Page 1

Preţ 5 RON

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” (Mt. 2, 13)

Anul VI, nr. 4/2016


Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare DIN SUMAR:

Editorial 1-2 Fragmente Liturgice 2-4 Străini și călători, pe calea lui Dumnezeu o pașnică domnie... Cuvântul Scripturii 5-6 Să iubiți pe străin că și voi ați fost străini în țara Egiptului Sfinţii Părinţi 6-9 Străinul Evanghelia în Artă 9 - 12 Nicolas Poussin, pictorul căruia-i tremura mâna... În Lumina Icoanei 13-14 Meditația asupra icoanei despre vindecarea celor zece leproși Învăţătura bisericii 15-16 Emigranţii în învăţătura Bisericii Legea Bisericii 17-18 Despre Curia Arhiepiscopiei Majore Etica Creştină 19-20 Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Diac. Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Fodoruț Pr. Lucian Lechinţan s.j. Pr. Bela Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Emil-Marian Ember Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Daniel Pop Pr. dr. Florin Marușciac Drd. Marian Susa

Emigrația – o realitate care ne afectează sau la care nu mai avem nicio reacție constructivă? Crâmpeie Istorice 20-22 Anul 1956 Mișcarea petiționară greco-catolică Religiile Lumii 23-24 Ramadanul Agora 24-26 Un nou început Prezentarea Parohiilor 26-27 Parohia greco-catolică Poiana Codrului Prezentare Carte 28-29 Note de lectură: Țara Oașului în memorii acum trei sferturi de veac Viața Consacrată 29-31 Fericitul Giovanni Battista Scalabrini Viața Eparhiei 31-32 Imagine copertă: Giotto di Bondone, Fuga în Egipt, (1304-1306), frescă, Cappella degli Scrovegni, Padova. Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466


Editorial

Fiecare an calendaristic se încheie la câteva zile după sărbătoarea Nașterii Domnului și intrăm în noul an cu amintirea, bucuria și invitația de a crește în credință concomitent cu anii dobândiți, meditând, înțelegând, iubind și practicând învățătura născută din taina Fiului lui Dumnezeu întrupat.

care caută doar argumentele necesare propriei justificări. Chiar dacă la prima lectură, textul poate părea mai dificil, ca urmare a situațiilor și evenimentelor istorice care l-au generat și a genurilor literare folosite de autorii sacri, cititorul credincios nu va rămâne fără hrana sufletească de care are nevoie. Referindu-se la După încheierea Anului Sfânt al Milostivirii, valoarea deosebită a Noului Testament, aceeași Eparhia noastră dedică anul pastoral 2017 Constituție dogmatică precizează: „Cuvântul lui Sfintei Scripturi, în dorința de a merge la izvorul Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru credinței, pentru o cunoaștere aprofundată și mântuirea oricărui om care crede” (cf. Rom.1,16), o lectură asiduă a Cuvântului lui Dumnezeu se înfățișează și își arată în mod eminent forța în conținut în ea. Astfel noul an pastoral, În scrierile Noului Testament. Într-adevăr, când a ascultarea Cuvântului, ni se deschide precum venit plinirea timpului (cf. Gal.4,4), Cuvântul S-a invitația liber exprimată de a parcurge un timp făcut trup și a locuit între noi, plin de har și de profan sub luminarea timpului sacru, apropiindu- adevăr (cf. Io 1,14). Cristos a inaugurat pe pământ ne de Sfânta Scriptură cu atitudinea sinceră de a Împărăția lui Dumnezeu, prin cuvintele și faptele primi ceea ce Dumnezeu dorește să ne transmită Sale L-a dezvăluit pe Tatăl Său și S-a dezvăluit pe Sine, iar prin moartea, învierea și înălțarea pentru sfințirea vieții noastre. Sa glorioasă și prin trimiterea Duhului Sfânt și-a Conciliul Vatican II în Constituția dogmatică desăvârșit lucrarea. Înălțat de la pământ, îi atrage Dei Verbum dedică câteva capitole Sfintei pe toți la Sine (cf. Io.12,32), El, care singur are Scripturi, ca o continuare și explicitare a temei cuvintele vieții veșnice (cf. Io.6,68) (cap.V,17). principale: revelația divină. Astfel aflăm că ceea Nu orice crez este autentic și nici orice ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub interpretare personală se cuvine a fi dată textelor inspirația Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserică, pe Sfintei Scripturi. Credința Bisericii este cea care baza credinței primite de la Apostoli, consideră păstrează sensul adevărat al cărților sfinte pentru sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului că în sânul comunității primare s-au născut și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru primele texte ale Noului Testament. De asemenea, că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt (...) magisteriul Bisericii se bucură de asistența Îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate Spiritului Sfânt atunci când interpretează cărțile ca atare Bisericii (...) De aceea „toată Scriptura sfinte, învățând despre credință și morală în este inspirată de Dumnezeu și este de folos continuitatea tradiției care își are rădăcinile în spre a învăța, spre a mustra, spre a îndrepta, învățătura apostolilor preluată de la Hristos. spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dei Verbum se încheie cu recomandarea pe Dumnezeu să fie desăvârșit, pregătit pentru toată care Biserica o face de a fi citită Sfânta Scriptură fapta cea bună” (2 Tim,3,16-17). (cap. 3,11) de către toți creștinii, pentru reînnoirea vieții Pentru a ne apropia de textul sacru al Scripturii, spirituale și desăvârșirea prin creșterea în atitudinea presupusă din partea cititorului este caritate. De aceea este necesar ca toți clericii, necesară a fi cea de credință, care îl situează în în primul rând preoții lui Cristos și toți ceilalți dimensiunea ucenicului care dorește să asculte și care, în calitate de diaconi sau cateheți, se ocupă să învețe, evitând relaționarea orgolioasă a celui în mod legitim de slujirea cuvântului, să se atașeze de Scriptură prin lectură asiduă și prin 1


Fragmente liturgice studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul În dorința ca fiecare credincios să dedice o „predicator deșert al cuvântului lui Dumnezeu în parte din timpul liber lecturării, studiului și afară, fără a fi ascultătorul lui înăuntru” (...) De rugăciunii cu Sfânta Scriptură, vă dorim tuturor asemenea, Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe Sărbători fericite și un An Nou binecuvântat! toți credincioșii, și mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi să-și †Vasile însușească ”înalta cunoaștere a lui Isus Cristos” episcop de Maramureș (Fil.3,8), căci „necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos”. (cap.VI,25)

Străini și călători, pe calea lui Dumnezeu

„Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, apleacă urechea Ta la strigarea mea, nu fi nepăsător la lacrimile mele, pentru că sunt un trecător înaintea Ta, un călător, ca toţi părinţii mei.”1 Aceste cuvinte ale psalmistului îmi revin stăruitor în minte atunci când mă străduiesc să îmbrac termenul „emigrant” – care stârnește atâtea controverse în lumea modernă – în veșmântul cuviincios și delicat al iubirii creștine. Privim realitatea mondială dramatică și ne temem pentru siguranța propriului „cuib”, pentru că așa ne place să considerăm familia creștină, un cuibușor cald de afecțiune. Ne temem pentru noi și nu ne pasă de cei care sunt nevoiți să fugă, dezrădăcinați de război și de sărăcie, de cei care fug din calea persecutorilor care-i vânează fără milă. Situația acestor frați ai noștri – pentru că toți suntem copiii lui Dumnezeu – ar trebui să declanșeze în conștiința Bisericii întregi o mare trezire spirituală: amintindu-ne minunatul exemplu și exilul Sfintei Familii din Nazaret, să permitem inimilor noastre să lăcrimeze cu milă și compasiune asupra acestor 2

Michelangelo Merisi da Caravaggio, Odihnă în timpul fugii în Egipt (1595-1596), Galeria Doria Pamphili, Roma semeni. paie, într-o iesle: „Şi [Maria] a De fapt calvarul pribegiei a născut pe Fiul său, Cel Unul-Năsînceput pentru Sfânta Fecioară cut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în și pentru Sfântul Iosif încă de iesle, căci nu mai era loc de găz3 la întemeierea Familiei Sfinte, duire pentru ei.” când au părăsit Nazaretul căUrmează persecuția lui Irod... lătorind spre Betleem pentru a Ajutați de îngerul Domnului, se înscrie în vederea recensă- care îi dă Sfântului Iosif îndrumântului dispus de Augustus. mări precise privind protecția Din acest moment îi vom vedea copilului divin – „Scoală-te, ia „străini şi călători”2, icoană a Pruncul şi pe mama Lui şi fugi familiei emigrantului perse- în Egipt…”4 – Iosif, Maria și Isus cutat și respins. Când Pruncul sunt nevoiți să pornească pe dumnezeiesc vine în lume, nu drumul periculos și anevoios îl primește nicio casă; se naște al exilului în Egipt, episod care într-o peșteră și este așezat pe pe bună dreptate a determinat


Fragmente liturgice Biserica să proclame Sfânta Familie patroană a emigranților. Mai mult, datorită faptului că a experimentat atât bucuriile cât și greutățile trăite de familiile umane, putem afirma că Familia Sfântă este simbolul tuturor familiilor din toate timpurile. Unii vor spune că fuga în Egipt e un eveniment singular și nesemnificativ, pentru că Evangheliile nu ne oferă detalii despre viața Sfintei Familii în exil. Acestora le recomand o privire mai cuprinzătoare asupra timpului lui Mesia; vom observa că Sfânta Familie a cunoscut și alte momente dureroase. Când Mântuitorul își începe activitatea publică, el părăsește casa părintească din Nazaret, iar Maria îl va urma de departe. Isus va fi, în permanență, „străin și călător”... Să ne amintim cuvintele Domnului adresate unui tânăr care voia să îl urmeze: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul.”5 Epilogul tragic se va desfășura pe Golgota: Fiul e răstignit, iar Mama Lui este prezentă lângă cruce, împietrită de durere… Toate aceste renunțări la Sine, toate aceste „părăsiri” ale propriei voințe, ale propriei familii, „părăsiri” duse până la jertfa supremă, Isus le-a împlinit ca să ne mântuiască. Precum scrie Apostolul Pavel corintenilor: „Pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut [Dumnezeu] pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.”6 Să ne lăsăm atinși de iubirea Mântuitorului și să învățăm să împlinim iubirea, ascultând cu-

vintele pe care Domnul i le-a inspirat Sfântului Ioan Gură de Aur: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ți dorești tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ți lipsește nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău și mădular al trupului tău și capul tău și fratele tău și sora ta și mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac și pribeag, pentru tine am ridicat crucea și am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu ești totul pentru Mine, și frate și împreună-moștenitor și prieten și mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât?”7 De asemenea, cu ochii sufletului ațintiți asupra tabloului Sfintei Familii, eu cred că trebuie să o privim cu mare atenție pe Sfânta Fecioară. Ea ne poate elibera de acel fals instinct de conservare pentru a putea trăi în mod autentic iubirea pentru exilații societății și generației noastre, mâini și inimi deschise, întinse spre compasiunea noastră. Veți înțelege mai bine ce vreau să spun citind acest exemplu, o veche și frumoasă pildă istorisită în presa religioasă a anului 1932, care se numeşte Visul Mariei. „Liniştea stăpânea văzduhul deasupra caselor albe ale Viflaimului. Străinii adunaţi aici pentru recensământul poporu-

lui unii s-au depărtat, alţii s-au odihnit în casele primitoare. După jocuri şi veselii, somnoroşi sau întins pe paturile joase. Mulţi şi-au găsit odihna în cocioabe sărace, iar cei mai săraci s-au culcat sub cerul liber, pe cărările umbroase ale aleelor de palmieri. La intrarea pustiului, între ultimele case ale Betleemului sta o clădire mare, dărăpănată. O fereastră cât o palmă căuta din pereţii groşi, lipiţi din tină, spre drumul ce duce la Galileea. Prin crăpăturile uşii se strecoară lumina palidă a unui opaiţ. Aerul era îmbibat de mirosul ierburilor uscate, din casă din când în când se auzea tropăitul cadenţat al asinului. În fundul acestei clădiri folosită de grajd, în faţa ieslei pline de fân moale, şedea o femeie. Flacăra opaiţului îi lumina faţa blândă. Femeia s-a aplecat deasupra ieslei, cu mâinile încrucişate pe piept şi cu dragoste pioasă căuta la faţa copilului îmbrăcat în scutece. Mult timp l-a contemplat aşa cu bucurie şi cu umilinţă timidă, până când ochii i sau umplut de lacrimi. I-a venit în minte visul ei, adus de aripile uşoare ale zorilor. În vis i s-a părut că vede un om roşcovan, cu căutătura sălbatică, care cu un râs răutăcios i-a zis: - Inima ta plină de dar să se umple de întristare, pentru că şi femeia din Iscariot şi-a născut copilul, care va pierde pe fiul tău. Femeia s-a trezit cu spaimă din vis, şi apărător şi-a întins mâinile peste copil, precum pasărea îşi apără puişorii cu aripile întinse. Apoi îngândurată s-a uitat la uşă, Bărbatul care a fost cu ea a ieşit să aducă apă proas3


