Prin urmare, creaţia nu presupune doar scoaterea din neant, ci şi privaţia, o dată lucrul înfăptuit. Verbul a face surprinde acţiunea în aspectul ei pozitiv. Verbul a crea, mai profund, îi redă lucrului umbra lui. Tot ceea ce este particular se delimitează de celelalte deopotrivă prin atribute pozitive şi negative . Verbul a crea trimite la “nedesăvârşirea bună”, aceea care dă identitate existenţelor determinate. Privite în ceea ce sunt, lucrurile stau sub semnul facerii, privite în ceea ce nu sunt, ele stau sub semnul creaţiei. Astfel ontologic, răul este relativ la cele ce există; el nu poate fi la modul absolut, de aceea nu poate exista separat de cele ce sunt. În această ordine, materia fiind cea care “poartă” privaţia, omul va identifica în ea cauza răului. Lucrurile sunt rele întrucât nu sunt, şi bune întrucât sunt. Acest rău, ontologic vorbind, nu mai este rău, căci el ţine de buna ordine şi orânduire a lucrurilor. Nicidecum nu se va afirma că Dumnezeu este cauza răului, dimpotrivă, toate acţiunile sale sunt bune (“Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte“, Facerea 1,31), căci “el nu creează decât fiinţă şi fiinţa este binele“ (II, 10). Tot ceea ce există, tot ceea ce este, prin simplul fapt de a fi, se înnobilează cu atributul binelui. Privite în sine, existenţele toate sunt bune la modul absolut. Numai surprinse în ierarhia lor, adică relativ, unele faţă cu altele, îşi dau la iveală imperfecţiunea, nedesăvârşirea. Ceea ce este propriu unei trepte a fost urzit cu înţelepciune de Creatorul însuşi, prin urmare, nu poate fi decât bun. Doar prin comparaţie cu celelalte trepte se naşte răul. Astfel, de exemplu, materia a fost creată cu natura care-i este proprie şi anume, aceea de a fi în permanenţă asociată privaţiei, fapt care a făcut din ea cauza corupţiei şi, relativ la om, cauza răului. Ignorantul, din necunoaştere şi mândrie, numeşte rău tot ceea ce nu se înfăptuieşte după bunul său plac, fără a ţine seama de ordinea înţeleaptă a universului: “Orice ignorant îşi imaginează că întregul univers nu există decât pentru propria persoană, ca şi cum n-ar mai exista altă fiinţă în afara lui“ (III, 12). Acest “rău” izvorăşte din egoismul omului care consideră că lucrurile sunt rele întrucât nu sunt aşa cum vrea el: “dacă, prin urmare, ceea ce i se întâmplă este contrar dorinţelor lui, el va judeca cu siguranţă că fiinţa întreagă este răul” (III, 12). Astfel, majoritatea relelor pe care le îndură oamenii îşi au cauza în ei înşişi, adică în imperfecţiunea lor. Prin cunoaştere, omul trebuie să se aşeze la locul său: “Omul nu este decât cea mai nobilă dintre fiinţele supuse contingenţei, adică, dintre cele din lumea noastră de jos; vreau să spun că este mai nobil decât tot ceea ce a fost compus din elemente “ (III, 12). Nenumărate sunt în Thora versetele menite a micşora semeţia omului: “Omul cu deşertăciunea se aseamănă“ (Psalmi 143,4), “Iată nici luna nu străluceşte destul în ochii Lui şi nici stelele nu sunt de tot curate pentru El! Cu cât mai puţin omul, care nu este decât putreziciune, cu atât mai puţin născutul din om, care nu este decât un vierme!“ (Iov 25, 5-6), “Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă pe marginea unei găleţi, ca un fir de pulbere într-un cântar“ (Isaia 40, 15).
54