Edgar Rice Burroughs
canarisise rău la tribord, făcînd ca bărcile de la babord să fie inutilizabile, iar jumătate din cele de la tribord fuseseră distruse de explozie. În timp ce pasagerii se îmbulzeau spre parapetul de la tribord, ca să se urce în puţinele bărci rămase, submarinul începu să bombardeze vasul. Am văzut un obuz explodînd într-un grup de femei şi copii, apoi mi-am întors capul şi mi-am acoperit faţa cu palmele. Cînd am privit din nou, jalea s-a adăugat groazei, căci mi-am dat seama că submarinul era un produs al propriului nostru şantier naval. Îl cunoşteam bine, pînă la ultimul nit, fiindcă îi supravegheasem construcţia. Şezusem chiar în turnul lui de control şi condusesem eforturile mateloţilor care asudau dedesubt, cînd prova submarinului despica pentru prima oară apele însorite ale Pacificului; iar acum, această operă a minţii şi a mîinllor mele devenise un nou Frankenstein, care-mi voia moartea. Pe punte explodă un al doilea obuz. Una din bărcile de salvare, supraaglomerată, se aplecă din grue într-un unghi periculos. O schijă îi sfărîmă palancul de la prova şi, în clipa aceea, bărbaţii, femeile şi copiii din barcă fură azvîrliţi în mare, în timp ce barca, atîrnată într-o singură grue, la pupa, se balansă o clipă, apoi se prăbuşi, cu zgomot, în mijlocul naufragiaţilor care se zbuciumau şi zbierau. Am văzut apoi o mulţime de oameni repezindu-se spre parapet şi sărind în mare. Puntea se aplecase într-un unghi imposibil. Nobs se propti bine pe toate labele lui, ca să nu alunece în vreo gaură de drenaj, şi se uită în ochii mei, scîncind parcă întrebător. M-am aplecat şi l-am mîngîiat pe creştet. ― Hai, băiete! i-am strigat şi, alergînd spre parapet, m-am aruncat cu capul în jos în apă. Cînd am ieşit la suprafaţă, primul lucru pe care l-am văzut a fost Nobs; înota înnebunit, la vreo cîţiva iarzi de mine. Zărindu-mă, urechile i se lipiră de cap, iar buzele i se desfăcură într-un soi de zîmbet. Submarinul se retrăgea acum spre nord, bombardînd însă mereu bărcile deschise ― erau trei bărci, încărcate, toate, pînă la copastie, cu naufragiaţi. Din fericire, bărcile erau prea mici ca să ofere o ţintă precisă; împrejurarea aceasta, laolaltă cu faptul că nemţii nu erau nişte ţintaşi prea buni, îi salvă pe supravieţuitori; peste cîteva minute un fuior de fum apăru la orizont, spre răsărit, iar submarinul se făcu nevăzut. Între timp, bărcile de salvare se depărtaseră de locul primejdios unde se scufunda transatlanticul, şi acum, deşi strigam din răsputeri către ei, oamenii fie că nu-mi auzeau apelurile, fie că nu îndrăzneau să se întoarcă pentru a mă salva. Nobs şi cu mine ne aflam destul de departe de vas, în clipa cînd acesta se răsturnă şi se duse la fund pentru totdeauna. Vîrtejul nu făcu decît să ne tragă cu vreo cîţiva iarzi înapoi, fără să ne bage la fund. M-am uitat repede în jur, căutînd ceva de care să mă agăţ. Ochii mi-erau aţintiţi spre punctul unde dispăruse vasul, cînd, deodată, din adîncurile oceanului se auzi ecoul înăbuşit al unei explozii şi, aproape simultan, un gheizer de apă ţîşni la o mare înălţime deasupra mării, un gheizer în care se zbuciumau bărci sfărîmate, trupuri omeneşti, aburi, cărbuni, ulei şi rămăşiţele punţii vasului nostru ― o coloană lichidă, menită să slujească, o clipă, drept monument funerar încă unei nave 7