Stephenie Meyer
Lună nouă
M-am întors să strig pe fereastră, dar Jacob nu se mai vedea. Când Alice călcă acceleraţia - iar cauciucurile scrâşniră ca nişte ţipete omeneşti - şi ne întoarse cu faţa spre şosea, am observat ceva alb lângă marginea copacilor. O bucată de pantof.
19. CURSA Am reuşit să prindem avionul în ultima secundă, dar abia atunci a început adevărata tortură. Avionul stătea nemişcat pe pistă în timp ce însoţitoarele de zbor se plimbau - atât de relaxate - în sus şi în jos pe culoar, înghesuind bagajele în compartimentele de deasupra ca să se asigure că încap bine. Piloţii scoteau capul din cabină, flecărind cu ele când treceau pe acolo. Mâna lui Alice era grea pe umărul meu, ţinându-mă în scaun, ca să nu mă agit. — E mai repede aşa decât să alergăm, îmi reaminti ea cu vocea scăzută. Am dat din cap în acelaşi timp cu fâţâiala. Într-un târziu, avionul rulă leneş de la poarta de îmbarcare, crescând viteza cu o lentoare care mă tortura şi mai mult. Mă aşteptam la un fel de uşurare când decola, dar nerăbdarea mea frenetică persistă. Alice ridică telefonul de pe spătarul scaunului din faţa ei înainte ca avionul să înceteze ascensiunea, întorcându-se cu spatele la stewardesa care îi aruncă o privire dezaprobatoare. Ceva din expresia mea o opri pe stewardesă să vină spre noi ca să protesteze. — Am încercat să nu bag în seamă ceea ce îi spunea Alice lui Jasper; nu voiam să ascult discuţia aceea, dar fără să vreau am auzit câteva cuvinte.Nu sunt sigură, îl văd făcând diferite lucruri, se tot răzgândeşte... o serie de crime în oraş, un atac asupra gărzilor, ridicatul unei maşini deasupra capului în piaţa centrală... majoritatea lucrurilor care l-ar expune - ştie că acesta e cel mai rapid mod de a provoca o reacţie... Nu, nu poţi. Vocea lui Alice coborî atât de mult încât aproape că nu mai înţelegeam ce spune chiar dacă stăteam la câţiva centimetri de ea. În ciuda voinţei mele, am ciulit urechile. Spune-i lui Emmett că nu... Păi, du-te după Emmett şi Rosalie şi adu-i înapoi... Gândeşte-te, Jasper. Dacă ne vede pe vreunul dintre noi, ce crezi că va face? Alice dădu din cap. Exact. Cred că Bella e singura noastră şansă, asta dacă avem vreuna... O să fac tot ce pot, dar pregăteşte-l pe Carlisle; situaţia nu e prea roz. Râse, dar era ceva ciudat în vocea ei. M-am gândit la asta... Da, îţi promit. Vocea ei deveni rugătoare. Nu veni după mine. Îţi promit, Jasper. Într-un fel sau altul, o să scap... Şi eu te iubesc. Închise telefonul şi se lăsă pe spate în scaun cu ochii închişi. — Urăsc să îl mint. 240