Revista noua nr 4 2016 by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Eugen POHONŢU * Serghie BUCUR * Monica ZAMFIR * Mioara BAHNA * Diana TRANDAFIR * Traian D. LAZĂR * Christian CRĂCIUN * Iulian MOREANU * Vasile Ioan CIUTACU * Adrian SIMEANU * Ani BRADEA * Geo GALETARU * Liviu VIȘAN * Emil-Iulian SUDE * Luca CIPOLLA * Tomáš ČADA * Mircea Dan DUŢĂ * Alin Daniel CIUPALĂ * Coca POPESCU * Ştefan Al.- SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 4 (95) / 2016

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: eveniment - Artgothica, Sibiu, 29 – 31 iulie 2016 – festivalul cuvântului (Eugen POHONŢU) / 3 * eveniment - Serghie BUCUR - Ediţia 2016 la Castel. Sărbătoarea Celor Două Julii / 5 * cronica literară - Monica ZAMFIR - Iulian Moreanu schimbă regula jocului: EXIT / 8 * cronica literară - Mioara BAHNA Trecutul ca permanent colocatar al fiecăruia – Ileana Vulpescu: Arta conversaţiei / 12 * cronica literară - Diana TRANDAFIR - Execuţia din zori - un roman de Constantin Vremuleţ / 20 * cronica literară - Traian D. LAZĂR - Un optzecist discret / 23 * cartea de istorie - Serghie BUCUR - Constantin Mănescu şi vechea mişcare socialistă / 26 * eseu - Christian CRĂCIUN - Despre cele două timpuri / 29 * proză - Iulian MOREANU - Şantier (II) / 33 * proză Vasile Ioan CIUTACU - Obsesia / 43 * cartea zilelor noastre - Adrian SIMEANU Istoricu’, despre muzician. Magna cum laude!; Omagiu unui CĂRTURAR / 49 * poezie - Ani BRADEA (Poeme din zid. Cartea a II-a – Rătăcirile) / 50; Geo GALETARU / 54; Liviu VIȘAN / 58; Emil-Iulian SUDE / 60 * poezie italiană - Luca CIPOLLA / 62 * poezie cehă - Tomáš ČADA (Traducerea poemelor: Mircea Dan Duţă) / 64 * cartea de muzică - Serghie BUCUR - Paul Constantinescu, necunoscut / 70 * historia magna - Alin Daniel CIUPALĂ - Construcţia Castelului Peleş. Date cunoscute şi mai puţin cunoscute / 73 * eveniment literar-educativ - Vasile Ioan CIUTACU - „VIS” dincolo de vise. Mariana Cîlţ la cel de-al doilea volum / 78 * cronica plastică - Serghie BUCUR - Ferestrele lui Platon / 80 * poezie - Coca POPESCU (Purtată de val) / 81 * memento - Alin Daniel CIUPALĂ - Scurt omagiu pentru un preot cu har: părintele paroh Petru Moga / 82 * muzicale - Premieră muzicală absolută în Prahova: YEHUDI MENUHIN – 100 (Serghie BUCUR) / 84 * actualitate - Muzica zilelor noastre / 87; Teatrul zilelor noastre / 89; Reviste şi scriitori / 90 (Adrian SIMEANU); Festivalul-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII” / 94 * Ştefan Al.- SAŞA – Epigrame / 97 * Album foto - Artgothica, Sibiu 2016 / 98-100

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina în colaborarea cu Societatea Scriitorilor Prahoveni

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 2 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Adresă de corespondenţă: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova ROMÂNIA

Layout & DTP: Florin DOCHIA Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

eveniment

societatea scriitorilor prahoveni

Artgothica, Sibiu, 29 – 31 iulie 2016 – festivalul cuvântului «Un festival de poezie este o provocare în sine, atât pentru organizatori cât şi pentru participanţi: lume multă, poeţi buluc, cariatide, orgolii amestecate, sponsori, primărie, dragoste, transpiraţie, vorbe, microfoane, poeme mai mult sau mai puţin în proză, vers cu mingi portocalii de ping-pong, poeme mitraliate, strigate, mormăite, unele clare, altele criptice încât nici autorii nu le desluşesc, vin, bere, lumini şi multe umbre, muzică bună, foarte bună, Niu cu barbă albă de patriarh,

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

premii, Mircea Ivănescu, felicitări, iar transpiraţii, Nora Iuga, o minune, o bucurie a spiritului, desculţ în faţa poeziei, desculţ şi autoritar, unii recită, unii cred că recită, nopţi, nopţi interminabile, multă poezie, poezie vie, poezie adevărată, dezbateri, un ceh interesant, un prieten israelian volubil, vin roşu, prezentări de carte, poeţi din Timişoara, Sibiu, Cluj, [Câmpina, Râmnicu Sărat], emoţii, lansare de carte, mai mari emoţii, lumea în picioare la un poem de Chirvasiu, o linişte de poezie, vise,

societatea scriitorilor prahoveni mărturisiri, viermuială, fum, mult fum, direcţia 9, chitară şi pălărie cu ciucuri, Suciu ca o cloşcă cu puii lui, dragoste de cuvânt, ordine, dezordine, cafea, palincă, concurs pentru palincă, emulaţie, poeme întinse la uscat, poeme uscate, ude, lungi, scurte, tremurânde, seci, Mircea Popa şi-o piticanie, poeţi tineri, poeme timide, glume, diverse, poezie, poze cu nemiluita, grupuri, simboluri literare, euforie, muzică în registru de jazz, muzică cu poezie, bliţuri, poezie cu muzică, poeţi mulţi, cărţi, multe cărţi strânse la piept, cărţi dăruite, cărţi primite, râsete, stări ludice, stări onirice, stări febrile, îmbrăţişări, săruturi condescendente, săruturi vinovate, săruturi simulate, femei poet, femei poet frumoase, femei timide, critici, vin alb, drumuri, case, poeme, iar cariatide, uşi de lemn, tristeţe, obosiţi dar cu figuri luminoase, pupături, mâini strânse, mâini fluturate, cărţi, festival… s-a terminat… păcat… la anul! Atâta poezie adunată le un loc, citită live, simţită, emoţionantă, vie, într-un adevărat maraton, mai rar. Mulţumiri din suflet organizatorilor pentru un 4

societatea scriitorilor prahoveni

eveniment ce depăşeşte cu mult închipuirea profană a unui iubitor de poezie ce păşeşte pentru prima oară în acest templu!!! Felicitări oameni frumoşi organizatori ai festivalului Artgothica Sibiu 2016, dar şi mulţimii de poeţi care au colorat trei zile sufletele auditoriului!!!

Eugen POHONŢU» Sursa: http://cenacluldelaroma.eu/

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

eveniment

societatea scriitorilor prahoveni

Serghie BUCUR Ediţia 2016 la Castel Sărbătoarea Celor Două Julii Sâmbătă, Iulie 2016, imensa livadă a Castelului Julia Hasdeu a rezonat, timp de 5-6 ore, de glasurile invitaţilor sosiţi să evoce vieţile şi operele hasdeilor, prilejuite de „Ziua Juliilor” Magului de la Câmpina, Julia – soţia şi Julia – fiica, eveniment anual fabulos şi unic pentru Literatura şi Spiritualitatea românească.

Oficialităţi Poftite să cuvânteze despre Juliile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, în versiunea 2016, câteva din personalităţile marcante

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

ale Hasdeologiei au luat parte la a XXVI-a ediţie a „Sărbătorii Celor Două Julii”, în tonalităţile programului judicios întocmit şi prezidat de dr. Jenica Tabacu, directoarea Castelului Julia Hasdeu, faţă cu o asistenţă record, peste 200 de persoane luând loc în scaunele rânduite sub un cort alb foarte întins şi foarte primitor: prof. dr. Ionel Oprişan, editor al cărţilor hasdeene şi scriitor, prof. Mircea Coloşenco, cercetător la Institutul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, prof. Maria Boescu, din Cluj, prof. Alin

societatea scriitorilor prahoveni Ciupală, istoric şi critic de artă., prof. dr. Christian Crăciun şi antropologul dr. Hanna Bota. N-au lipsit politicienii de Câmpina, ing. Horia Tiseanu, primarul localităţii şi senatorul Georgică Severin.

Veritabilă sesiune ştiinţifică Profitând de rangurile lor în eşichierul politic, au rostit câteva cuvinte Horia Tiseanu şi Georgică Severin, stiluri retorice diferite şi, deşi concurente politic, solidare pentru binele Câmpinei pe mai toate planurile. Academică, argumentată şi polemică, comunicarea dr. Ionel Oprişan sa derulat pe „Întâlnirea dintre doi titani ai spiritualităţii româneşti: B. P. Hasdeu şi Nicolae Iorga”. Prof. Alin Ciupală a glosat pe marginea temei „Familia Hasdeu în marile enciclopedii româneşti din perioada interbelică”, iar prof. Maria Boescu a schiţat un amplu „Portret de familie: B. P. Hasdeu şi Julia Hasdeu”. Expunerea prof. Mircea Coloşenco, de o eleganţă şi erudiţie aplaudate la scenă deschisă, s-a axat pe subiectul „Julia Hasdeu în corespondenţă cu tatăl său” – problematică ce alcătuieşte substanţa noului volum tradus şi îngrijit de dr. Jenica Tabacu intitulat „O corespondenţă pentru eternitate: BP Hasdeu – Julia Hasdeu”, care a fost lansat cu acest prilej. A urmat expozeul scriitoarei Hanna Bota, cu tema „Sincronicitate şi lumi paralele. Imagini dintr-o călătorie exotică”, apropo de magie şi B. P. Hasdeu, cu extensie spre experienţa personală a călătoriei şi popasului de o lună încheiată într-o insulă din arhipelagul Vanuatu, subiect al cărţii domniei sale „Ultimul canibal”, din care sau vândut toate exemplarele aflate la dispoziţie prin grija librăriei „Power Flower” din Sinaia. 6

societatea scriitorilor prahoveni Cărţi şi autori Comperajului dr. Jenica Tabacu i-au fost adăugate pledoariile dr. Ionel Oprişan, directorul editurilor Vestala şi Saeculum I. O., de sub teascurile cărora, sub îngrijirea domniei sale, au apărut volumele „O corespondenţă pentru eternitate; B. P. Hasdeu şi Julia Hasdeu”, respectiv, „B. P. Hasdeu – un basarabean genial”. Exhaustive şi ca de fiecare dată cu tâlc vizualizate, au continuat seria lansărilor de carte în prezentările dr. Christian Crăciun, pe marginea cărţii poetei Ani Bradea, „Poeme din zid”, Editura Brumar 2016, şi a romanului distopic „Când în fiecare zi e joi”, de Hanna Bota, Editura Şcoala Ardeleană 2016. Adevărată „curte cu juraţi”, despre aceste noi apariţii editoriale au vorbit şi criticul literar Mioara Bahna şi eseistul Florin Dochia. Autoarele au citit apoi din scrierile lor.

Teatrul… ...a animat evenimentul Juliilor cu spectacolul „Eppur si muove”, de inspiraţie hasdeeană, jucat – în incinta Castelului – de grupul june alcătuit, prin grija lui Adrian Dochia, de Monica Davidescu, Tomi Cristin, Ovidiu Cuncea şi Sara Cuncea, produs al Asociaţiei „Teatru Proiect”, întemeiată şi îndrumată de regretatul actor Mircea Albulescu.

Artele plastice ...s-au reunit în sălile de la subsolul Castelului Julia Hasdeu, distingându-se prin genurile în care au fost create şi numele semnatarilor acestora. În prima sală, maestrul Alfred Dumitriu a expus 20 de bronzuri sub genericul „Reflexii de Lumină”, o serie de lucrări în forme Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

societatea scriitorilor prahoveni

rotunde, sferoidale şi expresii clepsidrice, portretistice – lucrări cu profundă forţă simbolistică, tipice stilului sculptural dumitrian. În sala alăturată, poetul, eseistul şi pictorul Codruţ Radi, originar din Comarnic, a expus 40 de „Ruine” – acuarele şi uleiuri în care artistul a redat – ajunse autentice... ruine – edificii istorice şi clădiri cu valoare arhitecturală indubitabilă din toată România: palate, castele, vile, cetăţi, mânăstiri, lăcaşuri şi case ce au aparţinut unor personalităţi celebre, din secole de mult uitate.

Amalia Suruceanu, preşedinta Sucursalei UAP, artistul foto-reporter Ştefan Muşoiu, criticul literar Constantin Trandafir, poeta şi prozatoarea Diana Trandafir, poetul Ştefan Al.-Saşa; din Bucureşti, cu jurnalista prezentatoare la Radio România Actualităţi Daniela Coman, jurnalista de la RFI şi scriitoarea Denisa Udroiu şi poeta Coca Popescu; din Ploieşti, cu scriitoarea Ana Hâncu şi istoricul şi graficianul Octavian Onea. O veche cunoştinţă a vieţii jurnalistice de după 1990 a fost inginerul Marian Marinescu, între anii 1992 şi 1997 redactor la Jurnalul de Prahova şi directorul Oglindei de Prahova, însoţit de fiul său.

Onorabile vip-uri Ne-am revăzut cu veritabili oameni de Cultură din Câmpina, precum d-na

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

cronica literară

Monica ZAMFIR

Monica ZAMFIR Iulian Moreanu schimbă regula jocului: EXIT Născut din decupaje de realitate întreţesute cu fire desprinse din lumi fantastice, epicul scriitorului Iulian Moreanu însumează, până în prezent, şase volume de proză scurtă – Ruleta mincinoasă, Cerbul însetat, Febra, Neguţătorul de vise, Povestiri cu un copil, Iarna perfectă - şi două romane, Năvala norilor şi EXIT, ultimul dintre ele apărut anul acesta la Editura Fundaţiei Culturale Libra. Şi pentru că, de acum, fiecare nou volum trebuie să adauge, să schimbe, să înnoiască paradigma narativă a celor precedente, ieşind astfel din zona previzibilului, romanul EXIT deschide o breşă în culoarul epic al volumelor anterioare, o nouă perspectivă a supremaţiei imaginarului asupra realităţii: nu suntem ce suntem, ci ce ne imaginăm că suntem! Cristian Anghel şi Ştefania, Fănica din copilărie, sunt protagoniştii unei succesiuni de poveşti stranii, în care lumea reală se scurge subtil, ca printr-o pâlnie, înghiţită într-un univers interiorizat, capabil să absoarbă şi să metabolizeze legile realului, născând reveria: modelăm aceste locuri visate, adăugând nuanţe, detalii şi dimensiuni după pofta inimii, plăsmuind pur şi simplu ţinuturi noi, ce arătau aşa cum doream eu... 8

Şi întrucât a te întoarce în locurile natale, în timpul tău personal, în istoria propriului trecut, a propriului eu reprezintă, poate, cea mai dificilă călătorie pe care îţi este dat s-o parcurgi, Cristian este personajul surprins tocmai în intervalul decisivei confruntări cu exitusul, cu ieşirea din timp. În goana lui prin normalitate şi rutină, rulând prin propria viaţă ca pe o autostradă cu un singur sens de mers, protagonistul reuşeşte să vireze brusc spre EXIT şi, într-un timp relativ scurt şi cu un efort minim, să îşi abată Avensisul cu vopseaua metalizată sclipind în soarele generos de iulie înapoi înspre satul natal, pentru a îşi împlini marea dorinţă a vieţii lui: venise vremea întoarcerii în locurile unde îşi petrecuse copilăria mică. Însă, odată poposind în acel creuzet al alchimiei propriei fiinţe, timpul său începe să se strângă, să se replieze, pentru ca seara acestui timp al lumii să se îndrepte, inevitabil (în manieră heideggeriană?) către noapte: ziua se pregătea de înserare. (...) M-am uitat la ceas şi am rămas mut. Era ora 10 şi un sfert. Noaptea! După socoteala mea, plecasem de la restaurant cam pe la 3 după amiaza. Odată ajuns în sat, firul existenţial se reînnoadă, urmând însă logica vremurilor pe care le părăsise cu mulţi ani în urmă: Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Monica ZAMFIR

Fănica îl întâmpină ca şi cum îl aştepta, memoria îi reconstituie rapid secvenţa cu casa aia... în care Cristi şi Fănica rescriu povestea cu Hänsel şi Gretel, fiind îndopaţi cu şerbet de bătrâna... vrăjită, cei doi îşi continuă apoi aventurile începute în vremurile inocente, regăsind chipurile şi personajele copilăriei, coborâte din legende şi poveşti locale: frumoasa şi blestemata Zorica, Neculuţă cel cu picioare de broască, Brăduţ, prietenul lupilor şi al lighioanelor pădurii, Căruţaşu şi cheia lui magică, iarba fiarelor şi cufărul fer(m)ecat, plin de comori... Călătoria lui Cristian deschide, astfel, multe breşe înspre o altfel de realitate: cea în care te imaginezi fiinţând. Citind EXIT, descoperi romanul care te pune în aşteptare. Un roman pe care nu ai cum să nu îl citeşti până la capăt, pur şi simplu pentru că vrei „răspunsul”. Vrei soluţia. Vrei dezlegarea misterului. Vrei să vezi „ce urmează”... Şi cine ştie dacă nu cumva acesta este şi motivul pentru care aproape de fiecare dată alegem să ducem viaţa asta până la capăt..., până la moarte..., tocmai pentru că vrem cu ardoare, pentru că aşteptăm înfriguraţi şi nerăbdători... Răspunsul? Aşa că, de ce oare propria viaţă se împuţinează, fiind o continuă aşteptare?! Şi ce s-ar întâmpla dacă am alege să ieşim din continuum? Dacă am putea alege primul EXIT, oricare dintre EXIT-uri pentru a ne abate de la acel one-way street to death? Intrând pe oricare dintre drumurile colaterale, pe fiecare cărare se poate deschide o cale către poveste: Auzi, dar ţie nu ţi-ar plăcea să trăieşti într-o

poveste? Pentru că oricare dintre poveşti este o abatere de la drum, o rătăcire prin labirint, o falie existenţială ruptă din firescul realităţii şi care naşte energii nebănuite. Însă poveştile născocite devin realitate doar pentru cei ce cred în ele, pentru cei ce le spun sau le aud: Sigur că sunt poveşti... Numai că sunt poveşti adevărate. Iar pentru Cristian, eroul romanului, adevărul ar trebui să însemne acceptarea convenţiilor, a jocului: Eşti un nesuferit! Nu ştii să te joci! Mi-ai stricat tot cheful... Treptat, însă, convenţiile jocului îl învăluie, îl „prind” pe protagonist. Deşi uneori intuieşte labirintul în care pătrunde, căutând mental trasee şi încercând să găsească posibile ieşiri, totuşi seducţia jocului este mai puternică şi de cele mai multe

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Monica ZAMFIR

ori întreţinută de micile dezvăluiri (vom retrăi nişte vremuri demult trecute, nu ştii încă dacă la modul fizic, real, fabulos, sau doar în imaginaţia ta, ne expune făţiş Ştefania „cusăturile” story-ului). Dar mai ales întreţinută de multele amânări, care îi dau femeii posibilitatea de a ţese pânza subtilă a păianjenului-moarte: O să-ţi spun, dar şi asta, tot mai târziu.(...) Dar vei afla. Îţi voi spune şi vei înţelege. (...) Şi odată ce (sau tocmai pentru că) accepţi convenţiile jocului, începi să locuieşti înăuntrul lumii imaginate, care devine în acel moment realitatea ta: Vedeam cum în locul mândrului local din care tocmai ieşiserăm rămânea o tavernă obişnuită. (...) Pe măsură ce ne apropiam, acolo unde, mai devreme cu câteva ore, pe locul fostei fierării, văzusem un pâlc de copaci, se contura tot mai clar o construcţie măreaţă, cu aspect futurist, care era va să zică pensiunea Ştefaniei. Ce vrei să vezi, aia chiar vezi (...) Depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile, îl convinge Ştefania pe Cristian la un moment dat. Pentru că relativitatea perspectivei depinde de punctul de referinţă, de unghiul din care priveşti: dinăuntru sau dinafară, cu credinţă sau fără... Şi câtă vreme nu trăieşti în poveste, pluteşti în amnezie, în uitarea de sine. Abia reîntorcându-te în tine, spre origini, în mit, abia atunci trăieşti cu adevărat. Aşa încât existenţa ca drum parcurs către moarte (Aşa e jocul, începe cu moarte, spunea Arghezi) reprezintă o complicată şi complexă regăsire a sinelui. Călătorind prin viaţă, eroul romanului rătăceşte drumurile

cunoaşterii în încercarea de a explora avid lumile exterioare. Face greşeli dureroase, aşa cum numai în ordinea profană a realităţii se pot întâmpla, ajungând la un moment dat să care cu sine povara sinuciderii Silviei, copilul Norei şi regretul că nimic din toate acestea nu mai poate fi schimbat. În fapt, însă, lumea dinafara noastră este replicată la o altă scară, infinit mai profundă, în interiorul propriei fiinţe. Aşa încât, Cristian va simţi după toate acestea nevoia să „înţeleagă” şi să se înţeleagă, aprofundând Psihologia şi devenind terapeut. Însă abia după ce va exersa, uneori cu succes, alteori eşuând, diferitele metode de terapie pe alţi subiecţi, se va simţi pregătit să se întoarcă spre sine, pe drumul parcurs în sens invers către locul natal, către originile memoriei sale spirituale: satul copilăriei mici. Căutând înafara lucrurilor, se risipeşte destul; revenind înspre sine, abia atunci explorarea capătă sens. Sensul vieţii. Trăită ca poveste. Abia (re)găsind-o pe Ştefania (în care Fănica încă vieţuieşte), Cristian îşi întregeşte fiinţa. Bărbatul şi femeia refac în roman cuplul adamic; ea, ispititoare şi persuasivă, iniţiind jocuri, el, supus, compatibil, incapabil să se sustragă chemării. Spiritul feminităţii dominatoare, fertile, care naşte lumi în lumi, care creează şi recreează realităţi, care schimbă permanent decorurile, sensurile şi finalităţile poveştilor zămislite în pântecele fecund al creativităţii ei, ei bine, acest spirit născut din coastă de drac întrupează în roman Fănica. Universul masculin se subordonează total jocului femeii încă

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Monica ZAMFIR

de la începuturile naive ale copilăriei mici. Piticania şi mioapa de Fănica îl va subjuga pe băiat, urmându-l cu supunere, ca o umbră, înspre casa aia, îl va supune voinţei ei încă intuitive, dar demonice, cerându-i să-şi arate puicile, îl va fascina mai apoi cu îndrăzneala ei atunci când, din senin, s-a trezit să dea replici mature unor apariţii fantomatice, bătrânul şi bătrâna, şi, la final, înainte de a părăsi lumea inocenţei - satul şi copilăria -, Fănica îl va iniţia instinctiv în acel ritual al apei vii, capabilă să genereze un soi de hidromancie: apa neîncepută din sticluţa de Diana reprezentând factorul declanşator al unei bucle existenţiale pentru Cristian, care va începe de aici înainte o lungă călătorie a reîntoarcerii lui înspre origini. Mai apoi, când Cristian va simţi nevoia să revină în locul natal, al copilăriei mici, dar fascinante în neînţelesurile ei, Ştefania îl aşteaptă deja precum o Şeherezadă, gata să îl seducă, să îl reţină definitiv cu multele ei poveşti, care ar trebui de acum să conţină răspunsurile, dar care, dimpotrivă, deschid noi şi noi uşi în labirintul obscur al fragilei realităţi. Aceasta îl poartă după sine prin case, pe uşi, prin culoare secrete, îi testează toleranţa faţă de real, rezistenţa la absurd, puterea de adaptare la fantastic. Aşadar, puterea dominatoare a feminităţii, capacitatea unei permanente, uluitoare transformări prin care trece Stefania - de la piticania urâtă şi zdrenţăroasă la adolescenta premiantă şi apoi la studenta la Automatică ce devine înstărită patroană

de restaurant de lux şi pensiune -, asemeni unui şarpe (a se citi ispită!) care dezbracă piele după piele, străbate romanul în lungul său drum spre ieşire. Deşi, la nivelul superficial de decodare, moartea pare a fi în roman echivalentul conotativ al titlului, la o lectură de profunzime însăşi existenţa este acel EXIT din coerenţa eternităţii. Fiinţarea noastră nu poate fi decât acel vis al nefiinţei în manieră eminesciană, acea scurtă evadare din echilibrul universal al veşniciei. O ieşire temporară din infinitate ne (de)fineşte existenţa, ispitindu-ne permanent cu instinctul eternei reîntoarceri la origini. În acest sens, unul dintre nevăzutele „fire” care ne leagă de obârşii este povestea. Basmele, legendele, miturile, micile şi marile poveşti cu care creştem şi ne hrănim copilăria sunt, poate, esenţa divină a universalităţii care ne naşte şi ne alăptează fiinţa. Şi tot ele sunt chemarea discretă şi neîntreruptă înspre culoarele secrete ale propriului labirint interior, în miezul căruia este replicat, la scară infinitezimală, Universul însuşi. Aşa încât, odată cu EXIT-ul, scriitorul Iulian Moreanu schimbă regula jocului, dezvăluind o altă latură, mult mai consistentă de data aceasta, a realităţii: lumea din interiorul fiecăruia dintre noi. Fără să genereze răspunsuri, romanul ne pune la dispoziţie poate momentul cel mai important al propriei existenţe: confruntarea cu sinele. Şi dacă suntem sau nu orbii din pilda elefantului, acesta este un alt roman pe care rămâne să îl scriem fiecare dintre noi...

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

n 11

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA Trecutul ca permanent colocatar al fiecăruia – Ileana Vulpescu: Arta conversaţiei Recitind romanul Ilenei Vulpescu, la nişte decenii de la apariţie, am sentimentul că, în mare, lumea nu s-a schimbat, deşi a trecut atâta timp, deşi, deşi... Şi – a câta oară?! – mă văd silită să dau, din păcate, din nou, dreptate cuvintelor lui Emil Cioran, potrivit cărora suntem iremediabil oameni... Adevărată cronică de familie, Arta conversaţiei – Editura Tempus, Ploieşti, 1998, ediţie ne varietur – a Ilenei Vulpescu este cel mai cunoscut roman al scriitoarei, best-seller, la apariţie, reuşind, mutatis mutandis, asemenea ultimului roman publicat de Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, să adune un număr foarte mare de cititori, mai întâi fiindcă vorbeşte despre o epocă ale cărei resorturi, într-un anume fel, le dezghioacă şi despre care (până la un punct, totuşi) era un mare curaj, la momentul respectiv, să se exprime, iar, în al doilea rând, altă sursă a succesului de care s-a bucurat cartea este materialul epic imens, peste care tronează nişte personaje excepţionale, receptate ca atare, nu doar de narator(i), ci şi de cei mai mulţi dintre cei ce alcătuiesc lumea în care trăiesc. Şi, nu în ultimul rând, arta conversaţiei – pe care o demonstrează, în conducerea interacţiunii cu lectorul, pe de o parte naratorul auctorial, şi, pe de altă parte, personajul care-şi asumă, 12

în proporţie şi mai mare, rolul de călăuză printre amintiri, faţă de sine, în interminabile monologuri interioare, cât şi faţă de foarte rarii interlocutori, cărora le face confesiuni, descriind şi analizând mult din parcursul său existenţial, peste care se suprapun experienţe ale unui întreg neam, ale multor prieteni, cunoscuţi etc., tezaurizate cu acribie, dintr-o datorie de conştiinţă – constituie un alt temei al interesului stârnit de romanul care aduce în faţa cititorilor o panoramă a lumii româneşti, în principal din primele decenii ale comunismului, dar şi cu date substanţiale din epoca precedentă, interbelică, precum şi din deceniile 7-8 ale secolului al XX-lea. În plus, tocmai faptul că în prim-plan se află perioada amintită, adică faza iniţială a socialismului, de care, mai târziu, conducătorii politici, mai ales, au căutat să se distanţeze ideologic, a fost şi un atu al cărţii, care i-a permis publicarea, într-o epocă a atât de bine cunoscutei cenzuri, aspect pomenit şi de autoare, într-un interviu din 2014, când este întrebată despre condiţia scriitorului în comunism şi despre dificultăţile pe care s-ar presupune că a trebuit să le înfrunte, pentru ca romanul său să ajungă la cititori: Spre surprinderea mea, nicio dificultate, fiindcă incrimina perioada lui Gheorghiu-Dej, iar pe cea Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Mioara BAHNA

următoare doar prin aluzii, mai mult din amănuntele financiare privind viaţa personajului principal feminin, ori atmosfera din spitale: intrigi, Partidul fiind în toate. Era grea, fiindcă trăiai ca hoţul de buzunare, cu ochii-n patru, ca să nu atragi atenţia, ca marinarul care trebuie să ocolească stâncile. Trebuia să te strecori, să prinzi momentul când Cenzura devenea mai blândă fiindcă era, de pildă, Anul femeii sau sărbători de acelaşi fel. Cine spune însă că a ieşit cu rogojina aprinsă-n cap, spunând deschis „jos comunismul”, are deficienţe de memorie. Cine, în 2013, îi judecă pe cei din 1980, aplicându-le standardele de azi, comite o gravă eroare. Eroii au murit fie la canal, fie-n puşcării. Scriitorul a dus viaţa hoţului de buzunare şi a marinarului prudent. Aşadar, cu toate că romanul se axează asupra unei lumi ce duce o viaţă plină de frustrări, nu pe acestea pune accentul, în primul rând, scriitoarea, ci pe omenescul din om, pe latura constantă a speciei – care o şi înalţă, faţă de alte vietăţi, dar îi şi frânează evoluţia –, exprimat adesea printr-un orgoliu nemăsurat (cauză, de multe ori, a atâtor injustiţii faţă de ceilalţi, mergând chiar până la supradimensionarea eului, până la autozeificarea, pe care Sânziana Hangan o consideră simptomul unui complex de inferioritate, în adâncul fiinţei zeului), la care se adaugă parvenitismul, snobismul ori meschinării de tot felul. Arta conversaţiei, pe care o demonstrează Ileana Vulpescu, înseamnă, totodată, desigur, aşa cum sugeram şi mai sus, şi măiestria interacţiunii verbale, în care, în roman,

neîntrecută este cea care împarte cu naratorul auctorial sarcina, dar şi privilegiul de a-i dezvălui cititorului tribulaţiile unui univers uman dens, acumulate, cu precădere, prin experienţă şi directă, dar şi indirectă. Cartea este structurată pe două paliere, unul fiind exterior, al acţiunilor şi al cuvintelor, ce se organizează însă în celălalt plan, care focalizează lăuntrul personajelor, dintre care se detaşează, de la început, Sânziana Hangan şi, prin intermediul acesteia, mama sa, Smaranda, cele două evidenţiindu-se prin tehnica basoreliefului. Sunt figuri a căror excepţionalitate ele însele nu se sfiesc să şi-o puncteze, personajele oscilând între modestie şi sublinierea (directă, dar şi sugerată prin manifestările altora, pe care le reţin şi le