Fragmente liturgice pătă din izvor. Paşi s-au apropiat de uşă, dar aceşti paşi nu erau paşii cunoscuţi ai însoţitorului. Sandalele de lemn sunau pe cărarea pietroasă şi prin crăpătura uşii s-a zărit o haină pestriţă de femeie. Femeia străină purta ceva în braţe. A scuturat retezul uşii, apoi a intrat. S-a oprit pe prag, şi cu privire rătăcită se uita la femeia dinăuntru. Dintre buzele ei uscate îi ieşea şuierător respiraţia, pe obrazu-i zbârcit s-au amestecat picăturile de sudoare cu lacrimile ochilor ei. Ochii ei tulburi străluceau bolnăvicios. Femeia de lângă iesle o întrebă cu milă: - Cine eşti tu femeie străină şi ce doreşti? Femeia străină cu glas răguşit şi trist îi răspunse: - Eu sunt femeia lui Simeon celui cu păr roşu şi caut pe Maria, din neamul lui David, care cu Iosif, dulgherul din Nazaret a venit aici. Nu eşti tu aceea, pe care eu o caut? Maria a privit copilul plăpând din iesle şi a răspuns cu glas stins: - Eu sunt. Ce doreşti ? Femeia şi-a împreunat mâinile slabe şi cu glas plângător s-a jelit: - Tu, floare albă ! Din geamurile inimii tale, din ochii tăi cu milă priveşte la mine, îndurăte şi mă ajută. Lungă cale am făcut, căci m-a alungat suflul întristării şi acum stau înaintea ta ruptă, zdrenţuroasă, ca scaiul de pe marginea drumului. Necazuri întunecă viaţa mea lângă Simeon, soţul meu. Dar norul a fost străbătut de o rază, şi eu, trupină veştedă, am dat viaţă unei mlădiţe tinere. 4

O, dar mlădiţa a fost slabă, urâtă şi bolnavă. M-am dus cu el la preoţi şi la învăţaţii făcători de minuni, dar n-au putut să ajute. Pe urmă am întâlnit un cerşetor sfânt, care a venit din pustiul Iudeei, care mi-a vorbit despre păstorii cărora li s-a dat de ştire că s-a născut Răscumpărătorul lumii. Păstorii au şi plecat către Betleem şi se grăbesc, cum roiul de albine se grăbeşte către fagurele plin de miere, cum supuşii se grăbesc la împăratul lor. Dar eu am venit înaintea lor, pentrucă am fugit peste pustiul înfierbântat. Şi acum mă rog către tine, femeie îndurată, care eşti mama Răscumpărătorului păcătoşilor, lasă ca fiul tău să se atingă de fruntea copilului meu şi prin aceasta să-l răscumpere. Maria s-a aplecat deasupra copilului, să vadă de doarme. În timpul acesta străina s-a eliberat de povara agăţată de gâtui ei şi din cearşaf a scos un copil înfăşat în scutece pestriţe. Cu frică s-a apropiat de iesle şi a întins către copilul sfânt copilul ei roşcovan, care stătea, cu ochii întorşi şi nemişcat ca şi cum l-ar fi părăsit viaţa. Maria cu groază şi-a acoperit obrazul, iar pruncul din iesle şi-a deschis ochii mari, luminoşi şi cu mânuţele-i ridicate a atins fruntea copilului bolnav. La această atingere rănile copilului bolnav s-au vindecat. Şi-a deschis ochii şi şi-a mişcat buzele-i palide după hrană. Străina a căzut în genunchi şi a început să sărute marginea îmbrăcămintei Mariei. Apoi cu umilinţă s-a rugat în faţa ieslei, de unde copilul cu ochi blânzi şi întristaţi s-a uitat la ea. În acest moment s-au auzit paşi de afară. Iosif sosea cu apa. Străina s-a ri-

dicat şi plină de mulţumire a zis Mariei: - Să fie binecuvântat numele Fiului tău în veci! Iar Maria a zis: - Spune-mi numele fiului tău. să mă rog pentru el. Străina a răspuns: - Iuda îl cheamă. - Şi de unde ai venit în Betleem? întrebă Maria. - Din Iscariot, a răspuns străina. Inima Mariei a bătut cu frică şi întristată şi-a întors ochii spre copilul ei. Dulgherul din Nazaret a intrat în casă cu vasele de apă. Înaintea casei a sunat dulce fluierul şi cântul păstorilor, iar pe drumul de la Ierusalim s-au apropiat Magii. Din sacii de pe cămile s-au auzit sunete dulci, zăngănitul aurului şi miros dulce s-a ridicat în văzduh, mirosul tămâiei şi al smirnei. Magii şi-au ridicat ochii în sus. Deasupra grajdului dărăpănat s-a arătat în întreaga ei splendoare steaua lui Iacob.” Pr. can. Emil GÎRBOAN Protopop

Ps. 38, 16-18 Evr. 11, 13 3 Lc. 2, 7 4 Mt. 2, 13 5 Lc. 9, 58 6 2Cor. 5, 21 7 http://diocesiortodossa.it/ index.php/it/parrocchie/89episcopia-italiei/lacrimi-i-ciree-amare3/6374-sfantul-ioangura-de-aur-despre-dragostea-catre-aproapele, accesat la 30.11.2016 1 2


Cuvântul Scripturii Să iubiți pe străin că și voi ați fost străini în țara Egiptului - Dt. 10,19 Străinul este în esență persoana a cărei reședință permanentă este într-o altă națiune, a cărei ședere este temporară. Trăim vremuri când această categorie de persoane își sporește numărul datorită mai multor factori: războaie, mișcări masive de oameni dinspre est spre vest, din sud spre nord datorită situației economice. Citim în Sfânta Scriptură că familia Elimelec și Naomi împreună cu cei doi fii au emigrat din Betleem în țara Moabului pentru că în Betleem nu era pâine. (cf. Rut. 1,1). Cutremurător! În casa pâinii (Betleem) nu era pâine. Câți conaționali de-ai noștri nu pleacă din țară, din România – grânarul Europei – pentru că în țară nu este „pâine”. În țara Moabului Naomi și-a pierdut soțul și pe cei doi fii, a trăit o drama cumplită. Câte asemenea drame experimentează și conaționalii noștri dincolo de granițe. Starea de străin e dureroasă. Sesizezi că nimănui nu-i pasă de tine, trăiești un sentiment de abandon, te simți uitat și fără valoare. Nu întâmplător Dumnezeu, adresânduse prin cuvântul Său evreilor le zice: „Să nu asuprești pe străin, căci voi știți cum e sufletul străinului, că și voi ați fost străini în țara Egiptului” (Ex. 23,9). Se povestește despre evreii din robia Egiptului că purtau pe unul dintre degetele mâinii un inel de aur, pe care scria „Ie-

Crucea de la Lampedusa, realizată din lemnul bărcilor cu care sosesc emigranții în Italia rusalim”. Atunci când normele de confecționare a cărămizilor creșteau, când povara muncii era mai apăsătoare, evreii își priveau inelul pe care scria „Ierusalim”, adică „ACASĂ”. Dumnezeu a arătat o grijă deosebită față de această categorie de oameni. Ne este dat să aflăm pe paginile Sfintei Scripturi că străinul este așezat de către Dumnezeu alături de orfan și văduvă (Dt. 24,17). Dumnezeu și-a arătat preocuparea față de străini și atunci când a dat îndemnul, porunci și avertizări legate de atitudinea omului față de străini: „Să nu chinuiești pe străin și să nu-l asuprești căci și voi ați fost străini în țara Egiptului” (Ex. 22,21). „Dacă un străin vine să locuiască cu voi în țara voastră, să nu-l asupriți” (Lev. 19,33).

„Să nu nedreptățești… fie că este unul din frații tăi, fie că este unul din străinii care locuiesc în țara ta, în cetățile tale” (Dt. 24,16); „Să nu te atingi de dreptul străinului” (Dt. 24,17); „Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine” (Lev. 25,35); „Să aveți aceeași lege pentru străin ca și pentru băștinaș” (Lev. 24,22); „Legea recomandă evreilor să invite pe străini la mesele lor festive” (Dt. 16,14); „Străinii beneficiau de anumite drepturi în timpul recoltelor: la secerișul ogoarelor” (Dt. 24,19), „la culesul măslinelor” (Dt. 24,20), „la culesul strugurilor” (Dt. 24,21). Când Mântuitorul vorbește 5


Sfinţii Părinţi despre dreapta judecată, amintește despre o categorie a străinilor - stare în care Isus s-a văzut pe sine – spune că unii i-au primit (Mt. 25,35) și găzduit, iar alții nu (Mt. 25,43). Domnul Isus dorea să facă cunoscut auditorului de atunci și nouă celor de azi, că binele făcut străinului se transferă la persoana lui Isus, căci zice: „Adevărat vă spun că ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai mei, Mie mi le-ați făcut” (Mt. 25,40). În Epistola către evrei citim îndemnul: „Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii prin ea au găzduit, fără să știe, pe îngeri” (Ev. 13,2). Autorul epistolei către evrei amintește acestora despre un aspect al vieții creștine puțin cam neglijat și anume: „primirea de străini”. În lumea antică găzduirea străinilor pentru o noapte sau pentru o perioadă mai lungă, constituia o practică curentă. Pe timpul persecuțiilor această virtute creștină era greu de pus în practică datorită faptului că nu se știa dacă străinul este un spion sau un credincios urmărit. În ciuda atâtor pericole, autorul cărții către evrei le amintește acestora să nu uite această virtute creștină a

primirii de oaspeți, pentru că nu se știe niciodată ce însemnătate va putea avea o faptă ca aceasta (Mt. 25,38-40). Așa s-au întâmplat lucrurile în cazul lui Avram și Sara (G. 18,1-3), a lui Lot (G. 19,1-2), în cazul familiei Manoah (Jud. 13,6-20). Revenind în cotidianul nostru s-ar putea să nu avem darul de a găzdui ființe îngerești în casele noastre asemenea celor amintiți; putem însă avea ocazia de a primi persoane a căror influență evlavioasă să constituie o binecuvântare pentru familiile noastre. În Noul Testament, găsim și persoane ce arătau o atitudine creștină față de străini. Astfel, Apostolul Ioan arată prin cele scrise de el o afecțiune personală pentru Gaius datorită comportamentului său, căci zice: „Preaiubitule, tu lucrezi cu credincioșie în tot ce faci pentru frați și pentru străini totodată” (3 In. 1,5). Din cele afirmate de apostolul Ioan reiese că Gaius practica ospitalitatea nu numai pentru misionarii itineranți pe care îi cunoștea ci și pentru cei pe care nu îi cunoștea. Înțelegem că Gaius trăia o bucurie în a-și deschide casa și inima tuturor. Cuvintele apostolului Ioan adresate în continuare

Pr. Dr. Simion VOICU

Străinul

În toate epocile și civilizațiile figura „străinului” a provocat sentimente combinate de surprindere, frică, neîncredere, conflict. Multe dintre textele antichităţii greco-romane, descriind figura „străinului”, recurg la categorii precum „urâtul” sau „disproporţia”. Uneori străinului îi este negată însăşi dimensiunea umană. Chipul străinului e perceput ca straniu (termen derivat din cuvântul 6

lui Gaius: „… vei face bine să te îngrijești de călătoria lor, întrun chip vrednic de Dumnezeu” (3In. 1,6), constituie o încurajare pentru acesta ca să continue practicarea ospitalității. Mulți dintre Sfinții Părinți au cuvinte înălțătoare legate de această virtute creștină – ospitalitatea: - „ospitalitatea este îndeletnicirea sfântă ce răsfrânge lumină, bucurie și mântuire asupra casei, aducând aici, sub înfățișarea oaspeților, pe Dumnezeu și binecuvântările Sale” (Ioan Gură de Aur); - Sfântul Augustin subliniază și el cu mare putere acest lucru, când zice: „Ospitalitatea este prietena îngerilor, sora carității și coroana smereniei”. În încheiere putem spune că primirea de străini este cu adevărat un rod al iubirii de aproapele și dovada prezenței acesteia într-o inimă creștină. Ceea ce iubim cu adevărat, nu este nici greu de înfăptuit. Străinul nu-i departe de noi, este în cetatea noastră, pe strada noastră, pe scara blocului nostru. De felul atitudinii noastre față de el vom auzi, la Judecata lumii, cuvintele Mântuitorului: „MIE MI-AȚI FĂCUT”.

străin!); limba, pentru că nu e a băştinaşului, şi deci, nu o înţelege şi nu îi comunică nimic, o percepe ca o ne-limba; stilul de viaţă şi obiceiurile i se par nepotrivite; se îmbracă după canoane neidentificate, are o religie sau religiozitate absurdă. Străinul iese în evidenţă (prin exces sau defect), depăşind măsura a ceea ce băştinaşul consideră rezonabil, firesc, acceptabil. Prin diversitatea sa,


Sfinţii Părinţi

provoacă alarmă şi senzaţia pierderii controlului; pune în criză tot ceea ce până acum părea statornicit şi indiscutabil.

Cultura şi religia, în care s-a născut Isus, era predominant xenofobă. Graţie faptului că Israelul a fost eliberat de Domnul din sclavia egipteană, şi-a alimentat un complex de superioritate conform căruia era destinat nu doar să ducă naţiunile Pâmântului la Domnul, ci şi să le stăpânească. Împărăţia lui Israel ce va să fie urma să stăpânească, să domine şi să subjuge popoarele păgâne. În cartea lui Isaia citim care erau aşteptările cu privire la timpul mesianic: „Feciorii de neam străin zidi-vor zidurile tale şi regii lor în slujba ta vor fi, [...]. Porţile tale mereu vor fi în lături, zi şi noapte vor rămâne deschise, ca să se care la tine bogăţiile neamurilor, iar regii lor în fruntea lor vor fi. Căci neamul şi regatul care nu vor sluji ţie vor pieri şi neamurile acelea vor fi nimicite” (Is. 60, 10-12).

În jurisprudenţa ebraică se făcea diferenţă între „omicidiu” şi „malicidiu”. Uciderea unui păgân nu era considerată omicidiu, adică încălcare a poruncii divine, ci doar malicidiu, adică „stârpirea răului”. Asta deoarece păgânul nu se poate mântui; nu există pentru el speranţa învierii. Când Dumnezeu însuşi va veni ca împărat îi va extermina pe străini, afirmă Kabalah: „În timpul în care Cel Sfânt, binecuvântat fie El, îi va extermina pe toți Goyim (neamurile străine) de pe pământ, Israel va fi singurul care va subzista, exact așa cum este scris: «Numai Domnul va apărea măreț în ziua aceea»!…” (Zohar, Vayshlah 177b).

