Stephenie Meyer
Lună nouă
Dar nici nu puteam să nu-l avertizez. Trebuia să fac tot ce îmi stătea în putinţă să îl protejez. Am parcat în faţa casei familiei Blake, cu buzele strânse într-o linie încordată. Era şi aşa îndeajuns de rău că prietenul meu cel mai bun era un vârcolac. Trebuia să fie şi monstru, pe deasupra? Casa era întunecată, fără lumini la ferestre, dar nu-mi păsa dacă îi trezeam. Am bătut energic cu pumnul în uşa din faţă; sunetul a reverberat prin pereţi. — Intră, l-am auzit pe Billy strigând după un minut, apoi se aprinse o lumină. Am apăsat clanţa; uşa era descuiată. Billy era sprijinit de intrarea în mica bucătărie, îmbrăcat într-un halat de baie, fără scaunul cu rotile. Când a văzut cine era, ochii i s-au mării brusc, apoi îşi luă un aer răbdător. — Păi, bună dimineaţa, Bella. De ce te-ai trezit atât de dimineaţă? — Bună, Billy. Trebuie să vorbesc cu Jake - unde e? — Hm... Nu prea ştiu, minţi el, fără nici o expresie pe faţă. — Ştii ce face Charlie în dimineaţa asta? l-am întrebat hotărâtă să trec la subiect. — Ar trebui să ştiu? — El şi cu jumătate din bărbaţii din oraş sunt în pădure la vânătoare de lupi uriaşi. Billy avu o tresărire, apoi se calmă. — Aşa că aş vrea să vorbesc cu Jacob despre asta, dacă nu te superi, am continuat eu. Billy îşi ţuguie buzele groase pentru un lung moment. — Pariez că încă mai doarme, spuse el într-un târziu, arătând cu capul înspre micul coridor care pornea din camera de zi. Stă mult pe-afară zilele astea. Copiii au nevoie de odihnă - probabil că n-ar trebui să îl trezeşti. — E rândul meu, am murmurat eu discret, îndreptându-mă spre coridor. Billy oftă. Singura uşă din holul lung de jumătate de metru dădea spre camera lui Jacob, strâmtă ca o debara. Nu m-am deranjat să bat la uşă. Am deschis uşa brusc, trântind-o de perete cu un zgomot puternic. Jacob - îmbrăcat tot cu aceiaşi pantaloni negri - era întins de-a curmezişul patului dublu care îi ocupa aproape toată camera. Chiar şi pe diagonală, patul nu era îndeajuns de lung; tălpile îi atârnau la un capăt, iar capul la celălalt. Dormea buştean şi sforăia uşor, cu gura deschisă. Sunetul uşii nici măcar nu-l făcuse să tresară. Faţa îi era liniştită în somnul adânc, iar toate ridurile erau netezite. Avea nişte cearcăne pe care nu le mai văzusem înainte, în ciuda dimensiunilor lui ridicol de mari, acum părea foarte copil şi foarte obosit. M-a cuprins mila. Am păşit afară din cameră şi am închis uşa încet în urma mea. 170