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Mioara BAHNA

relatează, când este cazul) unui noian de calităţi, pe lângă care nimeni nu poate trece indiferent. Este vorba de aspectul lor exterior, extrem de atrăgător, aşa cum afirmă (ceea ce face ca bărbaţii să le roiască în preajmă, şi nu orice bărbaţi, ci, în general, exemplare umane pe măsură, atât prin înfăţişare, cât şi prin calităţile intelectuale, profesionale), dar şi de inteligenţă, educaţie, cultură, competenţă profesională, la care se adaugă delicateţea, vulnerabilitatea, neliniştea, nesiguranţa, disponibilitatea sufletească, în simbioză cu retractilitatea manifestată aproape ori de câte ori un intrus caută să le invadeze spaţiul lăuntric, animat de tendinţa de a se înstăpâni acolo sau de a le propune o formă de coexistenţă. Comunicarea aproape totală dintre mamă şi fiică pare a fi explicaţia principală a cantităţii foarte mari de date transmise celei din urmă (pe care, la rându-i, le translează către fiica ei mai mare, mai întâi), despre neamul lor de ţărani (dotat, de asemenea, cu o puzderie de calităţi), încât doctoriţa Hangan deţine informaţii începând cu nişte generaţii în urmă, bunicii ei având şansa de a fi trăit în preajma unui alt neam – boieresc – remarcabil prin însuşiri pozitive, aproape neverosimile şi acestea, prin aglomerare, îndeosebi. Cele două spiţe trăiesc într-o contiguitate idilică, susţinută printr-un ataşament sincer şi constant al unora faţă de alţii, capabil să înfrângă orice prejudecăţi, şi culminând, în finalul cărţii, cu o neaşteptată (în special de către naratoare) căsătorie a vlăstarelor lor, Sânziana şi Tudor Şerban, după parcurgerea unor trasee sentimentale

şi matrimoniale sinuoase de către fiecare dintre ei. Fresca acestei lumi puse la dispoziţia cititorului este realizată monografic, iar unele aspecte considerate de importanţă mai mare sunt reluate, citate, se revine asupra lor, aşa cum este cazul formării personalităţii Smarandei Hangan, unul dintre pivoţii acţiunii, fiică de ţărani, remarcată devreme pentru inteligenţa aparte, pentru dorinţa de cunoaştere ce o propulsează din lumea ei spre învăţătură, încât ajunge să studieze limbile clasice la Bucureşti şi să fie, apoi, bursieră la Paris, spre a deveni profesoară, la finalul cursurilor, statut pe care-l pierde într-un socialism care nu are nevoie de cunoştinţele ei, astfel că personajul obţine, în cele din urmă, cu greu, un post de dactilografă la o fabrică. Dincolo de zbuciumul creat de instabilitatea profesională, de precaritatea condiţiilor de viaţă, într-o societate care, totuşi, proclamă, demagogic, egalitatea, dreptatea, Sânziana Hangan, personajul atât de nedreptăţit de un destin necruţător – care o lasă devreme fără fraţii şi soţul căzuţi pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial şi i-i duce pe părinţii, îndureraţi pentru totdeauna de pierderea fiilor, în Bărăgan, unde li se fixează domiciliul forţat, formă punitivă faţă de cei ce nesocotesc hotărârile regimului, iar, în ceea ce-i priveşte, pentru că nu au avut de unde plăti cotele supradimensionate de cereale, impuse de autorităţi –, devine, aşa cum o descrie fiica, un reper intelectual, moral, cultural, un barometru al

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Mioara BAHNA

bunului simţ, o instanţă la care apelează atât Sânziana (inclusiv când mama nu mai este în viaţă, dar păstrează dovezile de înţelepciune pe care i le-a lăsat), cât şi toţi cei care au cunoscut-o şi care, din acest motiv, par a fi privilegiaţi ai destinului. Dedicată trup şi suflet binelui familiei, cât a mai rămas din ea, educându-şi fiica în spiritul sacrificiului de neam, femeia atât de admirată şi râvnită, după cum o zugrăveşte fiica, adevărată enciclopedie, simţită astfel de toţi apropiaţii, nu se mai căsătoreşte, niciodată, deşi este, la un moment dat pe punctul de a o face, când un personaj – fireşte, tot excepţional –, Mario Sidalgo, evreu, „beneficiar” şi el al unui eşec sentimental, dar înzestrat cu o sumă de trăsături – arătos, bogat, cultivat, rafinat etc. –, care îl pot face jinduit de multe femei, îi propune să-l urmeze în străinătate, împreună cu fiica ei, dar şi cu părinţii, pe care promite să-i scoată din exilul din Bărăgan. Refuzul ei, redat de fiică interlocutorului, târziu, poate fi citit, în corelaţie cu epoca în care apare romanul, ca o manifestare propagandistică, menită să atenueze cerbicia cenzurii, fiindcă femeia îl respinge pe bărbatul pe care-l iubeşte, pe pretendentul ei, din datorie faţă de lumea ei, faţă de ţara strămoşilor, în contextul în care, se ştie, mulţi mari intelectuali alegeau calea exilului, considerând că, în felul acela, din afară, ar fi putut fi mai de folos poporului lor. Astfel, întrebată de Pavel Vlas, căruia îi povesteşte episodul amintit din viaţa mamei ei, despre motivul pentru care aceasta s-a despărţit de Mario Sidalgo, Sânziana reproduce dialogul Smarandei

Hangan cu doctorul Daniel Şerban, prietenul de-o viaţă, care şi el ar fi vrut cândva să ştie ce a determinat neîmplinirea căsătoriei celor doi şi ar fi aflat de la femeie că piedica au fost doar motivele ideologice, pentru ca, întrebând-o contrariat: De când faci tu politică?, ea să-i răspunde cu aplomb: De două mii de ani, pe puţin, tot neamul meu cel viu şi cel adormit face politică şi eu la fel ca ei: stăm aici. Cât priveşte destinul fiicei, al Sânzianei, nici acesta nu este lipsit de meandre, dimpotrivă chiar, deşi spectaculosul nu face neapărat parte din viaţa ei, fiindcă personajul traversează o perioadă de „dezgheţ”, în plan politic, social, economic, spre deosebire de cea care a marcat copilăria şi tinereţea mamei sale, drept care accentul, de data aceasta, remarcat în relatările ei, îl pune îndeosebi asupra a două compartimente ale vieţii: cea sentimentală şi cea profesională, etalând numeroase imagini din lumea medicală a epocii de mijloc a comunismului românesc, cu datele ei perene însă, pe de o parte, pentru ca, pe de altă parte, obiectul atenţiei să-l facă, nu se putea altfel, propriile convulsii şi combustii sufleteşti. Poate fiindcă principalul univers uman al fetei a fost multă vreme mama, care i-a împărtăşit multe, cu care a împărţit viaţa de privaţiuni materiale, dar şi suferinţa absenţei tatălui, medic militar, pe care fiica nu l-a cunoscut, aproape că a divinizat-o, oricum i-a creat un statut aureolat de toate calităţile posibile. În acelaşi timp, totuşi, mama a învăţat-o să fie prudentă în relaţiile interumane, să-i analizeze pe ceilalţi, să le disece vorbele, gesturile...

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Mioara BAHNA

Căsătoria, apoi, la doar nouăsprezece ani, a Sânzianei, cu un mare scriitor, despre care pomeneşte mereu că l-a cunoscut, mai întâi, prin bibliografia obligatorie de la literatura română, din liceu (a cărui operă o cunoştea în totalitate foarte bine şi pentru că Smaranda Hangan, pentru a câştiga un ban în plus, îşi făcuse o clientelă din lumea artistică, bătând la maşină cărţile multora şi având, aşa cum o prezintă fiica, şi cultura şi spiritul critic necesare, încât chiar să fie pentru clienţii ei şi un îndrumător uneori sau, oricum, cineva a cărui părere să conteze), înseamnă o perioadă de maturizare şi mai rapidă în multe privinţe. Cei zece ani pe care-i petrece împreună cu Alexandru Bujor îi aduc Sânzianei terminarea facultăţii de medicină unde abia fusese admisă când l-a cunoscut, înţelegerea, de la sursă, a lumii medicale, dar şi o fetiţă, Maria – cu o înţelepciune precoce –, şi, în acelaşi timp, mult material existenţial de studiu. După cum prevăzuse Smaranda Hangan, care nu se opusese căsătoriei fiicei, dar îi spusese câteva lucruri esenţiale în momentul când aceasta decisese să-l urmeze pe notoriul scriitor, mariajul se încheiase ca urmare a nestatorniciei sentimentale a marelui scriitor, unite cu o consistentă doză de parvenitism, care îl făcuseră să-şi abandoneze soţia – nu era prima – şi fiica şi să se căsătorească din nou, de această dată cu o actriţă deosebit de decorativă şi cu o poziţie socială şi materială de invidiat pentru mulţi. Ceea ce urmează, pentru Sânziana Hangan, este amestec de rutină şi de izbucniri de multe feluri, inclusiv a dorinţei de a mai avea un copil, prin

care viaţa ei să capete mai multă stabilitate, aspiraţie care i se împlineşte prin naşterea a încă unei fetiţe, al cărei tată, doctorul ardelean Pavel Vlas, tot personalitate dominată de frumuseţe sufletească şi nu numai, vine, când află de existenţa acesteia, după cinci ani, să o recunoască, vizita lui fiind prilejul pentru femeia de treizeci şi ceva de ani de a-şi povesti, într-un amplu monolog – întrerupt doar din când în când de câte o replică scurtă a bărbatului sau de punctarea gândurilor lui –, durând mai multe ore, viaţa, a ei, a familiei ei, a bunicilor, a părinţilor, dar şi ale multora pe care i-a cunoscut sau care, fie şi colateral, au avut vreo legătură cu sine. Confesiunile şi gândurile Sânzianei, expuse pe larg, care întrerup firul narativ condus de naratorul auctorial, fac din roman o povestire cu sertare, unde noua Şeherezadă îşi poartă receptorul prin spaţii care să-l determine să uite sau, deliberat, să facă abstracţie de fundalul pe care se desfăşoară unele întâmplări sau, măcar, să-i atenueze contururile. Un număr incalculabil de personaje, cu destinele lor, a căror cantitate de dramatism este, de multe ori, incomensurabilă, defilează prin amintirile Sânzianei. Memoria foarte bună, de care este conştientă femeia, pe care o simte ea însăşi ca pe o virtute ce-i aduce şi servicii, dar şi deservicii, stimulată sau favorizată de studiile medicale, o ajută să reconstruiască portretele – pentru sine sau pentru interlocutorul conjunctural – ale celor despre care vorbeşte, rând pe rând, descriindu-le înfăţişarea şi enumerându-le trăsăturile lăuntrice, cu

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Mioara BAHNA

atenţia specialistului ori numai a celui care vrea să priceapă mecanismul ori imboldul comportamentului celui pe care-l are în obiectiv. Un asemenea exemplar la care se opreşte femeia în confesiunea ei este şi un mare profesor, medic de renume, devenit şeful institutului unde lucrează Sânziana Hangan (căsătorit la o vârstă mai matură cu o tânără, dintr-un impuls de paternitate ce se vrea satisfăcut), care, în discuţia dintre ea şi Pavel Vlas, este analizat cu atenţie, îi sunt interpretate cuvintele, gesturile, faptele, în momente distincte, urmărindu-se degradarea lui sub influenţa factorilor noii conjuncturi pe care i-au creat-o problemele conjugale: E de o umoare neagră, „negru-nchis”, cum zice Tudor Şerban. Totu-i pute, totul e strâmb şi lucrurile de pe birou le ia şi le-aşază cu mâna lui şi nu pentru că n-ar fi puse cum trebuie, dar pentru că vrea să ne-arate cât e de nemulţumit de noi, că de cine altcineva? Trânteşte, pufneşte, repéde, jigneşte, se poartă oribil. Ţipă lanceput cu glasul lui obişnuit de bariton, apoi glasu-ncepe să-i tremure, să-i fâlfâie şi să i se subţieze de parcă-l castrează cineva acolo, pe loc. Asta e-o fază. Faza explozivă. Pe urmă, vine faza unei muţenii de zici că e călugăr din ordinul ăla care-şi impune canonul tăcerii. Cred că-n faza asta se ruşinează de felul ridicol în care se poartă. Apoi trece printr-o fază normală: este iară omul dinaintea fericitei şi fertilei căsătorii, semn că Lili şi băiatul nu sunt în Bucureşti. Ca şi în cazul altora, personajul este psihanalizat, se caută conexiuni între el

şi el, între el şi alţii... De pildă, după ce asistă la o dezlănţuire a celui de mai sus, căreia îi este ţinta fortuită, Sânziana relatează: Mă uitam ce putuse face o căsătorie nepotrivită, chiar încheiată de dragul unei mize capitale cum e un copil, ce putuse face dintr-un om de-o indiscutabilă calitate profesională şi chiar umană. În viaţa lui, omul ăsta nu făcuse un rău cuiva. Ce păcat de el! Amintirea unor episoade din propria existenţă, redate cronologic, în lunga relatare pentru Pavel Vlas, este coroborată cu o atentă analiză a unor aspecte legate de istoria naţională. De exemplu, când se pune problema căsătoriei Smarandei Hangan cu Mario Sidalgo şi a plecării din ţară, iar el îi propune să-i ia şi pe părinţii viitoarei soţii în ţara în care urmează să se stabilească, femeia îi replică: Ce copil eşti, Mario! Ţăran român emigrant! (...) Pe la noi, unde nu era şi persecuţie naţională, oamenii n-au plecat niciodată. Au stat în bordeie, cu băşică de porc în loc de geam, dar n-au plecat. Au venit fanarioţii, simbriaşi oarecare ai Înaltei Porţi, care la noi erau toţi principi şi se trăgeau din împăraţii bizantini şi din coapsa lui Jupiter, şi, „blânzi şi buni”, iubitori de popor străin şi puşi pe căpătuială, numai sufletul îl mai lăsau în rumân. Şi s-au mai băjenit oamenii, s-au mai răsculat – dar n-au plecat. Multe dintre componentele lumii în care trăiesc, pe care le dezbat personajele cuprind adevăruri generalvalabile, deci actuale încă. Spre exemplu, reproducând cuvintele mamei ei, spuse cândva lui Mario Sidalgo,

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Mioara BAHNA

Sânziana anticipează foarte bine un fenomen actual, schimbând ceea ce e de schimbat, cel al globalizării: Trăim sub semnul internaţionalismului proletar! (...) O viaţă am fost siliţi de împrejurări să probăm cu documente cine suntem, de unde ne tragem şi că nu eram de pripas în această ţară. Latiniştii şi-au închinat ştiinţa şi existenţa acestei demonstraţii. Azi, ea nu mai are nicio importanţă, mai binezis, nu i se mai dă nicio importanţă. În acelaşi context, al exhibării şi criticării erorilor (eufemism pentru crime, în epocă) mai ales ale perioadei de început a comunismului, Smaranda Hangan face rechizitoriul unor nedreptăţi uriaşe ale regimului comunist, a căror victimă a fost ea însăşi: Nu mai sunt profesoară, sunt dactilografă, am fost dată afară din casă şi mutată-ntr-un sicriu aerian, părinţilor numai sufletul li s-a mai lăsat, dar în ciuda tuturor acestor avataruri eu gândesc. Ştiu că pentru o glumă pe care-o spui sau pe care-o asculţi şi omiţi să o relatezi unde trebuie poţi înfunda puşcăria, ştiu că-n puşcării sunt oameni de nouăzeci de ani, fiindcă au fost, acum cincizeci de ani, miniştri (...), ştiu că cea mai privilegiată stare a momentului e să fii mort – şi mort de mult, ca să nu mai poţi fi dezgropat... Prin urmare, în romanul Ilenei Vulpescu sunt mai multe nuclee narative, însă majoritatea se referă la trecut, vectorii acestuia marcând toată acţiunea – de altfel, foarte restrânsă – din prezent (care, în general, depăşeşte de puţine ori graniţele lumii medicale şi ale celei artistice, scriitoriceşti, mai

ales, cu funcţionarea lor defectuoasă, atât din pricina sistemului, cât şi a particularităţilor fiecărei personalităţi care o compun), aşa încât totul alcătuieşte un sui-generis decameron. „Dosare de existenţă”, punctate de uriaşe eşecuri şi de puţine împliniri, ale unor inşi cărora li se prezintă amplu portretele, se înlănţuie în acest romanfluviu, creând o imagine de ansamblu, verosimilă, a lumii româneşti, ai cărei factori de unitate sunt, în primul rând, cele două personaje feminine, mama şi fiica, în discursul cărora – uneori justificativ, alteori, doar constatativ – se amestecă nostalgie, amărăciune, mândrie, patetism, dezamăgire, în funcţie de episodul evocat ori de omul de care se leagă o amintire sau alta. Tot acest eşafodaj pe care-l construiesc, sprijinit de perspectiva auctorială, valorifică, pe larg, psihologia feminină, una dintre realizările remarcabile ale romanului Ilenei Vulpescu, al cărei tablou îl conturează atent şi, totodată, îi urmăreşte resorturile, prin analiză şi introspecţie. Aşa, spre exemplu, într-un monolog adresat unuia dintre bărbaţii vieţii ei, doctorul Nini Naiculescu, după dispariţia acestuia, Sânziana Hangan îi mărturiseşte: Fusesem totdeauna o femeie singură. Căsătoria mea se desfăşurase sub semnul unei terne domesticităţi care nu cunoscuse gesturile. Pentru o femeie, mai ales singură, gingăşia este resimţită ca o stare acută. Camilpetresciană, uneori, decantarea sensurilor unor fragmente de viaţă sau doar a unor cuvinte continuă şi după mult timp, ca

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Mioara BAHNA

amintirea unui sfat al acestui bărbat copleşitor pentru Sânziana chiar şi după ce nu mai este în viaţă (Nu angrenaţi niciodată în viaţa dumneavoastră cauze pierdute. Niciodată.), la care femeia, încă iubindu-l, reflectează: „R”ul dumneavoastră, rostit foarte apăsat, sunase ca un lanţ care sencolăceşte pe un butuc. M-a trecut iară fiorul de tristeţe, ca un impuls primit de la un emiţător străin. Spre exemplu, Sânziana Hangan a adunat prin timp, mai ales în ultimii şaisprezece ani, în perimetrul ei sufletesc, un număr destul de consistent de repere masculine, rămase puncte de sprijin ale ei în abundentele momente de restrişte pe care i le aduce viaţa, bărbaţi pe care şii evocă în lungi monologuri interioare, ca pe un tot ineludabil la orice retrospectivă. Este vorba de doctorul Daniel Şerban, bărbatul matur, tatăl celui cu care se căsătoreşte în finalul romanului, de doctorul Vladimirescu, cel căruia are curajul să-i mărturisească dragostea ce-i rămâne doar la acest nivel, de scriitorul Alexandru Bujor, primul ei soţ, tatăl Mariei (alături de care, multă vreme, îşi spune, când are puseuri de schimbare: Căsătoria şi copilul sunt permanenţele mele, sunt teritoriul meu. N-am voie să trec fraudulos frontiera şi să le schimb pe efemer. Bărbaţi care să-mi strice liniştea, sobri şi pătimaşi, am să găsesc şi azi şi mâine.), de marea ei dragoste doctorul Murgu, de doctorul Pavel Vlas, tatăl celei de-a doua fiice a ei, dar şi de Emil, singura mea eroare, de doctorul Nini Naiculescu, de Mircea, cărora, în gând, le mărturiseşte: şi vă

iubesc pe toţi, şi-mi sunteţi dragi, şi mi-e drag să vă răsfoiesc, şi nu mi-e ruşine cu voi şi nici cu mine. Dragostea şi singurătatea, constantele vieţii celor două femei, sunt, aşadar, în anumite circumstanţe, paradoxal poate, în măsură să le permită distanţarea de zbaterile celorlalţi, pentru ca, dintr-o asemenea perspectivă, să poată atenua, cel puţin pentru ele însele, cenuşiul unei lumi, proiectat de alţii, câţiva, pentru toţi şi care le impune un anume mod de a reacţiona, spre a-şi abandona sinele şi a se pune la dispoziţia unei voinţe exterioare, dezumanizante. Şi, în finalul acestor rânduri, ca un corolar al observaţiilor despre romanul Ilenei Vulpescu, am să amintesc, referitor la relaţia dintre ficţiune, dintre povestea personajelor romanului, şi realitate, faptul că, întrebată, în interviul din care citam pe la începutul articolului, de reporter, cât e ficţiune şi cât e biografie în

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

„Arta conversaţiei”, scriitoarea răspunde:

Biografie este epoca evocată în carte. Am trăit-o din plin! Biografie este Stalin, este scrisoarea pe care Sânziana Hangan, copil, i-o trimite lui Stalin de ziua lui, scrisoare autentică, pe care nam făcut decât să o reproduc. Biografie sunt cotele pe care ţăranul nu avea cum să le-ndeplinească şi colectivizarea care n-a scăpat niciun mijloc de înfricoşare, inclusiv bătaia. Biografie sunt ţăranii strămutaţi, de la casele lor, în Bărăgan, pentru a fi fost chiaburi, „duşmani ai poporului”. Restul e imaginaţie. Privind nişte oameni obişnuiţi şi viaţa lor: se nasc, cresc, iubesc, sunt dezamăgiţi, mor. Ca oriunde şi oricând.

n 19

cronica literară

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Execuţia din zori - un roman de Constantin Vremuleţ „Execuţia din zori”, romanul lui Constantin Vremuleţ apărut la Editura Fundaţia Culturală Antares (2016), probează, înainte de toate, excelenţa povestitorului. Pe linia „Castelului de papură” şi a romanului „Profesoara şi gardianul”, această proză cu bătaie lungă îşi trage substanţa dintr-o imagine de origine kafkiană cu impact previzibil, aceea e depersonalizării individului. Absurdul, împins până la limitele tragicului, poate fi regăsit şi în celelalte naraţiuni ce descriu lumea penitenciarelor („colonia penitenciară”), ambele proze amintite sfârşind prin moarte. Moartea este însă prezentă în romanul „Execuţia din zori” încă din primele pagini. În primul capitol asistăm la o execuţie cu totul stranie, aceea a personajului-pilot Sebastian Cota. Acţiunea e vie şi se petrece rapid, ca întrun carusel, căci dorinţele şefului de închisoare sunt lege pentru toţi, iar spectacolele sângeroase încântă o anume audienţă. Naratorul erijat în personaj face cunoştinţă uimit cu această lume „de nişă” şi, în calitatea sa de reporter tv, încearcă să afle câte ceva (faptele reprobabile ce au loc în penitenciar sunt plasate într-un oraş numit G). La o atentă lectură, se observă mâna versată a autorului în a creiona 20

cronotopuri apocaliptice. Spaţiul concentraţionar depăşeşte viziunea tradiţională. Nonsensul bekettianionescian este actualizat şi chiar localizat, adus astfel într-un cronotop „recentfantastic”. În primele pagini ale romanului, cititorului i se aduce la cunoştinţă că joia, la Penitenciarul de maximă siguranţă „Sfinţii păzitori” este zi de execuţii. Iniţiatorul şi coordonatorul acestor execuţii ce au loc (după cum lasă să se înţeleagă autorul) în afara legii, este colonelul Robert Getan, fiinţă grotescă, cu o figură„ciudată”, cu privirea fixă, pătrunzătoare şi posesor al unui caracter crud şi abject. El este torţionarul lui Sebastian Cota. Personajul pozitiv se află la polul opus, fiind un fel de fiinţă angelică, aproape un apostol, unul care judecă oamenii după „chipul şi asemănarea sa”, considerându-i foarte bine intenţionaţi, buni, nepătaţi, asta chiar împotriva evidenţelor. Aşa se întâmplă, de pildă, în cazul încrederii pe care o acordă tinerilor avocaţi numiţi „din oficiu”, cei care sunt de fapt marionete ale sistemului, prezenţi nu fizic, ci doar în scrisorile primite de acesta în închisoare, alături de cele ale „fanilor” şi susţinătorilor săi. Apare şi figura gardianului fără vină, în evocarea lui Boris Pilatos, dar şi prin prezenţa gardianului penitenciarului, Pricopie Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Diana TRANDAFIR

Marin, fiinţă brută, în care licăreşte totuşi o undă de umanism, căci pe undeva el caută să-l înţeleagă pe Sebastian Cota. Această înţelegere îl va pune în dificultate mentală şi va avea repercusiuni asupra existenţei sale ulterioare. Cititorul descoperă că personajul central al ficţiunii nu este, până la urmă, Sebastian Cota, ci mai degrabă Ilarie Mailat, locotenentul care nu poate duce la bun sfârşit execuţia (împlinită şi fizic de acelaşi Robert Getan). Mailat îşi va asuma obsesiv vina şi va fi urmărit de fixaţia obţinerii dreptăţii fie sub aripa legii (în care un timp tot mai crede), fie prin orice alte mijloace. Cazul Sebastian Cota, caz încâlcit, mai mult decât controversat, de omor, face ca Ilarie Mailat să fie construit de autor asemenea unui personaj de tragedie, dezlegarea crimei devenind axa centrală a existenţei sale. În derularea demersurilor sale, anxietatea îl doboară încetul cu încetul. Ilarie Mailat ajunge un fel de şef (sau băgător de seamă) la groapa de gunoi a oraşului şi trăieşte abulic sub protecţia prietenului său, „îngerul său păzitor”, medicul Valeriu Goncea. Din această poziţie, debusolatul şi empaticul Mailat urmăreşte cu obstinaţie mişcarea unor documente reciclate provenite de la Tribunalul suprem, documente ce pot deveni în viziunea sa probe ale unui mult sperat proces de reabilitare a lui Sebastian Cota. Existenţa sa ca lucrător la groapa de gunoi se se derulează coşmaresc: este vizitat de indivizi suspecţi, asistă la perindarea unor figuri politice de un ridicol colosal, este admonestat de indivizi ce par a deţine secrete bine

probate... Astfel, Mailat începe să realizeze că şansele de a afla „adevărul” scad pe zi ce trece şi că se luptă de unul singur cu morile de vânt. Constantin Vremuleţ nu se străduieşte să adopte metode şi formule insolite. Aşa-zisele „texte facultative”, întoarcerile în timp, liniile voit îngroşate dau seama de actualitatea unei scriituri bine strunite. Absurdul străbate naraţiunea ca un fir roşu. Realismul este însă categoria estetică principală, ce se lasă absorbit de o viziune proprie, căci romancierul face ca instinctul artistic să-şi croiască o cale dreaptă, o cale liberă de obstrucţii de tot felul. Ucis în condiţii suspecte, dar cu totul previzibil, Mailat este descoperit a doua zi la morgă de

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Diana TRANDAFIR

prietenul său, Goncea, cu trupul strivit şi faţa de nerecunoscut. Indivizi care îl cer pe binefăcătorul lor Cota aşteaptă, organizaţi într-un comitet de iniţiativă, să-i aducă un ultim omagiu. Considerând că merită cu prisosinţă acest gest, prietenul său aranjează cu confratele de la morgă ca substituţia să aibă loc. Rece, întins pe masa de piatră, Mailat devine pentru câteva clipe martirul adulat de mase în locul celui pe care el însuşi l-a adulat. Tensiunea rezidă în astfel de scene din spiritul de observaţie acut al prozatorului, despre care s-a mai vorbit şi care s-ar traduce într-o investigaţie analitică de o reală adâncime psihologică. „Marea alienare a Fiinţei” despre care ne vorbeşte naratorul se internaţionalizează. „Zodia maimuţelor” cuprinde din ce în ce mai evident lumea contemporană, lumea aşa-zis „a noastră”: „- Ce vreţi să insinuaţi?! interveni destul de agresiv cea de-a doua umbră, care tot timpul fredonase în surdină versurile unui soi de manea, atât de des repetată, încât Ilarie Mailat reuşise să desluşească, cu aproximaţie, cuvintele aşa-zisului refren...” Absurdul nu poate conţine, în această situaţie, decât un umor dintre cele mai negre, subsecvent: „- Ăsta-i Preşedintele... Cel mai mare pitic din lume! Îi şopti domnul Avram. Ce naiba au de gând să facă în mizeria asta toxică? (...)”, „Pentru o mai bună edificare în cazul Sebastian Cota, membrii Comisiei Europene de anchetă au efectuat o vizită de lucru la penitenciar...”, „- Formidabil! Ce plăcere! Mirosurile acestea divine! Este, într-adevăr, cum numesc băştinaşii, Un picior de Rai!”