Isus s-a născut şi a crescut în sânul acestor mentalităţi, de care însă se distanțează în mod radical. În evanghelii Isus se identifică cu marginalizaţii societăţii: „Am fost sărac, gol, flămând, în temniţă...” (conf. Matei 25, 35-36). Lucru neobişnuit pentru mentalitatea religioasă La nivelul pietăţii populare, iudeul pios se ruga iudaică, conform căreia bunăstarea şi sănătatea de trei ori pe zi astfel: „Îţi mulţumesc Doamne erau semnul binecuvântării divine, iar absența că nu m-ai creat păgân (adică străin!), că nu m-ai lor era semnul blestemului. Cu toate acestea grija făcut femeie (femeile spuneau: pentru că m-ai faţă de aceste categorii marginalizate putea fi făcut după sfânta voia Ta) şi că nu m-ai făcut oarecum acceptată, câtă vreme obiectul milei era evreul năpăstuit. Dar Isus merge mai departe, neînvăţat” (Menachoth 43b-44a). 7


Sfinţii Părinţi scandalizând pe ascultătorii pioşi: „Străin am fost şi m-aţi primit” (Mt. 25, 35). Această afirmaţie, însă, era de neînţeles! Cum se poate ca Isus să se identifice cu păgânii, cu cei fără de Dumnezeu, cu cei care se închină la idoli? Aceasta provocare a mentalităţilor şi a învăţăturii ebraice despre mântuire o găsim chiar din primele pagini ale Evangheliei.

Figura provocatoare a străinului pare să domine şi întreaga sărbătoare a Naşterii Domnului. Dacă privim la lecturile pe care Biserica le prescrie în această perioadă, observăm ca lectura cărţii neamului lui Isus, de la Matei, e citită la liturghia din Duminica dinaintea Crăciunului. La liturghia din ziua de Crăciun se continuă lectura de la Matei (cap. 2, 1-12), în care un loc aparte îl are vizita magilor de la rasărit. Evanghelia ne surprinde când afirmă că nişte străini, cu credinţe eretice şi moralitate discutabilă (practicanţi ai magiei şi ai astrologiei, practici condamnate cu moartea în Scripturi), sunt primii care recunosc în semnul stelei prezenţa cu totul nouă a lui Dumnezeu în lume. A doua zi de Crăciun la liturghie se citeşte evanghelia fugii în Egipt, acest pământ străin cu rezonanţe dramatice pentru istoria Israelului, se demonstrează primitor cu Fiul lui Dumnezeu, pe când „ai lui” nu l-au primit. Ba, mai mult, căutau să ia viața Pruncului. Evanghelistul Matei pune la începutul evangheliei sale „cartea neamului lui Isus” sau genealogia. Lectura acestei înşiruiri de nume cvasi-necunoscute, proclamată în duminica dinaintea Naşterii Domnului, nu spune mare lucru cititorului neavizat. Însă această listă de nume conţine elemente scandaloase pentru urechea unui evreu.

În primul rând, în ciuda faptului că în mentalitatea ebraică femeile nu puteau face parte din descendenţa oficială a unei persoane (femeia nu era considerată generatoare de viaţă, ci doar purtătoare şi născătoare!), Matei inserează numele a patru femei; „patru” ca şi cele patru puncte cardinale!Ar fi putut pune nume de femei sfinte din Israel: Sara, Rebeca, Susana, sau Mical. Alege însă patru nume de femei păgâne şi, mai mult, de o repuţie discutabilă: Tamar, Rahav, Rut şi Betşeba.

prostituată sacră la un templu păgân, unde îl seduce pe socrul său Iuda, cu care va rămâne însărcinată (conf. Facere cap. 38).

Următorul nume feminin pomenit de Matei este Rahav, prostituată şi deţinătoarea unui bordel în Ierihon. Aceasta ascunde în „casa sa” doi spioni evrei trimişi de Iosua şi în schimbul acestui favor va fi cruţată la cucerirea cetăţii. A treia femeie din genealogia lui Isus este tot o păgână pe nume Rut, originară din Moab. Aceasta seduce pe bătrânul şi bogatul evreu Booz căruia îi va naşte pe Obed, străbunicul regelui David (Rut 1-4).

Ultima femeie, a cărui nume Matei nu îl pomeneşte, ci spune doar „femeia lui Urie”, este şi ea străină, Betşeba, soţia generalului Urie Hititul. Aceasta se lasă sedusă de regele David, împreună cu care pune la cale uciderea soţului său Urie. Ajungând soţia lui David, îl va naşte pe Solomon, regele. Faptul că Matei pomeneşte aceste patru nume de femei nu însemnă că vrea să ne transmită o informaţie de tip anagrafic. Mesajul său este teologic, şi anume că Împărăţia inaugurată de Isus se adresează tuturor oamenilor de bunăvoire, indiferent de etnie, stare socială sau de situaţia morală în care se găsesc în clipa chemării lor. Aceste femei străine de poporul ales şi cu o moralitate discutabilă în privinţa unor alegeri de viaţă, s-au demonstrat capabile de a recunoaşte lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu pe pământ şi de a colabora pentru împlinirea ei. Simţământul binelui, această mişcare interioară prin care recunoaştem lucrarea Binelui în lume e un dar al fiecărui om, indiferent de etnie, religie, sau stare morală. Acest adevăr e întărit şi de Sfântul Pavel: „Neamurile, măcar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor ” (Rom. 2, 14-15).

Tot nişte străini au fost primii care au recunoscut iminenţa naşterii lui Hristos în lume, punându-se în pelerinajul căutării pe drumul pe care steaua le-a arătat. Magii, cum i-a numit tradiţia creştină, erau eretici şi păcătoşi, prin practica magiei şi a astrologiei. Didahia Apostolilor, pe o lista a păcatelor celor mai grave, Tamar, nora lui Iuda, unul dintre cei 12 aşează practica vrăjitoriei între crimă şi avort. patriarhi ai Israelului, era o canaaneancă, care Evanghelia pare să ne spună că aceste persoane rămasă văduvă şi repudiată de către Iuda, ajunge 8


Evanghelia în Artă considerate a fi cel mai departe de Lege, sunt primii care recunosc arătarea lui Dumnezeu în lume. Paradoxul continuă şi Matei ne spune că cei care sunt cel mai aproape de învăţăturile divine, arhiereii şi cărturarii, practicanţii religiei şi cunoscătorii Scripturilor sunt cei care se demonstrează cei mai refractari atunci când Dumnezeu se arată lumii. „Iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Mt. 2, 2-3).

În loc de bucurie, Ierusalimul e cuprins de tulburare! Oraşul cel sfânt, locul casei lui Dumnezeu pe pământ, locuit de persoanele cele mai pioase, cele mai învăţate într-ale Scripturilor, este tulburat de vestea venirii lui Mesia! Surprinzător este că toţi aceşti lideri religioşi şi învăţaţi ai Legii aşteptau pe Mesia! Ei cunoşteau Scripturile şi locul unde trebuia să se nască: „Adunând Irod pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos?[...]ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul” (Mt 2, 4-5). Dar, cu toate acestea nu fac niciun pas ca să Îl întâmpine pe Hristos. Matei prezintă Ierusalimul într-o lumină sinistră: când magii intră în Ierusalim, steaua, simbolul prezenţei lui Dumnezeu, se ascunde de ochii lor. Se va arăta din nou abia după ce magii părăsesc Ierusalimul. Ierusalimul e cetatea în care semnele lui Dumnezeu nu sunt vizibile! „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci

şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine” (Mt. 23, 37). Iată de ce, în evanghelia de la Matei, după înviere Isus nu apare apostolilor în Ierusalim, ci în Galileea (Mt. 28, 7).

Matei pare să ne spună că ştiinţa Bibliei nu garantează înţelegerea ei; a fi din sămânţa lui Avraam nu e o garanţie pentru intrarea în Împărăţia cerurilor (cf. Mt. 3, 9); împlinirea poruncilor cu minim detaliu (fariseii, arhiereii, tînărul bogat etc.) nu e suficientă pentru a fi ucenicul lui Hristos. Figura străinului capătă multe forme în Evanghelii: există străin prin etnie, străin prin apartenenţă religioasă (samarineanul, romanul, grecul etc), străin prin stare morală (păstorii, desfrânatele, vameşii etc). Fiecare dintre aceste figuri sunt puse într-o lumină pozitivă în Evanghelii. Iar acest fapt este suprinzător, chiar scandalos şi pentru noi, creştinii după două mii de ani de predicare. Hristos alege figura străinului ca să provoace ieşirea din comodele şi acomodantele noastre concepţii; ne provoacă să ieşim din stereotipii, să părăsim schemele înguste şi să ne lărgim orizonturile înţelegerii; provoacă concepţia noastră despre Dumnezeu, pe care noi L-am prefera stând cuminte la închinat într-un tabernacol, însă care este un Dumnezeu viu şi mereu nou; sărbătoarea Crăciunului, cu cetele de colindători, care pe ici pe colo încă mai străbat uliţele satelor şi străzile oraşelor, ne provoacă să ieşim şi noi din confortul caselor noastre şi să înţelegem că Hristos se arată celor care ies din ei înşişi; apare în calea celor care Îl caută cu inimă sinceră, a celor ce îndrăznesc cu credinţă şi prin stăruinţă pun mâna pe Împărăţia Sa (cf. Mt 11, 12). Pr. Florin FODORUȚ

Nicolas Poussin,

pictorul căruia-i tremura mâna... Pe pictorul Nicolas Poussin (1594 – 1665) putem să ni-l închipuim cel mai bine în atelierul său, așa cum a fost văzut odinioară de Bellori, de Félibien sau de Sandrart, în semiîntuneric și meditând asupra personajelor care-i vor însufleți pânzele, desenând adesea pe o bucată de hârtie în detaliu și cu mare

grijă trăsăturile și gesturile lor. Alăturea, în aceeași încăpere, pe o masă mare se găseau primele idei pentru viitoarele tablouri: personaje mici cât jumătate de palmă modelate în ceară, apoi altele, mai mărișoare, fixate pe o placă cărora, cu ajutorul hârtiei umede, le dădea un contur veșmintelor pliind cu vârful

unui baston cutele în funcție de căderea luminii. Ceva mai departe, o cutie mai mult lungă decât lată, închisă pe toate laturile iar la exterior câteva mici spărturi prin care pictorul privea din diferite unghiuri figurinele de ceară înainte ca ele să ajungă să fie reprezentate pe pânză. Când Félibien l-a văzut 9


Evanghelia în Artă one! Poussin iubea temele sacre Pierre Rosenberg susține că iar celor care în 1645 îi reproșau arta lui Poussin „provoacă, ea nu întârzierea cu care picta a doua lasă indiferent pe cel care a făserie a Sacramentelor le răs- cut într-o zi efortul de a dori să-i pundea curajos: „Acestea sunt descifreze secretul” (L`année Polucruri care nu se pot face fluie- ussin, în Catalog Poussin [1995], rând ca și voi, pictorii de la Pa- p. 26). Modul deosebit prin care ris, care realizați parcă în joacă artistul încearcă să se sustragă tablourile în numai douăzeci și realității fărâmițate privitoruPe bună dreptate așadar, fi- patru de ore”. O altă dată, când lui, merită așadar să fie aproind încă în viață, contemporanii pictează răstignirea, se simte fundat. Unul din tablourile cele l-au numit pe artist: „Raffaello strivit de angoasă și îi scrie co- mai misterioase în acest sens al francezilor”. Asemenea pre- manditarului că angajamentul este acela care-i reprezintă pe decesorului său, Poussin și-a legat și el destinul de orașul etern Roma unde a zăbovit mai bine de treizeci de ani. Urmând zbuciumatul Caravaggio, el va readuce în pictură armonia și echilibrul clasic cucerindu-și publicul prin prospețimea culorilor și rigoarea formelor. Dar geniul său n-a fost numai darul lui Dumnezeu ci rezultatul unui îndelung drum de formare care a început când pictorul nu împlinise încă optsprezece ani. Pe atunci tânărul Poussin părăsește pe furiș casa părintească din Normandia natală și pleacă la Paris ca să-și îndeplinească visul de N. Poussin, Păstorii din Arcadia, cca. 1640, a deveni mare pictor. Aici îi vor Musée de Louvre, Paris fi înlesnite primele contacte cu marea pictură, cu stampele lui de a picta scena purtării crucii Păstorii din Arcadia, o replică Raffael și Jules Romain, cu im- „aproape l-a ucis” nemaifiind în din aproximativ 1640 a unei presionanta colecție de pictură stare să o termine. Dovada este pânze elaborate deja cu mai a regilor Franței. Tot aici, află de desenul din 1646 care demon- bine de zece ani în urmă. Arcaexistența unei societăți liberti- strează că Poussin nu banaliza dia era în geografia imaginară a ne în care de multe ori ateismul niciodată misterele creștine, un romanilor tărâmul libertăților devenea o alegere de viață. Deși non-finito vorbește mai mult de- și al poeziei, al contactului nePoussin nu s-a desprins nicioda- cât un tablou superficial dacă ar mijlocit cu natura, o „țară” care tă de prietenii săi din acei ani, fi fost realizat. Șederea îndelun- nu cunoștea nimic din zarva și nu avem dovezi prin care să pre- gată la Roma, vreme de aproape haosul care stăpânea cetatea. supunem că le-ar fi împărtășit 30 de ani, contactele frecvente În viziunea lui Poussin tărâmul ideile. Din contră, pânzele sale cu iezuiții sau cu părinții din acesta ideal este totuși marcat sunt traversate adesea de o fer- congregația minimilor lasă să de zădărnicie: păstorii ajung în voare spirituală autentică, așa se întrevadă că și în picturile fața unui mormânt din piatră încât Bernini, contemporanul sale întrebările legate de sens și pe care se găsește o inscripție său, a îngenuncheat de-a binelea de credință au fost deosebit de în latină Et in Arcadia ego [Și eu înaintea Sacramentelor excal- intense. (stăpânesc) în Arcadia]. Păstomând: Che silenzio! Che devozirul îngenuncheat descifrează pe Poussin la lucru nu-și stăpânea uimirea legată de curățenia desăvârșită care domnea în atelier, de modul în care „distribuia pe paletă toate nuanțele atât de perfect încât n-ar fi folosit niciodată pensula de prisos și niciodată n-ar fi brutalizat culorile”.

