibiltatea instituirii unei şcoli, din satele de pe Mureş, Arieş şi Târnave, bisericile de lemn au fost martori (sic!) ai consecinţelor grave ale acţiunilor de desnaţionalizare la care au fost supuşi (sic!), însoţite, adesea, şi de persecuţii religioase. De aceea ei vedeau în biserica de lemn şi însemne ale speranţei de eliberare naţională”. „Datând din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, pictura bisericilor de lemn aparţin zonei Aradului (Groşii Noi, Juliţa, Troaş) şi Hunedoarei (Lunca Moţilor, Bejani), care fac obiectul acestei expoziţii, este o elocventă mărturie a meşterilor ţărani-zugravi”. Din studiul d-lui Dr. Virgil Ştefan Niţulescu reţinem: „Pe teritoriul României sunt inventariate peste 1400 de biserici din lemn, construite înainte de 1900. Evident, nu toate sunt clasate drept monumente istorice şi, în consecinţă, nu toate beneficiază de protecţia legală. Din păcate, comunităţile îşi pierd, uneori, sensul dezvoltării istorice şi, în momente de rătăcire existenţială, renunţă la patrimoniul lor (recunoscut sau nu, juridic), pentru a alege himera noului cu orice preţ”.

Serghie BUCUR

80

Sfârşit de Februarie la Câmpina. Trei stări de spirit alese Însorită şi ispititoare, ziua de sâmbătă / 28 februarie 2015 a aparţinut acelora care au animat viaţa Câmpinei pe triunghiularul Casa de Cultură „Geo Bogza” – Salonul de Artă Alfred Dumitriu – Castelul Julia Hasdeu. Contra-cronometru, am fost de faţă la toate aceste evenimente pline de fervori superaltive. Protagoniştii lor au scris pagini memorabile pentru Istoria şi Cultura străvechiului târg prahovean. „Primăvara începe cu Tine” O idee artistică fastă au pus-o într-o intensă valoare distinsa Doamnă Amalia Suruceanu, preşedinta Filialei Câmpina a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi de Maestrul Florin Dochia, directorul Casei de Cultură „Geo Bogza”, scriitor şi jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, care, cu sprijinul unei echipe de profesionişti, au prefăcut sala „Constantin Radu” într-un imperiu al anotimpului renaşterii Naturii, prin ampla expoziţie de pictură, de artizanat şi de modă, intitulată „Primăvara începe cu Tine”. Atractivă prin varietate şi gust, fineţe şi imaginaţie, expoziţia a prilejuit o autentică trecere în revistă a celor mai ingenioase creaţii în materie de mărţişoare, podoabe vestimentare şi de sezon, obiecte de interior, modă, Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

accesorii şi articole pentru toate vârstele, artefacte decorative, lucrări de artă şi de uz curent etc. Exuberanţa s-a vrut a fi „timbrul” acestei „scrisori” a inţiatorilor proiectului cu rezonante valenţe spirituale, „expeditorii” ei adersându-se „destinatarilor” care au umplut sala până la refuz. Culorile şi formele s-au revărsat într-o varitate ameţitoare, încât percepţia publicului, dominată de un extaz continuu, a captivat-o discursurile tandemului Suruceanu-Dochia, urmate de atribuirea unor diplome şi daruri oferite câtorva dintre cei mai valoroşi expozanţi, ca apoi, acordurile muzicii folk să urce la apogeu starea emoţională a publicului. Idee artistică tulburătoare, sintagma „Primăvara începe cu tine” a impus o notă de calitate complexă, mesajele ei având impact fericit în rândul tuturor vârstelor! Tocmai din această cauză, emoţiile şi aplauzele s-au succedat din plin. În 2014, prima ediţie a acesteia s-a numit „Souvenir de printemps”, iar ce-a de-a doua, „Primăvara începe cu tine”, ambele consacrând excelenţa proiectului Doamnei Amalia Suruceanu, relevându-i garantabilitatea. În fapt, am trăit momente adese explozive între simezele sălii „Constantin Radu”, pline cu lucrări ale membrilor Filialei Câmpina a Uniunii Artiştilor Plastici din Românua, a cărei preşedintă adorabila Amalia Suruceanu este! „Dezvoltăm un program de Terapie prin Artă, pe bază de voluntariat”, îmi spunea Domnia Sa în ziua de 3 iunie 2014, schiţând dosarul ideatic al Filianeli UAP Câmpina, aici, la „Geo Bogza”. „Dorim să creăm acea atmosferă prietenoasă, de familie, care multor copii le lipseşte în mediile sociale din care provin, prin aplicaţiile înlesnite