De la acest nivel, naraţiunea iese din sfera parabolei şi penetrează realul în toate interstiţiile lui. Romanul se încheie cu o scenă decupată parcă din jurnalele noastre de ştiri: se construieşte o şosea importantă şi oamenii trag tare să o termine la timp, pentru că aşa vor maimarii. Un buldozerist descoperă întâmplător că şoseaua traversează un cimitir, nu altul decât acela aparţinând penitenciarului „Sfinţii păzitori”. Când descoperă trupul neputrezit şi cu ochii albaştri larg deschişi al lui Sebastian Cota, un ţăran ce păzea caprele satului din apropiere, unul, Gheorghe Alupripas îl admonestează cum că s-ar face un sacrilegiu. În vreme ce căprarul merge să alerteze autorităţile locale, buldozeristul betonează locul, iar o echipă bine organizată şterge orice urmă vizibilă ce ar proba că acolo s-ar fi petrecut ceva. „Execuţia din zori”, romanul lui Constantin Vremuleţ, lasă senzaţia că personajele trăiesc în cea mai crudă realitate. Rămâne, însă, parcă descoperită tendinţa ce încearcă transcenderea, întrucât iraţionalul, adică maleficul, răul absolut, inundă toate paginile romanului. Cu alte cuvinte, există în derularea acestei poveşti mult prea mult rău existenţial pentru a mai asigura superioritatea estetică a ficţiunii. Şi totuşi, scriitura este salvată de procedeele de compoziţie bine stăpânite, căci se observă tentaţia tehnicilor narative moderne, noi, de care prozatorul uzează fără a abuza. Romanul „Execuţia din zori” este situat, de bună seamă, pe treapta de sus a prozei lui Constantin Vremuleţ.

n Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

cronica literară

Traian D. LAZĂR

Traian D. LAZĂR Un optzecist discret Ne place şi suntem de acord cu tot ceea ce corespunde sau coincide cu gusturile şi ideile noastre. Aflu în volumul lui Bogdan-Lucian Stoicescu, Convorbiri la lumina gândului*, opinia lui Ion Stratan, în ceea ce priveşte sensul, semnificaţia, titlului unei cărţi şi sunt în deplin acord cu ea: „pentru mine, titlul unui volum este o metaforă revelatorie, care aruncă o anumită lumină asupra întregii cărţi”. (p. 33) Cartea menţionată reprezintă materializarea unui proiect plănuit să fie realizat în tandem cu poetul Ion Stratan (p. 70). Dar... omul propune şi Dumnezeu dispune! Plecarea lui Ion Stratan la cele veşnice l-a lăsat pe B.L.S. în postura de solist, care a simţit nevoia să adauge un subtitlu, concentrând spoturi de lumină asupra diverselor aspecte ale metaforei titlului: „fragilitatea vieţii, iubire, prietenie şi alte închipuiri”. Din curiozitate, am examinat cu atenţie tehnica scriitoricească, aranjamentul literar al convorbirilor, constatând că autorul este un adevărat maestru ikebana. El a reuşit să provoace şi să întreţină interesul cititorilor faţă de problematica abordată, prin utilizarea unor forme variate ale convorbirii: interviul, dialogul, conversaţia, controversa. Plasându-se cu modestie în penumbră, autorul îşi situează în prim-plan prietenii, Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

partenerii de convorbiri, poeţii Ion Stratan, Traian T. Coşovei, Ioan Vieru, Florin Dochia, prozatorul Ioan Mihai Cochinescu, actorul, regizorul, editorul şi scriitorul Mihai Vasile. A rezultat o interesantă şi incitantă panoramă a elitei culturale ploieştene din ultimele decenii, pe fundalul optzecismului. Desigur, cititorii vor zăbovi cu folos asupra dezvăluirilor biografice şi a celor privind creaţia literar-artistică a personalităţilor menţionate. Dar ceea ce ne-a atras în mod deosebit atenţia a fost tocmai „Socrate”-le dialogurilor, omul care „dirijează” convorbirile, astfel încât partenerii să se dezvăluie, să ne împărtăşească gândurile şi faptele culturale în care au fost şi sunt implicaţi. Iată cum îl „provoacă” pe prozatorul Ioan Mihai Cochinescu să se „mărturisească” asupra operei: „Parafrazându-l pe Flaubert, te întreb: l’Ambassadeur, c’est toi? Vorbeşte-mi, te rog, despre romanul tău...” Folosirea francezei, limba diplomaţiei internaţionale, are cuvenita rezonanţă şi prozatorul răspunde: „Oui, bien sûr que l’Ambassadeur c’est moi. Tot ceea ce scriu sînt eu. Este o carte autobiografică, de la primul la ultimul cuvânt... Ambasadorul este o carte pe care sînt foarte bucuros că am scris-o eu. Cu puţin ghinion, o putea scrie altcineva şi aş fi fost, toată viaţa, supărat pe mine 23

Traian D. LAZĂR

dacă aş fi fost atît de leneş, încît n-aş fi primit cum se cuvine un dar atît de preţios de la Înger”. (p. 175) Într-o epocă a concurenţei acerbe, în care fiecare vrea să iasă în faţă, să ajungă în prim-plan, B.L.S. are tăria morală, are atitudinea etică de a rămâne în penumbră, de a face un Joc secund, ca să trimitem la Ion Barbu, promovându-şi prietenii, ridicându-le mingea la fileu, plasându-le întrebări care să le permită etalarea preocupărilor. Ilustrativ în acest sens este modul în care i-a oferit lui Florin Dochia prilejul să-şi expună şi argumenteze interesanta teorie conform căreia poezia nu este doar cunoaştere, ci şi producere, întrucât „adaugă realitate nouă realităţii date de la începuturile lumii”. (p. 205) B.L.S. este preocupat nu să-şi propulseze personalitatea auctorială, ci să-şi pună în valoare prietenii, partenerii de convorbiri, prin expozee ample, ce preced interogaţia. Dialogurile cu fiecare dintre ei sunt precedate de consistente informaţii, prezentări encomiastice asupra biografiei şi operei, citate onorante, aparţinând unor personalităţi celebre, ilustrative pentru opera prietenilor săi. Iar la finalul fiecărei convorbiri, ni se oferă opinia protagonistului asupra dialogurilor. Această atitudine probează, din partea lui B.L.S., nu doar generozitate, cult al prieteniei, ca liant al conversaţiilor, dar şi siguranţă de sine, conştiinţă a valorii proprii. Convorbirile decurg inter pares, ba chiar, uneori, întrebările sunt mai ample, mai originale decât răspunsurile. Probând solide şi extinse cunoştinţe, B.L.S. discută, de pe poziţii de egalitate, poezie cu poeţii, proză cu prozatorul, teatru cu regizorul, avînd opinii bine definite în problematica abordată, ştiind

să le expună limpede şi să le susţină printr-o argumentaţie convingătoare. Printre cele mai bune pagini, documentar şi estetic, se numără cele privind apariţia generaţiei poetice ʼ80, alcătuind un text de bază pentru istoria literară. Martor direct la eveniment, B.L.S. defineşte cu acurateţe circumstanţele, ne înfăţişează mediul şi oamenii, îl compară sugestiv cu fapte similare din alte spaţii culturale. Se comentează cu profesionalism manifestul poetic optzecist şi impactul pe care l-a avut asupra conjuncturii literare. În convorbirile cu prietenii, autorul cărţii comentate ni se înfăţişează în multiple ipostaze: critic şi istoric literar, comentator de filozofie şi de muzică, cronicar dramatic, poet, prozator. Teoretician şi practician al artei literare,

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Traian D. LAZĂR

el este preocupat de expresivitatea artistică, de raportul dintre scriitor şi puterea politică, de rolul cenaclului şi al revistelor literare etc., provocându-şi prietenii să-şi expună opiniile în aceste probleme, însă neezitând să-şi prezinte propriile opţiuni. Iată cum comentează creaţia lui Traian T. Coşovei: „Ai radiografiat aproape cu o precizie chirurgicală, în cele două volume ale tale – Pornind de la un vers şi Hotel Urmuz – trupul robust al poeziei româneşti a ultimelor decenii. Pentru mine, cele două cărţi, par a forma un singur tratat asupra fenomenului nostru poetic contemporan, văzut din interior, de unul dintre străluciţii săi reprezentanţi. Ai scris cu o empatie indelebilă şi cu o acribie pe care nici nu o bănuiam, despre antecesori, despre congeneri, dar şi despre tinerii care vin din urmă”. (p. 93) Cunoscător exhaustiv al vieţii literare, BLS este în măsură să evidenţieze specificul activităţii poetului Ioan Vieru şi al revistei Contrapunct: „...Tu ai avut o contribuţie majoră privind concepţia, menţinerea şi impunerea uneia dintre cele mai solide şi respectate reviste culturale româneşti contemporane”. (p. 136) „Revista voastră nu face nici un fel de partizanat faţă de ceea ce putem constata în general. Ea promovează ... un tip de obiectivitate, care mie, unuia, îmi face bine”. (p.141) „Revista „Contrapunct” mi se pare ... un rafinat spectacol multimedia, de cea mai bună calitate”. (p.139) Dotat cu un ascuţit spirit de observaţie, B.L.S. surprinde şi ne „divulgă” exigenţele de creator ale celui mai bun prieten al său, Ion Stratan: „Era extrem de sever cu propriile-i consideraţii, nelăsând nici un cuvânt s-o ia razna. Nedorind să lase loc

altor interpretări în afara celor pe care le gândise. Se apleca extrem de concentrat şi îndelung asupra tuturor cuvintelor şi abia după ce era pe deplin mulţumit de felul cum «sună» ele, numai atunci le aşternea pe hârtie”. (p. 92) El sesizează şi ne comunică noutatea adusă de Mihai Vasile în activitatea teatrală ploieşteană: „Tipul de spectacole pe care şi l-a propus «Teatrul Equinox» încă de la început iese, fără doar şi poate, din sfera convenţionalului. E clar că prin tot ce oferiţi publicului sînteţi departe de ceea ce, în mod generic, se numeşte «teatru de repertoriu»” (p. 109), făcînd legături surprinzătoare, dar reale, între diferite domenii ale artei, apropiind poezia optzecistă de muzica Beatles. Mărturiseşte că, la apariţie (în 1982), după lectura volumului Aer cu diamante – socotit manifestul optzecismului –, „eram stăpînit de strania senzaţie că majoritatea poemelor sînt adaptările extrem de reuşite ale textelor cîntecelor aparţinând unor mari muzicieni englezi ori de peste ocean”. (p. 152) Derulate „la lumina gîndului”, convorbirile nu sunt, aşa cum ne-am fi aşteptat, exclusiv raţionale, ele neocolind şi latura afectivităţii. Dimpotrivă, permanent, interlocutorii îşi manifestă, afecţiunea reciprocă. Aşadar, Convorbirile se poartă cu... „raţiune despre afecţiune”, despre prietenia literară dintre parteneri ori faţă de dispărutul Ion Stratan. Sunt şi câteva pagini impresionante, în care autorul, renunţând la forma dialogurilor, îşi exprimă direct, printr-un panegiric şi o poezie, sentimentele de prietenie şi preţuire faţă de poetul Ion Stratan. * Editura Mythos, Ploieşti, 2016.

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

cartea de istorie

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR Constantin Mănescu şi vechea mişcare socialistă Pe orizontul cercetării istorice curente se deschide încă o poartă către cunoaşterea trecutului României aflată la frontiera dintre secolul XIX şi acela următor lui, printr-o lucrare de excelenţă, semnată de profesorul Traian D. Lazăr. Este intitulată rezonant şi, categoric, surprinzător: „Constantin Mănescu şi vechea mişcare socialistă”, pe care editura „Ploieşti-Mileniul III” a tipărit-o în condiţii grafice ca de obicei impecabile. Construită pe o bibliografie generală exhaustivă, impresionantă prin varietate şi profunzime, luxuriantă documentare arhivistică, cartea d-lui profesor Traian Lazăr constituie o premieră de proporţii uimitoare, precum şi un edificiu de conştiinţă intelectuală responsabilă, turnat cu acribie şi competenţă academică în plumbul planetar al lui Guttenberg. Privite în paralel, Cuprinsul şi respectiv Bibliografia aduc, pe durata lecturii, personalitatea lui Constantin Mănescu într-o lumină de personaj de roman. Istoricul Traian Lazăr ni-l evocă într-o formulă scriitoricească piramidală, în tonalităţile epocii de-a lungul căreia celebrul socialist prahovean a trasat drumuri originale, în compania celebrilor Ştefan Gheorghiu şi Ion C. 26

Frimu – fruntaşi ai politicii ce a generat schimbările în România, sub influenţa evenimentelor care au survenit în Rusia ţaristă şi apoi revoluţionară, concomitent cu prăbuşirea imperiilor otoman şi austro-ungar, în vreme ce România încă regalistă, intra sub spectrul istorico-politic al viitoarei ere comuniste. Capodoperă a genului, cartea istoricului Traian Lazăr defrişează o nouă cărare în analiza şi interpretarea începuturilor socialismului românesc şi rolul promotor al lui Constantin Mănescu – articulaţie între veacurile în care România a devenit stat independent şi regat, reliefând dimensiunea politică a „deplasării spre roşu” – cum spunea odată un distins om de cultură şi poet prahovean, pe coordonata dialectică a ivirii proletariatului în scena socială a Europei. Traiectoria politică a lui Constantin Mănescu este reconstituită cinematografic, în primele pagini ale cărţii, prin studiul cu amplă desfăşurare biografică, relevându-ni-se un destin cu care foarte mulţi dintre noi am fost contemporani. Cu o existenţă cuprinsă între decretarea României ca Regat şi a Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Serghie BUCUR

aceleiaşi Românii, Republică Populară şi apoi Republică Socialistă, segmente de timp ce coincid cu viaţa şi lupta lui Constantin Mănescu, 1 XII 1882 – 21 IV 1971, vechiul combatant socialist a prefăcut Ploieştiul şi Câmpina şi Morenii – pe atunci plasă în Prahova, în centre ale ascensiunii socialismului – social-democraţia care, sub presiuni explicate argumentat în volum, au dus la apariţia Partidului Comunist din România – „tatăl” viitorului Partid Comunist Român. În faţa acestei dramatice prefaceri, lectura cărţii d-lui prof. Traian Lazăr mi-a resuscitat atât detaşarea şi obiectivitatea ca istoric, cât şi repercusiunea epocii ideologice pe care am traversat-o – nu pot să neg sau să trec cu vederea acest adevăr –, începând cu nonşalanta cochetărie a adolescentului, în vara 1945, alături de tatăl meu, petrolist la Gura-Ocniţei şi Schela Mare, când asistam la „ceremonia” înfiinţării Celulei de Partid în incinta postului de Jandarmi al Coloniei muncitoreşti „Concordia”, până la Declaraţia din aprilie 1964 a PMR-ului şi, mai departe, cu dezinvoltă convingere, în 1968, când Ceauşescu a condamnat năvala tancurilor Tratatului de la Varşovia în Praga lui Bedrich Smetana şi a lui Vaclav Havel, dar cu deznădejde intratabilă după 1980, când, ne amintim cu durere, a mai fi trăit în România, devenise un coşmar dantesc! Ajuns aici cu reveriile, mă opresc asupra Prefeţei semnate de ilustrul editor şi ctitor de Cultură, dl inginer Constantin Trestioreanu, pe care am

răs-citit-o de câteva ori, pentru efectul ei psihologic şi moral, socotind-o cheia oportunităţii publicării monografiei mănesciene şi, nu mai puţin, filtrul şi îndreptarul absolut necesare în înţelegerea stufosului material adunat între coperţi; „medicamentul” care să anihileze eventualele derapări ale încă neadomitelor reflexe comunistoide, nu doar pentru că încă nu ne-am lecuit de ele, dar şi pentru că, în cazul aplicării recentei Legi 217, preconizată să şteargă racilele fascisto-legionare, să ne trezim în conflicte iremediabile. Citez un paragraf din Prefaţa – superbă pledoarie întru luare aminte: „Există în istoriografia şi în presa cultural-politică de după 1989, şi

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Serghie BUCUR

uneori se manifestă impulsiv, tendinţa de a semăna confuzie şi de a analiza în culori de alb-negru excesiv îngroşate, problemele ţinând de mişcarea socialistă şi comunistă din România. Cei implicaţi nu iau în seamă faptul că în Occidentul al cărui model de civilizaţie dorim şi suntem pe cale să ni-l însuşim, problematica este tratată cu calm şi obiectivitate, că orientările politice respective sunt recunoscute legal, că dispun de structuri organizatorice şi participă la viaţa social-politică etc. La noi, agresivitatea şi lipsa de obiectivitate în dezbaterea problemei este generată de dorinţa unora de a-şi spăla propriile păcate legate de colaborarea cu regimul dinainte de 1989, de a-şi crea un nou look socialpolitic sau de interese uşor de descifrat

de către specialişti, dar greu detectabile de către neavizaţi. Unele persoane, pentru că nu cunosc, dar altele în mod intenţionat, se prefac a nu distinge diferenţele doctrinare şi practice dintre socialism şi comunism, nu iau în seamă nuanţele existente în interiorul fiecăruia dintre cele două categorii. Se prefac, ori chiar nu ştiu, că rădăcina unică a celor două doctrine a fost Marxismul şi că între variantele doctrinei socialiste se numără social-democraţia, socialismul, socialiştii-independenţi (bernsteinismul), lassaleanimsul, austro-marxismul, menşevismul (minimalismul) etc., iar variantele de comunism cuprind leninismul (maximalismul, bolşevismul), stalinismul, troţkismul, ceauşismul, maoismul, castroismul etc.”

Muzeul Oraşului Sinaia - Lansare „Când în fecare zi e joi” & „Poeme din zid”, cu Hanna Bota, Mioara Bahna & Ani Bradea (3 iulie 2016) 28

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

eseu

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN Despre cele două timpuri Unul dintre cele mai profunde texte despre timp pe care le-am citit are la bază o conferinţă pe care filozoful italian Giorgio Agamben a ţinut-o la Catedrala Notre Dame din Paris în 2009 şi care este de găsit, sub titlul Biserica şi Împărăţia, alături de alte două eseuri, Prietenul şi Ce este un dispozitiv, într-o culegere apărută la Humanitas în 2012, în traducerea lui Vlad Russo. Agamben îşi fondează demonstraţia pe o subtilă disociere dintre timpul mesianic şi timpul apocaliptic. „Dacă am vrea să rezumăm într-o formulă diferenţa dintre timpul mesianic şi cel apocaliptic, ar trebui spus, cred, că timpul mesianic nu este sfârşitul timpului, ci timpul sfârşitului. Mesianic nu este sfârşitul timpului, ci relaţia fiecărei clipe, fiecărui kairos, cu sfârşitul timpului şi cu eternitatea”. Pentru a ajunge în final la chestiunea rolului Bisericii, azi, în lume, în şi între cele două timpuri. Analitica sa porneşte însă de la un alt cuvânt cheie: paroikein, care înseamnă în greceşte locuirea (provizorie) a străinului. Cei atenţi vor ghici în acest cuvânt cuvântul nostru parohie. El apare ca atare în, poate, cel mai vechi text creştin neinclus în canonul Noului Testament şi Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

aparţinând episcopului Clement al Romei, faimoasa sa Scrisoare adresată locuitorilor din Corint. Locuirea vremelnică este, însă, tocmai semnul condiţiei noastre muritoare. Noi toţi suntem pe această lume parohiali. Un singur cuvânt, iată, ne spune că suntem fundamental străini în această trecere. În această vremelnicie stă sensul aşteptării eschatologice şi aici se întemeiază Biserica. Este ceea ce Agamben numeşte „experienţa mesianică a timpului”. „Timpul mesianic nu desemnează în fapt o durată cronologică, ci, înainte de toate, o transformare calitativă a timpului trăit”. Filozoful combate, în consecinţă, teoria „întârzierii parousiei”, care i se pare, în această configurare a timpului mesianic, un nonsens, introducerea unei „cronologii” strict mundane într-o cu totul altă structură a Timpului. Aminteşte, ca argument scriptural, atenţionarea lui Pavel către Tesaloniceni. „Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem. Căci voi înşivă ştiţi bine că Ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea”. Timpul verbal este în ultima propoziţie prezentul, este, de fapt, acel „prezent” atemporal, ucronic, cum l-am numit 29

Christian CRĂCIUN

altă dată. Mesia însuşi e numit „cel ce vine”, ce nu încetează să vină, observă filozoful. El vine neîncetat, el e un continuu. Interesul gânditorului nu e îndreptat spre ultima zi, ziua mâniei („Pavel vede sfârşitul timpului şi descrie ce vede”), ci spre prezentul acut al timpului mesianic, „timpul care se contractă şi începe să se sfârşească”, „timpul care rămâne între timp şi sfârşitul său”. Experienţa noastră intuitivă a cronologiei, care ne face să concepem timpul ca pe o săgeată cu vârful spre viitor (dar nici cel mitic, ciclic) nu ne mai ajută aici. Trebuie să ne depăşim intuiţia şi să ne forţăm gândirea pentru a înţelege kairosul mesianic. Eu unul mă întreb, fără legătură cu intenţiile filozofului italian, în ce măsură acest „alt timp” poate fi „tradus” în limbajul nostru discursiv. Sau este, asemenea teoriilor cuantice, imposibil de redat în limbajul articulat. Agamben însuşi forţează metafora pentru a ne face să înţelegem. „E vorba, mai degrabă, de un timp care creşte şi se umflă în cadrul timpului cronologic, frământându-i-l şi transformându-l dinăuntru”. Cum să nu-ţi vină în minte uluitorul vers eminescian: Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie? Căci „… acest timp nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil şi viitor. E, dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experienţa acestui timp implică integrala transformare a noastră înşine şi a felului în care ne ducem viaţa”. Metanoia nu este, deci, numai o

transformare morală, psihologică, gnoseologică, e şi una a ordinii de timp în care alegi să trăieşti. Sau pe care o vizualizezi. Omul care a ales Imitatio Christi, creştinul, este cel care trăieşte în interiorul acestui timp mesianic, se lasă scăldat de prezenţa lui. „Iar acest timp nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil şi viitor. E, dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experienţa acestui timp implică integrala transformare a noastră înşine şi a felului în care ne ducem viaţa”. Timpul mesianic transformă pe dinăuntru timpul cronologic. Şi aici Agamben ajunge la punctul nodal al demonstraţiei. Cum se raportează la

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Christian CRĂCIUN

aceste două timpuri credinciosul, pe de o parte, şi Biserica, pe de altă parte. El evidenţiază deosebirea dintre lucrurile ultime şi cele penultime. Şi susţine separarea drastică a celor două. Întrebarea fundamentală în acest context este: „Poate un creştin să trăiască numai din lucrurile ultime?” Habotnicia de orice speţă aşa crede. Dar, ne atrage atenţia Agamben,: „Aşa cum timpul mesianic nu e un alt timp, ci o transformare lăuntrică a timpului cronologic, tot aşa a trăi lucrurile ultime înseamnă înainte de toate a trăi altfel lucrurile penultime”. A trăi altfel lucrurile penultime – mi se pare o excelentă definiţie a corectei vieţuiri lumeşti a creştinului. În consecinţă, escatologia e transformarea, transfigurarea acestor lucruri penultime. Suntem din nou ajutaţi de verbul originar, anume Pavel foloseşte verbul katargein, care înseamnă „a face să devină inactiv”. „Realitatea ultimă dezactivează, suspendă şi transformă realităţile penultime – şi, totodată, tocmai în acestea, şi mai cu seamă în acestea, devine ea mărturie şi se pune la încercare pe sine”. Timpul mesianic nu este, cum şi-l închipuie perspectiva comună, un timp „viitor”, ci ho nyn kairos, „timpul de acum”, cum spune Apostolul Pavel. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (2 Cor. 6,2). În acest loc se întâlnesc paroikia şi parousia, sălăşluirea ca străin pe această lume şi prezenţa mesianică în ea. Şi în/din această întâlnire apare şi funcţia fundamentală a Bisericii. Căci „Nu

există Biserică decât în cadrul acestui timp şi prin acest timp”. Celălalt versant al demonstraţiei lui Agamben de aici se deschide. El observă că, obsedată de social, biserica de azi „şi-a închis poarta escatologică”. Adică şi-a pierdut esenţa, raţiunea de a fi, aş spune. „Evocarea lucrurilor ultime pare să fi dispărut din cuvintele Bisericii”. În acest context, autorul citează o vorbă sarcastică a unui teolog francez: Cristos anunţa Împărăţia şi a venit Biserica. Cu faţa prea mult întoarsă spre Lume, Biserica riscă să rateze tocmai escatologia, care nu este la sfârşitul timpului, ci este acum, este prezentul cel mai acut. Prezent prin ta semeia ton kairon, semnele kairosului, semnele timpului. Istoria, pe care toţi o experimentăm zilnic prin media cu stupoare şi groază, este penultimă în raport cu Împărăţia. „A trăi timpul mesianic necesită, prin urmare, capacitatea de a citi semnele prezenţei sale în istorie, de a recunoaşte în curgerea ei pecetea economiei mântuirii”. În Epistola a doua către Tesaloniceni, Apostolul Pavel desparte clar cele două timpuri: to catechon, amânarea neîncetată a sfârşitului de-a lungul timpului cronologic şi o întrerupere continuă a timpului, ţinând în tensiune originea şi sfârşitul. Această tensiune pare a fi dispărut din lumea noastră. Şi aici vede filozoful parodierea escathonului în catastrofismul cotidian în care tot felul de coduri meteo, asteroizi, cutremure, viruşi, dezastre ecologice, atentate,

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Christian CRĂCIUN

găuri de ozon ş.a.m.d. ne scufundă cotidian. Toate aceste „nu sunt decât parodia secularizată a reamintirii neîncetate a Judecăţii de Apoi în istoria Bisericii”. Dacă nu se mai raportează la escatologie, Biserica riscă să devină o simplă „instituţie”, naufragiată în timp. Pierind odată cu timpul civil. „…astăzi nu există pe pământ nicio putere legitimă, iar puternicii lumii sunt ei înşişi convinşi de lipsa lor de legitimitate. Dominaţia totală a juridicului şi economicului asupra relaţiilor umane, confuzia între ceea ce putem crede, spera şi iubi şi ceea ce

suntem siliţi să facem sau să nu facem, să spunem sau să nu spunem îşi pun pecetea nu numai asupra crizei dreptului şi a statului, ci şi, mai cu seamă, asupra crizei Bisericii”. Întrebare cutremurătoare şi avertizatoare: „…se va hotărî Biserica în cele din urmă să folosească prilejul istoric şi să-şi regăsească vocaţia mesianică? Căci, altminteri, există riscul să cadă în ruina ce ameninţă toate guvernele şi toate instituţiile de pe pământ”. 16 iulie 2016

Castelul Julia Hasdeu, 2 iulie 2016: Ani Bradea, Mioara Bahna, Florin Dochia, copila Emma Oiştie, Liliana Ene, Hanna Bota 32

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU Şantier (II) M-am întors la dormitorul comun şi mi-am adunat lucrurile. Adică pijamaua, prosopul, ustensilele de bărbierit, săpunul, alte nimicuri din noptiera pe care o împărţeam cu un vecin de pat şi le-am pus în valiza aşezată în partea dinspre perete a patului. Le-am dus în cămăruţa cu care tocmai mă pricopsisem, apoi am revenit la echipă şi mi-am reluat lucrul. După ce m-am mutat cu ea în baracă, o săptămână am dormit singur în încăperea pe care o alesesem. Mă duceam dimineaţa la echipă, îmi vedeam de treabă, mâncam la cantină iar seara mă întâlneam cu ea „acasă”. Ne salutam, ne programam în mod tacit cum şi cât să folosim grupul sanitar, schimbam câteva vorbe banale apoi fiecare se retrăgea la el în cameră. Sincer, nu ştiam ce urmărea. În prima zi am crezut că voia să mă transforme într-un soi de sclav sexual, dar momentul în care ar fi trebuit să-mi intru în „rol” se tot amâna. Mă masturbam ca un idiot cu gândul la ea, iar colegii de echipă erau ferm convinşi că toată noaptea în baraca aceea ceva mai dichisită era tot o coţăială. Mă simţeam al naibii de jenat, dar nu aveam ce face. Să plec de pe şantier ar fi fost prea de Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

tot. Să încerc să le spun celor din echipă că între mine şi ingineră nu era nimic ar fi fost de-a dreptul prostesc, câtă vreme ei nu aduceau în nici un fel vorba de asta. O singură dată l-am auzit pe unul dintre ei şoptindu-i unui cunoscut ce trecea pe acolo: - Ăsta e ăla care i-o trage lui Duţuleasca! şi am crezut că intru în pământ de ruşine. Clar, mă aflam într-o postură penibilă, şi m-am întrebat la un moment dat dacă asta nu era cumva o metodă prin care ea încerca să mă umilească în faţa colegilor de muncă. De ce ar fi făcut-o, totuşi? Nu ştiam ce să mai cred. Se scula cu noaptea în cap, iar când mă trezeam eu, speriat de soneria unui ceas „CFR” nu ştiu cum ajuns pe acolo, nu mai era în baracă. Mă mai gândeam că m-ar mai fi putut folosi pentru a face gelos vreun amorez de prin şantier. În cazul acesta riscam chiar să o încasez de la respectivul sau de la alţii puşi de el. Nu vedeam însă pe nimeni să-i dea târcoale, şi iarăşi m-am întrebat la ce i-ar fi folosit. Era tot o confuzie în mintea mea şi încercam să-mi imaginez cum s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă aş fi refuzat să o ascult în ziua când mi-a spus să o 33

Iulian MOREANU

urmez. Ce-ar fi putut face? Să tragă nişte sfori şi să fiu dat afară? Şi din nou, a câta oară, m-am întrebat: la ce i-ar fi folosit? Să fi aflat prin cine ştie ce mijloace că eram un fost profesor careşi dăduse demisia şi să-mi fi oferit pur şi simplu un loc de cazare mai bun, corespunzător pregătirii mele? Ce să spun! Şi chiar acolo, la doi metri de ea! Dar de unde ar fi putut afla? La angajare declarasem că nu sunt membru de partid, pentru că în cazul acesta ar fi trebuit să spun din ce organizaţie veneam. Să mă fi dat în „urmărire” cei de la organizaţia liceului, oraşului sau judeţului? Ar fi fost prea de tot. Până la urmă am rezolvat problema foarte simplu, pe principiul „totul sau nimic”. Într-o seară, la vreo zece zile de la mutarea mea acolo, după ce am venit de la cantină, am sporovăit aiurea-n tramvai ceva despre ce frumoase erau locurile acelea, apoi neam retras fiecare la el în cameră. Am stat în pat preţ de o jumătate de oră, după care m-am ridicat şi am intrat în camera ei fără să bat la uşă. Părea că mă aştepta. Avea o veioză de carte prinsă cu cleştele de rama de metal a patului şi răsfoia o revistă Femeia. Mam aşezat lângă ea pe pat şi am prins-o de mână. A lăsat revista să cadă pe jos şi m-a întrebat: - Ce ţi-a trebuit atâta timp? Ne-am iubit toată noaptea cu o voluptate şi o disperare greu de descris. Parcă se anunţase sfârşitul iminent al pământului pentru a doua zi şi nu voiam să pierdem nici un minut din cât ne mai rămăsese de trăit. Şi nu

am scos nici un cuvânt, decât spre dimineaţă, când s-a auzit cine ştie de unde cântând anapoda un cocoş. Am izbucnit amândoi în râs. - Bună dimineaţa, i-am zis. - Bună dimineaţa, mi-a răspuns, apoi s-a dat jos din pat şi s-a dus la baie. Am plecat fiecare la locul său de muncă şi nu ne-am mai văzut până seara. Nici măcar la masa de prânz şi de seară nu am mai întâlnit-o. De altfel, a ajuns „acasă” la vreo jumătate de oră după mine, frântă de oboseală, că abia mai putea să vorbească. Şi totuşi, după ce a făcut un duş şi a băut o gură din ceaiul pe care i-l pregătisem, s-a aşezat turceşte în pat şi mi-a zis: - Aş dori să lămurim nişte lucruri. „Să lămurim”, mi-am zis în gând şi m-am aşezat pe un scaun. Îmi era jenă pentru că eram în chiloţi, dar asta era. - Ei, nu, vino lângă mine, ce Dumnezeu, că doar nu suntem în vreo şedinţă. M-am dus lângă ea în pat, cu penisul gata să-mi perforeze chiloţii. A râs: - Ei, mai aşteaptă puţin, nu te grăbi ca un puştan… Cât firesc în vorbele sale! M-a terminat de tot. Încă nu realizam ce se întâmpla cu mine şi eram peste poate de nerăbdător să aud ce avea să-mi spună, pentru că era clar că ea era cea care urma să înceapă să dea nişte „explicaţii”. „Dumnealui” s-a inhibat rapid, iar eu am devenit ochi şi urechi. Mi-a văzut expresia concentrată şi a râs din nou: - Hai, nu mai fi atât de serios, că nu e, totuşi, cine ştie ce. Deşi…

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Iulian MOREANU

Sigur că nu mă gândeam la vreo nouă teorie ştiinţifică, dar ceva care sămi risipească o serie din gândurile ce mă frământaseră atâtea zile tot mă aşteptam să aud. Iar dacă nu avea să mi le dezvăluie ea, aveam s-o întreb eu. Tot ce trebuia să fac era să fiu foarte atent, pentru ca nu cumva să o jignesc în vreun fel. Deocamdată, mă îndoiam că aş fi trezit brusc în ea cine ştie ce sentimente, şi încă-mi ziceam că la mijloc era vorba de vreun capriciu din care la timpul respectiv, mi-am zis, va trebui să ies onorabil şi cu fruntea sus. Prin urmare, trebuia să fac în aşa fel încât acesta să dureze cât mai mult. Şi asta nu doar din motive de igienă sexuală. Dar, dacă nu era vorba de aşa ceva? Şi-a dres glasul, a tuşit de câteva ori şi a mai băut o gură de ceai. După care m-a întrebat: - Îmi dai, te rog frumos, o ţigară? M-am dus în camera mea unde îmi aveam hainele şi m-am întors cu un pachet de BT cartonat şi o brichetă de plastic. I le-am întins, apoi am improvizat o scrumieră dintr-o foaie din revista Femeia, care rămăsese acolo unde căzuse aseară din mâna ei. I-am aprins o ţigară şi din gesturile sale miam dat seama că în materie de fumat era ageamie de tot, şi că dacă o mai făcuse cumva până atunci, o făcuse în prosteală. Mai degrabă avea emoţii şi nu ştia cum să şi le reprime. La cât de impunătoare şi sigură pe ea era pe şantier, nu te-ai fi aşteptat să fie capabilă de emoţii. Sigur, însă, că situaţia în care era acum nu era

comparabilă cu aceea în care îşi exercita profesia. - Ştii ce? i-am zis, încercând s-o scap de toate chinurile prin care vedeam că trecea. Haide, pentru moment, să nu lămurim nimic. M-a privit ca pe un izbăvitor: - Mai bine. Sincer, nu ştiam cum să încep, de-aia eram puţin zăpăcită. Atunci, s-o lăsăm pe altă dată. Mai bine aşa, ai dreptate. O lăsăm pe altădată. Acum, vino lângă mine. Alături de Lăcrămioara am petrecut unii dintre cei mai frumoşi ani ai mei. Poate cei mai frumoşi. La un moment chiar mi-am zis că era femeia vieţii mele. Aveam însă să o pierd după patru ani. Nu pentru că ne-am fi certat, că ne-am fi dat seama că suntem incompatibili, că ea era mult mai în vârstă decât mine (şi nu cu unul sau doi, ci fix cu zece ani, deşi deocamdată nu arăta acest lucru), că ne săturaserăm unul de celălalt sau mai ştiu eu ce motiv. Nimic din toate astea. A fost o despărţire dorită de ea, care m-a rugat, ca şi eu, la rându-mi, să fiu de acord. Din partea ei era o despărţire raţională. Altruistă. Ca urmare a faptului că mă iubea foarte mult. Avea să fie, până la urmă, o despărţire în favoarea mea. A fost înfiorător de greu ca după aceşti ani de stat împreună, într-o dimineaţă ploioasă de la începutul verii anului 1990, să-mi iau bagajul sumar, să mă mai las îmbrăţişat încă o dată de ea şi apoi să plec definitiv. Mi-a zis să nu care cumva să întorc privirea înapoi, ca să nu-mi poarte ghinion. - Ai să te prefaci într-un stâlp de

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Iulian MOREANU

sare, zise ea zâmbind amar, deşi referirea la evenimentul biblic ar fi trebuit să aibă alt efect. Nu am rezistat, însă, şi, după ce am făcut câţiva paşi, m-am întors în fugă lângă ea: - Nu pot pleca! Lacrimă, lasă-mă să rămân lângă tine. Nu mă alunga! - Nu te alung, dragul meu filosof. Cum aş putea să te alung, când te iubesc atât de mult? Tocmai din acest motiv, a câta oară să-ţi explic? te rog să te duci şi să-ţi urmezi calea, şi să nu te înfunzi pe asemenea coclauri. Poate o să ne mai vedem. De fapt, sigur o să ne mai vedem, îţi promit. Mi-a făcut semn să mă urnesc din loc şi mi-a întors spatele. Ce era în sufletul meu, ştiam foarte bine. Dar în al ei, ce-o fi fost? Am ajuns la Bucureşti, am făcut Dreptul, am intrat în Barou şi, încet, încet am ajuns un avocat de succes, cu clientelă mai multă decât aş fi putut reprezenta. Câştigam procese unul după altul, la foc automat, am ajuns sămi aleg cazurile, ceream onorarii foarte mari şi am prosperat cum niciodată nu m-aş fi gândit. Nu m-am mai însurat, şi multă vreme mintea nu mi-a fost decât la Lăcrămioara. Mi-am zis că nu o voi uita toată viaţa, şi într-o oarecare măsură lucrurile aşa au şi stat. În sensul că nu mă mai gândeam chiar zilnic la ea, dar nici de tot nu mi s-a şters din minte. Când şi când parcă o simţeam în preajma mea, mă întorceam uşor şi nu vedeam nimic. „Lacrimă, eşti aici?” întrebam. Nici măcar vântul nu-mi răspundea, întorcându-mi cuvintele.