10


Evanghelia în Artă înscrisul parcurgând cu degetul literele și, probabil, înțelege că și acolo unde și-a imaginat că va fi doar fericire, un ghimpe dureros și de nesuferit vine să taie elanul plinătății. Umbra brațului păstorului pe mormânt se arcuiește asemenea unei coase nemiloase care curmă firul vieții. Studiul magistral al lui E. Panofsky din 1936 arată că scena păstorilor este în cele din

de goană care ar trebui să o relativizeze pe aceea din cotidian căci oricât ne-am putea grăbi să ajungem clipa din urmă, niciodată nu o putem anticipa. În locul descumpănirii Poussin ne sugerează, așa cum vom vedea, secretul prin care să fim mereu într-o pace și o liniște față de ea.

o oază de verdeață, fertilizată de delta Nilului, o insulă înconjurată pe celelalte laturi numai de deșerturi. La ora amiezii personajele se adăpostesc la umbră și țara care odinioară fusese simbolul robiei se transformă dintr-o dată într-un pământ fertil, al carității și al speranței. Străinii care sunt Maria, Iosif Forța meditației de mai înain- și Hristos sunt omeniți de cele te este repropusă cu intensitate trei personaje care le astâmpără setea și îi întind pruncului un coș cu curmale. Sursele textuale nu amintesc de acest detaliu pe care trebuie să-l atribuim exclusiv meditației lui Poussin. Între gestul tinerei din dreapta care indică cu arătătorul coșul și gestul pruncului care se întinde ca să apuce curmalele există o legătură directă. În grădina Edenului, printr-un gest asemănător, Adam a dat nume tuturor viețuitoarelor, Hristos, noul Adam, reia în posesie toate bunurile și calitățile noastre când ele sunt trecute prin filtrul carității. Toate lucrurile create, fără excepție, au chemarea de a reveni la matcă recunoscând în N. Poussin, Odihnă în timpul fugii în Egipt, cca. 1654, spatele lor pe donatorul a toaMuzeul Ermitaj, Sankt Petersburg te. Sufletul își găsește liniștea într-o altă lucrare a lui Poussin: urmă o meditație asupra ideii de numai atunci când știe în rugăOdihnă în timpul fugii în Egipt moarte și că inscripția trebuie ciune și în gesturi de caritate să citită la timpul prezent, deoare- (cca. 1654). Pânza înfățișează un ofere din nou toate lui Dumnece acolo unde fericirea este de- episod din istoria legată de pri- zeu, obârșia a tot binele. plină există loc și pentru multă goana familiei sfinte, dușmănită Să mai remarcăm că în plazădărnicie, moartea stăpânește de Irod și constrânsă să se înpână și în Arcadia. Ființa umană străineze, istorie inspirată din nul compoziției Poussin își gonește în urma lucrurilor pen- Evanghelia lui Matei (Cap. 2, 13 construiește imaginea în adântru a dobândi cât mai multe, dar – 15) și din aceea apocrifă a lui cime printr-o serie de artificii oaspetele neașteptat, străinul Pseudo – Matei (sec. VIII – IX). care au menirea de a ne invita să pe care nu l-am luat niciodată Pentru realizarea detaliilor de ne plimbăm privirea în lungul și la socoteală vine și ne întrea- arhitectură Poussin a studiat în latul imaginii. Perspectiva nu bă despre proiecția Arcadiilor mozaicul din vremea romanilor, este aici una exclusiv spațială noastre, despre piedestalul pe păstrat la Palestrina, în palatul ci, surprinzător, ea este umplucare înălțăm toate, ne întreabă familiei Barberini. Egiptul de- tă de temporalitate. Cele două dacă el este suficient de solid ca vine astfel în ochii artistului o obeliscuri, din stânga și acela să reziste o veșnicie. În viețile nouă Arcadie, el este la propriu din spatele celor două figuri fenoastre există așadar și o altfel din punct de vedere geografic minine, „degetele soarelui” cum 11


Evanghelia în Artă mai erau numite în vechime, indică asemenea acelor unui ceasornic timpul zilei având și rolul de a scanda trecerea lui într-un un arc imaginar, asemenea unui cadran solar. Rezultatul este alternarea unor unghiuri de lumină și de umbre, referință la faimosul „ou al lui Zoroastru” teoretizat de marele egiptolog iezuitul Athanasius Kircher cu care Poussin a avut ocazia să se întrețină frecvent la Roma. Un-

Din punct de vedere simbolic, procesiunea păgână din fundalul imaginii cu preoții ținând în mâini ramuri de palmieri, toiege, fluiere și tălăngi, are și ea o importanță deosebită. Moaștele zeului Osiris, zeul mort și înviat, sunt purtate în procesiune iar la intrarea în templu străjuiește Anubis, zeul cu cap de șacal, cel care în tradiția egipteană cântărea pe o balanță faptele celor trecuți în veșnicie. Avem

Athanasius Kircher, Oul lui Zoroastru, desen din Tratatul despre hieroglife ghiurile de umbre și de lumini sunt depășite la un nivel superior de către soarele aducător de viață și de bine. În sfârșit, o dimensiune diferită a timpului este sugerată de detaliul edificiului semicircular din dreapta imaginii pe care sunt așezate păsările sacre ibis, cele care aduceau izbăvirea egiptenilor de reptile în fiecare an după retragerea apelor Nilului, este aici vorba de un timp al izbăvirii, anunțat de artist într-un crescendum ca punct final al reprezentării. 12

aici așadar imaginea unei morți puse în scenă, o perspectivă care împarte în două imaginea, cu familia sfântă într-o parte și cu Alexandria Egiptului în fundalul cel mai îndepărtat. Procesiunea slujitorilor zeilor este un fel de Dans Macabru așa cum era zugrăvit în frescele medievale, dar, mai cuprinzător, sunt toate acele anunțuri ale morții din societatea în care trăim și care răsună de la intrarea în orașe până în inima așezărilor în care trăim. Nepăsarea familiei sfinte față de celebrarea eroismului unor zei, lipsa lor de frământa-

re în fața anunțului morții din fundal, speranța cu care trec prin experiența amară a exilului uimește și interoghează privitorul: au găsit ei oare valoarea veșniciei?

Unii biografi ai lui Poussin au remarcat că uneori tablourilor de maturitate ale pictorului le lipsește perfecțiunea. Bellori punea aceasta pe seama deselor palpitații de care era măcinat trupul artistului iar, potrivit aceluiași, neajunsurile unor detalii de desen se datorează faptului că în ultimii ani de creație pictorului îi tremura mâna. Dincolo de slăbiciunea trupului, la un alt nivel de semnificație, un alt fel de „tremur” traversează pânzele lui Poussin: pictorul este uimit de cât de nemilos se scurge timpul, de cât de nedrepte sunt uneori acele conuri de umbră la poarta inimilor noastre. Cu toate acestea, meditația profundă a lui Poussin vrea să ne sugereze că în aceste locuri umbrite de gândul la zădărnicie caritatea este un soare care armonizează toate contrastele. Nu descumpănirea, nici resemnarea eroică ci bucuria de a putea oferi paharul de apă, roadele pământului, bucuria de crea pentru cel de lângă tine o lume mai bună și mai adevărată aceasta face ca pajiștea arsă de soare a Arcadiei să devină din nou un pământ fertil. Fărâmele de bunătate care structurează prim planul Odihnei ne arată că Poussin a înțeles că eroismului zeilor optica creștină opune celebrarea carității, singura care învinge zădărnicia morții. Pr. Lucian LECHINȚAN, s.j.


În Lumina Icoanei Meditația asupra icoanei despre vindecarea celor zece leproși Vindecarea celor zece leproși este a treia din minunile înfăptuite „pentru” samaritani din textul Sfintei Evanghelii după Luca (vezi: 9,5156 și 10,25-37). Mesajul principal este acela că omul nu trebuie să se aștepte la mulțumiri din partea lui Dumnezeu pentru faptele bune săvârșite, ci el e dator a mulțumi pentru tot ceea ce face Dumnezeu pentru el. Aceste cuvinte au menirea de a ne introduce în scenariul episodului evanghelic. În satul a cărui denumire nu este menționat, zece leproși se înfățișează la Isus fără a lua contact fizic cu el respectând astfel prescripția biblică: „Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâșiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: necurat! necurat! Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască singuratic şi afară din tabără să fie locuința lui” (Lev13,45-46). Se îndreaptă totuși spre el rostind cuvinte de rugăciune. În acest miracol Isus vindecă fără a rosti vreun cuvânt de vindecare, ci doar prin semne. Îi trimite pe toți la preoți, ca ei să declare faptele întâmplate (Lev 14,2). Toți s-au vindecat, lepra s-a curățat de pe ei, dar numai unul simte nevoia de a aduce mulțumiri și laude Dumnezeului lui Israel. Paradoxal, spre rușinea fiilor lui Israel, acesta

este samaritean, fiu al unui alt neam. Doar acestuia îi aduce vindecare trupească și sufletească cuvântul lui Isus? „Dar cei nouă unde sunt?” (Lc 17,17).

În celelalte relatări ale aceluiași episod, cei zece leproși se însănătoșesc imediat și primesc drept poruncă să nu vorbească nimănui despre această minune, ci să meargă numaidecât la preoți, fiindcă doar aceștia au Samariteanul dreptul de a decide dacă pot sau Tema milostivirii ne nu să se întoarcă în comunitate. întâmpină de la bun început În Evanghelia după Matei prin cerința celor zece leproși: „Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” (Mt 8,1-4), predicând cu putere, (Lc 17,13). Tocmai am încheiat Isus caută credință printre fiii Anul Milostivirii prin închiderea lui Israel, iar pentru a pecetlui și trecerea ultima dată prin cuvintele rostite se folosește de Sfânta Poartă a Milostivirii. semne. Vindecarea de lepră este Încheiem acest an, ducând mai sinonimă cu învierea din morți. departe toate cele învățate și Cei alungați din societate au avut trăite, toate harurile cu care ne- posibilitatea să se reintegreze am îmbogățit precum leprosul numai cu permisiunea preoților. vindecat care se întoarce Cu toate că leproșii nu aveau voie să se apropie de oameni, aducând mulțumire Domnului. au cerut ajutor cu credință de Sfântul Evanghelist Luca nu la Isus. Insistența nu le-a rămas ne descrie o vindecare imediată. nerăsplătită: Dumnezeu i-a 13


În Lumina Icoanei ajutat de față cu toți.

În Evanghelia după Marcu (Mc 1,40-45) minunea vine după un șir de vindecări (vindecarea omului cu duh necurat sau vindecarea soacrei lui Simon Petru). Rolul preoților se limitează doar la respectarea legii moștenite. Isus interzice bolnavilor să se pronunțe asupra vindecării, dar omul e incapabil să fie ascultător, încălcând porunca. La Evanghelistul Luca (Lc 5,12-16) lucrurile sunt clare. Să nu uităm că Luca era medic. Întâlnirea leprosului cu un alt om sănătos nu este imposibilă. Într-adevăr, leproșii în Israel erau separați, dar nu mereu erau dați afară din sat, având chiar posibilitatea după să intre în sinagogă, respectând reguli foarte stricte. Leprosul îi prezintă clar starea sa lui Isus care, văzând credința, îl vindecă imediat. Samariteanul întruchipează personajul prin care credința noastră devine vie. El nu trebuie să se prezinte la preoți pentru a primi dovada vindecării. Totuși se duce împreună cu ceilalți, dar se și întoarce.

dă mărturie mai degrabă în fața preoților despre puterea dumnezeiască a lui Isus. Preoții nu aveau putere asupra bolii, iar legea conținea norme doar pentru bolnavul vindecat. Din periferie trebuie să intre în oraș, acesta fiind simbolizat în icoană de zidurile caselor. Cealaltă variantă este să se ducă în munți ca cei alungați, nevindecați, dați afară din comunitate. Apostolii din spatele lui Isus asistă pasiv la evenimente, nefiind martori principali. Constatăm în același timp cum nu doresc să se apropie de lucruri necurate, chiar vedem cum unii dintre ei țin mâna în semn de respingere. Orașul

Clădirile din parte dreaptă sau cele pictate în fundalul icoanei simbolizează locul unde s-a desfășurat acest episod evanghelic. Nu cunoaștem numele localității, ci doar zona geografică, pe drumul ce coboară prin mijlocul Galileii și al Samariei înspre Ierusalim. În apropierea Ierusalimului, dar departe de acesta, într-o zonă muntoasă în care viața este în pericol. Personajele noastre preferă mai degrabă o relație cu viață și se apropie din când Preotul în când de sat. Pânza roșie ne În parabola Samariteanului sugerează că ne aflăm undeva milostiv, preotul și levitul trec în interiorul unei clădiri, dar pe lângă omul bătut și lăsat peretele exterior și munții mort la marginea drumului. semnalează că suntem în afara Aici, suntem tot la marginea acestuia. drumului, la intrarea în sat, Pustiul și munții dar preotul este cel care vindecă, preotul întruchipat de Munții din partea stângă Isus. Mărturia vindecării este ne arată că peisajul este pictat pecetluită în ochii comunității sub formă de contrast, iar de legea scrisă, de Biserică. evenimentul se petrece în Pe de altă parte, Isus obligă centrul icoanei, la marginea bolnavul vindecat să aducă drumului. Isus nu forțează jertfă respectând legea lui Moise minunea, nu intră în sat după (Lev 14,1), dar jertfa aceasta leproși, ci ei se apropie de El, 14

iar la sfârșit unul dintre aceștia se reîntoarce și tot acolo se întâlnesc. Simbolismul muntelui este asemănător arborelui vieții (în unele icoane sunt pictați chiar în mijloc, precum un arbore): vârfurile munților care se înalță de la pământ la cer ne conduc spre cele cerești, oferă spațiu pentru înălțarea în lumea spirituală. Valea ne leagă de cele pământești, dar nu în sens negativ, ci reprezintă un ogor adică ceva dătător de viață, ocrotitor. Isus stă la picioarele munților. Acest element ne duce cu gândul la alte episoade din Evanghelie. (Predica de pe munte, Schimbarea la față, Pilda samariteanului milostiv etc.) Prosop sau batistă

În centrul icoanei observăm un prosop. Cartea a treia al lui Moise descrie cum trebuie să se comporte leproșii (3 Lev 13). Nu au voie să se apropie de oameni, căci boala lor e contagioasă. Dacă observau pe cineva, trebuiau să strige: „Necurat, Necurat!”, și să-și acopere fața cu o haină. Batista era necesară pentru ca boala să nu se răspândească cu salivă, și totodată semnul că boala e o rușine pentru acea persoană (vezi Miheia 3,7).

