Amicis, Edmondo de - Cuore

Pe când rostea acele vorbe, sosi şi domnul Votini, care auzindu-ne, se uită cu atenţie la băiat, apoi zise cu asprime fiului său: — Taci! şi aplecându-se îi şopti la ureche: nu vezi că e orb, săracul!

Votini, înspăimântat, sări drept în picioare şi se uită în ochii băiatului: luminile îi erau sticloase, fără expresie, fără privire. Văzând aceasta, el rămase mut si umilit, cu ochii în jos, apoi bolborosi: — Ce rău îmi pare... nu ştiam!

Orbul, care înţelese tot, zise cu un surâs blând şi trist: — Nu e nimic!

Ce să-i spui! O fi fudul Votini, dar n-are inimă rea, căci n-a râs deloc în tot timpul plimbării.

Cea dintâi ninsoare.

Sâmbătă, 10.

Rămas bun plimbărilor de pe calea Rivoli! A sosit vesela prietenă a copiilor, a sosit zăpada!

De ieri a început să cadă deasă, în fulgi mari şi albi, ca florile de cireş.

Ce veseli eram dimineaţa la şcoală, când o vedeam cum se lipea de geamuri şi se grămădea pe pervazurile ferestrelor! Chiar profesorul se uita bucuros la ea şi îşi freca mâinile. Toţi ne înveselim gândindu-ne ce de bulgări o să facem şi cum o să ne batem cu ei. Ce-o să ne mai dăm pe gheaţă şi ce dulce o să ni se pară, după aceea, căldura de acasă!

Numai lui Stardi nu-i păsa; stătea cu coatele pe bancă şi cu fruntea între mâini, ascultând ca de obicei explicaţia profesorului.

Ce frumuseţe! Ce veseli eram la ieşirea din şcoală! Toţi dădurăm năvală pe uliţă, strigând, băgându-ne picioarele unde era zăpada mai mare şi sumeţându-ne mânecile, ca să facem bulgări şi să azvârlim unul într-altul.

Umbrelele părinţilor care aşteptau pe afară, se făcuseră albe.

Ghiozdanele noastre se înălbiră într-o clipă. Toţi eram nebuni de bucurie; vesel era însuşi Precossi, fiul lăcătuşului, băiatul acela palid, serios şi trist; Robetti, băieţelul care scăpase pe un copil de sub roata omnibuzului, sărea şi el sărăcuţul, cum putea cu cârjele la subţioară; Calabrezul fiindcă nu mai văzuse zăpadă în viaţa lui, făcuse un bulgăre şi muşcă din el ca dintr-o piersică. Crossi, băiatul precupeţei, îşi umpluse ghiozdanul.

Zidăraşul ne făcu să ne prăpădim de râs. Tatăl meu îl pofti să vină a doua zi pe la noi; în minutul acela era cu gura plină de zăpadă şi necutezând nici s-o scuipe, nici s-o înghită, stătea îndopat cu ea şi se uita la noi zăpăcit, fără ca să poată spune un cuvânt.

Chiar profesoarele râdeau şi glumeau, când ieşeau din şcoală; până şi biata doamnă Delcati alerga prin zăpadă tuşind şi acoperindu-şi faţa cu vălul ei cel verde.

Sute de fete de la şcoala vecină făceau gălăgie şi alergau sprintene pe aşternutul alb.

Profesorii, pedelii, ba chiar şi gardistul, strigau: Acasă băieţi! Acasă! şi înghiţeau fulgii de zăpadă, care le încărunţeau mustăţile şi barba. Cu toate acestea se înveseleau şi ei de bucuria gălăgioasă a copiilor la vederea iernii.

Vă înveseliţi că vine iarna!... Dar ia gândindu-vă că sunt copii care n-au nici haine, nici încălţăminte, nici foc; că sunt mii de băieţi, care se coboară de la colibele lor, din colinele singuratice pe o cărare lungă şi obositoare cu o bucată de lemn în mâinile lor degerate ca să încălzească şcoala; că sunt sute de şcoli nemeţite în zăpadă, goale şi întunecoase ca nişte peşteri, unde copii,