Mi-am trântit un ditamai viloiul într-o comună de fiţe între Bucureşti şi Ploieşti, în apropiere de DN1, schimbam maşinile după ce făceam cinci mii de kilometri şi trăiam aşa cum voiam. De alcool m-am cam lăsat, de altfel nu mai băusem ca pe vremuri încă de când eram pe şantier. De femei însă nu am putut. Ardeam ce puteam şi ce-mi pica în mână, grefiere, judecătoare, cliente, uneori stăteam cu câte una câteva săptămâni după care, gata, fiecare pe drumul său. Nu ştiu de ce, dar mă înspăimânta ideea însurătorii. Probabil că asta se datora eşecului căsătoriei cu amărâta de frigidă, dar şi refuzului Lăcrămioarei de a se mărita cu mine. Cum am spus, între mine şi Lăcrămioara era o diferenţă de zece ani, însă nu o percepusem absolut deloc. Începusem să o iubesc, şi la un moment dat m-am întrebat dacă nu ar fi cazul să-i propun să ne căsătorim. Ne înţelegeam bine, şi, chiar dacă relaţia noastră începuse aşa cum începuse, eram sigur că ceea ce ne ţine unul lângă altul era mai mult decât viaţa sexuală. - Lacrimă, i-am zis într-o zi, ştii la ce m-am gândit? Cu flerul ei uluitor, de care aveam să mă conving şi în alte împrejurări, a sesizat ce aveam de gând să-i spun şi a retezat scurt discuţia pe această temă. - Nici să nu îndrăzneşti să te gândeşti la aşa ceva! mi-a zis. - La ce să nu mă gândesc? am răspuns contrariat, întrebându-mă dacă nu cumva gândisem cu voce tare. - Hai, lasă vrăjeala, că ştii foarte la

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Iulian MOREANU

ce te gândeai, a zis, şi bineînţeles că nu am mai avut replică. A încercat o judecătoare isteaţă să pună şaua pe mine, dar nu a reuşit. Ar fi fost în stare să mă ajute să câştig orice proces, dând soluţii în consecinţă, dar nu m-am lăsat îmblânzit. Fiindcă a tot insistat, a fost nevoie ca până la urmă să-i aplic câteva perechi de palme. Iar asemenea relaţii de scurtă durată şi terminate inevitabil cu despărţiri, de cele mai multe ori amiabile, au mai fost. Multe. Cel mai bine mă simţeam însă atunci când ieşeam la agăţat pe DN. Săreau fetiţele pe capota maşinii ca vrăbiile pe un pumn de grâu aruncat de vreo gospodină milostivă şi încercau, fomistele, să-şi etaleze nurii împingându-se una pe alta fără nici o reţinere. Alegeam una la întâmplare, mergeam câţiva metri apoi opream maşina şi o legam peste ochi cu o eşarfă şi abia când ajungeam acasă i-o dădeam jos. O băgam în baie, apoi o aşezam la masă şi mă simţeam mulţumit văzând-o cu câtă poftă mânca de parcă nu mai văzuse mâncare de o lună. La plecare în dădeam două, trei milioane şi, tot aşa legată la ochi o duceam înapoi. Cred că le-am avut pe toate, pentru că la un moment dat nu se mai băteau pentru a ajunge în maşină, ştiind că până la urmă va veni rândul fiecăreia. Ba cred că, altruiste în mizeria lor morală, au mai chemat şi altele, mai de departe. Am şi luat câteva boli venerice, de care m-a scăpat un client căruia îi câştigasem procesul de divorţ şi care era medic dermatolog. Nu era cel mai fericit şi cel mai

indicat mod de a-mi trăi viaţa, după cum nici cel mai aseptic, aşa cum am zis, nu era, dar nu mă mai puteam schimba, acest stil intrase definitiv în felul meu natural de a fi. Şi mă simţeam bine. Foarte bine. Mâncam ce voiam, de băut la fel, îmi petreceam vacanţe mai lungi sau mai scurte oriunde în lumea asta voiam, într-un cuvânt, făceam absolut ce-mi trecea prin cap. Şi totuşi, de la o vreme mă simţeam neîmplinit; ceva în mine nu se lega, parcă eram făcut dintr-o mulţime de piese de puzzle care, abia acum sesizam, erau montate greşit, într-o imagine care până mai de curând nu mă deranjase deloc, dar care începuse a mă strânge precum trebuie să-l fi strâns pe un şarpe o piele ce nu voia să-l părăsească. Nu simţeam păreri de rău că nu aveam un urmaş direct, un copil, care să-mi ducă gena mai departe şi care să se bucure de tot ce acumulasem până la prisosinţă. Ce avea să se aleagă de întreaga mea avere după ce nu voi mai fi, ei bine, nu mă interesa absolut deloc. Cu siguranţă că se vor găsi nişte urmaşi necunoscuţi care se vor bate pentru ea. Distracţie plăcută! Începusem, din când în când, să mă gândesc la singura mea soţie, la amărâta mea frigidă, de care divorţasem prin bună înţelegere, consensual, după un mariaj condimentat din plin cu excesele mele bahice şi acte adulterine faţă de care ea nu avea nici un reproş, asumândumi toate vinile posibile, pe care chiar eu i le-am sugerat avocatului ei (bine, o

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Iulian MOREANU

parte din ele chiar erau reale), lăsându-i tot şi nemainteresându-mă, apoi, niciodată de ea. Nu avusese, biata, nici o vină, doar mama natură putea fi invocată drept cauză a maladiei sale mutilante, şi cu mare greutate m-am abţinut să nu-i sugerez să se ducă într-o mănăstire. Era clar că nu şi-ar fi putut întemeia niciodată o familie. Dar, mă gândeam acum, după zeci de ani, de ce ar fi trebuit să îi indic o asemenea alternativă? Reduceam, pe atunci, viaţa, în primul rând la aspectul sexual, fără să înţeleg că o femeie cu o asemenea afecţiune îşi putea petrece existenţa şi fără a avea relaţii sexuale. Ba, mai mult, nu reuşisem să înţeleg că pentru ea, aceasta era o stare normală, pe care şi-o asuma cu naturaleţe şi seninătate. Atunci, de ce se mai căsătorise cu mine? Şi-mi răspundeam tot eu: fie pentru că nu a ştiut că este aşa, fie că a crezut că va putea trece peste această situaţie. Dar, în acest al doilea caz ar fi avut nevoie şi de sprijinul şi înţelegerea mea, lucruri pe care eu nu i le-am oferit. Ba, dimpotrivă, parcă şi aşteptasem ca ea să fie aşa, astfel încât să am liber la ami face de cap. Altfel spus, îmi reproşam acum, la deplina maturitate (evitam să spun bătrâneţe) viaţa pe care am dus-o? Da şi nu. A fost frumos, dar parcă acum vedeam la orizont nori vineţii, groşi şi apăsători ca plumbul. Nu era neapărat frica de moarte, ci de o eventualitate agonie care mi-ar chinui cine ştie cât timp trecerea dincolo. La un moment dat, m-am gândit să angajez o

menajeră, care să se ocupe de ceea ce ar fi trebuit să intre în atribuţiile casnice ale unei neveste, dar mi-am luat gândul. Acum două săptămâni, era duminică şi nu aveam chef să plec nicăieri, îmi făceam siesta în foişorul din apropierea casei, cu un pahar de whisky la îndemână, răsfoind destul de absent câteva dosare ale unor clienţi ce nu se uitaseră la sumele astronomice pe care le cerusem pentru a-i reprezenta. La un moment dat, câinele, un splendid exemplar al rasei ciobănesc carpatin, de lângă şezlongul pe care eram aşezat, a ţâşnit ca o torpilă spre poarta grea, din fier forjat. Apoi s-a auzit soneria. Mă căuta cineva. M-am ridicat plictisit, iar când am ajuns la poartă, am înlemnit. Dincolo de ea mă aştepta Lăcrămioara. Şi la ea mă gândeam adeseori, bineînţeles, mult mai des şi mai mult decât la fosta şi vremelnica-mi nevastă. Îi eram profund recunoscător pentru că mă „alungase” de lângă ea şi mă trimisese să fac Dreptul. Cât am stat împreună îi povestisem cam toată viaţa mea, şi mi-a zis că nu aveam ce căuta pe coclaurile alea, dar nici în revenirea la profesorat nu vedea o soluţie. Nu mă lăsase să deschid discuţia despre căsătorie, ghicea mereu când aş fi vrut să încep o discuţie pe această temă şi avea o abilitate uimitoare de a schimba din mers un subiect care nici nu începuse. Avea ferma convingere că numai avocatura mă va putea împlini. - De ce nu magistratura? am întrebat-o.

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Iulian MOREANU

- Pentru că tu nu poţi face rău, filozoful meu. Judecătorii sunt puşi uneori în situaţia să dea soluţii, verdicte grave, pe care, omeneşte vorbind, dincolo de litera legii, nu le doresc nici ei, şi care unora ca tine le-ar face viaţa un chin. Apoi, procurorii, ce să-ţi mai spun? Acuzatorii statului… Dar, cu mintea mea inginerească, dacă ei sunt acuzatorii din partea statului, iar statul o ia razna, cum a mai luat-o, de altfel, până acum… ei? Nu cumva se pun ei în slujba acestui stat care cam pierde legătura cu poporul sau, mai grav, se întoarce împotriva lui? Hai, că tu te pricepi mai mult, ştii foarte bine ce vreau să spun. Aşa că, nu mai rămâne decât varianta avocaturii. Ăştia nu acuză pe nimeni, decât apără. - Dar şi ăştia mint de rup! - Mint, dar nu condamnă, răspunse Lăcrămioara, tot mai sigură pe ea în acest demers de convingere cu privire la viitoarea mea profesie. - Nu condamnă ei, dar condamnă judecătorii în urma pledoariilor lor şi a probelor aduse tot de ei, nu m-am lăsat mai prejos. Lăcrămioara m-a privit dintr-o parte. - Lasă, că nu e chiar aşa. Să ştii că sunt multe procese în care verdictele sunt dinainte stabilite, iar pledoariile avocaţilor sunt simplă pălăvrăgeală. Oricum, onorariul ţi-l iei. Ei? I-am făcut semn câinelui să se potolească şi am deschis poarta. Lăcrămioara m-a prins în braţe şi m-a sărutat pe gât. Apoi şi-a ridicat privirea. Surpriza apariţiei ei mă lăsase mut. - Ce mai faci, filozofule?

- Dar tu… Lacrimă? i-am răspuns printr-o întrebare. Dumnezeule! Tu eşti? Cum de m-ai găsit? Şi de ce nu m-ai anunţat că vii? - Am venit să mor lângă tine… Brutalitatea răspunsului ei m-a speriat, şi m-a făcut să mă trag puţin în spate. Am privit-o ca să înţeleg ce fel de glumă era asta. Nu mi-am dat seama. Oricum, cu asemenea lucruri nu e de glumit, mai ales după atâta timp în care nu ne văzuserăm. Ca bagaj nu avea decât o geantă de umăr. Rămăseserăm pironiţi în faţa porţii, iar câinele ieşise din curte şi mirosea cu interes adidaşii Lăcrămioarei. Pentru că aceasta era îmbrăcată ca o adolescentă, în blugi strâmţi pe picioarele surprinzător de (încă) bine făcute, un tricou mov la baza gâtului prin care se vedea conturul sutienului ce-i găzduia bustul generos, şi adidaşii Puma ce păreau că doar ce fuseseră scoşi din cutie. Lăcrămioara avea acum şaptezeci de ani, dar nu-i dădeai mai mult de cincizeci. Cum de se putuse păstra atât de bine? Aproape că aş fi zis că „îngheţase” în vârsta pe care o avea când ne despărţiserăm… Încă nu-mi puteam reveni, atât din surpriza revederii ei cât şi a modului atât de proaspăt în care arăta. - Nu ai nici un bagaj? am întrebat-o şi am strâns-o eu, de data asta, în braţe. Măi, Lacrimă, Lacrima mea… De ce m-ai alungat? Dădu din cap, a neştiinţă, a regret, a orice. - Mergem mai târziu să le luăm de la gară, dacă eşti dispus să mă găzduieşti

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Iulian MOREANU

câteva zile. - Cum să nu? Pentru toată viaţa, dacă vrei… - Hm! Pentru toată viaţa… Imediat cum am intrat în casă şi am închis uşa în urma noastră, am început să ne dăm jos unul altuia hainele, cu o dorinţă devoratoare, ce explodase ca o grenadă în noi imediat ce ne văzuserăm, şi nici nu am mai apucat să ajungem în pat. Ne-am iubit mai întâi în hol, pe gresia răcoroasă care ne-a răscolit şi mai mult simţurile, apoi, încă o dată, pe mocheta din sufragerie, la nici un metru de canapea. Mi s-a dăruit cu aceeaşi voluptate şi lipsă de inhibiţii ca pe vremuri, în baraca noastră de pe şantier. A avut de fiecare dată câte două orgasme care au eliberat din ea energia câtorva bombe nucleare. După ce ne-am ridicat şi ne-am aşezat pe canapea, aşa goi cum eram, i-am văzut urmele timpului pe trup. Probabil că am avut o uşoară grimasă involuntară, pe care nu mi-am putut-o stăpâni şi de care nu mi-am dat seama, pentru că şi-a înfundat capul în pieptul meu şi a început să plângă. Îi auzeam suspinele şi îi simţeam lacrimile calde alunecând spre abdomen cu o lentoare care mă excita. A plâns cam un sfert de oră. - Ai văzut cum am ajuns? mă întrebă ridicându-şi privirea şi dezvăluind nişte ochi învineţiţi din cauza rimelului scurs o dată cu lacrimile. - Parcă eu arăt mai bine! Imediat am realizat gafa enormă pe care o făcusem, şi nu ştiam cum să o îndrept.

- Lacrimă, toată lumea îmbătrâneşte, dar noi doi am rămas la fel ca atunci… Te-ai gândit vreodată că nu ar fi trebuit să mă alungi? - Ştiu şi eu? Cine poate şti cum ar fi fost mai bine? Cred că totuşi aşa. Aşa cum au continuat lucrurile. Şi cu tine, şi cu mine. Mai ales cu tine. Şi au continuat bine, văd. Şi ştiam asta. Eram sigură. Ne-am ridicat şi m-a întrebat din priviri unde este baia. Am făcut pe rând câte un duş şi ne-am îmbrăcat cu o oarecare pudoare, întorcându-ne cu spatele unul la celălalt. M-am dus apoi la barul din bibliotecă şi am adus o sticlă de whisky şi două pahare. Am turnat în ele. Voia gheaţă? Nu voia. A întins în schimb mâna spre pachetul de ţigări de pe birou, a scos una şi a aprins-o cu o brichetă aflată la îndemână. A tras două fumuri apoi mi-a întins ţigara ca să o arunc undeva. Am deschis fereastra şi i-am dat drumul în curte. - Deci… am zis, când începi să-mi spui ce-ai mai făcut? - După ce aducem bagajul de la gară. Nu ne-am mai atins de pahare. Am avut certa impresie că Avensisul meu a tras un nechezat precum un cal bucuros că-şi vede stăpânul apropiindu-se de el cu şeaua în braţe. Gara, o construcţie ridicată probabil în preajma primului război mondial, nu era prea departe - şi iar m-am întrebat cum de ştiuse Lăcrămioara adresa mea. Până acasă venise cu vreo maşină de ocazie, sau cu unul din mulţii „taximetrişti” ce făceau pe bună dreptate o concurenţă neloială firmelor de transport în comun. Bagajele le lăsase în biroul

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Iulian MOREANU

şefului de gară. Erau o valiză mare şi două mai micuţe. I-am dat tipului o sută de mii de lei pentru amabilitatea sa şi ne-am întors. În dreptul casei, Lăcrămioara m-a rugat să facem o plimbare. - Aş vrea să mă duci prin locurile tinereţii tale. Unde ai fost profesor, şi de unde ai plecat venind la mine pentru că te chemam şi te aşteptam. Ciudate cuvinte, dar le-am luat ca pe un răsfăţ teribilist al ei. - Pentru ca apoi să mă alungi, da… am zis. - Pentru ca apoi să te alung, dacă tu zici aşa. M-am dat jos din maşină şi i-am dus bagajele în casă. Îmbrăcată ca acum, arăta formidabil pentru vârsta ei. După ce ne-am potolit însă din cele două iubiri demente nu am putut să nu văd că timpul nu-i ocolise trupul. Nu atât de mult, cum văzusem la mare, la o mulţime de babete, multe având o vârstă mult mai mică decât a ei – strâmbe, cu cururile mari şi mult împinse în afară, crăcănate şi mergând mult aplecate în faţă, cu ţâţele ajungându-le la buric şi privind dintr-o parte, ca nişte curci bete; nu, nici vorbă. Dar eu, în acele clipe, eram singurul care ştia că trupul acesta cu alură sportivă, îşi dezvăluia cu adevărat vârsta atunci când se lăsa dezgolit. Nu era, Doamne fereşte, un reproş! Si nici nu mă simţeam vinovat în vreun fel pentru că făcusem dragoste cu o femeie de vârsta ei (pentru că era cea cu care trăisem o vreme, pe care o iubisem şi încă o iubeam). Încercasem

un astfel de sentiment în urmă cu vreo doi ani când, pe centură ajungând, şi fiind şi luat puţin de alcool, am văzut lângă nişte fetiţe ce s-au repezit spre maşina mea, o babă la vreo optzeci de ani, care nu ştiu ce treabă avea pe acolo. Am deschis geamul şi am strigato, ca un tâmpit, cred că fără să-mi dau seama ce ziceam: „Babo, îţi dau şi eu o muie?” Spre marea mea surpriză, bătrâna parcă asta şi aştepta. Le-a dat pe puicuţe la o parte, cu o mişcare fermă a mâinii, ba a tras şi câteva scatoalce la nimereală, a intrat în maşină şi m-a „servit” cu un profesionalism exemplar. Am răsplătit-o cu o generozitate la care nu cred că visase vreodată şi am plecat acasă. Pe drum, dar mai ales în dimineaţa următoare, şi apoi alte câteva zile la rând, mi-a fost o aşa de mare ruşine de mine, că nu ştiam ce să mai fac. Îmi venea la un moment dat să merg la un preot şi să mă spovedesc. Făcusem multe ticăloşii sexuale până atunci, dar aşa ceva întrecuse orice măsură. Nu-mi ieşea deloc din minte gândul că baba ştirbă care, ce-i drept e drept, se dovedise o mare meseriaşă în ceea ce „prestase”, îmi putea fi, ca vârstă, bunică! Brr! Cu mare greutate am scăpat de coşmarurile astea. După ce am depus bagajele în casă şi am revenit, am întrebat-o: - Sigur vrei să mergi unde-ai zis? Nu ai vrea, mai bine, la Sinaia, sau chiar la Marele Baraj, unde ne-am cunoscut? - Vreau să mă duci acolo unde ai fost profesor. E departe de aici? - Nu…

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Iulian MOREANU

Am mers câţiva kilometri fără să spunem un cuvânt. Parcă cineva trăsese o cortină între noi şi nu ne vedeam şi nu ştiam că eram în aceeaşi maşină. Mă întristasem brusc, fără a-mi da seama de ce. Ba nu, ştiam. Mă gândeam la ce spusese când ne-am văzut, cum că a venit să moară lângă mine. Mă întrebam dacă nu cumva avea totuşi o boală incurabilă, şi chiar mă căutase pentru a trăi alături de mine atât cât îi mai rămăsese din viaţă. Conduceam crispat. - Hei, filosofule! mă trezi cu un ghiont Lăcrămioara, văzând că mă bosumflasem de tot. Unde te gândeşti? - Aşa, la ce mi-ai zis… i-am răspuns încercând să o spun pe un ton indiferent. A tăcut o vreme. O simţeam că vrea să-mi spună ceva şi parcă nu ştia cum să o facă, pentru a nu mă surprinde, ori îmbufna şi mai rău. - Uite… zise până la urmă. Vreau să-ţi spun ceva. Dar te rog să opreşti maşina, undeva, unde crezi tu că e bine şi că se poate. Am oprit pe un drumeag ce ducea spre cele câteva urme de zid ce mai rămăseseră dintr-un fost CAP prosper la vremea lui şi care, după ’89, fusese rapid devalizat, apoi demolat şi transferat în ogrăzile ţiganilor din comuna apropiată, cărămidă cu cărămidă şi lemn cu lemn. Lângă fosta clădire din care şi amprenta fundaţiei abia se mai bănuia, acoperită de bălării, începea o pădurice care crescuse pe locul pădurii mutate în sobele unor amărâţi pe care nu se

obosise nimeni să-i găsească, şi nici măcar să încerce a-i prinde în cursul actelor de vandalism. Mă uitam pe jos să văd vreun simulacru de floare pe care să i-o ofer. Peisajul în care ne afundam, purtaţi de o linişte pe care nu o deranjau decât discuţiile unor vietăţi minuscule pe care nu le zăream şi pe care era chiar posibil să le strivim sub paşii noştri, nu era atât de deprimant pe cât părea văzut din afară, din fuga maşinii. Mă gândeam unde am fi putut ajunge dacă am fi mers aşa câteva ore. Uitasem că Lăcrămioara voia să-mi spună ceva. Am găsit un trunchi de copac retezat cu drujba şi lăsat cine ştie din ce motiv de izbelişte şi ne-am aşezat pe el. Ne-am prins de mână şi ne-am privit până unul dintre noi, cred că eu, am izbucnit în râs. De vorbit, însă, ea a fost cea care a vorbit: - Cristian, dragule, vreau să-ţi spun că într-adevăr am venit ca să mor alături de tine. M-am alarmat brusc. Deci, vorbise serios, când mai spusese asta? - Nu am ce face, trebuie să ţi-o spun direct. Aşa cum un doctor este sincer cu un pacient, şi îi spune adevărul despre boala sa, ca să ştie la ce să se aştepte. Cam brutal, dar uneori mai bine, decât joaca aia tensionată şi falsă de-a ascunsul după deget. La cinci ani după ce ai plecat, m-am măritat. Terminasem treaba pe şantier şi ne-am mutat pe un altul, mai spre nordul ţării. M-am măritat cu Bărbuş, şeful de la personal. Cred că ţi-l mai aminteşti, nu? (continuare în numărul viitor)

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

proză

Vasile Ioan CIUTACU

Vasile Ioan CIUTACU Obsesia MOTTO „Fereşte-te de a lua doar pentru tine ceea ce se cuvine tuturora” Proverb Era o zi de vară cu căldurile năvălite parcă din deşerturile africane în care ochii căutau înnebuniţi, nu un nor, ci măcar amintirea lui. Prin sate umblau paparudele printre câinii care nu mai încetau să-şi introducă ritmic în gura uscată, limbile late şi lungi. Preoţii au scos afară din biserică sfintele daruri rugându-se către cerul decolorat de căldură ca Atotputernicul să se îndure de creaţia sa. Erau clipe de iulie, înspre amurg, când soarele - un cocoş scos ca dintr-o oală cu apă fiartă – înainte de a se îngropa din nou în pământ, se uită încă o dată în urmă ca să vadă, sleit de puteri, dacă a lăsat totul în ordine. Căderea nopţii ce urma să coboare ca o pasăre uriaşă peste târgul acela de provincie lipsit de memorie – în care locuitorii lui se întrebau cum mama dracului, acesta nu se scufundă odată prin valurile învolburate ale vremurilor – n-a împiedicat înscăunarea noii conduceri a acestei atemporale aşezări omeneşti. Cineva, de pe un vârf de deal ar fi zis de a auzit toată lumea din oraş: „I-a să vedem noi ce brânză am făcut!”... Şi Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

atunci oamenii, ca la un semn, s-au trezit la viaţă, uitând de iadul de afară. Bărbaţii, mai în vârstă, au început să-şi caute costumele ţinute la naftalină, cămăşile albe, scrobite, pălăriile de fetru, pantofii negri, lăcuiţi, iar unii ceasurile de mână care nu mai ştiau ce este timpul de-atâta vreme. Femeile şi-au adus aminte de câţi bani dăduseră pe rochii şi bluze ce acum stăteau îngrămădite prin cufere mirosind a levănţică şi a frunze de nuc ca nu cumva acestea să fie în drumul moliilor. Cei tineri erau parcă îmbrăcaţi în grabă, majoritatea în blue jeans rupţi, decoloraţi ba pe fese, ba în dreptul genunchilor. Îşi trăseseră pe ei tricouri colorate, impregnate cu chipul lui Cechevara, a formaţiilor Beatles, Pink Floyd, Santana, Michael Jackson, Smiley,etc., sau cu chipuri îngrozitoare ce era imposibil să nu-ţi amintească de vrăjitoarele de prin poveştile de altădată, ori de animalele de pradă şi dinozauri. Altele purtau înscrisuri în limba engleză şi pe nimeni nu interesa dacă acestea însemnau o vorbă de duh sau o porcărie. Atunci Tudosie Frumuşelu ce avea o drogherie în centrul oraşului, s-a umplut de bani. I-au fost cumpărate toate parfumurile, pudrele şi soluţiile de machiat lăsându-l spre fericirea lui, pe care n-o arăta orişicui, cu rafturile goale. - De s-ar alege ăştia în fiecare 43

Vasile Ioan CIUTACU

anotimp! zise nevastă-sa ce stătea cloşcă pe un fotoliu neîncetând să numere banii din poală şi după ce aceştia se sfârşiseră. Până a se ajunge la acest eveniment capital pentru oraş, lumea îşi mai aducea aminte că a fost o perioadă ştearsă de campanie electorală din moment ce fusese interzis de către Guvern a se mai da diferite momeli pentru a fi votat cutare în defavoarea celuilalt cutare. În atari condiţii, cam toţi alegătorii moţăiau cu coatele pe garduri tresărind numai la urletul prelung, parcă din antichitate când erau lupi, al câinilor ce petreceau astfel coloanele năduşite ale candidaţilor şi stafurile lor partinice. Numai mătuşa Carolina care spunea, adeseori, că a murit demult, îndoliată şi cu părul cânepiu prins într-o basma cu nodul făcut pe frunte, stătea pe un scăunel în bătătură şi trăgea de troscotul fără de sfârşit crescut printre lespezi. Se oprea numai când se petreceau pe drum convoaiele acelea de oameni ce mergeau parcă spre marginile lumii, interesaţi să apuce, nu conta cum, o aşchie cât de mică din ciolanul suculent al puterii. Se uita la ei printre ţambrele şi curmezişurile putrezite ale gardului, făcându-şi semnul crucii: - Numai voi, nenorociţilor, purtaţi vina acestui troscot nenorocit!... La ce s-o mai fi dus bărbati-miu, fie-i ţărâna uşoară, să oprească cu pieptu-i drag gloanţele vrăşmaşe?... Şi cum nimeni nu-i răspunse mai apucă să zică: Iadul vă va astâmpăra pe toţi!... Festivitatea solemnă privind depunerea jurământului de către cei aleşi să conducă timp de patru ani destinele acestui târg ce mirosea, în ciuda căldurilor satanice, mai tot timpul,

a câine pedepsit să stea numai în ploaie, s-a desfăşurat în incinta Casei de cultură unde, cine are curajul să parieze că directorul ei – Dorian Doiu – ştia ce este sudoarea în cele două, trei ore de serviciu, şi, hai, patru când aştepta ştatul de plată? Au fost în sală mulţi cetăţeni, de toate vârstele, sexele şi diferite confesiuni religioase. Emoţiile, în unele cazuri, făceau să curgă sudoarea pe şira spinării a unor fete de la internatul din oraş, înnebunite după primar: - Ce bine ar fi să se dea bacul numai la capitolul dragoste!... fabula una mai creolă, cu ochii de culoarea unui maur, planturoasă, aşezată în primele rânduri ale sălii. Aproape de prezidiul încropit, cu zâmbetul pe buze, de trimisul Prefecturii pentru a supraveghea desfăşurarea acestui eveniment, în conformitate cu litera legii. Mirosuri de tot felul, de parfumuri scumpe, de la „Chanel” până la „Intim”, s-au amestecat cu mirosul de ceapă specific acestor timpuri de arşiţă cumplită ceea ce a determinat pe unii cu nasul mai fin, ori să strâmbe din el, ori să strănute. Aplauzele îndelungi, în diferite momente ale festivităţii, au făcut, la un moment dat, să cadă singurul tablou de pe peretele dinspre miază-noapte al sălii în care un fost primar de altădată îşi tocise dantura tot mestecând la un jurnalist care ani dea rândul îl punea în pagina unor editoriale ca fiind curvar, înnebunit să ciugule din tava larg întinsă a banului de neatins şi să se împrumute la subalterni, uitând, bineînţeles, în toate cazurile, să înapoieze datoria. Adevărurile acestea, spuse în gura mare, îi provocase o vreme multe insomnii şi vârfuri de cuţite înfipte în ficat până