În zilele noastre nu avem de-a face cu această boală, dar mulți oameni suferă de lepră spirituală. Unde e locul acestora? Cum ne apropiem de ei cu experiența noastră de a fi milostivi? În acest caz compasiunea nu e suficientă, dar mai importantă este mulțumirea adusă Celui care vindecă rănile. Pr. Bela PALLAI


Învăţătura Bisericii Emigranţii în învăţătura Bisericii Actualmente, în lumea întreagă, fenomenul emigrației este foarte răspândit. Oamenii își părăsesc țara de origine pentru a avea un trai mai bun. Țara noastră nu este străină de această realitate. Mulți (din păcate prea mulți) dintre cetățenii națiunii noastre au decis să-și făurească un viitor în afara granițelor patriei.

de persoane. Prin metode și activități corespunzătoare să se îngrijească de binele spiritual al acestora, coordonând bunăvoințele și eforturile, ținând seama în primul rând de normele stabilite sau care se vor stabili de către Scaunul Apostolic, adaptândule la condițiile de timp, loc și persoane” (CD, 18).

Părinții prezenți la Conciliul Vatican al II-lea (19621965) au subliniat faptul că realitatea mobilității umane conduce la transformări sociale profunde astfel încât multe eparhii devin din ce în ce mai multietnice, iar păstorirea emigranților și a străinilor este o necesitate urgentă (Cf GS, 61; Cf CD, 182). Este importantă promovarea unor metode pastorale potrivite pentru acești credincioși. În acest sens, „conferințele episcopale, mai ales cele naționale, trebuie să studieze mai atent problemele mai urgente referitoare la aceste categorii

condiții de precaritate ale De asemenea este prezentă oamenilor printre care se tema ecumenică și cea a numără și cea a emigranților dialogului inter-religios (Cf GS, 84). deoarece creștinii de alte La câțiva ani după terminarea confesiuni sau persoane de alte lucrărilor Conciliului Vatican religii aleg să se stabilească al-II-lea, în 1969, fericitul în țări majoritar catolice. papă Paul al VI-lea a scris o Documentul conține şi un scrisoare apostolică în forma punct dedicat emigranților Motu proprio3 despre păstorirea catolici de rit oriental. Printre emigraților în cadrul căreia altele, acestora li se cere „să se dau noi forme acestui fel de observe oriunde s-ar afla –

În cadrul acestui material va fi expusă poziția și învățătura Bisericii referitoare la situația străinilor și a emigranților. Biserica, fidelă fiind cuvintelor lui Hristos, care a spus: „Străin am fost și m-ați primit” (Mt. 25, 35) s-a străduit dintotdeauna să fie receptivă la nevoile emigranților și ale străinilor. Prezenta expunere își propune să amintească doar principalele documentele oficiale ale Bisericii referitoare la situația emigranților promulgate în ultimii 50–55 de ani.

păstorire. Papa Paul al VI-lea afirmă că „acum se înțelege cu ușurință că nu este posibil să se desfășoare în mod eficient această grijă pastorală dacă nu se ține cont de patrimoniul spiritual și de cultura emigranților. În această privință este de mare importanță limba națională cu care ei își exprimă gândurile lor, mentalitatea lor, 4 Nu lipsesc nici diverse viața lor religioasă” . sfaturi date de către Biserică Printre documentele statelor care primesc cetățeni ecleziale mai recente se străini în țările lor. Astfel, de evidențiază instrucțiunea exemplu, munca emigranților Erga migrantes caritas Christi trebuie să fie remunerată la (Dragostea lui Hristos pentru fel ca și cea a băștinașilor (Cf emigranți) promulgată de GS, 66). În plus toți cetățenii, către Consiliul Pontifical pentru ”dar în primul rând autoritățile păstorirea emigranților și a publice, trebuie să-i trateze ca călătorilor în anul 2004. În pe niște persoane și nu ca pe prezentarea documentului simple unelte de producție: să-i este menționată dorința din ajute să-și aducă familia și să- partea Bisericii de reînnoire și procure o locuință decentă și actualizare a păstoririi și să favorizeze inserarea lor în emigranților pentru a face față viața socială a poporului sau a în mod cât mai eficient posibil regiunii care îi primește” (GS, noilor nevoi pastorale ale acestor 66). categorii de persoane. Erga În contextul actual migrantes caritas Christi susține al globalizării, instituțiile că „fenomenul emigrării este internaționale sunt invitate să semnul prezenței lui Dumnezeu caute binele comun universal în istoria și în comunitatea unei al omenirii, străduindu-se să oamenilor în vederea 5 comuniuni universale” . găsească soluții la diversele

15


Învăţătura Bisericii pe cât posibil – propriul rit înțeles ca patrimoniu liturgic, teologic, spiritual și disciplinar (Cf CCEO can. 28, §l e PaG 72)”6. Alături de documentele deja amintite, de o mare importanță

08 septembrie 2016) acordă o atenție specială emigranților minori, în special a celor singuri care sunt de trei ori lipsiți de apărare „ pentru că sunt minori, pentru că sunt străini

emigranților și a străinilor. Fie ca fenomenul emigrării, chiar dacă de multe ori este dureros, să conducă la promovarea unei singure umanități în lume. Pr. Vasile TRIFOI

GS: Gaudium et Spes. Este constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană emisă în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican al-II-lea. 2 CD: ChristusDominus. Este un decret al Conciliului Vatican al-II-lea care vorbește despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică. 3 Scrisoarea apostolică în forma Motuproprio indică faptul că papa o scrie din propria inițiativă. Titlul scrisorii este: Pastoralis migratorum cura (Grija pastorală pentru emigranţi). 4 http://w2.vatican.va/content/ paul-vi/it/motu_proprio/ documents/hf_p-vi_motuproprio_19690815_pastoralismigratorum-cura.html. 5 h t t p : / / w w w. v a t i c a n . v a / roman_curia/pontifical_ councils/migrants/documents/ rc_pc_migrants_doc_20040514_ erga-migrantes-caritas-christi_ it.html. Citatul este luat din prezentarea documentului. 6 Erga migrantes caritas Christi, 52. 7 Cf http://www.magisteriu.ro/ mesaj-cu-ocazia-zilei-mondialea-migrantilor-2013/. 8 Cf.http://www.magisteriu.ro/ mesaj-cu-ocazia-zilei-mondialea-migrantilor-2017/. 9 Cf. http://www.magisteriu.ro/ mesaj-cu-ocazia-zilei-mondialea-migrantilor-2017/). 1

sunt şi mesajele papilor date cu ocazia Zilei Mondiale a Emigranţilor sau în alte împrejurări. În această privință papa emerit Benedict al XVI-lea, în mesajul său dat cu prilejul Zilei Mondiale a Emigranţilor din 13 ianuarie 2013, afirma că „Biserica şi diferitele realităţi care se inspiră de la ea sunt chemate, faţă de emigranți şi refugiaţi, să evite riscul simplei asistențe, pentru a favoriza integrarea autentică, într-o societate în care toţi să fie membri activi şi responsabili fiecare de binele celuilalt, generoşi în a asigura aporturi originale, cu drept deplin de cetățenie şi la aceleaşi drepturi şi obligaţii”7.

și pentru că sunt neajutorați”8. Acești minori au nevoie de protecție, de integrare și de soluții concrete și durabile care să rezolve problema lor într-un mod eficient9.

Din conținutul diverselor documente ecleziale amintite în mod telegrafic mai sus și din intervențiile sau mesajele suveranilor pontifi, rezultă că emigrarea este o realitate vastă, actuală, răspândită în toată lumea, complexă și structurală. Nota distinctivă a învățăturii Bisericii referitoare la păstorirea emigranților stă în respectul pentru: propria demnitate, propria muncă depusă, propria limbă, propria cultură, propriul patrimoniu liturgic și spiritual Papa Francisc în mesajul etc. De la acest dat de fapt său cu ocazia Zilei Mondiale a pornesc inițiativele Bisericii în Emigrantului şi a Refugiatului ce păstorirea emigranților. Așa va avea loc în 15 ianuarie 2017 cum s-a putut constata, Biserica (mesaj publicat în original în se află într-o continuă reînnoire și actualizare a păstoririi 16


Legea Bisericii Despre Curia Arhiepiscopiei Majore Conciliile ecumenice, sinoadele regionale, scrisorile Sfinților Părinți și sfintele canoane nu ne spun nimic despre curia patriarhală ca structură, ci doar despre Sinodul Permanent ca organism constituit în vederea tratării chestiunilor administrative. Printre izvoarele canonice folosite spre redactarea a Cleri sanctitati1 (c. 286-288) și a CCEO2 (c. 114) – canoane care tratează despre curia Patriarhală - găsim referiri la c. 26 al celui de al IV-lea Conciliu de la Constantinopol (869-870), la conciliul din Lyon (1274, deși acesta vorbește despre Curia romană), la Sinodul maroniților de pe Muntele Liban (1736), sinodul Sirienilor de la Sharfeh (1888). Actualul cod tratează despre Curia Patriarhală3 în titlul al IV-lea (Bisericile patriarhale), cap. IV (curia patriarhală), cc. 114-125. Prin bula papală Ad Totius Dominici Gregis Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a ridicat în data de 16 decembrie 2005 Biserica Română-Unită cu Roma, Greco-Catolică, la statutul de Biserică Arhiepiscopală Majoră. Imediat după aceasta, s-a trecut la organizarea unei Curii care să-l sprijine pe Arhiepiscopul Major în îndeplinirea atribuțiilor sale ca Părinte şi Cap al Bisericii4. Curia urma a fi formată din: Sinodul permanent, Episcopii Curiei, Tribunalul Ordinar, Economul şi Consiliul economic, Cancelarul şi Biroul de Presă, Comisia liturgică, Comisia de redactare a dreptului particular, Comisia patrimonial-juridică, Comisia Socială.

Personalul clerical al Curiei Arhiepiscopale Majore poate fi numit de Arhiepiscopul Major din oricare Eparhie a Bisericii Române Unite cu Roma, GrecoCatolică, având în prealabil consensul Episcopului eparhial sau al Superiorului major, dacă este vorba de membrii unui institut călugăresc sau ai unei societăţi de viaţă comunitară după model călugăresc. Acest personal este numit pe o perioada de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, iar salarizarea lui este stabilită de către Arhiepiscopul Major cu consensul Sinodului Episcopilor. Fondurile pentru

buna funcţionare a Curiei Arhiepiscopiei Majore provin atât din bunurile pe care Arhiepiscopul Major le poate folosi pentru acest scop cât şi din contribuţia fiecărei Eparhii, contribuţie ce va fi fixată de către Sinodul Episcopilor. În evoluția lor istorică, Bisericile orientale catolice au dezvoltat un centru de guvernare, numit în timpurile moderne Curia patriarhală sau arhiepiscopală majoră, după caz, pentru o mai bună funcționare. După promulgarea CCEO, în general, toate Bisericile au încercat să constituie o Curie sau 17