de pictură şi lucrul manual”. Panorama împlinirii acestor intenţii s-a desfăşurat pe toate cele patru laturi ale expoziţiei sub genericul „Primăvara începe cu tine”, varietatea având un deosebit efect psihologic şi moral, ca şi acela estetic, de care nimeni nu se mai sătura privind şi alegând. „Grupării creatorilor acestor frumuseţi s-au alăturat copiii de la Secţia Pediatrie a Spitalului Psihiatric Voila, Terapia prin Artă vindecând multe din nefericitele cazuri curente”, am mai reţinut din elevata relatare a Doamnei Amalia Suruceanu. De altfel, expoziţia prezidată de dânsa demonstra oportunităţile exemplificate prin această Terapie; „Primăvara 2015 începea, sâmbătă 28 februarie, cu întreaga pleiadă de creatori, printre care micuţa Emma Anamaria Oiştie, autoare a unui panou întreg de minunăţii – pentru care a primit distincţia Salonului, Mihai Boroiu, Denisa Olbojan, Cezara Goran, Dana Nechita, Melania Goage, Mihaela Poalelungi, Gabriel Dima, Elisei Comnoiu, pe fundalul muzical al lui Dan Popescu. De veţi veni la Câmpina, Primăvara vă va lua în braţele ei diafane, apărându-vă de urât, de mai toate relele care, vedeţi, ne potopesc zilnic!”, a mai spus nobila Doamnă Amalia Suruceanu.

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

„Cele 10 porunci” Templu al Frumuseţilor unice, Salonul Artistic Dumitriu a prezentat, la orele prânzului aceleiaşi zi de sâmbătă, 28 februarie, sinteza plastică a Celor Zece Porunci izvodite din învăţăturile Bibliei, care stau la temelia ortodoxiei noastre bi-milenare. Expresia lor artistică, aptă să spună în această manieră, în tandem cu formularea poruncii propriu-zise, ni s-a 81


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

adresat printr-o tipologie sculpturală foarte originală, caracteristică stilului dumitriuan. Suprafeţe de regulă pătrat înrămate, pe fond roşu, au redat sensul fiecărei porunci printr-un disc metalic în care artistul a decupat metalul până ce a obţinut o figură simbolizând tâlcul creştin şi filozofic al fiecărei porunci. Deloc criptice, din contra, elaborate dezlegări ale rosturilor acestor teze de creştinare, panourile „Celor Zece Porunci” au avut forţa limbajului teologic instinctiv conţinută de aceea a limbajului sculptural. Diminuarea valorii imaginilor expuse ar fi evidentă, dacă ne-am apucă să „desenăm” contururile cu scop mesianic al acestor sculpturi, dar ne vom apleca asupra străvechiului „Decalog” – cum, noi, mai bătrânii, ştim – pentru că atunci avusesem un Spiru Haret – somitate, personalitate probă, demn

parlamentar – că Învăţământul era ceva grav, serios res-pon-sa-bil!, şcoala fiind de modă veche, prin urmare trainică! Dacă am ajuns să cerem altora voie să păstrăm acele reguli sfinte, care ne ajută să ţinem calea dreaptă în viaţă, măcar Arta să ne ajute să devenim Fiii lui Dumnezeu, Oameni, Verticali, temelii ale României viitoare (vorba lui Nicolae Bălcescu!). Mesajele „Celor Zece Porunci” transpuse într-un relief special memorabil, se perpetuaeză şi într-un asemenea fel şi, din nevăzutul fundal al memoriei, reverberează în aducerea noastră aminte îndemnurile sacre: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de mine”; Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini sau să slujeşti lor”; „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”; „Adu-ţi aminte de ziua

Vernisajul expoziţiei „Cele zece porunci” la Galeria MAV D’ART Câmpina 82

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

Domnului şi o cinsteşte pe ea”; „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ”; „Să nu ucizi”; „Să nu fii desfrânat”; „Să nu furi”; „Să nu depui mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”; „Să nu pofteşti nimic din ceea ce este al aproapelui tău”. Interstiţii pe traseul Poruncilor, „Dimineţile” maestrului Alfred Dumitriu au sugerat – prin câteva siluete liniare (verticale) din metal zigurat, cu câte un rotund în vârf, desigur, ilustrând Soarele în deplina lui veghe peste lume – momentele matinale introduse în succesiunea Celor Zece Porunci – Zece din gândurile şi contradicţiile care frământă la nesfârşit fiinţa omenească! Remarcabil eveniment plastic, eminamente proba viziunilor mereu înnoitoare, de înaltă ţinută artistică, „Cele Zece Porunci” reinstituie nevoia de opţiune întru Domnul, aprig îngreunată de eterna dualitate: laic sau credincios. Artist al esenţelor, maestrul Alfred Dumitiriu ne-a convins încă odată de vocaţia pentru universal a gândirii d-sale artistice, de forţa artei d-sale totdeauna pătrunzătoare filozofic!