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Vasile Ioan CIUTACU

când, într-o dimineaţă în faţa chipului său dintr-o oglindă, din multele ce le avea, să zică nu numai pentru el, ci şi pentru o lume întreagă: „De-al dracului nu mă las!”... - Săracu’, a stat atât de mult în jilţul de primar încât a îmbătrânit şi va fi nevoie, ca ai lui, să-l îngroape în şezut – zise cineva din sală. Nici nu ştiam pentru ce mai ţinem atât de mult el. „Din milă!” completă unul. „Ba nu!” îl contrazise o femeie mai în vârstă ce purta o ie pe care o îmbrăcase doar la nunta ei. Şi continuă: „Pentru că într-un sat de năuci e ales şef, şmecherul cel mai mare!” Pe lângă toate acestea au fost voturi numai în unanimitate, opoziţiei îi căzuse capul între umeri şi ridica mâna că este de acord cu cele propuse rămânând cu ea, aşa, de parcă o aţă nevăzută o ţinea prinsă de tavan. - Ăstora, fiind atât de proşti le este frică să mai şi respire!... Sunt ca de sticlă!... concluzionă şeful Poliţiei locale îmbrăcat în uniforma de gală turnată pe el şi răsucindu-şi mustaţa ca şi cum ar fi terminat de recitat dintr-un balcon al fericirii un poem de dragoste. În acest timp, unii din sală au trebuit să facă faţă halucinaţiilor de tot felul mergând până-ntr-acolo încât se simţeau cum plutesc prin aer – ca peştii dintr-un acvariu – ca să nu mai ştie diferitele aranjamente întâmplate jos, pe pământ, în campania electorală. - Păi, ce cred ei, că noi nu ştim adevărul? zise Gheorghiţă Bocăncel simţind speriat cum îi cresc pe umeri aripi de înger care tocmai dusese mortul la groapă. Iar, când în final, s-au auzit pocniturile sticlelor de şampanie, pe chipurile celor

prezenţi se putea citi o împăcare cu sine aşteptată atât de mult. Că dincolo de toate, viaţa este a lor, dispun de ea şi „uite paharul ăsta de şampanie dacă ar lipsi ne-am lovi de moarte”, conchise unul ce avea pletele lungi şi ochelari cu rama de aur... Dar peste toate a atras atenţia prezenţa în sală a unor domni distinşi, sobri, îmbrăcaţi la patru ace (nu că noi, ceilalţi, eram numai buni de şters pe jos!), invitaţi ai domnului primar veniţi parcă din altă lume. Bănuită, dar neştiută. Adică de undeva mai de departe, dar, uneori, atât de aproape de ţi se aude şi răsuflarea niţel mai înflăcărată. De-acolo, de unde – va să zică – vigilenţa în niciun caz nu are urechile înfundate, nici privirea ochelari de cal. De-acolo, de pe unde se ştie cum banul public se învârte cu furca, iar prin timpul istoric, atât de dilatat pe meleaguri dâmboviţene, răsună numai geamătul bietului Ion neauzit de nimeni. Unii şi-au dat coate (Dumnezeu ştie de ce!) cînd au văzut printre consilierii noi aleşi un ins desprins parcă dintr-un western, având până mai ieri, părul nins şi prins într-o coadă ca de cal, dar bine înfipt astăzi în aceste ţinuturi carpatine unde eroii neamului ar da pământul atât greu de peste ei ca să moară a doua oară. - Ăsta nu-i de-al nostru! Să se ducă la Pieile lui Roşii dacă or mai da de ele! Până şi ăştia venind din fundul pământului şi al istoriei, de proşti ce suntem, au pus japca pe noi, se auzi un glas din sală. Bine ar fi fost, susţineau alţii, că depunerea jurământului în întregimea lui, trebuia rostit de fiecare consilier în

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Vasile Ioan CIUTACU

parte, cu mâna pe Biblie „ca să le mai auzim şi noi glăsciorul dacă mai seamănă, cumva, cu cel din campania electorală când susţineau toţi, la unison, că dacă le votăm partidul va curge pe uliţele noastre înnoroiate numai râuri albastre de păstrăvi, lapte şi miere”. Neîntâmplându-se aşa, să se mulţumească acei „alţii” cu faptul că o funcţionară înaltă în grad care mai toată ziua era ursuză şi posacă, dar acum nu, spre nedumerirea multora a citit o singură dată textul jurământului, după care fiecare consilier a spus, pe rând, „JUR” cu mâna pe cartea sfântă şi semnând actul oficial de investire. Solemn şi trăindu-l sufleteşte, primarul Ion Nedelciaru a citit jurământul şi nimănui nu i-a trecut prin minte că rolul interpretat putea fi jucat şi altfel din moment ce mâna-i stângă parcă se lipise de Biblie, iar cuvintele rostite aveau ceva dintr-o poruncă divină. După care s-a trecut la alegerea viceprimarului, fiind propus pentru această funcţie domnul Claudiu Ispas, din organizaţia care îşi permitea să aibă ca simbol trei trandafiri peste care, aproape de douăzeci de ani şi ceva, sperau unii, veniţi parcă de pe o altă planetă, să cadă bruma peste ei. Trecându-se la vot, un consilier mai băţos a plimbat prin faţa celor prezenţi urna portabilă („Vedeţi, e intactă!... Vedeţi, nu are nici o fisură în afară de cea prin care se va introduce votul!... Totul e la vedere şi nimeni să nu plece cumva acasă cu sentimentul că s-a făcut aici şi astăzi vreo potlogărie!... Noi suntem cinstiţii lumii de care trebuie să vă agăţaţi speranţele, cum Luna, stelele şi Soarele atârnă de cer!” etc.) şi tot aşa până a făcut un ocol

prin mulţime sucind şi răsucind pe sub nasul celor prezenţi o cutie de carton cam jerpelită, obosită, petrecută pe toate laturile de fâşii întregi de leucoplast, prilej de băşcălie: „Mă, asta a fost culeasă de prin gunoaie. Ce dracu, nu găseau şi ei una mai dichisită, din placaj? Că o dată la patru ani se întâmplă lucrul acesta”, a catadicsit a zice unul. Dar altul, fiind pe fază, i-a cam dat dreptate: „Otreapa asta, că n-am cum să-i spun altfel, presimt că o să le poarte nenoroc. Sigur, din placaj era bine să fie făcută, că cine ştie, în cei patru ani poate va mai fi nevoie de ea”. „Aş, dă-ţi peste fleancă! Nu zice de două ori” – îl contră altul. „Nu ştii din ce neam se trage” şi începu a da din cap stânga-dreapta, dreapta-stânga de parcă gâtul era balamaua de la poarta lăsată în bătaia vântului roşiatic aducător de lupi şi viscole mari. „Vezi-ţi, mă, de treabă!” îl asigură altul. „Pe ce pune ăsta mâna se vede. Ai să rămâi trăsnit când vei observa cât de bine îi va fi primarului avându-l în dreapta sa”. „Poate ai vrut să zici, în stânga lui”, se mai prinse cu tâlc unul în joc, făcându-i cu ochiul vecinului de scaun şi rânji arătându-şi gingiile în care mai era doar un singur premolar şi acela îmbrăcat în aur. În fine, s-a pronunţat numele celui votat: „în unanimitate a fost ales viceprimar domnul Claudiu Ispas”. Aplauzele au fost ca la un concert de gală când soprana şi-a terminat repertoriul ieşind la rampă. Cel votat, ridicându-se în picioare, se aplecă teatral, mai să dea cu fruntea de podea, înspre cele patru puncte cardinale ale sălii plină de spectatori. De emoţie, una dintre femeile din sală, între două vârste, făcând ochii

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Vasile Ioan CIUTACU

mari, ca de viţică, zise vecinei de scaun: „Dumnezeule, după atâţia ani, iar mi-a venit ciclul!” Cuvântul de încheiere al primarului nou investit – Ion Nedelciaru – a fost de-a dreptul plin de simţire, de sinceritate, cu mulţumiri adresate celor care l-au ajutat să ajungă pe scaunul cel mai înalt al puterii locale. Uimire. În clipa următoare îşi întrerupse discursul pentru că simţi cum şiruri de ninsori cădeau pe trandafirii de pe cravată şi cum pe întinderea de necuprins a minţii, îi apăru fostul primar Gică Potop care îi bătea obrazul: „Bine, mă, aşa ne-a fost vorba?... Nu zici nimic că fără ajutorul meu în ultimele zile de campanie, că ştii cât ţine lumea la mine, nu ajungeai primar în vecii vecilor. Erai un mort aruncat în mare de pe puntea vaporului. Ştii, prea bine, că puteam să-i dau ajutor candidatului partidului meu, dar m-am întors cu spatele la el şi cu faţa către tine pentru că, sper, n-ai uitat ce mi-ai promis! Chiar dacă am fost suspendat din funcţie, să nu uiţi niciodată” – şi ridică degetul a ameninţare - „cine sunt!... Dar mai ales ce pot!” În răstimpul acesta nişte spectatori au observat atunci lângă umărul proaspătului primar, pe fostul şef al urbei, Gică Potop, oricât s-au frecat ei la ochi crezând că nu văd bine. „Aiurea” – zicea unul din sală punându-şi mâna la gură. „Ce, îşi bate joc de noi acest Nedelciaru? Ce crede el că noi nu ştim, cu două zile înainte de alegeri, în tot oraşul au fost distribuite manifeste cu poza lui bătând palma cu fostul primar, Potop. Ştii, mă, cum era intitulat manifestul color cu litere de-o şchioapă?” – îl îmboldeşte pe vecinul de scaun. „Lasă-mă, nu vezi că e ceva cu el

de nu mai vorbeşte şi-l taie transpiraţiile?” i-o reteză acesta neliniştit, dar în acelaşi timp pleznind de curiozitate de ceea ce i se întâmplă noului edil. „N-are nimic, s-a intimidat, de, e nou şi nu prea ştie să vorbească, iar voi credeţi că îşi dă duhul. Să ştiţi de la mine că ăştia nu mor niciodată!” De alături, altul îi zise: „Măi, Minciună, pe manifestul acela unde s-a văzut clar negru pe alb cum s-a bătut mâna trădării, ca să nu lăsăm lucrurile nelămurite, scria apăsat: «Împreună, pentru oraşul nostru!» „Nişte prefăcuţi, mă, ăştia sunt!... Te îmbrobodesc, te duc cu zăhărelul ca să te întoarcă pe partea cealaltă până-ţi iau pâinea şi cuţitul din mână, până te lasă cu ochii într-un deşert fără de hotare şi fără speranţă că vei ajunge vreodată la o oază. Poate, Nedelciarul nostru să fie altfel. Cine ştie?... Dar îl vor lăsa ăilalţi să mişte-n front?... Asta-i marea problemă!... Mai ales că noi, ceilalţi, de care depinde aproape totul, suntem nişte mămăligi, slugi ce nu ne mai îndreptăm curând coloana vertebrală până dăm mereu cu fruntea de ţărână... Noi, să ştii, stăm în calea noastră şi ne văicărim că ne ard tălpile, dar nu luăm niciunul o găleată cu apă şi să aruncăm peste cărbunii aprinşi. Şi cum se ridică dintre noi unul cu glagorie mai multă la cap, jap!, îl facem chisăliţă... Suntem buni numai de ceartă şi am dori un vătaf să stea în spatele nostru, cu puşca la picior, ca să ne pună la treabă... Nu vedem în niciun chip că timpurile se schimbă. Potop, săracu’, s-a gândit atât de mult la agoniseala noastră către dările statului, făcându-şi numai în vise: palate, grădini suspendate, fântâni arteziene cu

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Vasile Ioan CIUTACU

îngeri şi nuduri având garoafe înflorite la urechi, păzite fiind de lei sculptaţi din marmură de Carrara, etc., dar toate acestea sfârşesc a fi luate, într-un tîrziu, pe făraş. Visele din viaţă se destramă repede dacă la baza lor nu stau adevărul şi o imaginaţie atinsă de un gram de nebunie frumoasă. Că totul se plăteşte aici, nu pe lumea cealaltă, de cum susţin nişte aventurieri negri pe dinafară dar mai ales pe dinăuntru... Auzi, tu, cât suntem de săraci cu duhul, să ţinem aiurea la un asemenea ciudat negustor de vise, cum este Potop, de parcă ne-a plecat fiul pe front... Şi lumea îi mai duce dorul pentru că vremurile scornite de cei de teapa lui au întors-o cu susul în jos. Şi nouă ne-a plăcut lucrul acesta, nu-i aşa?” „Lasă-ne, mă, nu ne mai bate atât la cap, lasă-ne să ne uităm şi noi la acest spectacol!... Că n-am venit aici de dragul guriţei tale spurcate!...” i-o reteză unul cu gura pungă şi ochi ameninţători. Dar altul interveni luându-i apărarea: „Bravo, Petrişor, vorba lui nenea Iancu «Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători! Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!»” Între timp, primarul Ion Nedelciaru,

năduşit tot, îşi tampona sudoarea de pe frunte, cu cravata. „- Vedeţi, ca nu cumva, să vă înţepe trandafirii!” – îl avertiză una focoasă aflată pe rândul doi. Păşi peste pasa neagră prin care trecu: „Uuuf!... Fugi, piază rea!... Obsesia asta va fi pentru mine mereu un şarpe ieşit la drumul mare!...” şi dădu din mână parcă a alunga un roi de bărzăuni. Adresă în continuare mulţumiri şi celor care nu l-au votat, celor din sală, părinţilor domniei sale „care au avut plăcerea şi curajul să mă aducă pe lume pentru a fi astăzi în această postură”. Din nou aplauzele ceau zguduit clădirea din temelii şi nimeni, în ruptul capului, n-a crezut că şampania care a umezit buzele unora din sală, a putut şterge scârba naţională – groasă, usturătoare şi mucegăită pe deasupra – când, seara au văzut pe principalele posturi de televiziune un spectacol de pomină. Un consilier judeţean, mai în vârstă fiind în prezidiu, s-a ridicat şi a sărutat mâna tânărului ales în funcţia de a conduce destinele unui important judeţ al ţării. Fascinanta şi întotdeauna neprevăzută, Românie!...

Scriitori în aer: Hanna Bota, Ani Bradea, Codruţ Radi 1 iulie 2016, Sinaia, Telegondola spre Cota 1400 48

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

cartea zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Istoricu’, despre muzician. Magna cum laude!

sunteţi, la fel ca Enescu. Eroul din tomu’ ce vă aparţine. Prefaţat cu ştaif de Yehudi Menuhin. Vă şi ne onorează imens. Many thanks again!

M-aş căi de n-aş grăi de tomul* aist. Pe care-l citii cu nesaţ şi uimit. Cu treaz interes pân’ la ultimu’ rând. Căci un inglez doxat, de azi, găsi cu cale să scrie impresionant de un român trăind altădat’ şi în veci. Primul, istoric şi publicist renumit. umblând îndelung prin arhive. Şi stând de vorbă cu mulţi. Ca să-l cunoască amănunţit pe al doilea. Muzicianu’ ştiut, răsştiut, valoros. A cărui trudă de preţ o dă la iveală fără cusur. Malcolm şi Enescu îs numele lor, respectabile neîndoios… Fireşte, George nu mi-e străin. Şi rapsodiile sale, comori la suflet îmi sunt neclintit. Da’ cartea lu’ Noel m-a-nnebunit copios. Enciclopedie, nu alta. Are informaţie cât n-am bănuit. Valorificând-o cum nici n-am gândit. Deplin, riguros şi minuţios. Iscusit duium, real fascinant. Mintea-i merge brici. Cugetă cu rost şi cuceritor. Nu despre vestigii, în cazu’ de faţă. Ci despre un om şi muzica sa. Nu din Albion, ci de pe la noi. Semn că-l preţuieşte. Chiar îl venerează. Idei aşternând elegant. Savant, ales şi pe înţeles. Convingător, uimitor şi folositor. Străin nefiindu-i orice a creat, a interpretat sau a dirijat maestrul, în ani,, cu atâta geniu. Şi n-a fost puţin, întru slava lui… Îndrept mulţămire cui mi-aduse cartea, vădit inspirat. Merită lectura şi nu am cuvinte câte se cuvin s-o prezint pe larg. S-o elogiez şi s-o recomand. Thanks a lot, sir Malcolm! Vă salut cu stimă şi prietenie, de-al nostru că Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

*Noel Malcolm, George Enescu. Viaţa şi muzica, Ed. HUMANITAS, 2011

Omagiu unui CĂRTURAR L-am aflat într-un timp dificil, l-am citit cu nesaţ şi l-am ascultat pe măsură. M-a atras erudiţia-i. Ideile multe şi vaste. Îndeosebi stilu’ fără cusur. În publicistică, mai ales. Mi-a fost cumva mentor. Chiar de nu eram mereu de acord cu opţiunile lui. Exasperante, uneori. Realmente incomode pentru mulţi. Puse însă strălucit în foaia de ziar. Pilde jurnalistice oricând. Veritabil îndreptar pentru toţi din breaslă. Ce se alătură fără fisură cărţilor sale suave. Superbe-n melancolia lor. Picturale pur şi simplu. Mustind de mitologii. Subiective, poate, da’ cu tâlcuri, cert. Adânci. Fascinante de-a pururi… Din păcate, vine o clipă când viaţa, ca într-o coridă, sfârşeşte şi cu toreadoru’ răpus. Când, vrei sau nu, îţi cresc “aripi până la nori”. Ajungi undeva, pe o stea, şi-n urma-ţi rămâne deşertu’. Pentru totdeauna. Ei bine, după scepticu’ din Lisa, nici vorbă de aşa ceva. Spre norocu’ nostru. Căci CĂRTURARII nu mor niciodată cu adevărat. Se duc doar să stea lângă Domnu’, da’ ne lasă-n inimi şi-n minte slove veşnic vii. Cu siguranţă, OCTAVIAN PALER e unu’ dintre ei. Iar rândurile astea, de tomurile-i faine-s iscate, desigur. Întru cinstire şi amintire, deplin cuvenite…

Adrian SIMEANU 49

poezie

Ani BRADEA

Ani BRADEA Poeme din zid Cartea a II-a - Rătăcirile IX Din deşertul verde tot mai sosesc caravane cu arome şi mirodenii. vicleni, neguţătorii îmi bat în poartă, ştiind că nu-i pot refuza. ziua noastră de dragoste, noaptea care n-a mai venit, o urmă de tandreţe scăpată de uciderea în faşă, masca unei tristeţi întinse pe chip ca o a doua piele, pe toate le-ai închis în sticluţa de otrăvuri, din care-mi torn câte o picătură în cafeaua de dimineaţă. Aş fi vrut să fi rămas acolo, să nu-mi fi rupt din sufletul cald, aburind ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor. aş fi vrut să chem întunericul şi să ne închidem în el, ca în uterul primitor al unei iubiri de fecioară. mi-aş fi săpat în piatră poveştile şi aş fi trăit-o pe ultima, până la ziuă. oricum n-ar mai fi fost nimic de adăugat.

Aş fi vrut să nu fi urcat în trenul acela. de atunci el spintecă depărtarea, pâclă a unui viitor incert, şi coase în urmă aproapele, pe viu, în grabă, ca pe o rană ce nu se va vindeca niciodată. Mi-am vândut nopţile, călăule, cu fiecare cui bătut în carnea lor îmi creşte un eşafod în inimă. în curând se va face, tăios, dimineaţă.

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Ani BRADEA X În valea plângerii am şezut şi ne-am iubit. Ai ferecat odaia, nici tu nu mai vrei să te întorci, deşi ţi-ai umplut frigiderul cu vise congelate şi caloriferele cu sânge clocotit. aleile despletite cărunt ne-au uitat şi umblă singure prin cimitirul de mierle. îmi amintesc de falsa primăvară ce ne curgea atunci prin vene. un braţ de uriaş destrăma cerul în scame din vată de zahăr. cădeau şi ni se încurcau în păr. nu voi putea să te port mai departe în zbor, mi-ai spus, aripile-mi sunt ude şi grele. am ieşit desculţi din noi, păşind alături, stingheri, cerşetori de dragoste cu ora. Acum omătul îngroapă urmele săpate în pântecu-i moale. zidul crescut la marginea nopţii luceşte în lumina reflectoarelor. mii de ochi răzbat sticlos prin crăpături, de când Ana nu mai are lacrimi. Ana are pietre. Ascunsă în trupul şarpelui, străbat muntele. tu ai rămas, Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Ani BRADEA din nou, dincolo. În fântâna secată, călăule, printre monezi ruginite, o cheie ţine prizonieră o lume. XI Daţi-mi patru pereţi, să mă închid de mine! şi un cer de tavan, de care să-mi spânzur poveştile dezaripate. Înfrântă. m-am întors acasă înfrântă! dar totul mi-e străin. nu recunosc deşertul prispei, nici leagănul din care m-au vândut. pe fereastră, cu cinci arginţi, să rupem blestemul, mi-au zis. cu boala mea şi-au cumpărat liniştea, şi m-au pierdut. şi m-am pierdut! Cum şi pe tine te voi pierde, chiar dacă trupul meu de femeie te-a ademenit şi zâmbetul captiv în sticlă te-a oprit. din cuvinte ţi-am ţesut aşternutul şi însetat ai fost, şi foamea de mine nu ţi-am putut ostoi. în inima mea ţi-ai zidit cetatea 51

Ani BRADEA cu o singură fereastră. prin care tu mă vinzi deja unei alte nopţi polare. Între patru pereţi de stâncă voi să mă-nchid, călăule, în care nici securea ta să nu poată dăltui. XII În oraşul tău, de atunci plouă! Plumb topit se prelinge pe ziduri. o jumătate de etaj până la cer ademeneşte păsările oarbe. ţipând se izbesc de fruntea ferestrei, îndoliind-o. Mă imaginezi dureros lipită de tine şi ştii că nu mă poţi opri. eu sunt cea care trece, aşa ai scris pe colţul chestionarului rămas necompletat. apoi ai lăsat să cadă, printre spaţii goale, întunericul unui poem scris odată, demult, pe la optsprezece ani. eram bacovian, mi-ai spus, şi cuvintele ţi-au fost furate de mâinile descărnate ce ne umblau prin păr, ne apăsau pe gene. 52

Ani BRADEA pe carton, liniile refuzau să se aşeze, şi-n schiţa tremurată nu mă cunoşteai. o muzică acoperea cu greu toaca din coşul pieptului. În urmă, zăvorul cade ghilotină peste ceafa nopţii. tăcerea se sparge desenând rătăcirii o hartă. degetele se ating livid, se memorează. buzele murmură surd. şi nu te aud! şi nu mă auzi! în difuzoare se-anunţă plecarea la linia opt. Pe caldarâm încă mai sunt urme de lacrimi în sânge. În oraşul cu-mbrăţişări amputate, călăule, ne-au fost furate semafoarele. Unii rămân pe partea stângă, alţii pe partea dreaptă, unii curg în sus, ceilalţi în jos… XIII Paşii mei strivesc gările în care mă despart de tine. Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Ani BRADEA

Ani BRADEA fără tine nu ştiu inventa păsări vii!

Tu rămâi pe singurul peron, pavat cu poveşti decapitate înainte de orice îmbrăţişare. Deasupra ultimei opriri ai închiriat cerul, l-ai tras în jos de colţuri, tainic baldachin pentru plăcerile furate. în peretele moale ai tăiat fereastră, este vital să veghem, mi-ai spus, să nu ne ucidă răsăritul. spre apus, ai pictat o grădină, o naiadă leneşă, cu sânul sărutat de soare, din podea chiar tu apăreai, mirosind a vânt şi-a iarbă. tavanul l-ai vopsit albastru, l-ai însufleţit cu mierle, ca ţipătul lor să acopere muzica trupurilor înlănţuite...

Zi după zi, în lumea aproape fericită, soarele se naşte din umbrele aceluiaşi ungher, iar eu continuu să cred în mitul lacrimii care străpunge piatra. Muşcătura şarpelui ne-a amestecat sevele, călăule, şi ele curg acum, otrăvind liniştea!

De atunci, în fiecare dimineaţă, adăpostind un rest de vis spânzurat de gene, şi-un strop de cafea care-mi pătează sângele pe buze, planific un viitor într-o lume imobilă: vopsesc tavanul albastru, pe zidul dinspre apus pictez o grădină... mirosind a vânt şi-a iarbă te imaginez răsărind. e totuşi o tăcere stranie în jur, Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

poezie

Geo GALETARU

Geo GALETARU O DISTANŢĂ TRUFAŞĂ Acest linşaj al silabelor horă a angoasei imaginare legile explodând în venele noastre docile focuri şi tăceri ca uşile închise cărăuşii neantului într-o implorare definitivă ca însăşi salvarea din tenebre din pânza freatică a sensului o distanţă trufaşă în micile întâmplări fără chip aşa ne vom obişnui cu formele lipsite de apărare cu respiraţia secundei victorioase VOM UITA MÂINILE Am asimilat axiomele nopţii am crescut la umbra onomatopeelor în floare înconjuraţi de înfrângeri de mondenităţi echivoce bruscaţi de aparenţe din când în când cine piaptănă sensul va cădea în genunchi va duce în palme veleităţi imaginare linia care ne separă e o bufonerie virilă un rictus implementat pe tarabele memoriei (vom privi împuşcăturile de pe pod vom uita mâinile celor vinovaţi) 54

CINEVA VA FI SINGUR Poţi face lucrurile acestea în linişte poţi întoarce din drum un continent necunoscut absenţa vorbeşte mai precis decât silaba victoriei (niciodată nu vei şti numărul şi traiectoria celor care pierd) totuşi opririle vor însemna ceva un pact cu alfabetul frunzei rănite semnul că undeva începe o poveste fără cuvinte nimeni nu ridică paharul când oglinzile cad de parcă am duce întâmplările în casa păpădiei spune-i salcâmului din deal amănuntele vieţii tale cineva va fi singur cineva va fi fericit Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Geo GALETARU

ALŢII NE-AU SPUS Viitorul e o nucă fierbinte în zori ne-au crescut mâinile din când în când ne obişnuim cu aceste vulnerabilităţi calculate

mesagerul vorbeşte despre sine loveşte copacii şi plânge niciodată nu am fost aici absenţa se scrie cu sânge SAU POATE ÎNGERII

unii au râs spre seară ascunzându-şi sufletul în pumni alţii ne-au spus că lumina vine pe urmă

Cineva moare în somn la noapte va cădea şi pasărea din turn o aritmetică simplă decesul glorios al improvizaţiei

ACEST DETALIU De aici şi până aici niciun suflet nicio improvizaţie

cât să mai suport solilocviile rigolei din vis era o rană acolo

ţine-mă de mână în zori vin animalele blânde

apoi au venit păianjenii sau poate îngerii

cineva învaţă aritmetica străzii cineva tace în oglinzi

VÂNTUL CA UN TRUP

acest detaliu creşte sub piele ca o explozie întârziată

Totul ca acum şi niciodată mai avem un rest de imaginaţie

ABSENŢA

în locul întâmplării cuie boante în locul flerului silabe defrişate

Ne-am înălţat pe vârfuri şi am văzut acel munte merii în floare în amiezi condamnate aşa se scrie istoria mâinile cad mâinile cad o ploaie uşoară ai spune Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

pădurile în dreapta coşmarului ţine-o tot aşa hurducături la amiază panica şi tăcerea de ieri vântul ca un trup în care nu mai crezi

Geo GALETARU UNDEVA Iluzii mâna cunoaşte poveştile atroce am avut o grădină în cer am crescut pitici în salonul cu oglinzi trupul se umple de întrebări o pasăre fără nume pe un mal fericit apune şi inima pipăim spaţiul cad stele AM SOSIT Am sosit am sosit spuse nenumitul inclementul uzurpator apele în matca de ieri pe sub ferestrele sinucigaşului fericit aproape un cuvânt în schimbul fulgerului din ochii maimuţei ce bizar alunecă adevărul în orbire vinovăţiile se fac mici de tot moartea e forma acestei silabe tăcute rănile noastre sunt ierni vulnerabile cantităţi fără acoperire în lumea jucăuşă am sosit am sosit 56

Geo GALETARU cărţile au spus demult asta dar voi nu aţi crezut am sosit am sosit învingeţi-mă VA VENI O ZI Pe aceste scări am mai fost copilul trece apa cu mâinile întinse trăim într-un măr de care se ating toţi cling-cling lumina e oarbă întrebările plâng ca fluturii va veni o zi şi va scutura tot cerul de păsări vom fi departe FALSE EPIFANII sunt doar cel care sunt umplu paharele şi contemplu dezastre trădări ale aceluiaşi corp nimeni nu ştie vedem falia şi exultăm epiderma spune un adevăr străin tinereţea ca un scurt gâfâit panoplii absente în micul confort al privirii tale ofensiva lucrurilor acest simulacru al naturii vinovate Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Geo GALETARU luciditatea traversând cuvinte şi gesturi cineva îmblânzeşte vocile

Geo GALETARU minciuna din ochiul zăpezii adevăruri şi petale în nebunia veacului

SUPRAVIEŢUIRE moartea un act despotic luminiscenţă tardivă maturităţi altruiste în bălţile stătute ale veacului poate vom fi acea împăcare ritual derizoriu surâsul de dincolo cine vorbeşte punctul negru tace alături o fumegare neînţeleasă

supravieţuire atroce pe o lacrimă de copil AM SPUS ŞI AM VĂZUT nimic nimic prietene, aici e ceea ce se pierde aici vieţile noastre sunt păsări uzurpate prin nisip auzim mierlele prin nisip o mie de paşi fără umbra celui plecat

învaţă-mă curcubeu peste cuvinte în păduri o cădere albă

culoarea trădării şi lumea care uită nimic nimic hai, vino şi rosteşte cuvintele fiinţa mea aduce azur în silabele tale fiinţa mea e un cântec şi buzele cad ca o mirare în întuneric ca o mirare

cine vorbeşte întoarce-te nisipul din altă viaţă

prietene, aici e ceea ce se pierde şi tu ştii asta tu ascunzi axiomele dimineţii sub piele adulmeci vulturii pe cerul altui solstiţiu

vine necunoscutul şi plânge ai totul la picioare stigmatul altruist Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

nimic nimic vino şi tu, trecătorule vânt am spus şi am văzut ceea ce îngerul vede am spus şi am văzut ceea ce îngerul vede 57

poezie

Liviu VIŞAN

Liviu VIȘAN NISIPURI MIȘCĂTOARE a mai căzut o stea cu noi de-o seamă cum cade lacrima pe o năframă doar cântecul de sânge cade-n sus din cuiul din călcâiul lui Iisus ne-am îngropat în amintiri vetuste ca în nisipuri clanuri de manguste într-un nesigur viitor în care învie tot trecutul restul moare CERNEALA DIN VIS scoatem apa din noi cu pompe funebre doar ploaia mai curge printre cuvinte în noaptea asta o să-i ofer iubitei flori proaspete culese de pe morminte în degetele mele se zbat neputincioase falangele de fier ale maşinii de scris hârtia se resoarbe în albul din oase şi poemul se pierde în cerneala din vis la tipografia din cer uşile sunt ferecate şi iedera creşte în trupul şarpelui veninos au lacăte mari ca centura de castitate în care s-a rupt cheia versului fabulos voi bate în nituri de stele înroşite în sânge literă cu literă testamentul meu literar când mă voi întoarce în lacrima ce nu plânge pe lespezi de iarbă unde se publică şi mai rar CHIPURI ce fire ne unesc ce sfinte raze străluminează neştiute oaze 58

unde cămilele sunt carnivore şi leii pasc secundele din ore fire subţiri ca de păianjen mut mă ţes într-un cocon ce s-a pierdut într-o eşarfă ce păstra livide chipuri la baza unei piramide vă spun că dacă veţi întoarce ora ce din trecut le-am dat-o tuturora veţi înţelege ce abstract e timpul şi veţi alege carnea eu Olimpul L’ART NOUVEAU îngerii vorbesc în dodii babele ghicesc în zodii şi schimbându-se în artă tinereţea este moartă dracul n-are încotro zice că e art nuvo şi că în ancadramente zac iluziile-absente zac iluziile care mor ca liliacu-n floare cum murim la indigo fără veste. L’art nouveau