Legea Bisericii au purces la actualizarea celei existente, prin stabilirea de organisme viabile care să contribuie la o mai bună administrare a întregii Biserici. La nivel structural, Curia cuprinde diferite secțiuni: Sinodul permanent, Episcopii curiei, Tribunalul Ordinar, Economul, Cancelarul, diferitele Comisii. La baza funcționării acestei structuri stau principiul subsidiarietății, al sinodalității și al colegialității, la care se adaugă și cel al teritorialității. În cele ce urmează, atenția noastră se va îndrepta asupra Comisiilor având în vedere rolul pe care-l joacă în constituirea dreptului particular al Bisericii noastre cât și impactul pe care-l au în viața pastorală a Bisericii. Revine Arhiepiscopului Major obligația de a constitui comisiile și de a numi președinții acestora. Cunoscută fiind importanța liturgiei în viața unei Bisericii orientale, Arhiepiscopul major trebuie să înființeze o comisie liturgică. Acesteia i se pot adăuga și celelalte comisii care se consideră a fi utile întru munca pastorală5. Detaliile privitoare la constituirea, funcționarea și numirea persoanelor sunt lăsate la discreția Arhiepiscopului Major sau a dreptului particular. În Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, au fost constituite următoarele comisii: Comisia sinodală pentru redactarea Dreptului particular, Comisia sinodală pentru Patrimoniu, Comisia Sinodală pentru Educația Catolică cu 2 subcomisii (de învățământ superior și formare a clerului, de învățământ preuniversitar), Comisia Sinodală Liturgică, Comisia Sinodală Teologico-Istorică cu 2 subcomisii (teologică și istorică), Comisia Sinodală Pastorală, Comisia Sinodală misionar-ecumenică, Comisia Sinodală Socială. Domeniul de activitate al unei comisii transpare din însăși de18

numirea fiecăreia. Toate aceste comisii îl ajută pe Arhiepiscopul Major în mai buna funcționare sau administrare a Bisericii, fiecare pe segmentul încredințat, prin cercetările și propunerile lor. Rezultatele muncii lor contribuie la îmbogățirea dreptului particular. Competența unei comisii reiese din decretul de constituire, din statutul ei, precum și din alte documente oficiale. Arhiepiscopul Major poate să delege președinților comisiilor teme sau problematici spre studiu, analiză și reglementare prin redactarea unui material final. Fiecare comisie are un președinte, un secretar, membrii ordinari și membrii consultanți. Președintele Comisiei este un episcop în timp ce secretarul este o persoana specialistă în domeniul de care se ocupă comisia respectivă. Membrii comisiei, pe cât posibil, sunt reprezentanții fiecărei eparhii și ai vieții consacrate astfel încât să fie reprezentată întreaga Biserică sui iuris. Înainte de numirea unui nou membru, președintele trebuie să-i consulte pe membrii ordinari. Întâlnirile de lucru ale comisiei se desfășoară la perioade de timp stabilite de comun acord de către membrii sau în urma solicitării Arhiepiscopului Major sau a Sinodului Episcopilor atunci când o consideră necesară. În ceea ce privește alegerea, numirea, schimbarea sau demisia unui membru, toate acestea sunt prevăzute de către statutul fiecărei comisii. Un raport oficial al fiecărei comisii ar trebui înaintat Arhiepiscopului Major, Sinodului Episcopilor și chiar publicat în Acta sinodalia. Orice decizie trebuie luată prin consens, iar dacă acesta nu există, prin majoritate de voturi ale membrilor ordinari.

Organismele Curiei nu se bucură de autonomie absolută, ba dimpotrivă, natura lor este vicarială, ministerială și instrumentală. Rolul Curiei este de a fi apărător și de a garanta disciplina Bisericii sui iuris. În administrarea și guvernarea Bisericii, trebuie să existe consistență, regularitate și linii de urmărit, care să ofere însă și spații pentru sugestii și decizii. Curia nu este o piesă dintr-un mecanism birocratic, ci o realitate eclezială care contribuie la protejarea patrimoniului disciplinar și ritual al Bisericii sui iuris prin funcția sa consultativă, colegială, executivă și judiciară. Analizele, concluziile, răspunsurile oferite de Curie la probleme care privesc în mod direct viața Bisericii ar trebui să fie rezultatul unui studiu temeinic, a unei reflecții îndelungate și al rugăciunii care sfărâmă piatra minții și a inimii. Cu alte cuvinte, Curia este în serviciul Bisericii având mereu prezentă salvarea sufletelor. Diac. Octavian FRINC 1 PIUS PP. XII, Litt. Apost. Cleri sanctitati, Motu Propriu datae, 2 iun 1957, AAS 49 (1957). 2 CCEO = Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium (trad. rom., Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, ClujNapoca,2001) 3 Cfr. CCEO, can. 152 prevede ca tot ceea ce dreptul comun cuprinde referitor la Bisericile patriarhale, e aplicabil și Bisericilor Arhiepiscopale majore. Astfel toate cele șase Biserici patriarhale și cele patru Biserici Arhiepiscopale majore intră sub incidența acestui canon. 4 Cfr. art. 1 din Statutul Curiei Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. 5 CCEO, can. 124: „Comisia liturgică, pe care fiecare Biserică patriarhală trebuie să o aibă, și toate celelalte comisii prescrise pentru Bisericile sui iuris, sunt înființate de către Patriarh și sunt constituite din persoane numite de către Patriarh”.


Etica Creștină Emigrația – o realitate care ne afectează sau la care nu mai avem nicio reacție constructivă? Motto: Emigrația poate fi considerată o formă de izolare? De ce? Ce ne rămâne de făcut? Emigrația împarte oamenii în două categorii: cei curajoși și cei care aleg să nu riște nimic… Emigranții sau imigranții, cine ne deranjează mai mult? Este clar că ne referim doar la situația țării noastre… unde tineretul fie a plecat fie preferă să plece spre condiții mai bune, spre mai mult respect și unde ne trezim cu vecini care stâlcesc limba română fiind de naționalități variate, nu din categoria celor nepurtați pe la școală. De la Coasta de Fildeș până la China îndepărtată par să fie mai aproape de România decât Baia Mare de Marea Neagră călătorind cu trenul… Știm prea bine că prima emigrație apare în momentul întemeierii unei noi familii: „Și va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Matei 19, 5). Deci este normal să fii familiarizat cu emigrația; stă în natura omului acest pas. În consonanță cu titlul articolului, am putea să adresăm niște observații părinților tineri, care aproape inconștienți sau conduși de condițiile precare ale locului unde trăiesc, preferă să abandoneze siguranța căminului familial pentru a căuta ceva mai bun. Familiile se destramă sau abia supraviețuiesc „vuietului contemporan”, ca să folosim un eufemism (sic!). Excepțiile familiilor „fericite” sunt rare în realitate. Cu toate acestea mirajul străinătății încă mai convinge. Și de aceea, niciun sacrificiu nu pare prea mare dacă este vorba de „fericire”… binele familiei. Poate ar trebui pusă întrebarea, când ar fi mai bine să apuci pe drumul străinătății: înainte de a-ți face o familie sau când ești cu toată familia? Această întrebare determină scoaterea la lumină a esențialului motivației privind emigrația, putând, de asemenea, evidenția nenumărate destine care „au reușit” sau care „au eșuat” în străinătate... Dar astfel, tonul a devenit prea trist și poate nu mai captivează deloc... Oamenii se mută din varii motive, uneori obosesc și se opresc, se statornicesc într-un loc mai mult sau mai puțin atrăgător… Își amintesc uneori… poate și cu regret că „nicăieri nu este ca acasă!”, dar asta nu îi motivează să renunțe

la drumul străinătății. Putem continua această plângere valabilă atât pentru cei rămași cât și pentru cei plecați în străinătate, însă nici aceasta nu mai impresionează multă lume. Cum ar fi dacă am încerca să reorientăm discursul… să ne oprim la efectele emigrației sau la impactul asupra celor care nu pleacă nicăieri? Dintr-o altă perspectivă, am putea aborda emigrația răsfoind paginile Scripturii, după săvârșirea primului păcat și până la viața publică a lui Isus, Învățătorul mereu în mișcare... Dumnezeu cheamă, pune în mișcare pe cel pe care l-a ales. El nu mai este conectat la locul său de apartenență, cu prioritate, dacă răspunde apelului. Iar această dezrădăcinare este rău trăită de cei care rămân locului, potrivit Scripturii: „Niciun profet nu este iubit în patria sa!” (Luca 4, 25). Poate că ar fi un elogiu palpitant adus istoriei mântuirii, dar pentru omul de azi, fie sedentar, fie „migrator” nu ar schimba mare lucru în viața și mentalitatea personală (sau comunitară), pentru că nu mai este atât de captivant să investești în credință. Să continuăm propunerea acestui articol cu o altă caracteristică a acestei „deplasări spre țări mai calde”. Emigrația, chiar dacă este un fenomen ancestral, astăzi ca și ieri are cauze bine cunoscute, deși nu întotdeauna „recunoscute”, tratate ca atare. Cauzele socio-economice ale emigrației nu sunt o noutate, alături de destabilizarea politică și de războaiele care nu mai au sfârșit… Să înfierăm legiuitorii și guvernanții de ieri și de azi pentru această situație? Chiar dacă o facem, nu schimbăm mai nimic. Soluția ar fi că trebuie să 19


Crâmpeie Istorice învățăm să investim în familie din nou! Violența pare să se fi sedentarizat în anumite colțuri ale lumii, dar se ascunde și sub variatele forme ale perversității. Aici pe cine să mai acuzăm? Unde să căutăm vinovații? Demersul ar fi steril pentru articolul de față, deci mai bine să renunțăm la acest efort și să ne schimbăm direcția de abordare a acestei teme. Nu am fost creați pentru a fi victime, actori sau privitori ale violenței. Omul înainte de a fugi, provoacă violența. Violența a fost instaurată mai întâi în relația cu Dumnezeu – Creatorul, iar azi se întreține mai ales în plan orizontal, între semeni. Violența destramă până și cele mai strânse relații. Violența generează „teama socială” și izolarea sau fuga. Teama de emigranți sau de imigranți conduce la violență, la izolare. Este un fapt certificat și de buletinele de știri de mai „ieri...” Oare categoria celor care migrează nu se încadrează sub numele de aproapele meu și al tău? Biserica nu poate fi sau rămâne indiferentă față de problema emigrației. Doctrina socială și planul pastoral al Bisericii alocă resurse pertinente pentru a răspunde cu fruntea sus acestui flagel. Marea Mediterană a devenit un cimitir al refugiaților, spunea în urmă cu ceva timp papa Francisc. Și nu mai putem tăcea sau rămâne indiferenți în fața acestei tragedii a refugiaților… Omenirea are o reală problemă: pe de o parte încurajează emigrația, prin promovarea tehnologiilor de transport și a oportunităților de a schimba locația în funcție de preferințe, iar pe de altă parte atentează la stabilitatea omului și a familiei, subminându-i valorile, prin variatele forme de violență camuflată legislativ și juridic. Nu, nu este vorba de o teorie a conspirației, nici de a scoate ochii celor care vor să fim „uniți în

Europa” sau în alianțe militare… Până acum, ni se poate aduce acuzația că am vorbit doar pe lângă subiect. A venit momentul să punem o întrebare serioasă. De ce emigrația este un fenomen pozitiv pentru societatea de azi? Datorită emigrației, în lumea noastră putem vorbi de globalizare. De asemenea, emigrând ne lărgim orizontul cunoașterii și ne depășim limitele naționale. Însă, globalizarea ca efect direct al emigrației are și consecințe de genul legislației care merge până la anularea specificității locale, naționale, etnice, în numele toleranței, al nediscriminării... Continuăm cu realitatea… Teama de nou, de neacceptare, de „prea departe de casă” îngreunează adaptarea la noul mediu. Regretul părăsirii meleagurilor natale și răceala mai mult sau mai puțin aparentă sunt aproape inerente. Și cum se merge mai departe? „Faci cale întoarsă sau înghiți și mergi mai departe?” Iei atitudine și înfierezi orice gest xenofob? Începi să faci ordine în țara care te primește? Principiul de bază, în justiție, în ziua de azi este că minoritatea trebuie să aibă câștig de cauză. Și în acest caz, ești justificat să iei atitudine pentru a-ți crea confortul la care visai, când ai ales să vii în această țară… În concluzie, populația țării scade văzând cu ochii din motive variate. Speranța tineretului autohton nu mai este pe meleagurile natale. Iar „neagra străinătate” înghite tot mai multe drame, transformând emigranții în avizi de bani, de confort sau uitând complet aproape de unde au plecat și de ce. Ce este de făcut? Ce mai putem face noi, cei rămași acasă? Ne-am blocat sau ne place să ne chinuim în continuare în precaritatea condițiilor autohtone? Le dăm dreptate celor care au plecat și ne plângem de milă? Cui ar folosi? Ce s-ar schimba? Pr. Emil-Marian EMBER

Anul 1956

Mișcarea petiționară greco-catolică Dragi cititori ai revistei eparhiale, vă prezentăm în acest ultim număr din anul în curs, un eveniment al rezistenței greco-catolice din perioada comunistă, petrecut după desființarea Bisericii, un eveniment cu un impact și un răsunet puternic în societate, plin de speranță și încărcat de credință fermă, statornică. După moartea 20

lui Stalin în anul 1953, toate țările aflate sub influența Moscovei au cunoscut o relaxare în politica de îndepărtare sau suprimare a rivalilor doctrinei comuniste. Motivele unei astfel de poziții pot fi puse pe seama modificării climatului internaţional, caracterizat prin destinderea intervenită între cele două blocuri antagoniste,


Crâmpeie Istorice de est și de vest, marcată de întâlnirea la vârf înalt de la Geneva, din luna iulie, 1955. Pe acest fundal regimul de la Bucureşti ia o serie de măsuri cu caracter liberal, foarte limitate în comparaţie cu alte state din blocul sovietic, încercând să evite cu abilitate şi emotivitate destalinizarea.