proaspete apariţii literare, de istorie literară şi critică literară, Crina Decusară a povestit despre Julia Hasdeu în complexa ei postură pariziană. Evenimentul a purtat pecetea profesionalismului cu care Dr. Jenica Tabacu s-a impus în Cultura preformantă a Câmpinei, de altfel ca şi prin competenţele intelectualilor de anevergură Amalia Suruceanu, Florin Dochia şi Alfred Dumitriu. Consiliul Municipal Local a guvernat şi reuniunea de la Castel, sub genericul „Prelegeri” – un excurs istorico-literar cu accente academice, prestigioasă reuniune ştiinţifică şi literară pe care Ploieştiul şi Bucureştiul o ignoră cu o constantă invidie. Dr. Ionel Oprişan a evocat „Personalitatea lui Pavel Balmuş – un deosebit hasdeolog, fragment dintr-o posibilă lucrare monografică B. P. Hasdeu”; Crina Decusară – „Aspecte socio-culturale în corespondenţa dintre BPH şi fiica lui, Julia”; prof. Maria Boescu – „Lilica, elevă la Paris”; prof. Mircea Coloşenco – „Julia Hasdeu”; prof. dr. Oana Merca – „Despre două forme de a fi antisemit”; dr. Jenica Tabacu – „Arhiva istroică a României, 161 de ani de la apariţie”. Lansările de carte au fost un alt episod atractiv al „Prelegerilor”, publicul având ocazia să afle despre două cărţi recent ieşite de sub tipar: „Umorul lui Hasdeu”, de Barbu Lăzăreanu, ediţie critică de Ionel Oprişan , editura Saeculum Vizual 2015 şi „Calvaria”, roman de Emanoil Toma, editura Amanda Edit 2015. Recitatlul de Muzică la vioară şi pian l-au susţinut Cristina Popescu Stăneşti şi Dan Sehor, cu lucrări de Calude Debussy (Sonata pentru vioară şi pian) şi de George Enescu (Impromptu concertant), şi din creaţia de gen evreiască.

În umbra lui Hasdeu Trecuseră doar două zile peste data naşterii savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu – 26 februarie –, odată cu cei 177 de ani de la venirea pe lume a Magului de la Câmpina, cu atât mai potrivit pentru calendarul ştiinţific şi cultural al Doamnei Jenica Tabacu, să pună în valoare calităţile organizatorice şi oratorice ale domniei sale şi ale invitaţilor săi, în mereu misterioasa atmosferă a Castelului Julia Hasdeu! Editorul Ionel Oprişan a prezentat un bogat stand cu cele mai Revista Nouă nr. 3 (88) /2015

83


parodii

Ştefan AL.-SAŞA

Ştefan AL.-SAŞA

VIITOR

PREFĂ-TE

Ce-o să mai bei? Când băutura E-ntruchiparea unei hârci, Ţoiul pervers este măsura În care vrei s-o introduci

după Dumitru MĂLIN

după Gheorghe PÂRJA

Să fugi din sensuri, arta mea să fugi, Din înţelesul care te constrânge, N-ai să sculptezi Rodin pe buturugi N-ai să pictezi Giocondele cu sânge.

Acuma. Ţoiul vrea o poartă, Ce grea-i comanda fără bani, Pe masă sticla e deşartă, Sub scaun, dorm vreo doi baştani

Că schiţe sunt, că pânzele-s făcute De geniale mâini şi de elevi, Iar tu din drumuri explorate du-te, Relevă noi seminţe prin gâlcevi !

Doar o stacană ne mai drege Visarea zilei consumate, Ce-o să mai bei? Că nu te-alege Căderea bombei cu nitrate.

Prefă-te că eşti membru în Pleiadă, Chiar smângălind pereţii uneori Sileşte-ţi toţi confraţii să prevadă Doar strict nevinovatele candori.

Adastă frusta chercheleală În care toţi ne bălăcim Cu o metresă mai mult goală La cheful cinei de regim

Sileşte-ţi viziunea odioasă Prin câte expoziţii s-or isca, Prefă-te c-altă operă aleasă Nu s-a făcut vreuna cum e-a ta!

Un birt, o litră, un spectacol, Ori somnul de chefliu atins, Când învăţăm de la obstacol Cât e-acceptare, cât împins.

Lansarea volumului „Lungul drum până departe” de Marian RUSCU

84

Revista Nouă nr. 3 (88) /2015


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.