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Liviu VIŞAN DREPTUL DE AUTOR simt nevoia să fac o beţie prostească să-mi pun gâtul sticlei în gură ca la ruleta rusească să mă împuşc cu un dop de şampanie să înham cerberii Styxului la sanie să mă târască prin nămeţi îmbrăcat în şubă de santinelă cuvintele să mi se lovească de buze mai rău decât pucurile de mantinelă pe gheaţa sângelui pe acel lunecuş sclipitor unde moartea îşi cere dreptul de autor BOCET înainte de plecare sufletul se face floare şi nevasta bocitoare înainte de plecare zânele îţi fac cărare şi-ţi scot sufletul la soare înainte de plecare moartea este fată mare şi te leagă la picioare înainte de plecare e un fel de sărbătoare şi se-nchină-n cer pahare nu e simplu când se moare şi când focul cu ardoare arde-n muc de lumânare

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Liviu VIŞAN dar ai dreptul la iertare şi nimic nu te mai doare e un fel de sărbătoare TURNUL DE FILDEȘ trag zăvorul greu şi mă închid într-un bastion cu ferestre de cer ultima feudă a poeziei inima înconjurată de ziduri şi iederă roşie fragile fortificaţii între turnuri de fildeş un singur pod care abia se ridică în calea arcaşilor cu săgeţi de foc şi de aer ce pătrund prin ferecătura cuvintelor EFEMERIDE cât să mai mor ca să trăiesc o clipă mă-ntreabă musculiţa drosofila trăieşte-ţi viaţa doar pe o aripă cum poezia îşi trăieşte fila CUVÂNT DESPRE POEZIE e greu să revenim la poezie un himen poate fi şi de hârtie dar a-l pătrunde fără a-l cunoaşte înseamnă a muri fără-a te naşte e greu să laşi tezaur în cuvinte cum lasă aur Ramses în morminte într-un deşert să nu zic în pustie vă spun că viaţa-nseamnă poezie IUBIRI avem nevoie de iubiri celeste deci viitorul este la neveste cum plantele-s făcute din petale avem nevoie de iubiri letale

poezie

Emil-Iulian SUDE

Emil-Iulian SUDE Sentimentul de vinovăţie al căpuşei Lorelei păcatul în parte sau neconsumat nu este păcat se spune iertarea ta de către tine contează cel mai mult se spune să compensezi prin ofrande ce nu recunoşti ce ai săvârşit iertarea ta asupra ta ţi se spune o poveste cu părţi de adevăr tot poveste rămâne nu îmi ajunge compensarea reatribuirea rememorarea cu minusuri şi plusuri toată întâmplarea reală să deturnezi prin compensare nu se reduce nici iertarea nici păcatul numai o defazare dislocuire momentană a unghiului a ceea ce eşti a ce nu se poate schimba perioada când crezi că poţi fi mai bun este de fapt perioada când căpuşa este sătulă stagnarea este egală cu explozia repeţi la ce ai renunţat cu o mai marencime sperând că nu se vede picătura de sânge din compensări tu nu eşti vinovat îţi spui numai păcatul şi iertarea care ţi-au fost impuse 60

tot sângele la un moment dat îţi este normalitatea hrănirii Chiar Nu Faţa adevărată se vede la nervi (foşgăiala până la desprindere) să te îngustezi cu totul până când corpurile geometrizante sunt întregul care se destăinuie făţiş şi fără scrupule să iasă la iveală ce ai mai rău din întreaga ta presupunere cu mijloacele ale căror scopuri nu mai depind de tine întreaga fiinţă să relaţioneze cu motivul indus momentan atribuit şi golul din burtă să-l simţi lărgit ca şi cum căderea în propria burtă este devorarea fără spaţii cât cumul atâtea insecte sunt pregătite către tine propria victimă Nu mai distingi Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Emil-Iulian SUDE insectele vii insectele oarbe nu mai disting cine e călăul devorator fără scrupule până la bâlbâire până la deformarea convexă concavă otova de-a lungul de-a latul desfigurării de parcă nimic nu s-a întâmplat Ce titlu să-i dau (musca visează un greiere) musca se compune din câteva părţi la care se mai adaugă musca din capul meu nu este la fel cu musca din capul tău din capul meu şi din capul tău pot ieşi muşte cu totul şi cu totul deosebite şi acum să vorbim despre muscă musca de la fereastră de fapt nu este o simplă muscă ea ştie că partea care desparte un ţinut închis de ţinutul deschis care la rândul lui este un ţinut închis de alt ţinut deschis este partea căreia i se spune fereastră asta dacă fereastra nu este dublă câte rude ale muştei cu pricina nu au rămas în purgatoriu ofilindu-se şi uscându-se ori muscă de cameră ori muscă de purgatoriu ori muscă de ţinut deschis care la rândul lui e un alt ţinut închis de iad de rai Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Emil-Iulian SUDE musca se ucide cel mai bine la fereastra din cap Da desigur sunetul doare zgomotul doare şi mai tare o aluzie la vibraţiile vociferările murmurările acelora care mă dor eu sunt nervii mei sau nervii mei sunt eu ce mi s-a dat mi s-a dat limitat cu fiecare insectă în agonie îmi pun la îndoială propriile afirmaţii propriile negaţii ce mai afirm ce mai neg când cu fiecare clipă care trece peste noi tovarăşii mei de drum se subţiază până la dispariţie tovarăşii mei de drum îmi facilitează propria pierdere propria ramolire fiecare da înglobează şi oferta şi acceptarea morţii şi a voastră tovarăşi şi a ta eul meu fiecare nu dezghiocă din tine acceptarea imaginarului formal vorbesc din exterior de parcă mi-ar aparţine ceva din nervii mei din eul meu de parcă ei ar fi la dispoziţia mea în locul acesta strâmt căruia îi zic unii trup templu pe ce limbă şi sunet nu ştiu în locul acesta depind de locul acesta să desparţi sufletul de trup şi în acelaşi timp să percepi cu trupul ca şi cum sufletul ar fi un trup gemelar al trupului în care moare întotdeauna cineva ce realitate nedureroasă 61

poezie italiană

Luca CIPOLLA

Luca CIPOLLA Per raggiungerti Per raggiungerti ho lacerato piedi d’emozioni pungenti, tizzi su sassi ardenti, deserti che di rado annunciavano l’oasi. Intorno a me solo ombre bipedi, sorelle di pochi denari, ma per raggiungerti, la schiena rotta, ignorai l’età reale nell’aura d’ambra d’illusori trascorsi infantili fra braccia ancor di giovane madre. Ca să-ajung la tine Ca să-ajung la tine mi-am sfâşiat picioarele cu emoţii înţepătoare, tăciuni pe pietre arzătoare, deşerturi ce rareori prevesteau oaza. În jurul meu doar umbre bipede, surori de nimic, dar ca să-ajung la tine, cu spatele rupte, ignorai vârsta reală 62

în aura ambrei a iluzoriilor trecute infantile în braţele din nou ale tinerei mame. Magia Piova una lacrima sull’assito ed una magia sleghi le stringhe che c’incatenano al suolo. Siamo assuefatti, lucciole di fuoco che penetrano l’atmosfera ed entrano, escono, si chiedono e perdono il tizzo che lento consuma per poi ridare fiamma. Magie Să plouă o lacrimă pe pavaj şi o magie să dezlege şireturile care ne înlănţuie de sol. Suntem dependenţi, licurici de foc Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Luca CIPOLLA ce pătrund atmosfera şi intră, ies, se caută între ei şi pierd tăciunele care încet se consumă ca apoi să redea flacăra. L’Europa è morta a Idomeni Giaccion fogli abortiti da una mente stanca, l’azzurro crespo delle ortensie, treni in lontananza.. Mi seguirai sul viale del tramonto?.. Fendon tenebre mani da ricordi screpolate, il bovindo di Plovdiv già tremava ai fuochi.. 2007, il nuovo anno a sorsi di rakija dispensanti auguri a destra e manca.. Arlecchino il cielo di colore, oggi la radio annuncia “L’Europa è morta” e ingenue urla di bimbi, madri, vesti di stracci sul fango di Idomeni. Europa a murit la Idomeni Zac foile avortate de către o minte obosită, albastrul creţ al hortensiilor, trenuri în depărtare.. Mă vei însoţi în mersul meu spre asfinţit?.. Despică tenebre mâini din amintiri crăpate, Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Luca CIPOLLA bovindoul Plovdivului tremura deja la focuri.. 2007, anul nou, înghiţituri de rachiu răspândind urări în dreapta şi în stânga.. Arlecchino este cerul de culoare, astăzi radioul anunţă “Europa a murit” şi urlete naive ale copiilor, mame, rochii din cârpe pe noroiul Idomeniului. Zafferano Semi di zafferano sulla terra sparsi, li raccolgo in nome della guerra che brucia il mio cammino; sogno in plenilunio - pavo che da lontano guardi e timido saluto il futuro ov’ombra di porta cigola nelle sere stregate da complice morna. Şofran Seminţe de şofran pe pământ împrăştiate, le culeg în numele războiului care mi-arde calea; vis la lună plină - pavo ce îndepărtat priveşti şi timid salut viitorul unde umbra uşii scârţăie în serile vrăjite de o complice morna. 63

poezie cehă

Tomáš ČADA

Tomáš ČADA Este redactor al revistei literar-culturale H_aluze şi al editurii cu acelaşi nume, jurnalist ocazional, comentator, referent, moderator şi (co-)organizator de evenimente culturale. Din 2011 a contribuit împreună cu poetul Josef Straka timp de peste de trei ani la programul literar şi cultural al Casei lecturii din Praga şi din acelaşi an colaborează la organizarea Festivalului Internaţional Zilele poeziei. Editura Perplex din Opava i-a publicat antologia (Etajul inferior, 2013, cu ilustraţii de Antonin Handl). În 2014 a participat la spectacolul (Trei unităţi economice), în cadrul festivalului experimental Soundout! din Berlin-Kreuzberg. În prezent pregăteşte antologia cu titlul Totul despre dragoste.

Traducerea poemului: Mircea Dan Duţă Tøi ekonomické jednotky

Trei unități economice

Øíká, že byl v cizinecké legii, že dostali jasný úkol a že si rozhodnì nemohu nic z toho pøedstavit.

Zice că a fost în legiunea străină, că a primit o misiune clară și că, în mod sigur, eu nu sunt în stare să-mi imaginez nimic din toate astea.

Že to bylo nìkde v: Nigérii, Kongu, Eritree, Gabonu èi kýho šlaka.

Că treaba asta s-a-ntâmplat undeva în Nigeria, Congo, Eritreea, Gabon sau dracu’ mai știe pe unde.

Øíká opravdu kýho šlaka, a pøitom se nejasnì usmìje.

Chiar așa zice, dracu‘ mai știe pe unde și apoi afișează un zâmbet obscur.

Øíká, že musel hlídat sklad. Hlídat munièní sklad. 1Hlídat sklad a o nic jiného se nezajímat.

Zice că a trebuit să păzească un depozit. Să păzească un depozit de muniție. Să păzească un depozit și să nu pună întrebări.

Nevmìšovat se, tak znìl rozkaz.

Să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala, așa suna ordinul.

A slova: Nevmìšovat se, opakuje se zøetelným dùrazem, jako by napodoboval nìèí rozhodnutí.

Și repetă expresia Să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala subliniiind-o în mod deosebit, de parcă ar fi imitat pe cineva care luase această decizie.

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Tomáš ČADA

A tak, opakuje, hlídal sklad.

Așadar, repetă el, păzea depozitul

Hlídal ho ve dne, v noci, za odporného vedra i za ještì odpornìjších deš ù, které zoufale nepøicházely.

Îl păzea zi și noapte, pe călduri cumplite și sub ploi și mai cumplite, cu disperare așteptate dar care nu veneau niciodată.

Hlídal ho v: oèekávání, znudìnì, s nenávistí, rezignovanì, s nadìjí, ostražitì i s oèima zaslepenýma únavou.

Îl păzea așteptând, plictisindu-se, cu ură, cu resemnare, cu speranță, cu vigilență și cu ochii orbiți de oboseală.

Hlídal ho pøi pravidelné rozborce i sborce, øíká, a rukou naznaèí nauèené pohyby. I tady u pivního stolu pùsobí mechanicky.

Zice că-l păzea și în timp ce-și demonta arma și apoi o monta la loc pentru a o curăța iar mâinile lui descriu acele mișcări perfect învățate. Chiar și aici, la bere, tot a mișcări mecanice arată.

Bylo to všechno mechanické, øíká, a jako by hledal pøíhodnìjší výraz, øíká: Automatika.

Totul era mecanic, spune el, iar apoi, căutând o expresie mai potrivită, adaugă: totul era automat.

A slovo: Automatika opakuje se zøetelným dùrazem, jako by napodoboval nìèí rozhodnutí.

Și repetă cuvântul Automat subliniindu-l în mod deosebit, de parcă ar fi imitat pe cineva care luase această decizie.

Hlídal sklad, Øíká, když odcházely ženy s dìtmi z nedaleké vesnice s prádlem a s vodou se vracely, když muži z téže vesnice odcházeli za obchodem a vraceli se z lovu.

Zice că păzea depozitul în timp ce femeile și copiii din satul din apropiere mergeau să spele rufele și se întorceau aducând apă. în timp ce bărbații din același sat mergeau să facă negoț și se întorceau de la vânătoare.

Hlídal sklad, øíká, i tehdy, kdy už to bylo neúnosné,

Zice că păzea depozitul și în momentele când totul era insuportabil,

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Tomáš ČADA

kdy porušil všechny možné: rozkazy, pravidla, naøízení.

iar el încălca tot ce se putea: ordinele, regulile, dispozițiile.

Kdy si ve vesnici našel ženu, protože již nebylo zbytí. I tehdy hlídal sklad.

Chiar și atunci când și-a găsit în sat o femeie, fiindcă altfel simțea c-ar fi înnebunit, chiar și atunci păzea depozitul.

Hlídal sklad, když muži jednoho dne odešli na lov, aby se nestihli vrátit z trhu.

Păzea depozitul și-n ziua când bărbații au plecat la vânătoare, pentru a nu apuca să se întoarcă de la târg.

Øíká, a upije ze sladové limonády, protože jak mi øekl, alkohol mu nechutná.

Așa zice și soarbe din limonada de malț, întrucât, după cum mi-a spus, nu-i plac băuturile alcoolice.

Øíká, že z nedalekého pralesa se vynoøily stíny s maèetami.

Zice că din pădurea virgină din apropiere s-au ivit deodată niște umbre înarmate cu macete.

Že stíny byly muži a muži byli stíny.

Că umbrele alea erau niște flăcăi și flăcăii ăia erau niște umbre.

Že nìkde v: Nigérii, Kongu, Eritree, Gabonu èi kýho šlaka.

Cică undeva prin Nigeria, Congo, Eritreea, Gabon sau dracu’ mai știe pe unde.

Øíká opravdu kýho šlaka, a pøitom se nejasnì usmìje.

Chiar așa zice, dracu‘ mai știe pe unde și apoi afișează un zâmbet obscur.

Že tam fungují jiná pravidla, že to je nepochopitelné myšlení, že Evropa je nìkde úplnì jinde, že to ale má své: dùvody, poøádky, logiku.

Cică acolo sunt valabile alte reguli, că modul de gândire de acolo este de neînțeles, că Europa înseamnă cu totul altceva, dar că există pentru asta niște motive, argumente, o logică.

Že si tam v té: Nigérii,

Cică acolo, în Nigeria,

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Tomáš ČADA

Kongu, Eritree, Gabonu èi kýho šlaka. že tam to tak prostì chodí, je to pøirozený kolobìh, že pøíroda je neskuteènì krutá.

Congo, Eritreea, Gabon sau dracu’ mai știe pe unde, cică, pur și simplu, așa merg lucrurile, e un circuit natural închis, Iar acolo natura e tare crudă.

Øíká, neustále mluví.

Așa zice, vorbește neîncetat.

Øíká, Že stíny byly muži a muži byli stíny. že schválnì brousily nože tak dlouho než muži z nedaleké vesnice odešli.

Zice Că umbrele alea erau niște indivizi și indivizii ăia erau niște umbre. și că și-au ascuțit cuțitele ostentativ până când bărbații au părăsit satul din apropiere.

Øíká, Zice že si na tom broušení daly vyloženì záležet. că tipii își ascuțeau cuțitele cu deosebită grijă. A slovo: Vyloženì opakuje se zøetelným dùrazem, jako by vychutnával jeho sílu.

Iar cuvântul deosebită îl subliniază în mod deosebit, de parcă i-ar savura forța.

Øíká, že musel pøedevším hlídat sklad. Hlídat munièní sklad. Hlídat sklad a o nic jiného se nezajímat.

Zice că el trebuia în primul rând să păzească depozitul. Să păzească depozitul de muniție. Să păzească depozitul și să nu pună întrebări.

Že stíny-muži táhly travou Că indivizii-umbre bătătoreau pomalované svou nenávistí, iarba vopsiți din cap že jich nìkolik na sklad munice zaútoèilo, până-n picioare în culorile urii, că vreo câțiva dintre ei au atacat depozitul de muniție, že jeho zbraò fungovala că arma lui a funcționat așa cum trebuie a rukou naznaèí nauèené pohyby. iar mâinile lui descriu acele mișcări perfect învățate. I tady u pivního stolu pùsobí mechanicky. Chiar și aici, la bere, tot a mișcări mecanice arată. Bylo to všechno mechanické, øíká, a jako by hledal pøíhodnìjší výraz, øíká: Automatika.

Totul era mecanic, spune el, iar apoi, căutând o expresie mai potrivită, adaugă: totul era automat.

A slovo: Automatika opakuje se zøetelným dùrazem,

Și repetă cuvântul Automat subliniindu-l în mod deosebit,

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Tomáš ČADA jako by napodoboval nìèí rozhodnutí.

Tomáš ČADA

Že se stíny-muži po zásahu kulkou rozplynuly jako pára, že si záhy uvìdomily, že sklad je pro nì nedobytný a že s odhodlaností pluly do vesnice.

de parcă ar fi imitat pe cineva care făcuse această constatare. Pe urmă, cică, loviți de gloanțe, indivizii-umbre s-au evaporat, că și-au dat seama imediat că n-aveau cum să cucerească depozitul, așa că s-au năpustit înverșunați către sat.

Že ženy a dìti nebyly s prádlem, ani pro vodu, že spaly ve svých chýších, že muži odešli na lov, že se nestihli vrátit z trhu. a že nastal masakr.

Cică femeile și copiii nu erau plecați nici cu rufele, nici după apă, ci dormeau în colibele lor, că bărbații erau plecați la vânătoare, că încă nu se întorseseră de la târg și că atunci a început masacrul.

Že se stíny zhmotnily v muže, že dobøe nabrousili a že se rozhodli tupit.

Că umbrele s-au întrupat în indivizi, și că, după ce își ascuțiseră bine cuțitele, se hotărâseră să le pună tăișurile la treabă.

Øíká, Zice že vidìl muže, který pøímo pøed nìj că a văzut un individ din ăia care, chiar în fața lui, odtáhl tìhotnou ženu s dvouletým dìckem. a tăiat în bucăți o femeie însărcinată și un copilaș de doi ani. Øíká, že musel hlídat sklad. Hlídat munièní sklad. Hlídat sklad a o nic jiného se nezajímat.

Zice că trebuia să păzească un depozit. Să păzească depozitul de muniție. Să păzească depozitul și să nu pună întrebări.

Øíká, že vidìl muže, jak jednou ranou setnul dítìti hlavu. Øíká, že vidìl muže, jak dvìma ranami rozetnul ženì život, jak ženì vyhøezl nenarozený život.

Zice că a văzut cum, dintr-o lovitură, un individ din ăia i-a retezat copilului capul. Zice că a văzut cum, din două lovituri, un individ din ăia a smuls și a retezat în bucăți viața nenăscută din trupul femeii.

Øíká, že vidìl muže, jak tøemi ranami, jedna se nezdaøila, odsekl ženì hlavu.

Zice că a văzut cum, din trei lovituri, dintre care una nereușită, un individ din ăia i-a retezat capul femeii. . Cică treaba asta s-a-ntâmplat undeva în Nigeria,

Že to bylo nìkde v: Nigérii, 68

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Tomáš ČADA

Kongu, Eritree, Gabonu èi kýho šlaka.

Congo, Eritreea, Gabon sau dracu’ mai știe pe unde.

Øíká opravdu kýho šlaka, a pøitom se nejasnì usmìje.

Chiar așa zice, dracu‘ mai știe pe unde și apoi afișează un zâmbet nefericit.

Že tam fungují jiná pravidla, že to je nepochopitelné myšlení, že Evropa je nìkde úplnì jinde, že to ale má své: dùvody, poøádky, logiku.

Cică acolo sunt valabile alte reguli, că modul de gândire de acolo este de neînțeles, că Europa înseamnă cu totul altceva, dar că există pentru asta niște motive, argumente, o logică.

Øíká, šest ran.

Cică au fost șase lovituri.

Øíká, plod dítì matka.

Cică embrionul copilul mama,

Øíká: Tøi ekonomické jednotky.

Trei unități economice, zice el.

A slova: Ekonomické jednotky opakuje se zøetelným dùrazem, jako by jim sám chtìl vìøit.

Iar expresia Unități economice o subliniază în mod deosebit, de parcă ar vrea să o creadă el însuși.

Øíká, že byl v cizinecké legii, že dostali jasný úkol a že si rozhodnì nemohu nic z toho pøedstavit.

Zice că a fost în legiunea străină, că a primit o misiune clară și că, în mod sigur, eu nu sunt în stare să-mi imaginez nimic din toate astea.

b Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

b 69

cartea de muzică

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR Paul Constantinescu, necunoscut Eminenta profesoară universitară muzician, pedagog şi istoric al Muzicii româneşti şi universale, d-na Sanda Hârlav-Maistorovici, semnează volumul intitulat „Paul Constantinescu – necunoscut” sub genericul „Restituiri”, apărut la editura Muzicală în 2013, drept „Antologie, note şi comentarii”, prefaţat de prof. univ. dr. Dan Dediu. Cartea face parte dintr-un proiect coordonat de Gelu Nicolae Ionescu, sub egida Casei de Cultură „ I. L. Caragiale” a municipiului Ploieşti, la comemorarea, pe 20 XII 2013, a 50 de ani de la trecerea în eternitate a compozitorului Paul Constantinescu. „Multitudinea talentelor lui Paul Constantinescu este cunoscută, atât verbiajul său, uşurinţa de a crea rime, cât şi uluitorul dar de desenator şi caricaturist fiind proverbiale printre contemporanii şi admiratorii săi. Iată aşadar că neobosita şi pasionata cercetătoare Sanda Hârlav-Maistorovici ne pune în faţa unei noi fapte editoriale cu potenţial exploziv, conţinând descoperiri incitante şi pilduitoare asupra modului în care Paul Constantinescu era monitorizat de către organele de control ale statului comunist, dar şi de caracterizările pe care i le făceau, pe de o parte, pizmuitorii săi, iar pe de altă parte, prietenii săi” – scrie dr. Dan Dediu în 70

Prefaţa d-sale. Parafrazând pasajul de mai sus, ni se confirmă, şi în ceea ce priveşte apariţia de faţă, atât multitudinea talentelor muzicale şi publicistice ale distinsei autoare, cât şi excepţionala d-sale activitate vie pe tărâmul vieţii publice muzicale desfăşurate în marile centre ale ţării, între altele, şi prin recitalurile şi concertele cameral-simfonice susţinute de valorosul său fiu, violonistul şi compozitorul Vlad Hârlav-Maistorovici. Reflectând asupra cărţii, avem ocazia să ne emoţionăm mai întâi pe seama copertei – împodobită, pe un fond vişiniu, cu portretul clasic al marelui compozitor – născut la Ploieşti, pe 30 iunie 1909 – pictat de artista plastică şi profesoară la Liceul de Muzică şi Arte „Carmen Sylva”, doamna Camelia Profirescu. Structurată pe trei orizonturi, „Restituirea Necunoscutului” Paul Constantinescu o împlineşte doamna Sanda Hârlav-Maistorovici cu pasiune, eleganţă şi evident profesionalism. Contrastele le animă, iar dramaticul sonorizează – când în surprinzătoare allegro-uri istorice, când în furibunde presto-uri – viaţa unui mare muzician în anii stalinismului „atoatebiruitor” pe atunci, şi în Arte şi mai ales în Muzică. Actualitatea lucrării este covârşitoare, iar Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Serghie BUCUR

travaliul autoarei este cu atât mai demn de admirat şi de elogiat, cu cât domnia sa a muncit fără preget; „re(con)stituirea” a fost „anevoioasă deoarece neavând urmaşi, o serie de documente, lucrări, manuscrise (ca să nu mai vorbim de obiectele personale) s-au rătăcit prin diverse locuri”. Peste câteva rânduri, autoarea deplânge întemeiat sărăcirea efortului d-sale, de re(con)stituire a vieţii şi operei compozitorului Paul Cosntantinescu: „Dar unde sunt oare manuscrisele unor lucrări scrise pentru Ansamblul Consiliului General al Sindicatelor, sau autograful lucrărilor „Poem pentru patru solişti şi orchestră mică pe trei strofe din Acatistul Sf. Dimitrie Basarabov pe versuri de Sandu Tudor şi Troparul tuturor sfinţilor”, dedicat Bisericii Antim cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”? Primul orizont îl alcătuieşte suita de „Articole, cuvântări şi scrisori”, din care citez: „Dare de seamă asupra Conferinţei Federaţiei Muzicale Paris”, „Caiet program festiv al Filarmonicii din Arad”, „Impresii de la Festivalul Enescu”, „Scrisoare către Ioan Christu Danielescu”. Al doilea e alcătuit din „Documente” privitoare la persoana / personalitatea lui Paul Cosntantinescu, iscălite de G. Breazul, C. Avachian, J. Mihail, H. Jerea, Matei Socor, Ş. Radu, A. Mendelsohn, D. G. Dinicu şi alte somităţi ale epocii. Un veritabil curriculum vitae, cu rezonanţe biografice şi profesionale, pentru care o felicităm pe distinsa doamnă Sanda Hârlav-Maistorovici, ca de altfel şi pentru această tulburătoare carte, îl găsim pe al treilea orizont, relevant prin simpla precizare „Despre mine...” –

impresionantă sumă a vieţii şi creaţiei domniei sale! Cartea elevatei re(con)stituiri recuperează, între atâtea nestemate despre Paul Constantinescu, excelenta „Autobiografie” a marelui muzician român, scrisă de acesta... în versuri! Capodoperă a genului epistolar în rime, „Autobiografia” ne relevă un Paul Constantinescu poet autentic, textul întinzându-se, într-o atmosferă de epocă fascinantă, de la pagina 91 la pagina 113, de o muzicalitate suculentă, alternând humorul cu dramaticul, autoironia cu conştiinţa devenirii artistice. Iată savurosul „Început” al acestei baladeşti versificări: „...ce să vă spun / Ca orice om, / Am fost şi eu născut / Mama a vrut, / La început / Să se scutească / De înc-o sarcină / Ce nu-i prea pitorească! / Al patrulea copil? / Nu

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Serghie BUCUR

e prea mult / Pentru-un buget / Abia la început? / O leafă de învăţătoare / Şi-o ciosvârtă, / Căci tata, nefiind o brută, / Nu s-a înfipt cu colţii-n viaţă. / A luat-o încet, cu poezie, / Cu romanţă / Şi tare sar fi vrut în actorie. / La Musicescu-n cor a dat cu nasu’ / Dar maestrul, admirându-i glasu’, / I-a repezit o palmă, mai în glumă, / Zicând că notele nu ştie; / Aşa că... hai, băieţi, la farmacie / (Căci şase clase de liceu ajung / Şi-avem şi noi o meserie.) / Mama, cap bun la socoteală / (Aşa se remarcase-n şcoală) / Făcu totalul scurt: / Ei! ce-o să fie, / Dacă sunt trei / Şi-al patrulea să vie! /

Cam nedorit, fără renume / Sosii şi eu pe-această lume / M-alăturai şi eu la gloată / (Dar ei sperau că poate-o fi o fată! / De-aceea mult timp m-au purtat / Cu rochie, păr buclat, cârlionţat). / În mahalaua din „republica” Ploieşti, „Elena Doamna” / Aşa, fără ca să-mi dau seama, / Intrai şi eu modest în viaţă / La ora cinci de dimineaţă. / (De an, de lună, ziuă şi elogii / S-or ocupa muzicologii.)” Slavă Domnului, doamna Sanda Hârlav-Maistorovici i-a împlinit voinţa, prin această remarcabilă şi emoţionantă carte, autentic document pentru Istoria muzicii româneşti contemporane!