Este destul de greu să se stabilească originile imediate ale mişcării petiționare, denumită în documentele timpului drept ,,agitaţii”. Episcopatul greco-catolic a adresat permanent scrisori guvernului de la București în care a solicitat evaluarea situației și repunerea Bisericii Greco - Catolice în drepturile ei firești. Totuşi un număr însemnat de deţinuţi politici sunt eliberaţi între care şi supravieţuitorii episcopatului grecocatolic. Eliberaţi în luna ianuarie 1955, episcopii Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan, după o scurtă perioadă de refacere la o clinică bucureşteană, sunt transferaţi la Curtea de Argeş unde regimul de supraveghere este destul de indulgent. Cu autoritatea morală intactă, rezistând propunerilor de a abjura în schimbul unor demnităţi ecleziastice, episcopii redactează câteva memorii adresate autorităţilor în care solicită legalizarea Bisericii lor şi abrogarea legislaţiei represive. Episcopul Alexandru Rusu, ales mitropolit, dar nerecunoscut de către guvernul comunist, adresează guvernului un memoriu documentat, la data de 23 aprilie 1956. Memoriul a fost scris în urma unor acțiuni populare ale credincioșilor rămași fidelii credinței catolice. Conform notei împuternicitului raional al Ministerului Cultelor, Vasile Bodea, din data de 28 iulie 1956, o delegaţie de credincioși greco-catolici din satul Trip, comuna Bixad, regiunea Baia Mare, s-ar fi deplasat între 15-20 aprilie la ministerul cultelor cu solicitarea de repunere în drepturi a Bisericii Greco-Catolice. Ministerul le-ar fi răspuns că puteau trece la ritul latin, iar episcopul de AlbaIulia, Marton Aron, va numi un preot care va oficia în limba română.

Episcopul Alexandru Rusu (1931-1963) democrat popular, precum și entuziasmul faţă de lupta pentru pace, o adevărată isterie pacifistă în acei ani. Sunt citate frecvent articole din constituţie, probabil simulând convingerea naivă că acest document ar avea vreo valoare pentru regimul de la Bucureşti.

O altă petiţie a locuitorilor din comuna Pomi, raionul Şomcuta Mare, regiunea Baia Mare, din data de 12 august 1956, sugerează tratamentul discriminatoriu aplicat greco-catolicilor în raport cu minorităţile naţionale și consideră că grecocatolicii au fost trecuţi la religia ortodoxă fără consimţământul lor. În petiție cer ministrului Cultelor să intervină la forurilor în drept pentru a repune în drepturi legale Biserica Greco-Catolică. În sprijinul acestei solicitări argumentează: ,,Toate O altă acțiune petiționară are loc la data de popoarele conlocuitoare se bucură de privilegiile 20 iulie 1956, cu adresa locuitorilor din Ghilort, acestor legi (Constituţia şi Legea cultelor). Toate regiunea Baia Mare, prin care denunţau actul din confesiunile îşi au preoţii şi episcopii lor. Cerem şi 1948 realizat sub constrângere şi îşi declarau noi atât cât au ceilalţi”. dorinţa de a reveni la Biserica Greco-Catolică. Exemplul minorităţii maghiare este abil Semnatarii îşi proclamau fidelitatea faţă de statul instrumentat într-o petiţie, fără dată, care 21


Crâmpeie Istorice aparține credincioșilor din localitatea Tătăreşi, raionul Satu-Mare, regiunea Baia Mare. Pornind de la faptul că episcopul romano-catolic Marton Aron a fost eliberat în luna ianuarie 1955, iar în cursul lunii martie a preluat dieceza sa de la AlbaIulia, credincioșii solicită repunerea în drepturi a episcopilor şi a Bisericii Greco-Catolice. Tonul acestei petiții devine mai îndrăzneţ, semnatarii sugerând o relaţie contractuală între guvernanţi şi guvernaţi.

Iniţiativa populară trebuie pusă pe seama clerului greco-catolic, care îşi păstra aproape intact prestigiul său mai ales în lumea satelor. Se poate afirma că inițiatorii mişcării petiţionare îl reprezintă preoţii, indiferent dacă aceştia au trecut la ortodoxie sau îşi menţinuseră credinţa. Statisticile elaborate de Ministerul Cultelor vehiculează cifre diferite, cu privire la numărul preoților. În 1953 ar fi existat 723 preoţi trecuți în ortodoxie şi 979 preoți rămași fideli. O situaţie şi mai edificatoare este cea din data de 11 iulie 1956, care vizează regiunea Baia Mare, puternic afectată de mişcarea petiţionară. În 1948 în această zonă de solidă tradiţie grecocatolică, existau 298 parohii. Opt ani mai târziu se înregistrau 195 preoţi reveniţi şi 96 nereveniţi. Desigur doar o minoritate a clerului greco-catolic a militat efectiv pentru legalizarea Bisericii, fie că erau deja încorporați în ortodoxie, fie preoţi greco-catolici care se menţineau în rezistenţă.

unei statistici din data de 15 septembrie 1956 numărul total al semnăturilor a fost de 20308, iar cele mai multe, în număr de 13318 aparțin credincioșilor din Episcopia Maramureșului.

În urma acestor mișcări guvernul a ordonat al doilea val de arestări. Pe lângă arestările operate în rândul preoţilor implicaţi în aceste evenimente, un alt efect a fost dispersarea episcopilor. La data de 13 august 1956, la o zi după Sfânta Liturghie oficiată de părintele Vasile Chindriş la ClujNapoca, mitropolitul Alexandru Rusu primeşte o invitaţie din partea lui Petre ConstantinescuIaşi, ministrul cultelor, de a veni la Bucureşti pentru o întrevedere. In realitate nu va ajunge niciodată la Bucureşti, fiind condus la mănăstirea Cocoş. In acelaşi timp episcopul Iuliu Hossu este transferat la mănăstirea Căldăruşani, iar Ioan Bălan rămâne la mănăstirea Ciorogîrla, unde va deceda în anul 1959. In anul 1957 tribunalul militar de la Cluj a judecat ,,lotul Vasile Chindriş” în care a fost antrenat şi mitropolitul Alexandru Rusu, condamnat la muncă silnică pe viață, fiind considerat autorul moral al mişcării petiţionare.

Consecinţele mişcării petiţionare grecocatolice din 1956 nu au produs efectele scontate, regimul de la Bucureşti nefiind dispus la concesii majore în privința cultului greco-catolic. Teoretic, în ochii guvernului Biserica Greco-Catolică era desfiinţată, iar legislația care prevedea acest lucru era încă în vigoare. Campania petiţionară Mișcarea petiționară a trezit conștiința a fost resimţită de către comunişti ca un act de maselor și a provocat o reacție pe măsură în rândul rebeliune şi au tratat-o, după un moment de ortodoxiei. Informată de acţiunile încă discrete ambiguitate, ca atare. Biserica a cunoscut un nou care vizau legalizarea Bisericii Greco - Catolice, val de teroare care s-a prelungit până în anul ierarhia ortodoxă a încercat să le contracareze 1959, perioadă în care s-au succedat procesele prin lansarea unor acţiuni care urmăreau să-i tuturor preoţilor implicaţi în această mişcare. disciplineze pe ultimii recalcitranţi. Aceste acţiuni Deși prezenta aspectul unui eșec, mișcarea sunt sugerate de către mitropolitul Alexandru petiționară din anul 1956 a fost o manifestare Rusu în scrisoarea pe care o adresează primului de credință autentică, o răbufnire care nu are ministru Chivu Stoica, la data de 18 august 1956. echivalent pe tot parcursul regimului comunist. Astfel mişcarea petiţionară apare în acest context Dispariția Bisericii Greco-Catolice din România ca o reacţie la o nouă agresiune. Este timpul în care nu era iminentă, așa cum o doreau și în care mişcarea petiţionară a atins intensitatea maximă, credeau autoritățile comuniste, în urma actului întrucât majoritatea petiţiilor au fost redactate de ,,unificare” din anul 1948, ci o problematică în această perioadă. Listele cu semnături pentru permanentă pe agenda de lucru a autorităților legiferarea Bisericii sunt dovada unei mișcări statului, și nu numai. la nivelul tuturor episcopiilor, însă cifrele Pr. Dr. Vasile IUSCO avansate de funcţionarii statului subevaluează participarea la mişcarea petiţionară. Conform 22


Religiile Lumii Ramadanul Aproape toate religiile existente, în special cele trei monoteiste: Iudaismul, Creștinismul și Islamul au o practică proprie a postului. Evreii practică postul în Ziua Ispășirii (Yom Kippur): Aceasta să fie pentru voi lege veșnică: În luna a șaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiți și nici o muncă să nu faceți, nici băștinașul, nici străinul care s-a așezat la voi. (Lev. 16. 29). Evreii nu postesc niciodată în ziua Sabatului ori în vreo altă sărbătoare. Comunitatea creștină cunoaște această practică încă din zorii ei primindu-și îndemnul de a posti chiar de la Isus Hristos care îi îndemna în predica de pe munte pe cei ce-l ascultau la această practică: Tu însă când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arați oamenilor că postești, ci Tatăl tău Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Mt. 6. 16-17). Ulterior Biserica a stabilit postul public, adică zilele în care creștinii sunt îndemnați la post, în special în perioada Paștelui. Prin acest număr se dorește o prezentare succintă a felului în care se ține postul în lumea musulmană, cu precădere în perioada Ramadanului. Cât privește această practică a postului, a renunțării de la diferite alimente, ori, de ce nu, de la diferite practici cotidiene (o altă formă de post), trebuie să amintim faptul că putem găsi o oarecare asemănare între Creștinism și Islam. După cum aminteam mai sus, însuși Isus Hristos îi îndeamnă la post, pe cei ce îl urmează, iar uneori El, în vederea biruinței, completează

postul cu rugăciunea (Mt. 17. 21). La fel și în Islam, primul care vorbește și îndeamnă la post este întemeietorul acestei religii, Profetul Mahomed: O, voi cei care credeți, v-a fost statornicit vouă Postul așa cum le-a fost prescris si celor dinaintea voastră. (Sura 2:183). Încă din primul an când se găsea la Medina, după ce a fost constrâns să-și lase orașul natal Mecca, Mahomed a introdus ca obligatoriu pentru toți musulmanii practica postului: V-a fost statornicit vouă Postul și oricare dintre voi care este prezent în această lună să o țină post. Importanța postului pentru musulmani reiese și din faptul că această practică a devenit într-un oarecare fel una din bazele acestei religii, fiind unul din cei cinci stâlpi ai Islamului. Datorită conflictului cu evreii din orașul Medina, Mahomed a înlocuit postul din ziua ispășirii (Yom Kippur) cu luna Ramadanului: Ramadan este luna în care a fost trimis

Coranul, drept călăuză pentru oameni, și ca semne clare pentru călăuzire și judecată (între bine și rău). Și oricare dintre voi care este prezent în această lună (la el acasă) ar trebui să o petreacă postind, dar dacă cineva este bolnav, sau într-o călătorie, perioada să fie prescrisă în zilele următoare. Allah vrea cele mai bune condiții pentru voi; El nu vrea să vă pună în dificultate. (El vrea ca voi) să îndepliniți perioada prescrisă, și să Îl glorificați că v-a călăuzit, și să puteți fi recunoscători. (Surah 2:185)

Ramadanul este a noua lună din calendarul islamic. Potrivit tradiției islamice, în această lună Profetului Mahomed i-au fost revelate primele versete din Coran de către Îngerul Mihail în jurul anului 610. Ramadanul durează 29 sau 30 de zile și este perioada cea mai importantă pentru musulmani. Este considerată și luna pocăinței, a abstinenței și a milosteniei și amintește de perioada 23


Agora coranică, perioada revelațiilor. Ramadanul este cunoscut și sub numele de luna postului, luna abstinenței. Începutul acestei luni nu are o dată fixă, se calculează după calendarul musulman, iar acesta variază în funcție de poziția lunii. De aceea Ramadanul poate cădea chiar și în plină vară când practica postului este mult mai dificilă. În această perioadă, musulmanii trebuie să se abțină în primul rând de la mâncare și băutură, chiar și de la apă, precum și de la orice plăceri trupești din zorii zilei până noaptea. Asta poate să însemne 8 ore iarna sau 17 ore vara, când soarele răsare la 4 dimineața și apune la ora 22, în funcție de poziția geografică. După ce apune soarele familia se reunește în jurul mesei și începe cina cunoscută și sub denumirea de masa Iftar. Aceasta începe cu un fruct, de obicei se mănâncă curmale, trei sau cinci sau chiar șapte, important este ca numărul să fie fără soț ceea ce simbolizează unicitatea lui Dând ascultare cuvintelor lui Hristos „ca toți să fie una”, Sfântul Părinte Francisc a realizat o vizită de două zile în Suedia, în perioada 31 octombrie - 1 noiembrie a.c. Atât locația cât și perioada vizitei nu au fost alese întâmplător sau negociate în funcție de agenda oaspetelui și a gazdei. Ziua de 31 octombrie a fiecărui an are o puternică încărcătură simbolică reprezentând ziua de naștere a „Reformei protestante”. 24

Allah și a credinței musulmane. Apoi se bea apă și se continuă cu pui, orez și celelalte alimente din masa obișnuită. Musulmanii conservatori beau doar puțină apă după apusul soarelui, mănâncă o bucată de pâine și se întorc din nou la rugăciune. Eliminarea confortului cotidian are ca scop creșterea concentrării minții, în special în această perioadă, asupra rugăciunii și spiritualității.

Ultimele 10 zile din timpul Ramadanului au o semnificație aparte. Una dintre acestea, Laylat Al-Qadr (Noaptea Destinului) este considerată binecuvântată de către musulmani fiind considerată noaptea în care Allah a început revelarea Coranului Profetului Mahomed prin intermediul Îngerului Gabriel. Postul se încheie cu sărbătoarea Eid ulFitr care durează trei zile și simbolizează sfârșitul lunii Ramadanului. La fel ca și în Creștinism,

Un nou început

postul este văzut de către musulmani atât ca o penitență dar și ca o modalitate de a-și putea domina instinctele. Ei spun că rostul postului din luna Ramadanului este și acela ca omul să conștientizeze că fără Allah ei nu reprezintă nimic, iar această lună le oferă posibilitatea de a se putea asemăna cu îngerii care nici nu beau nici nu mănâncă.