Mioara Bahna Cristina Berinde

s el f ie

Irina Lazăr Mihaela Roxana Boboc

art go thi c a s i b iu 2 01 6 72

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

historia magna

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ Construcţia Castelului Peleş. Date cunoscute şi mai puţin cunoscute La început, săpăturile pentru fundaţie nu pot avansa din cauza infiltraţiilor de apă şi a alunecărilor de teren provocate de izvoarele subterane. O comisie de experţi condusă de inginerul francez E. Charlier, consultant la Căile Ferate Române, este chemată să facă o expertiză şi consemnează într-un raport că de la cinci metri în jos terenul este solid şi pietros, deci lucrările pot continua. În vara anului 1875, fundaţiile castelului erau terminate. Războiul pentru Independenţă din anii 1877 – 1878 a întrerupt activitatea pe şantier. Cheltuielile, între 1875 – 1878, depăşiseră suma de 810.000 lei aur, iar în anii ce urmează, până la 1879, s-au făcut numai cheltuielile de întreţinere a lucrărilor în valoare de 100.000 lei aur pe an. În primăvara anului 1879 se reiau lucrările, în această perioadă Regele şi Regina locuind în micul apartament de la Mănăstirea Sinaia. Din 1879 până la inaugurarea din 1883, lucrările n-au mai fost conduse de Wilhelm Doderer. Nemulţumit că s-au depăşit sumele prevăzute în devizul iniţial, Carol I anulează contractul cu arhitectul vienez, plătindu-i o despăgubire. Planurile au fost modificate radical. Toată partea superioară a castelului a fost construită după indicaţiile Regelui Carol, sculptorul Stöhr şi arhitectul Schultz fiind executanţii conştiincioşi ai gândurilor Regelui. Cu o Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

meticulozitate tipic germană, Regele Carol I a supravegheat atent lucrările de construcţie, aducând multiple modificări proiectului iniţial. Atât în arhitectura exterioară a castelului, cât şi în decoraţia interioară, Regele şi-a impus stilul, Peleşul purtând pronunţat amprenta gusturilor şi ideilor sale. În Europa acelei epoci nu existau prea multe castele care să rivalizeze cu Peleşul. Alături de Cotroceni, era una din cele mai moderne şi luxoase reşedinţe regale ale timpului, dotată cu toate utilităţile confortului modern. Rigoarea şi perfecţiunea cerute de Carol în construirea reşedinţei sale din Sinaia au făcut ca lucrările să fie executate numai de firme străine, în special germane, recunoscute pentru calitatea lor. În toamna anului 1880, castelul şi dependinţele au fost terminate. Se lucrase timp de aproape zece ani, până când în 1883, la 25 septembrie – 7 octombrie, suveranii îşi stabiliră reşedinţa la castel. Th. Văcărescu, în „Amintiri”, descrie ceremonia de inaugurare: „În acea zi, la 9 dimineaţa, un serviciu divin a avut loc la Mănăstirea Sinaia, în prezenţa Mitropolitului Primat, a demnitarilor statului şi ai armatei. În faţa castelului, un batalion de vânători, cu drapel şi muzică, a dat onorurile. Mitropolitul, urmat de soborul de preoţi ai Mitropoliei şi de călugării Mănăstirii, a oficiat un Te-Deum şi a sfinţit apele”. 73

Alin Daniel CIUPALĂ

Apoi, generalul Creţeanu, şeful Casei Militare a Regelui Carol I, a cetit următorul document: „Eu, Carol I, Domn şi Rege, cu Elisabeta Regina, după o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un teren nestatornic, străbătut de izvoare, izbutit-am a pune la poalele Bucegilor temelia acestei clădiri, în anul mântuirii 1875, iar al Domniei Noastre al nouălea. Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirii 1883, iar al Domniei Noastre al şaptesprezecelea, datu-i-am un nume: Castelul Peleş”. Cu ocazia inagurării, s-a bătut o medalie comemorativă, opera gravorului în metal, germanul Kullrich. La intrarea castelului, suveranii au fost întâmpinaţi de sculptorul Stöhr, şeful lucrărilor, care prezintă Regelui, pe o pernă, cheia porţii de onoare. La dejunul oferit cu această ocazie, închinând paharul, Regele ţinu următorul toast: „Am înălţat acest castel pentru a dovedi că Dinastia liber aleasă de

către naţiune are adânci rădăcini în această frumoasă ţară, că suntem în comună legătură de dragoste cu poporul nostru şi că avem o încredere afară de margini în viitorul scumpei noastre patrii. Este pentru mine o datorie sacră îndeplinirea uneia din cele mai sincere dorinţi ale inimii mele, să ridic în această nouă casă a noastră, întâiul pahar de vin românesc, în cinstea şi pentru propăşirea României. Dumnezeu să ocrotească scumpa noastră patrie”. Preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele naţiunii, aduse dinastiei omagii, drept răspuns. Au vorbit în continuare poetul Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti – preşedintele Camerei, Mitropolitul Primat în numele clerului şi generalul Cernat, în numele armatei, „făurită de Regele Carol şi dusă de el la victoriile Războiului Independenţei”. Astfel a fost sărbătorită ziua intrării Suveranilor în Castelul Peleş la opt ani după zidirea pietrei de temelie. În Castelul

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

Peleş, pe o placă de aramă, au fost gravate în amintirea evenimentului, versurile poetului Alecsandri: „Eu, Carol şi al meu popor/ Zidit-am, într-un gând şi dor/ În timp de luptă al meu regat,/ În timp de pace al meu palat”. Inaugurarea din 1883 nu a însemnat sfârşitul lucrărilor la Castel. Se deschide o nouă etapă, o nouă serie de lucrări, care se vor opri doar la moartea Regelui Carol, la 27 septembrie 1914. Anumite intenţii de perfecţionare a castelului şi a parcului au rămas nerealizate. Carol nu a avut bucuria să-şi vadă reşedinţa terminată. Aceste lucrări au transformat radical reşedinţa lui Carol I, care, aşa cum spune Mihai Haret, „începe fortăreaţă şi sfârşeşte chalet”. Arhitectura exterioară a castelului este specifică stilului Neorenaşterii germane, prin elementele ei caracteristice: profiluri şi turnuri ascuţite, forme neregulate, asimetria corpurilor, totul fiind bogat decorat cu lemn sculptat şi marmură. Castelul este înconjurat de şapte serii de splendide terase dispuse în amfiteatru, bogat împodobite cu statui, coloane şi fântâni. Majoritatea lucrărilor au fost executate de firme cu renume european. Pentru împodobirea teraselor cu sculpturi au fost solicitate serviciile sculptorului Raffaello Romanelli din Florenţa. Altă firmă italiană, a lui Antonio Frilli, a furnizat castelului o serie de statuete de marmură de Carrara. În curtea interioară există o fântână din marmură de Florenţa executată de firma Pietro Axerio în 1894. În faţa ei, pe postament, sunt plasaţi doi câini din bronz, opera sculptorului german Paul Stotz. Între 1881 – 1884 s-au executat lucrările de decoraţie interioară a castelului (zugrăvire, pictură, plafoane sculptate, lambriuri, vitralii). Pictura a fost începută de August Ziegler

în perioada când lucrările erau conduse de Jean Schultz. Mai târziu, în 1907, a mai fost executată o serie de picturi de Fritz Elsner. Acoperişul castelului – cu învelitoare de ardezie – a fost făcut de antreprenorul I. Sever. Această firmă a instalat şi orologiul mare al castelului. Lucrările de feronierie (fier forjat, balustrade, grilaje, porţi, garduri, balcoane) au fost făcute în Atelierele I. Haug din Bucureşti şi de firma Beuchelt & Co din Silezia, prin reprezentantul ei din Bucureşti, inginerul N. Schvalbach. Sculptarea şi decorarea faţadelor a fost executată între 1895 şi 1911 de Atelierul lui Wilhelm Dietz.3 La aceste lucrări, un rol important a avut arhitectul ceh Karl Liman, stabilit definitiv în Sinaia, într-o vilă aflată lângă castel. În semn de preţuire, Carol I i-a aşezat portretul cioplit în lemn pe scara din holul de onoare, cea mai importantă încăpere a castelului. Karl Liman s-a născut în oraşul ceh Mlada Boleslav. A studiat la Praga şi Munchen.

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

A lucrat la palatul bancherului Rotschild din Viena şi a construit pentru prinţul Hohenhole castelul de la Javorino din munţii Tatra, devenind o celebritate în construcţii. La Sinaia a fost autorul proiectului pentru Pelişor, castelul prinţilor moştenitori, inaugurat în anul 1903. A fost în slujba Ministerului Învăţământului şi Cultelor din România, unde zece ani a lucrat la restaurarea monumentelor istorice. Pentru Carol I a început să lucreze în 1893, ca arhitect şef, având colaborator pentru lucrările din parc pe arhitectul Ernest. A locuit mult timp la Peleş, unde se simţea în elementul său, conducând lucrările de arhitectură. „La Sinaia, cămăruţele din podul biroului de arhitect ale lui Liman, deşi modeste, erau amenajate drăguţ. Sufrageria era în mansardă. Ca domiciliu de vară era suficient. La Bucureşti locuia din 1905 într-o casă foarte elegantă. Nu era însurat, cu toate acestea avea un copil adoptiv; creştea un copil luat de la o familie numeroasă. L-a învăţat ceha şi îl trimitea din când în când la părinţi, atunci când nu putea el însuşi să meargă. Bărbat atât de distins, intelectual, era de o fineţe aristocrată. Hrana i se aducea d-lui Liman de la bucătăria regală. Adesea era invitat la masa regală. Lista de bucate nu indica nici o raritate, ceva specific, mâncarea era gustoasă, simplă, ca şi cum era vorba de nişte simpli cetăţeni”. În evocarea „O vizită la Carmen Sylva”, scriitorul ceh Karel Droz, care l-a vizitat pe Liman la Sinaia la 20 august 1906, relatează: „Are 13 ani în slujba regelui. Regele, în clipele de răgaz, se ocupă bucuros de arhitectură. Palatele şi castelele proprietate personală el le transformă în fiecare an. El însuşi lucra planurile cu Liman, de toate se interesa. Singura pasiune era de a construi. După 40 de ani de domnie, România a prosperat enorm; dintr-un

principat tributar Turciei a luat naştere un regat independent, a cărui importanţă politică pretutindeni poate fi considerată exemplară, la fel şi administrarea ce îndeamnă la imitare. Regele e creatorul spiritual al României, un domnitor model, un om model. Când vizitam castelul, mi s-a oferit un album intr-adevăr splendid, scris de un director de muzeu din Viena, Jakula Folke, cu 25 xilogravuri şi stampe executate cu măiestrie, editat din voinţa şi pe cheltuiala regelui în 1893 la Viena, în limbile germană şi franceză”. Din 1896, Castelul Peleş a fost radical refăcut şi mărit, lucrări ce au durat cât a mai trăit înţeleptul rege Carol I. În „Monografia” lui Mihai Haret găsim următoarea informaţie: „În aceşti 18 ani, se lucra numai 6 luni pe an, de la 15 noiembrie la 15 mai, adică în intervalul de timp când Suveranii lipseau din Sinaia. Castelul Peleş, aşa cum se prezintă astăzi, nu este cel inaugurat la 7 octombrie 1883. Regele Carol – un mare senior, a dorit să facă din reşedinţa sa de vară o operă desăvârşită şi nepieritoare. Pentru aceasta, n-a ezitat a cheltui cât a trebuit pentru a duce la sfârşit această măreaţă întreprindere”. Leo Bachelin, secretarul Regelui, ne furnizează alte amănunte despre finanţarea lucrărilor: „Cu începerea anului 1879, s-au destinat construcţiei în medie de 500.000 lei aur pe an, astfel că toate sumele plătite din caseta particulară a Regelui, până la terminarea Castelului, a dependinţelor, a amenajărilor interioare şi a mobilării lui complete, atinsese suma de 6.500.000 lei aur. Totul a fost refăcut, mărit, îmbogăţit, înfrumuseţat, aşa că până la momentul morţii Marelui Rege, Castelul Peleş, cu toate clădirile, stabilimentele, parcurile, terasele, mobilierul, dar fără colecţia de arme şi

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

tablouri, a înghiţit peste 16.000.000 lei aur din caseta particulară. Şi pentru a îndrepta o credinţă greşită, care se exprimă uneori, repetăm încă o dată că Statul n-a dat niciun ban pentru tot ceea ce s-a făcut la Sinaia. Aşa că meritul Său devine prin aceasta şi mai considerabil”. În Testamentul său din 1899, scris când împlinea 60 de ani, la care a mai adăugat un codicil în 1911, Carol făcea referiri şi la cele două colecţii de arme şi tablouri, care se găseau la Peleş. El preciza: „Galeria mea de tablouri va rămâne pentru totdeauna şi în întregul ei în Ţară ca proprietate a Coroanei României”. Iar în codicilul din 27 decembrie 1911 mai adaugă: „Colecţia mea de arme din Castelul Peleş va rămâne în întregul său acolo, ca proprietate a Coroanei României. Această colecţiune are catalog detailat”. Testamentul Regelui Carol ne arată clar şi lămurit că Domeniul Regal era considerat de Carol, întemeietorul dinastiei, ca fiind legătura familiei sale cu ţara şi având statut neîndoielnic de proprietate particulară. La fel ca şi cele două colecţii lăsate Coroanei României, deci Dinastiei, familiei regale, Casei Regale şi nu Domeniilor Coroanei, proprietăţi ale Statului, cum greşit se interpretează uneori. Din cuprinsul acestui act, scris de mâna Regelui şi publicat în Monitorul Oficial, se desprinde dragostea nemărginită a Regelui pentru poporul român, pentru armata sa şi pentru ţara pe care a iubit-o şi căreia i-a dedicat întreaga sa viaţă. Reproducem în continuare o parte din acest interesant document. „Testamentul meu, scris şi îscălit de propria mea mână la 14/26 februarie 1899. În capitala mea, Bucureşti. (...) Castelul Peleş îl hotărăsc ca reşedinţă de vară pentru mult iubita mea soţie.

Întreţinerea acestei reşedinţe este în sarcina succesorului meu, căruia las moştenire Castelul împreună cu întreaga moşie Sinaia – Predeal cu toate clădirile şi stabilimentele. Galeria mea de tablouri, tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămâne pentru totdeauna şi de-a întregul în ţară, ca proprietate a Coroanei României”. Din informaţiile transmise de apropiaţii regelui şi din documente se evidenţiază cu certitudine că Domeniul Regal Sinaia a fost edificat cu mari străduinţe de Regele Carol I, numai din averea sa personală. Dispunea de un cumul de venituri, provenite din diferite surse, care formau aşa numita „casetă particulară a Regelui”. Din tinereţe, de când era locotenent de artilerie într-un regiment al dragonilor de gardă în armata prusacă, Principele Carol dispunea de o rentă anuală, acordată de tatăl său, în valoare de 50.000 franci aur. Ca domnitor al Principatelor Române Unite, între 1866 – 1869, a avut la dispoziţie o listă civilă de 100.000 lei aur pe an. După căsătorie, lista civilă a fost majorată. În general, Carol I a considerat-o insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a familiei domnitoare. Parlamentul, acceptând că această sumă nu poate fi potrivită pentru o familie regală (după proclamarea României ca Regat), a votat Legea din 10 iunie 1884 pentru constituirea Domeniilor Coroanei. Nefiind impozabile, veniturile de pe aceste domenii aduceau importante beneficii Casei Regale, care investite cu eficienţă de integrul Ion Kalinderu, administratorul Domeniilor Regale, au sporit averea Regelui Carol. Am insistat asupra acestor aspecte pentru a se înţelege, fără niciun dubiu, că somptuosul castel a putut fi amenajat de proprietarul său numai din venituri personale.

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

eveniment literar-educativ

Vasile Ioan CIUTACU

Vasile Ioan CIUTACU „VIS” dincolo de vise Mariana Cîlţ la cel de-al doilea volum La Casa de Cultură din Comarnic, s-a desfăşurat Cercul Pedagogic al profesorilor de limba şi literatura română de pe Valea Superioară a Prahovei sub titlul „Literatura şi celelalte arte”. În acest ambient, în care sala a fost, parcă, prea mică pentru eveniment, s-au revărsat efluvii de sensibilitate artistică demne de remarcat. Nu s-ar putea trece cu vederea interpretarea în diferite maniere a elevilor din clasa a VI-a, profesor Ionela Sbârcea - şcoala Vatra Sat. Au fost folosite diverse modalităţi de expresie: de la imagini video până la „smulgerea” sufletului de către elevi, desfăşurată pe expresiv pe scenă. A fost creat un univers fascinant, în care păpuşa din cârpe e un hotar ce rămâne nostalgic în urmă ca să fac loc şi altor vârste. Profesoara Mariana Cîlţ, de la Şcoala nr. 2 Poiana Comarnic, a prezentat sugestiv, folosindu-se şi de lumina textelor de pe un ecran, referatul „Literatura şi celelalte arte”. În acelaşi context, Ionela Zbârcea „n-a putut” sta liniştită până n-a realizat în faţa numerosului auditoriu ce abia îşi ţinea răsuflarea, programul „Arta nu cunoaşte vârstă”, interpretat de elevii de la Şcoala gimnazială din cartierul Vatra Sat. A urmat lansarea de carte. A fost prezentat cel de-al doilea volum din creaţia Marianei Cîlţ, sugestiv intitulat 78

„Vis”. Pe scenă, elevii claselor V-VIII de la Şcoala Poiana, plini de vervă şi sensibilitate actoricească, au recitat poezii din acest remarcabil volum. În acest moment de maximă trăire lăuntrică, cineva a avut curajul să spună: „V-aş ruga să ne imaginăm ce-ar fi lumea fără să se sprijine pe aceşti arhangheli şi pe care ne place să-i numim poeţi? Spre exemplu, ce-am fi noi, românii, fără aceste făpturi atât de sensibile şi bizare, dar atât de viguroase, vâslind prin „fluviul vieţii” - oficianţi zilnici ai delirului fără drept de apel, în această realitate cu ferestrele afumate şi care este meseria de poet - cum ar zice, bunăoară, unul din cei mai mari scriitori ai lumii, Garcìa Màrquez? Ce ne-am fi făcut fără cei trei stâlpi ai fibrei incandescente a românului şi care sunt, după mine, Eminescu, Arghezi şi Nichita? Dar şi fără ceilalţi poeţi de prin aceste ţinuturi rupte din fascinanta grădină a raiului şi care însumează fermecătoarea zestre a Celui Etern, dăruită fiinţei umane până aproape de limpezimea unui izvor ce coboară stelele ca să ne „ţintuim” sufletele cu ele? O avuţie căruia îi putem spune, fără teama de a greşi, poezie. În lipsa acesteia am fi fost, nu numai noi, ci întreaga lume, un deşert fără de capăt. Poezia care ne face să fim fără de margini printre oglinzile fascinantului Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Vasile Ioan CIUTACU

sentiment care este cea mai frumoasă şi nesfârşită - şi pe care, uneori, ne place să o numim, în loc de curcubeu - dragoste. Poezia ce-l făcea pe renumitul poet Luis Cardoza y Aragon să o definească pur şi simplu <<drept unica mărturie concretă a existenţei omului>>. Poezia, care susţine pe umerii ei rotundul cerului, dar şi inegalabila respiraţie divină a vieţii pe pământ, pentru veşnica ei biruinţă asupra întunericului morţii. Spuneţi dumneavoastră ce ne făceam astăzi, aici şi acum, fără să avem printre noi pe poeta (şi închipuiţi-vă că pronunţă acest substantiv cu majuscule) Mariana Cîlţ, delicata profesoară de la şcoala din Poiana? Nu-i aşa, ne-am dat întâlnire aici pentru a admira paşii de balerină stelară a poetei noastre, care ne-a furat inimile spre alte orizonturi mult mai luminoase decât această realitate, uneori ¾ metri, prin a doua carte a domniei sale denumită „Vis”, volum apărut anul acesta la Editura Casei Corpului Didactic Prahova, şi care, fără nici un dubiu, cu eleganţă şi putere, deschide poarta mare a versului românesc dintotdeauna. Poeta noastră pune pe masă - permiteţi-mi să zic aşa, o carte de excepţie, repet, într-un moment când cultura românească este invadată de inşi cu pretenţii, nici mai mult nici mai puţin, de genii, ce dau din coate şi din... buzunare pentru a dobândi, cred ei, şerpuitoarea şi ameţitoarea putere a gloriei. Dar să sperăm că sita criticilor literari cerne încontinuu, fără de milă şi cu nădejde. Despre cartea „Vis” ce ne-a adunat astăzi ca să fim atât de frumoşi, de parcă am fi nişte cireşi înfloriţi, s-a pronunţat cu profesionalism şi competenţa unui critic literar autentic

doamna profesor doctor Cristina Marian Ionescu, de la Inspectoratul Şcolar Prahova. Aşa încât mie nu-mi mai rămâne decât să spun că într-o societate normală, volumul de versuri „Vis” al Marianei Cîlţ, pe care îl lansează acum, oricât am visa noi, bineînţeles la îndemnul poetesei, ar trebui să fie premiat, ocupând un loc cât mai în faţă pe un raft de bibliotecă ce se respectă. Afirm lucrul acesta bazându-mă pe faptul că, atunci când îl citeşti, îţi modifică respiraţia, nu mai sufli la auzul ei. Şi e imposibil să nu-i simţi starea de graţie ce transbordează sufletul prin lumea sferelor cereşti. Devii una cu sufletul, te amesteci cu lumina rotundă a discului de aur al luminii dintâi, întâlnindu-te cu cohorte întregi de îngeri, cu poeţii, vorba autoarei, ce o «bat - cu veşnicia în lacrima din ochiul lui Dumnezeu - şi se deschide». Oricât aş încerca să adaug un cuvânt la versurile poetei Mariana Cîlţ sau să „scad” ceva din rândurile cărţii domniei sale, n-aş face altceva decât să „strivesc colora de minuni a lumii”. Ce mai pot să vă spun, jur, cu mâna pe inimă, este faptul că fără acest volum de versuri, care a prilejuit întâlnirea noastră ca să fim oameni fericiţi, aş fi mai sărac sufleteşte. Nu-i aşa că am de ce să-i mulţumesc poetei noastre sărutându-i mâna?” În încheiere, a exprimat punctul de vedere faţă de cartea lansată un nepoţel: „Văzând-o, mi-a cerut voie să se uite prin ea şi s-a oprit asupra poeziei „Joc”. Ei, lam întrebat eu, cum e? Răspunsul a venit prompt: «E mult mai frumos ca în realitate când l-am văzut pe înger cum venea prin zăpadă miercurea trecută cu aripile din petale de trandafir sălbatic!»”

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

cronica plastică

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR Ferestrele lui Platon Poate că mai elocventă ar fi aşezarea substantivului Ferestre între ghilimele, dar prefer să mă las în voia – transcendentală – a oarecum veridicei scene în care, din Eternitatea lui, pictorul Dan Platon (1931-2006) zăreşte lumea noastră, aceea pe care a lăsat-o în urma domniei sale, după moarte şi pesemne că, primit printre cei drepţi, aşterne, cu aceeaşi secretă frenezie, culorile pe spaţii circulare, dreptunghice, frânte, rombice, intreţesându-le – şi acolo – sub forţa magică a fanteziilor lui plastice. De bună seamă că Maestrul ne-a văzut prin „ferestrele” lăsate drept tezaur naţional şi moştenire pământeană, opere pe care, în momentele de exuberantă inspiraţie le-a pictat în maniere şi forme artistice profund platoniene, relevând publicului taine ale Creaţiei picturale, relevându-ne, astfel, nouă – acelor vreo 30 de invitaţi ai sculptorului Alfred Dumitriu, iniţiatorul evenimentului, în mansarda Casei muzeale a marelui Nicolae Grigorescu, în după-amiaza zilei de joi 7 aprilie 2016 – miraculoasă întâlnire cu autorul infailibilelor FERESTRE! Denumite cu metafore cu tâlc, unele, altele – simple spaţii de văzut nevăzutul, prin ele, Ferestrele rămase de la Dan Platon ne convertesc, prin structuri geometrice fabuloase, arabescuri şi simboluri cu reverberaţii antice, către acel univers care a fost, pe meridianele a peste 70 de 80

ani de gândire şi expresie plastică figurativă, fiinţa de dincolo de fiinţa trecătoare Dan Platon! O privire superioară a suprafeţei Pământului brăzdat de oceane, continente şi mări, sublimată de neverosimile contururi convergente-divergente, precum Concertele brandenburgice de Bach! Riguros trasată, liniatura direcţionează nuanţele, umbrele şi luminile după impulsurile unei evidente armonii cromatice. Un alfabet strict platonian învederează ştiinţa cu care retina şi penelul imprimă mâinilor Artistului traiectorii incalculabile, care duc spre esenţe muzicale cu rezonanţe mozartianbeethoveniene. Palat posibil a fi fost acela în care Cătălin visează a o iubi pe Cătălina, precum Mihai Eminescu a povestit în „Luceafărul” său, Dan Platon l-a înzestrat cu Ferestrele deocamdată „împrumutate” pentru expoziţia de la „Nicolae Grigorescu”, pentru ca privitorii să poată vedea nemărginirile Universului! Dacă în planul imediat nouă, Pămîntului pe care trăim, îi descoperim „Orizont-ul”, ne simţim purtaţi sau teleportaţi „Spre necunoscut”, vămuiţi de emoţii în labirintul „Schiţei de compoziţie”, vederi aeriene a unor aşezări omeneşti şi industriale; devenim şi mai curioşi, dornici să trecem prin „Poarta” ca un hublou patrat, pesemne în nemurire, nedumeriţi Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Serghie BUCUR de ambiguitatea „Perspectivei subiective” pe curba din „Reflexiile în noapte” fremătând în vreme ce Maestrul elaborează „Amprenta” – urma pe care un penel – cu siguranţă al Artistului, o lasă în „careul de aşi color” ai tabloului omonim. „Mişcări” ale simfoniei culorilor calde, ordonate de câteva reci, toate acestea se refulează prin poligonala arie a Ferestrelor – în a căror transparenţă se odihnesc tribulaţiile geometriei inventate în sufletul lui faustic, de creatorul lor. Trebuie să fi ascultat măcar odată Poema Română de George Enescu, dacă nu, Concertul nr.1 în Do major pentru pian şi orchestră, de Mozart, spre a-ţi da seama de sensurile acelor lucruri văzute prin fiecare Fereastră platoniană, suma lor fiind o ciudată recuzită transcendentală. Transa trăită de Dan Platon, în răstimpii pictării acestor Ferestre, rămâne cheia aducerii lor sub ochii noştri uimiţi de arta pe care o simţim izbind prin acele locuri unde ea ricoşează când entuziastă, când tristă – pe măsura sădirii sensibilităţii prin Cultură, în noi. Prin Ferestrele lui Dan Platon ne vedem pe noi şi privim în noi înşine, măsurându-ne plinurile şi golurile care ne alcătuiesc. Şi negreşit rămâne faptul că Dan Platon în acest scop ni le-a lăsat. Motiv să nu plecăm niciodată de lângă ele.

poezie

Coca POPESCU

Purtată de val Mă las purtată de valul tău, Când spre uitare leagănă corăbii. Rostesc la întâmplare versuri, cânturi, Simt fluturii din piept cum înspre soare urcă. Îmi sângerează palmele, Firul de viaţă cu putere-l strâng Pierd printre degete esenţa, Zâmbind cu suflet de paiaţă. Eşti talismanul spre etern, Mereu fi-vei astfel. Coloană înaltă a-mplinirii Ce ne uneşte în cer. Cuprinde-mă în valul tău, Lasă pescarii să mă prindă Înfometaţi de adevăr. Ţine-mă strâns în braţe O noapte doar, o noapte, Când stelele aprind Cuvinte printre nori. 03.08.2016

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

memento

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ Scurt omagiu pentru un preot cu har: părintele paroh Petru Moga Circula o vreme prin oraş zvonul greu de crezut că părintele paroh Petru Moga se pregăteşte de pensionare. Greu de crezut, pentru că părintele Petru Moga nu are alura, preocupările şi comoditatea unui pensionar, ba dimpotrivă, domnia sa este un personaj puternic, implicat în multe proiecte în curs de desfăşurare şi rămâne un vajnic soldat al lui Hristos. Confirmarea acestui zvon a venit însă recent, când de ziua sa onomastică, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, un delegat al Patriarhiei, episcopul Varlaam, care a oficiat o liturghie în monumentala biserică ridicată în cartierul Slobozia, i-a adus acestuia o medalie, o distincţie a patriarhiei care recunoaşte meritele părintelui în îndelungata sa activitate. O atenţie mai importantă primise părintele şi din partea Consiliului Local, într-o festivitate desfăşurată la Casa Tineretului, când i s-a acordat diploma de cetăţean de onoare al Câmpinei, binemeritată pentru activitatea sa desfăşurată timp de un sfert de veac pe plan spiritual şi cultural în Parohia Sf. Nicolae. Nu ştiu dacă decizia de pensionare a fost cerută de părintele Moga sau dacă i-a fost cumva impusă. Un om de o asemenea valoare, cu atât de rodnice înfăptuiri, nu ar fi trebuit să fie pensionat. Domnia sa avea încă o 82

mulţime de planuri în domeniul vieţii spirituale, în domeniul îmbogăţirii culturii câmpinene printr-o suită de conferinţe, concerte, expoziţii, care se derulează săptămână de săptămână în sala praznicală. Nu în ultimul rând, se ocupa de sprijinirea cercetărilor arheologie declanşate în urma descoperirii de către domnia sa, lângă casa parohială, a unor morminte străvechi. Cine cunoaşte felul în care arăta această parohie înainte de venirea sa, cu mica bisericuţă a vechiului schit Slobozia, poate aprecia realizările uriaşe ale părintelui Moga, care cu eforturi supraomeneşti a amenajat un întreg ansamblu, o biserică-catedrală, o clopotniţă monumentală, o grădiniţă pentru copii în grajdul fostului schit, păstrând decorul arhaic, a restaurat casa parohială, cea mai veche clădire din oraş, toate încadrate de un parc superb străbătut de alei pavate cu piatră de râu, împodobit cu ronduri de flori, arbori decorativi şi bolţi cu exotica plantă care dă fructul de kiwi. Nu de mult timp a fost terminată şi pictura din interiorul noii biserici, realizată de cel mai mare pictor specializat în arta religioasă, Grigore Popescu. Acesta a pictat biserica Mănăstirii Lainici, dar şi alte aşezăminte Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

religioase din ţară, lucrări ce i-au adus o faimă internaţională. Însă pictura din biserica de la Slobozia este cea mai reuşită dintre toate, o adevărată capodoperă. Şi nu este numai părerea mea! Zilele acestea, pictorul Grigore Popescu a venit la Slobozia însoţit de academicianul Răzvan Teodorescu, cea mai mare autoritate de la noi în domeniul artelor plastice. Surprins de marile realizările ale părintelui, acesta a afirmat că parohia trebuie să devină un loc de pelerinaj, unde toţi credincioşii români ar trebui să ajungă să se bucure de frumuseţea locului şi de energia pozitivă pe care o degajă. Părintele se desparte foarte greu de opera sa, unde fiecare cărămidă folosită la construcţii i-a trecut prin mână, fiecare piatră pusă în aleile care încadrează biserica a fost aşezată de dânsul şi unde în fiecare zi, la cele mai matinale ore, îşi începea neobosit

munca. Nu s-a gândit probabil niciodată că se va desprinde de biserica şi de credincioşii săi, astfel că a neglijat să-şi amenajeze şi pentru dânsul o locuinţă care să-i slujească de adăpost la bătrâneţe. Vestea bună pentru devotaţii săi credincioşi este aceea că nu-i părăseşte de tot. Se aşteaptă venirea unui nou preot titular, dar părintele a fost îmbisericit (aşa cum se spune în termenii oficiali) şi va continua să slujească alături de acesta cât timp va avea putere şi dorinţă. E un ceas greu pentru domnia sa întreruperea proiectelor pe care le mai avea, mutarea din casa parohială în care au crescut toţi cei cinci copii ai domniei sale, dar ştiindu-l ce temperament de luptător neînfricat are pe tărâmul credinţei, îi urăm să treacă cu bine peste acest moment şi multe realizări rodnice în viitor. Sursa foto: http://www.parohiasfnicolae.ro

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

muzicale

MENUHIN

Premieră muzicală absolută în Prahova: YEHUDI MENUHIN – 100

violonistică la o vârstă aparent fragedă, la începutul carierei muzicale, a impresionat publicul Ana Raicu, elevă în clasa a III-a a Colegiului de Artă „Carmen Sylva”, interpretând magnific „Concertul nr. 9 pentru vioară”, de Ch. A. Beriot. Un alt maestru din prestigioasa orchestră simfonică „Paul Constantinescu”, Sabin Verboschi, şef de partidă violoncel, a interpretat admirabil, pătrunzător, la preferatul său instrument – dându-mi senzaţia că îl ascult pe marele Johann Sebastian în realitate – „Menuet şi Gica din Suita nr. 1” de Bach! Virtuţiile lucrării ne-au fost cu asupra de măsură subliniate, într-o ţinută violoncelistică ireproşabilă, mişcătoare, cu elocvenţa epocii în care a trăit magnificul muzician german (1685-1750). Povestind şi recitând din Nichita Stănescu poeme neştiute de mai nimeni, dl Nelu Stan a creat o atmosferă elevată, a readus spiritul „îngerului blond” sub cupola atheneului bădulescian şi ne-a reamintit farmecul recitării „Soldatului de pământ” de Nichita în persoană. A revenit „argintul viu” – am numit-o pe aceeaşi mignionă Ana Raicu, aplaudată frenetic şi pentru „Serenada” de Mircea Chiriac. Deşi complexă prin dificultatea datorată compoziţiei cu ritmuri ca pe Broadway, s-a depăşit pe sine Cristina Andreea Manu, elevă în clasa a XII-a a aceleiaşi minunate şcoli de Muzică a Ploieştiului, „Carmen Sylva”, prin execuţia lucrării gershwiniene „The man I love”. Reputatul violonist Horaţiu Stoica a încheiat programul cu fastuos-riguroasa „Gavotte en Rondo” a eternului J. S. Bach. Momentul de final a constat în audiţii ale unor pagini din repertoriul violonistului Yehudi Menuhin.

Nestăvilitul om de acţiune şi de permanentizare a valorilor Culturii Naţionale, care este prof. Alexandru Bădulescu, doctor în Muzicologie, directorul Casei memoriale „Paul Constantinescu”, a oficiat vineri, 22 aprilie 2016, începând cu orele 12 ½ comemorarea Centenarului naşterii marelui violonist Yehudi Menuhin.

Programul În linii generale, desfăşurarea evenimentului s-a petrecut pe trei momente. Primul – discursul dl Alexandru Bădulescu inspirat de însăşi subiectul abordat: „Yehudi Menuhin – legendarul violonist al secolului XX”. După care domnia sa a prezentat mesajele de salut adresate cu această ocazie, de prof. univ. dr. Diana Moş, violonistă, rectorul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, de dr. Ilinca Dumitrescu, solistă concertistă pian şi conf. univ. dr. Marcel Frandeş, şef de departament în Universitatea amintită. Al doilea moment l-a constituit recitalul vocal instrumental susţinut de muzicieni tineri şi seniori, într-o suită de interpretări care de care mai emoţionante. Patetic şi sensibil, virtuozul violonist Horaţiu Stoica, concert-maestru al Filarmonicii „Paul Constantinescu” a deschis seria sonorităţilor cu „Balada pentru vioară şi pian”, de George Enescu, acompaniat la pian de prof. Doina Staicu Boboacă. Sigură şi uimitoare prin arta ei 84

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

MENUHIN Comemoratul Violonistul Yehudi Menuhin s-a născut pe 22 aprilie 1916 la New York, dintr-o familie de emigranţi evrei ruşi. A murit în 12 martie 1999 în Germania, la Berlin. Enciclopedia Universală Britanică ni-l prezintă astfel: „Menuhin, Yehudi ulterior Baronul, Menuhin de Stoke d’Abernon. Violonist şi dirijor englez, de origine americană. S-a născut la New York dar a copilărit la San Francisco. Debutează la vârsta de 7 ani. În 1927, la Paris, devine elevul apreciatului muzician George Enescu (1881-1955); în acelaşi an s-a întros la New York pentru a susţine spectacole de mare succes, continuând să uimească publicul internaţional în turnee glorioase. Începând din 1959 se stabileşte la Londra, dar devine cetăţean britanic abia în 1985. Între 1958 şi 1968 a condus Festivalul de la Bath, iar din 1956 şi Festivalul de la Gstaad. În 1958 şi-a întemeiat propria orchestră de cameră. Adesea acompaniat la pian de sora sa Hephzibah (1920-1981), a făcut înregistrări şi cu cântăreţul la sitar (sic!) Ravi Shankar” (pag. 167, vol. 10, lit. M).

Din mesajul dr. Diana Moş „Salut călduros iniţiativa distinsului Dr. Alexandru Bădulescu de a celebra centenarul Yehudi Menuhin, în cadrul unei manifestări organizate de Muzeul Memorial „Paul Cosntantinescu”. (...) Este binecunoscută legătura acestuia cu România şi cu judeţul Prahova, având în vedere că în 1927 a venit la vila Luminiş din Sinaia pentru a lua lecţii de vioară de la George Enescu. Discipol preferat al marelui nostru Maestru naţional nu a pregetat să-şi declare cu orice ocazie recunoştinţa, veneraţia şi dragostea faţă Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

MENUHIN de profesorul său. (...) Menuhin a fost alături de Enescu în ultima perioadă a vieţii acestuia şi a jucat un rol crucial în înscrierea Festivalului şi Concursului „George Enescu” în circuitul internaţional al evenimentelor de mare anvergură culturală, participând la deschiderea Festivalului în 1958, la trei ani de moartea Maestrului. Mai apoi, Menuhin a fost implicat şi în ediţiile din 1973, 1995 şi 1998 ale Festivalului. (...)”.

Menuhin despre Enescu „Enescu va rămâne pentru mine, întotdeauna, Absolutul, etalonul cu ajutorul căruia îi judec pe ceilalţi, găsindu-i pe toţi, şi în special pe mine, cu lipsuri. Lăsând la o parte aceste calităţi pe care le împodobim cu tot felul de cuvinte, ca şi vălul veneraţiei mistice în care îl înfăşurăm, trebuie să admitem că bravurule sale muzicale erau pur şi simplu fenomenale. Din Bach ştia pe dinafară 58 de lucrări din 60, în ediţia Urtext, care-i fuseseră dăruite de regina Maria, pe când era la conservator (din cele 2 volume lipsă, unul era indexul). Mi-l amintesc într-o zi aşezat la o pianină purtându-şi degetele pe clape, în timp ce fredona şi fluiera diferite părţi din Tristan şi Isolda, pe care mi le-a cântat mai dramatic decât o trupă de operă, fără partitură, căci pe Wagner îl avea în întregime în memorie”. „Enescu îmi dădea lecţii ori de câte ori îi permitea programul concertelor sale. Uneori făceam cinci lecţii în cinci zile consecutive, apoi treceau şi două săptămâni fără nici o lecţie”. „În timp ce mă acompania la pian cânta din gură pasaje ale diferitelor instrumente din partitură”. „Începând să cânte la vârsta 85

MENUHIN

de cinci ani, Enescu s-a dovedit imediat un expert. Calitatea trilurilor lui superbe, vibrato-ul, frazarea, toate acestea erau la el înnăscute şi descoperite în sine, fără să fi recurs la teorie, poate pentru că România era în mod natural ţara cea mai muzicală din Europa!” (Din „Călătorie neterminată”, editura Muzicală, 1980, pag. 64).

Festivităţi, profesorul şi discipolul său, alături, aşteaptă cu arcuşul pregătit. Enescu începe, cu asprimea sinceră a omului căruia îi place să spună adevărul. Menuhin îi răspunde, intră în dialog cu el, îşi strecoară sonoritatea de argint în ţesătura pe care corzile o împletesc neobosit în jur. Moment unic, în mijlocul largo-ului, când viorile desenează arabescuri legate, ca două suflete unite în înalt...” (Din „Amintirile lui George Enescu”, de Bernard Gavoty, editura Curtea Veche Publishing, 2005, pag. 31).

Gavoty despre Enescu şi Menuhin „Într-o seară, la Strassbourg, un alt duo: Enescu şi Menuhin în „Dublul Concert” de Bach. Pe scena Palatului de

Serghie BUCUR

Florin Severius Fraţilă Iulian Moreanu Trandaﬁr Constantin 2 iulie 2015, Castel Julia Hasdeu -----------------------------------------3 iulie 2016, Palatul Ştirbey, Sinaia Hanna Bota Mioara Bahna Ani Bradea

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

semnal

Muzica zilelor noastre Vibrafonu’ bine temperat… …i-a desfătat neaşteptat pe argeşeni, spre fine de mai. Cu un concert excelent, contemporan, evident. De simfo-jazz-rock şi latino, într-un mix echilibrat. Inspirat şi cu impact. Fiind plin de armonie şi mustind de melodie. O sonoră fantezie, evocând cu nostalgie “Carnavalul ambulant” iubit din copilărie... Aparţine canadianului Joe Porter. Percuţionist profesor demn de lăudat. Că l-a aşezat pe note realmente minunat. Fluent, nesofisticat, din abundenţă ritmat. Sălii astfel oferit, vrednic şi binevenit, de un bun instrumentist. Tânăr, da’ redutabil solist. Alexandru Anastasiu. Care cântă-n orchestră la Radio. Ades, şi pe la filarmonici din ţară. Precum acuma, din nou, la a piteşteană. Eu îl ştiu de ani şi-l apreciez. Că e harnic, riguros, în timp, tot mai virtuoz. Ducând impecabil clasicul în jazz. De la Bach, baroc, la Chopin, romantic. Nocturna acestuia ultim, vie mărturie, în cazu’ de faţă, la bis. Baghetele neobosite lovind în aşa fel tastele vibrafonului încât ea să sune nemaipomenit, superb, ultrastrălucit. Muzică de atmosferă fascinant în jur răspândind şi pe toată lumea neîndoios copleşind. Iar eu mai abitir hotărând să fiu cu ochii pe Alex mânuitoru’, neabătut. Convins mie-n sută că n-oi avea nicicând de pierdut… Jazz sprinţar în Cireşar Cu big band-ul Radio. La Filarmonica Piteşti. Fani cu duiumul în sală. Ritmuri fel de fel. Bossanovă, blues, soul, swing, din plin. Trupa, iscusită, bine pregătită. Demnă de respect pentru munca sa. Eu o ştiu de ani, o apreciez şi-n textele mele des o consemnez. Membrii ei, cu toţii, profesionişti. Care mereu cântă cu entuziasm. Şi improvizează proaspăt şi bogat. Zmău, Georgescu, Tegu, Albei, Bolbocean, Partenie, Milea, Groaza, Cojocaru, Profeti, Burneci, Moise şi Dogaru, Natsis şi Soleanu confirmând oricând adevărul ăsta de nezdruncinat... A prezentat avizat şi detaliat inegalabilu’ Florian Lungu. Întodeauna cu tolba-ncărcată şi informaţie la zi Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

semnal

completată. A explicat inspirat ce e un big band, alcătuirea şi muzica lui. Vorbind fireşte preponderent de cel pe scenă aflat. Condus cu randament evident de pianistu’ compozitor Ionel Tudor. Amator de jazz, vădit, neclintit. Acceptă improvizaţia neşovăielnic, mizează pe rezultatu-i neîndoielnic. A dovedit-o şi argeşenilor, cu vârf şi-ndesat. Aplaudat, ca urmare, fiind, la final, apăsat. Reinvitat de public direct, insistent. Socot, meritat, sigur aşteptat. De altfel, poate, şi prahovenii s-or reîntâlni în toamnă cu instrumentiştii bucureşteni. La festivalu’ „Ploieşti Hot Jazz Summit”, (re)intrat benefic printre manifestările naţionale-n domeniu. P-acolo de-oi fi, cert voi povesti... D-ale noastre neaoşe… Mă repet cu mare plăcere şi constantă convingere: compun şi românii, cu har. Enescu, exemplul etern. Icoana muzicii autohtone. Pe lângă el, în epocă, Theodor Rogalski. Sau Paul Constantinescu. Trăgându-şi seva, tustrei, din folcloru’ naţional. Şi lumii, ferice, opusuri mândre lăsând. Dragi mult cel puţin românului cult. Care nu pregetă să le asculte nesăţios orişicând... Auzii şi eu, iară, binevenit, câteva. În Cireşaru’ vecin, la filarmonica loco. „Rapsodia română nr.2”, „Trei dansuri româneşti” şi „Olteneasca”. Parcă mai vii, mai proaspete, mai atractive azi decât în veacu’ trecut. Capodopere pe care timpu’ le face mai valoroase. Mai luminoase, mai vrednice de neuitare şi tot mai frumoase. Aşa încât a le cânta pe măsură nu este un fleac. Alexandru Ganea a-nţeles aceasta şi a pus la treabă orchestra în felu-i ştiut. Serios, tenace şi minuţios. Închegat, echilibrat şi vizibil animat fiind travaliul prestat. Aplaudat, ca răsplată, lung şi apăsat… L-am felicitat, firesc, pe Alex şi-nc-o dată-i mulţumesc. Pentru c-a ales inspirat şi-a-nfăţişat adecvat. Meritat, sugerez să repete neapărat. Oriunde-o putea, făr’ ca pe gânduri să stea. Altfel spus, mai aplicat, cu un îndemn consacrat, „cântă d-alea d-ale noastre”! „Şi astăzi, şi mâine, mereu”. Că nu-i rău deloc şi melomanii adevăraţi aprecia-vor pe loc. Aci, în Piteşti, categoric…

Adrian SIMEANU 88

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

semnal

Teatrul zilelor noastre Jarry, la “Anton Pann”... N-a trăit mult frâncul acesta, da’ minte avu îndestul. Puind pe foaie deştept. Filosofie: patafizica. Romane: „Messalina”. Povestiri şi eseuri. Îndeosebi, dramaturgie. „Ubu Rege”, sigur, cel mai bun exemplu. Realmente, cel mai straşnic produs. Cu influenţe într-însul, adânci. Influenţând, la rându-i, fecund. Comicu’ sec din el trimiţând vârtos către-o parodie. Despre om şi tarele sale dăunătoare nepieritoare… Piesa asta satirizează aprig şi copios dorinţa de putere. Trădarea şi cruzimea. Manipularea nefericită. Ilustrând totodată, convingător, dictonul valabil mereu: „pâine şi circ”. Tentând, de aceea, regizori diverşi s-o aducă pe scenă. La noi, Şerban, Purcărete şi alţii, în timp. Acu’, temerar, şi Tudor Lucanu. Care-o montă, de curând, la Râmnicu Vâlcea. Acolo-i un teatru numit „Anton Pann”, c-o jună echipă ce poate enorm. Cu ea clujeanu’ lucrând durabil şi profitabil. Căci are disponibilitate, spontaneitate, mobilitate, din plin. Îi ştiu p-ai săi componenţi, numai în ăst an la treabă văzându-i de câteva ori. Bîrzanu, Ciotea, Blaj, Nicula, Şuşca, Szász. Antonie, Costin, Cătălin, Brădean. Fiecare, cu aportu’ lui, rânduind întregul. Într-un loc de joacă d-ăl pentru copii. Funcţional foarte, ca scenografie. Mai să-mi vie-a crede că tânăru’ Tudor abia după ce-l croi gândi la regie… Una peste alta, un spectacol viu, modern, sugestiv. Cu subtilităţi, gaguri fel de fel. Ce va câştiga, ca şi „Viskovitz”, premii binişor. Mult succes, vâlceni! Soţia prietenului său Adică Linda. Cu care romanticul Allan are o idilă. Chiar şi-o aventură prielnică zdravăn. Neaşteptată, revigorantă. După divorţu’ devastator. Sfârşite însă raţional. Că newyorkezu’ haios e totuşi sensibil. Şi o trimite acasă, la soţ, înţelept. Călăuzit de marele Bogart mereu şi util… Cam asta ar fi intriga piesei, succint. „Play it again, Sam” fiind titlul ei şi al peliculei ulterioare. La noi, adaptat, „Cum se cuceresc femeile”. Acum un an regizată bucureştean. De Liviu Lucaci, dibaci. În viaţă, Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

bărbatu’ actriţei Delia Nartea. Pe scenă, al Lindei, numindu-se Dick. Prins fără voie-n triunghiu’ de-amor şi umor. Iscat, notoriu, de cineva priceput, Woody Allen în teatru, de-a pururi, ştiut... Genial, ideal şi convingător creându-l acesta pe Allan. Indiscutabil nemuritor şi cuceritor. Pe măsură, în cazu’ de faţă, jucat. Nuanţat, colorat. Întrutot adecvat. Căci scundu’ de stat Claudiu Bleonţ e un artist de nivel înalt. Cu resurse inepuizabile, valorificate mereu serios. Inteligent şi expresiv copios. Nu doar cu gura vorbind. Ci şi cu trupul întreg. Deţine o gamă largă de gesturi şi-o foloseşte la fix, cu efect. Îl urmăresc de mult timp, neîndoielnic convins că urcă neabătut către vârf. Seamănă cu Woody Allen şi personaju’ zămislit de acesta peren i se potriveşte deplin… I-a adunat la jucat pe Angel, Liviu şi Alexandra. Sorina, Irina şi Laura. Într-o echipă foarte inimoasă. Impetuoasă, sârguincioasă. Dând viaţă binevenit, izbutit unei capodopere justificat intrată-n patrimonial dramaturgiei universale de top. Bună treabă, maestre Bleonţ! O apreciai şi-n ziar, iată, consemnai…

Adrian SIMEANU

Reviste şi scriitori „ARGEŞ”, semicentenară… „Toată floarea cea vestită” a literaţilor argeşeni se adună la Centrul Cultural din Piteşti. Ca să serbeze, în ăst Cireşar, o revistă ştiută-n judeţ, în ţară ş-afară de-o jumătate de veac. Augustin Doman, Nicolae Oprea, Mircea Bârsilă, Aurel Sibiceanu, Dan Rotaru, Marin Ioniţă, Radu Aldulescu, Virgil Diaconu, Florian Stanciu, Ion Popescu-Sireteanu, Octavian Sachelarie, Magda Grigore, Ilie Vodăian, Mariana Şenilă-Vasiliu, Mihai Ghiţescu, Radu Oprea, Vasile Ghiţescu, Radu Cocea, George Ene, Jean Dumitraşcu, Maria Mona Vâlceanu, Amalia Constantinescu (localnici) se (re)întâlniră cu Mihail Diaconescu, Doru Moţoc, Vasile Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Marian Drăghici, Radu Cange, Aurel Maria Baros, George Vulturescu, Leo Butnaru, Ioan Lascu, Mihai Barbu, Dumitru Velea, Petru Pistol, Simona Grazia 90

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

Dima, Liliana Hinoveanu (invitaţi de peste tot). Vorbiră, rememorară, felicitară, urară, bucurându-se, sper, de revederea binevenită… „ARGEŞ” e o publicaţie culturală fondată-n 1966. La un moment dat condusă chiar de Gheorghe Tomozei. După ce, prin redacţie, se mai perindaseră şi Baruţu T. Arghezi, Şerban Cioculescu, Cerna-Rădulescu, Augustin Z. N. Pop, Gabriel Ţepelea. Şi s-or mai perinda apoi Florin Mugur, Ileana Mălăncioiu, Romulus Rusan şi alţii, A avut un parcurs inevitabil sinuos. Colaboratori numeroşi valoroşi (Paleologu, Noica, Dimov, Negoiţescu, Caraion, Ivănescu, Iovescu, de pildă). Şi-n atâta timp, varii texte bune. Astăzi, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, cu finanţare municipală. De dorit, cât mai mult de acum încolo… Emil Hurezeanu, între argeşeni… Îl ştiu foarte bine de la tinereţe. La radio ascultându-l pe-ascuns ani întregi. Când la „Europa Liberă” grăia înfocat. Şi periculos. Anticomunist, anticeauşist. Precum ne doream în acea nefastă „iepocă de aur”… Născut la Sibiu. Prin soaţă, legat şi de Muscel un pic. De profesie, jurist. Însă, fervent publicist. Comentator redutabil. Analist politic demn de urmărit. Azi, sexagenar şi ambasador. Autor de carte, lansată şi-n Argeş, la mijloc de mai. Localnicii strângându-se, îndreptăţit, să mi-l audă vorbind. Cumpănit, chibzuit, nimerit. Fiindcă omu’ naruncă vorbe la voia-ntâmplării. Ci rost le conferă şi-s

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

pline de tâlc. Cu grijă umblând la idei, enunţuri, mesaje. Ştie mult, desigur, da’ nu spune-atât, având un statut. Are şi umor spontan şi subtil. Este şi gentil cu toţi ceia dornici să afle, să-ntrebe, să se lămurească. Că ai de aflat de la el destul. Şi-ţi vine să-ntrebi câte şi mai câte. Ai tot discuta, nu l-ai mai lăsa pân’ s-ar însera… Aruncându-mi ochii pe filele cărţii văzui titluri varii şi ispititoare. Articole multe, ademenitoare. Despre oamenii şi politica zilelor noastre. Semn că-i de citit într-însa, nu glumă. Politologie, filosofie, psihologie socială, istorie contemporană copios însumând. Jurnalism mustos, vârtos, serios, din plin dovedind. Model pentru alţii care-ar vrea şi ei ceva similar să bage la ziar. Da’ nu reuşesc oricât îşi doresc. Că nu-i la-ndemâna oricui să scrie aşa. Hurezeanu fiind Hurezeanu. Printre prahoveni când o poposi? Rebreanu şi Goci Primu’, categoric, neavând nevoie de-a mea prezentare. Că, de-atâta vreme, e mare şi tare la noi, în romane. Al doilea, iscând, în zilele noastre, un volum savant despre cel dintâi. Şi venind recent în urbea Piteşti să-l detalieze pentru curioşi încă pofticioşi. Ăia care vor să-şi reamintească de Liviu Rebreanu. Mort la Valea Mare, în casa cu vie, din apropiere… Aureliu Goci este om de carte fertil pân’ acu’. Studentu’ lu’ Piru, critic literar. Un povestitor cu mult mai plăcut şi interesant. Când istoriseşte atâtea ş-atâtea. Trăite, ştiute, pe larg memorate, ager depănate. În cuvântu’ său l-a omagiat în chip adecvat pe romancier. Pomenindu-i viaţa, opera cinstindu-i şi elogiindu-l deplin meritat. Fiindcă Rebreanu e în panteon şi ne face cinste. Cât al nostru neam fi-va pe pământ. Ca a’ lui condei, nu

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

actualitate afli oricând. Aşa că lecţia susţinută de Goci mie-mi fu pe plac. Şi, cred, de folos tuturor celor în sală prezenţi inspirat. Chestie de „minte, inimă şi literatură”, în fond. Nimerită, binevenită, neapărat de repetat. Drept urmare, consemnai şi la revistă predai. Ca să aibă de citit tot omul obişnuit…

Trei, Doamne, şi toţi trei...

Mioara Bahna la Brăila

Constantin Abăluţă la Câmpina Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Stoiciu, la Piteşti La Centrul Cultural, în final de Cireşar. Într-o dizertaţie scrisă-n dialog. Ca un interviu. Despre sine şi poezia de azi. Pe larg, o radiografie a timpurilor în succesiune. A vieţii sale precum a curs ea până azi. A travaliului poetic şi-a destinului său de scriitor septuagenar ca mâine...

Liviu Ioan este-un condei prolific, vajnic, neostoit. Memorialistică, teatru, roman, poezie şi jurnalistică din abundenţă realizând de mai multe decenii încoa’. Colegi de semnătură, cândva, ne-am nimerit la „Cotidianul” aristocratului Raţiu. Era şi rămâne rebel, luptător şi, ca gazetar, neîndurător. Între argeşeni, el s-a redeclarat apăsat un spontan la masa de scris. Dând frâu liber gândului şi aşternându-l pe foaie nemodificat. Neatenuat şi necenzurat. Fără a exclude, sigur inspirat, amănunte biografice. Construind aşa un ficţional foarte personal, cert original. Atent că l-am ascultat, spusele i-am judecat şi l-aş dori înc-o dat’ ca vorbitor invitat. Să povestească, s-amănunţească despre dânsu’ şi alţii. Iar literaturii zilelor noastre, cu precădere, să-i limpezească prezentu’ şi să zugrăvească al ei viitor. Neîndoielnic, LIS poate face asta convingător…

Adrian SIMEANU 93

actualitate

FESTIVALUL-CONCURS NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ „AVANGARDA XXII” Ediţia a XV - a, Bacău-Tescani, 29 septembrie - 1 octombrie 2016 Regulamentul concursului Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XIV - a ediţie Festivalului-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu - tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte şi Jurnalism. Condiţii de participare La această competiţie pot participa: I. Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi critică literară şi/sau eseu, care: nu au depăşit vârsta de 47 de ani şi nu au debutat editorial au debutat editorial în perioada 2015 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani nu au depăşit vârsta de 65 de ani (scriitori profesionişti), precum şi II. Autori de antologii (din creaţia unui singur sau a mai multor poeţi), apărute în 2015 III. Reviste literare şi de cultură IV. Creatori din domeniile literaturii, culturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului Desfăşurarea concursului I. Concurenţii care nu au depăşit vârsta de 47 de ani, nu au debutat editorial şi nu au primit premiul de debut în volum în ediţiile anterioare vor expedia un număr de minimum: - un grupaj de 10 poezii, - 3 lucrări de proză însumând maxim 8 pagini, - 1 - 2 piese de teatru scurt, - 2 lucrări de crtitică literară/eseu de circa 4-5 pagini. Lucrările vor fi editate în word, cu fontul Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate, cu diacritice. Lucrările vor purta un motto, iar fişa autorilor (care va conţine, în mod obligatoriu, o copie scanată a cărţii de identitate, numele şi prenumele, locul şi data naşterii, profesia, locul de muncă, adresa exactă, numărul de telefon şi de mobil şi adresa de e-mail) se va introduce întrun plic închis, ce va avea acelaşi moto cu cel al lucrărilor. De asemenea, concurenţii vor introduce în plicul mare un CD cu textele şi fişa autorului culese în word, cu fonturi româneşti (condiţie eliminatorie!), o copie scanată a cărţii de identitate, precum şi două poze color - una bust şi una în picioare, scoase cu aparat foto digital, la rezoluţie maximă. Conţinutul CD-ului va fi transmis obligatoriu şi la adresa de e-mail: fundatiacancicov@yahoo.com

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

>>>Concurenţii care au debutat editorial în anul 2015 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani vor trimite trei exemplare din cartea apărută, un CD cu cartea în PDF, o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. >>>Poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 den ani, vor trimite minimum trei titluri de cărţi reprezentative, un CD cu cartea în PDF, o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii (responsabilii, îngrijitorii) antologiilor care cuprind creaţiile mai multor poeţi. >>>Poeţii profesionişti, care şi-au scos o antologie din creaţia proprie în anul 2015, vor trimite trei exemplare din cartea respectivă, un CD cu cartea în PDF, o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. >>>Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor trimite o carte editată în anul 2015, în trei exemplare, un CD cu cartea în PDF, o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie >>>Directorii (redactorii-şefi) publicaţiilor literare şin de cultură de limbă română, din ţară şi străinătate vor trimite cel puţin trei numere reprezentative apărute în cursul anului 2015, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. Toate lucrările vor fi expediate până la data de 26 august 2016 (data poştei), pe adresa: Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău, Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P. 600066, cu menţiunea: „Pentru Festivalul de Creaţie Literară Avangarda XXII”. Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil, anunţaţi telefonic sau prin poşta electronică în vederea participării la festivitatea prilejuită de acest eveniment. Organizatorul va asigura transportul, masa şi cazarea pentru invitaţi şi laureaţi. Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD-urile nu se înapoiază. II. Până la data 26 august 2016, creatorii din domeniile literaturii vor trimite prin poştă sau vor depune la sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bacău: - o carte de poezie editată în 2015 sau minimum două grupaje de poezie publicate în reviste literare anul trecut - o carte de proză editată în 2015 sau minimum două proze publicate în reviste literare anul trecut - o carte de critică literară editată în 2015 sau minimum două articole publicate în reviste literare anul trecut - Artiştii plastici vor depune minimum trei lucrări semnate în anul 2015. - Dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii vocali şi instrumentişti, ansamblurile folclorice vor depune pe CD sau stik - minimum trei piese prezentate la trei spectacole diferite în anul 2014. - Jurnaliştii vor depune minimum trei reportaje sau anchete sau interviuri, indiferent de mărimea lor, şi cinci note sau ştiri - toate publicate în anul 2015. Lucrările, însoţite de un CV, vor purta menţiunea: „Pentru Premiile Anuale ale Fundaţiei Culturale Cancicov”. Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

actualitate

Premiile: Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: >>>Premiul de Excelenţă pentru cea mai bună carte de proză a anului 2015 Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: >>>Premiul de Excelenţă pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2015 Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: >>>Premiul de Excelenţă pentru cea mai bună carte de teatru a anului 2015 Pentru criticii literari consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: >>>Premiul de Excelenţă „pentru cea mai bună carte de critică literară a anului 2015 Pentru poeţii care au debutat editorial în anul 2015 şi care nu au depăşit vârsta de 47 de ani: >>>Premiul de Excelenţă pentru cea mai bună carte de debut a anului 2015 Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de autor) de poezie a anilor 2015: >>>Premiul de Excelenţă Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani: >>>Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov Bacău La această categorie se vor mai acorda Premiile II şi III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare. Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a anului 2015: >>>Premiul de Excelenţă al FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV” Pentru întreaga creaţie literară şi/sau pentru întreaga activitate depusă la o revistă aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, Juriul va acorda: >>>Premiul „OPERA OMNIA” sau PREMIUL DE EXCELENŢĂ PREMIILE ANUALE ALE FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA ŞI MIRCEA CANCICOV” PENTRU LITERATURĂ, CULTURĂ, ARTE ŞI JURNALISM În vederea stimulării şi promovării la nivel local, naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va acorda: >>>Premiul de Excelenţă pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2015 >>>Premiul de Excelenţă pentru cea mai bună carte de proză a anului 2015 >>>Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun artist plastic al anului 2015 >>>Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurnalist al anului 2015 >>>Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-vocal/instrumentist al anului 2015 Notă: - Premiile vor fi acordate numai persoanelor prezente la festivitatea de decernare a acestora. - În lipsa premiantului, premiul se anulează. - Manuscrisele, cărţile, materialele, lucrările şi revistele care nu îndeplinesc întocmai condiţiile acestui Regulament nu vor intra în concurs. Relaţii suplimentare la telefon: 0334/405419, mobil: 0721/861045 E-mail: fundatiacancicov@yahoo.com

Director Festival, Victor Munteanu 96

Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

Ştefan Al.- SAŞA

ION OCHINCIUC A LANSAT VOLUMUL „CĂLUGĂRIȚA”

IULIAN MOREANU A LANSAT VOLUMUL DE PROZĂ SCURTĂ „FEBRA”

PĂCAT LITERAR De „Călugăriţă”-am fost sedus Şi-o iubesc precum un derbedeu, De aceea eu îl rog supus Să mă ierte bunul Dumnezeu !

Venind cu cartea sa febrilă La şcoala unde profesează, Le-a dat o gripă bibliofilă Şi toţi, de-atuncea aiurează !

COMPENSAȚIE Femeia care te-a ţinut În umbră, tare-a fost haină, Noroc că-n scris eşti priceput Şi te-a scos muza la lumină. CINSTIREA „CĂLUGĂRIȚEI” De titlul cărţii inspirat, Voi bea un păhărel de vin La-mpărtăşanie-adecvat, Şi-apoi, evlavios, mă-nchin. DIANA TRANDAFIR A LANSAT „ORAŞE SUSPENDATE” Oraşele le-a suspendat în vers, Dar se aude-al criticilor vaier, Că treaba a avut efect advers Căci toate poeziile-s în aer. IULIAN MOREANU A LANSAT „POVESTIRI CU UN COPIL” Scriind cam des despre copii se naşte Un zvon că talentatul prozator, Fiindcă-atât de bine îi cunoaşte, A dat, fără să vrea, în mintea lor. * Privesc la autor mirat Şi-observ că nu e tocmai şui, Apoi mă-ntreb cum de-a intrat În pielea personajului. Revista Nouă nr. 4 (95) /2016

* Valoarea tomului e certă, Citindu-l, ce mai tura-vura, Chiar începând de la copertă Mi-a ridicat temperatura. IULIAN MOREANU A LANSAT VOLUMUL DE PROZĂ SCURTĂ „IARNA PERFECTĂ” Chiar dacă-mprăştie mister, Mărturisesc că eu prefer În locul unei ierni perfecte, O vară plină de defecte! * Cu „Iarna” mi-ai făcut un bine Căci soacră-mea citind-o-activ, A zis că prozele-s divine Şi s-a răcit definitiv. IULIAN MOREANU A LANSAT ROMANUL „NĂVALA NORILOR” NEDUMERIRE Accept titulatura-aceasta, Dar mă întreb adeseori, Interpelându-i şi nevasta: Moreanu e cu capu-n nori ? LANSARE „FENOMENUL K” DE FLORIN DOCHIA Citindu-i cartea, nota bene, Afirm în mod accidental: Cel ce descrie fenomene E-un scriitor fenomenal! 97

Artgothica, Sibiu 2016

Revista NouÄ&#x192; nr. 4 (95) /2016

Artgothica, Sibiu 2016

Revista NouÄ&#x192; nr. 4 (95) /2016

Artgothica, Sibiu 2016

100

Artgothica, Sibiu 2016

Revista NouÄ&#x192; nr. 4 (95) /2016