Totodată, Ramadanul este și luna generozității, luna în care oamenii fac milostenii (Sadakah) și îi ajută pe cei aflați în nevoie. Iar milostenia este poate și virtutea la care trebuie să ne gândim și să o practicăm mai des, cu precădere în preajma Crăciunului, sărbătoarea milosteniei. Cu un bănuț dăruit, poți cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuț, atunci dă un pahar cu apă rece! Marian SUSA


Agora Amintim cititorilor noștri cum, pe data de 31 octombrie 1517, călugărul augustinian Martin Luther a afișat pe poarta bisericii castelului din Wittenberg (Germania) 95 de teze privitoare la reforma vieții și a doctrinei ce caracterizau Biserica din vremea sa. Era începutul unui protest care-și dorea întoarcerea la Evanghelie și sublinierea caracterului gratuit al iubirii lui Dumnezeu.

Cât privește locul vizitei pontificale, Suedia este cel puțin în mod oficial o țară de tradiție luterană, dar ai cărei locuitori se declară azi în marea lor majoritate ca fiind indiferenți față de dimensiunea religioasă a vieții sau chiar atei. De ce episcopul Romei a ales tocmai Lund, în Suedia, când de fapt Germania este leagănul Reformei protestante? Motivul este acela că, în acest orășel sudez a luat ființă în urmă cu 70 de ani ”Federația luterană mondială” care reunește majoritatea comunităților luterane, adică acele Biserici care se revendică de la persoana, învățătura și lucrarea lui Martin Luter.

a 500 de ani de la nașterea „Reformei protestante”. Prin acest gest, Papa a vrut să transmită un mesaj: căutarea unității nu înseamnă doar vindecarea rănilor trecutului, ci mai ales un drum de făcut împreună de acum înainte.

Această celebrare a fost prevăzută de ceva ani de către partea protestantă și a fost pregătită de un document redactat de o comisie teologică bilaterală catolico-luterană care ne invită să trecem „De la conflict la comuniune”. Se pare însă că partea catolică nu stabilise până anul trecut modalitatea în care urma să participe la un asemenea eveniment. Se poate sărbători un eveniment care a creat o ruptură adâncă și o dușmănie atât de cruntă de-a lungul vremii între creștini? A provocat acest eveniment o schismă în cadrul Bisericii sau a fost începutul reînnoirii Bisericii? Papa Francisc a răspuns făcând un prim pas înspre lumea protestantă și manifestânduși dorința de a participa la momentul de comemorare a Reformei. Un asemenea gest a luat prin surprindere „Federația luterană mondială” care i-a adresat Papei invitația de a participa la acest eveniment. Imposibilul a devenit astfel posibil: capii Bisericii catolice și ai Bisericilor luterane s-au rugat împreună în fața Domnului, au mărturisit împreună credința în Isus Hristos cel înviat, Mântuitorul lumii, i-au mulțumit pentru darul Evangheliei oferit fiecărui creștin.

Obiectivul acestei vizite era acela de a sublinia darurile oferite de „Reformă” și de a cere iertare pentru diviziunea creată de-a lungul timpului atât de catolici cât și de luterani, evidențiind în mod special drumul parcurs în ultimii 50 de ani de dialog ecumenic neîntrerupt dintre catolici și luterani. Momentul culminant al vizitei a constat în participarea Papei la un moment de comemorare ecumenică în Opinia larg răspândită în catedrala din Lund, moment ce a lumea catolică este aceea că marcat deschiderea celebrărilor protestanții au abandonat

Biserica catolică și nu au conservat tradiția Bisericii universale. Cu toate acestea, teza conform căreia „Luther nu și-a dorit nicio ruptură și nicidecum o nouă Biserică, ci mai degrabă reînnoirea Bisericii” este unanim împărtășită astăzi de către istoricii și teologii catolici. De altfel, într-un interviu acordat revistei Signum, revista iezuiților suedezi, înainte de efectuarea vizitei Sfântul Părinte a subliniat două dintre meritele lui Martin Luther: „reforma”, întrucât Biserica are o nevoie continuă de a fi reformată pentru a corespunde cât mai mult chipului Fondatorului; faptul de a fi pus Sfânta Scriptură la îndemâna tuturor credincioșilor1. Ca în toate celelalte gesturi profetice înfăptuite, episcopul Romei îi îndeamnă în special pe credincioșii catolici a-și manifesta catolicitatea prin construirea de punți acolo unde alții construiesc ziduri, prin căutarea constantă a unității fără a cădea pradă descurajărilor și insucceselor de moment. O trăire creștină autentică în spiritul Evangheliei nu are nevoie de cuvinte sau de fapte mărețe pentru a face prezentă adevărata Biserică a lui Hristos a cărei manifestare în istoria omului are mereu nevoie de îmbunătățire. Diferențele continuă însă să însângereze trupul Bisericii lui Hristos, iar unitatea pare a fi tot mai îndepărtată. Atât catolicii cât și protestanții văd în mod diferit realizarea unității. Cei din urmă văd comuniunea dintre Biserici sub forma diversității, fiecare Biserică acceptânduse reciproc. Catolicii propun conceptul tradițional al unității: 25


Prezentarea Parohiilor o unitate realizată nu doar în botez, ci și în credință și în celebrarea euharistică. În acest context, este respectată unitatea în diversitate, dar aceasta este realizată de către episcopi ca urmași ai Sfinților Apostoli și desăvârșită cu iubire frățească de către episcopul Romei, urmașul Sfântului apostol Petru. Acestor viziuni diferite asupra realizării unității s-au adăugat, din păcate, în ultimii ani chestiuni precum hirotonirea femeilor sau acceptarea căsătoriilor între persoane de același sex.

Ceea ce-i unește însă pe catolici și pe protestanți în mod decisiv este botezul și viața de credință în conformitate cu Evanghelia. Tocmai în aprofundarea vieții de credință au fost făcuți pași uriași în ultima vreme. Ne referim în mod special la „Declarația comună asupra doctrinei justificării” (1999), adică recunoașterea faptului că Dumnezeu îl iartă pe păcătos în mod gratuit datorită

iubirii Sale infinite pe care nu o merităm niciodată. Nu putem uita nicidecum ecumenismul sângelui, mărturia de credință până la moarte dată de atâția catolici și protestanți în tragediile ce au marcat secolul trecut.

Încheiem aceste rânduri cu un fragment din „Declarația comună” semnată la finalul ceremoniei religioase de către Sfântul Părinte împreună cu episcopul Munib Yunan, președintele Federației luterane mondiale: „În timp ce suntem profund recunoscători pentru darurile spirituale şi tehnologice primite prin Reformă, mărturisim şi deplângem în faţa lui Cristos faptul că luterani şi catolici au rănit unitatea vizibilă a Bisericii. Diferenţe teologice au fost însoţite de prejudecăţi şi conflicte şi religia a fost instrumentalizată pentru scopuri politice. Credinţa noastră comună în Isus Cristos şi botezul nostru cer de la noi o convertire zilnică, graţie

căreia repudiem disensiunile şi conflictele istorice care împiedică slujirea reconcilierii. În timp ce trecutul nu poate să fie schimbat, amintirea şi modul de a comemora pot să fie transformate. Ne rugăm pentru vindecarea rănilor noastre şi a amintirilor care întunecă viziunea noastră a unora despre alţii. Refuzăm categoric orice ură şi orice violenţă, trecute şi prezente, în special cele făcute în numele religiei. Astăzi ascultăm porunca lui Dumnezeu de a pune deoparte orice conflict. Recunoaştem că suntem eliberaţi prin har pentru a merge spre comuniunea la care Dumnezeu ne cheamă încontinuu”2. Diac. Octavian FRINC

h t t p : / / w w w . c a t h o l i c a . ro/2016/10/29/interviu-luat-papeifrancisc-despre-calatoria-in-suedia-i/ 2 h ttp://www.ercis.ro/actualitate/ viata.asp?id=201610174 1

Parohia greco-catolică Poiana Codrului

Aflată la o distanţă de 28 km de municipiul Satu Mare, în partea de sud-est a judeţului, comuna Crucişor are în componenţa sa localităţile: Crucişor - reşedinţa unității administrativ - teritoriale, precum și satele Iegherişte și Poiana Codrului. În acest număr al revistei ne vom opri să vizităm localitatea Poiana Codrului, o localitate atestată documentar în anul 1648. Numele acestei localități se leagă de fabrica de sticlă de la Poiana Codrului, atestată documentar în anul 18011. Această fabrică a fost deschisă de contele Alois Károlyi, care în lipsa unor meșteri în zonă, o bisericuță din lemn. Cu timpul comunitatea a adus sticlari de origine germană din Austria și românească a crescut numeric, astfel simținduBoemia, pentru a lucra în arta sticlăriei, în total se nevoia unui loc de închinare. În urma unor șapte familii. Acestora contele le-a construit discuții cu Episcopia romano-catolică din Oradea, 26


Prezentarea Parohiilor

credincioșilor greco-catolici români li s-a permis din contribuția și ajutorul credincioșilor grecosă slujească în această bisericuță. catolici, romano-catolici și ortodocși din Poiana În Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei de Codrului. Maramureș din anul 1936 aflăm că parohia grecocatolică Poiana Codrului era o filie a parohiei Bicău, având un număr de 332 credincioși greco-catolici, păstoriți de pr. on. Florian Radu. Ca efect al decretului 358/1948, în toamna acelui an, parohia greco-catolică a fost închisă, iar credincioșii greco-catolici au fost forțați să îmbrățișeze alte confesiuni.

Sub păstorirea părintelui Dorin Soponar, parohia a crescut de la cele 4 familii care au deschis parohia la 60 de familii, în 2016. În fiecare an, în preajma Zilei Copilului, părintele organizează în parohie ”Ziua Prieteniei”, prilej cu care atât copiii din localitate, cât și din alte localități, indiferent de confesiune, se reunesc și participă la jocurile, catehezele și programele dedicate lor. An de an, Parohia greco-catolică Poiana Codrului a fost numărul copiilor care participă este în continuă redeschisă în anul 1997 de către Pr. Protopop creștere. În acest an la activitățile dedicate acestei Gheorghe Condor, având la început 4 familii. zile au participat peste 200 de copii și tineri. Prima Sfântă Liturghie s-a oficiat într-o casă Activitatea pastorală a părintelui este susținută particulară, după care s-a amenajat o capelă în și de cei 42 membri ai Reuniunii Mariane, care clădirea grădiniței. sunt făclii vii ce mențin aprins focul iubirii lui Începând cu anul 2000, în urma hotărârii Cristos în comunitate. Pr. Daniel POP Consiliului local de a transforma acea sală de grădiniță într-o sală festivă, parohia a primit fosta termocentrală din localitate pe care a 1 http://www.cimec.ro/PatrimoniuIndustrial/ transformat-o în biserică. De menționat este satu-mare/pagini%20web/PoianaCodrului.html faptul că această biserică s-a făcut exclusiv numai 27


Prezentare Carte Note de lectură: Țara Oașului în memorii acum trei sferturi de veac Recenta carte apărută la Editura Galaxia Gutenberg purtând semnătura Teresei Bolchiș Tătaru, vine, iată, după 40 de ani de exil al autoarei. Cunoscută în mediul cultural băimărean prin cărțile anterioare (majoritatea având ca temă principală chestiunea Bisericii GrecoCatolice) autoarea ne propune spre lectură, în cele peste 500 de pagini, crâmpeie din viața unei vrednice familii de preot, Bolchiș Gheorghe, derulată pe fundalul vitreg al istoriei (ocupația maghiară și venirea comuniștilor la putere, ce a dus și la punerea în ilegalitate a Bisericii noastre). Bazat pe documente și amintiri (Părintele fiind tatăl Domniei Sale) volumul este o adevărată frescă socioeconomică și culturală a Ardealului de Nord pe o falie întinsă de timp ce pornește din 1935, anul nașterii Teresei B.Tătaru.

Înșirându-și pe hârtie toate impresiile dintr-o viață zbuciumată, dar care a stat mereu sub semnul speranței și încrederii în puterea divină, prozatoarea relatează, cu drag, toate bucuriile copilăriei (vezi Partea a II-a: În Ardealul de Nord, Partea a III-a: Școala și Partea a IV-a: Țara Oașului. Jocuri de copii și tineret acum o sută de ani. D’ale copiilor) și cu scrupulozitatea cercetătorului serios, multitudinea aspectelor 28

din viața Țării Hațegului și a Oașului, provincii bine redate și din punct de vedere geografic.

Scrisă după o lungă sedimentare a tuturor trăirilor sufletești legate de propriul destin îngemănat cu cel al familiei în care tatăl aducea un suflu aparte, cartea îndeamnă, prin fiecare filă, la o meditație gravă asupra istoriei, religiei și familiei căci toate cele relatate

aici (în afara paginilor senine ce amintesc de copilărie) scot la iveală o realitate dură, deseori dureros de frustrantă. Folosind tehnica contrapunctului, printr-o narațiune bine stăpânită, Teresa Bolchiș Tătaru, îmbină perfect cele două planuri ale cărții: cel memorialistic (sunt redate, cu intermitențe fragmente din jurnalul Preotului Gh. Bolchiș) și cel subiectiv,


Viaţa Consacrată al propriilor impresii sau ale celorlalți membri ai familiei. Un loc aparte îl ocupă portretul spiritual al curajosului Părinte ce a introdus, în fiecare din cele trei parohii în care a activat, (Silvașul de Sus, Boinești și Trip) ”prima vineri” din lună pentru cultul Preasfintei Inimi a lui Isus și care a reorganizat Reuniunea Mariană în Boinești (înființată în 1934) între 1940-1944. Om cu picioarele pe pământ, evlavios și ponderat, în ciuda unui temperament vulcanic, a fost un exemplu de adevărat agricultor și de învățător știind să se aplece cu dăruire spre copiii din satele în care a slujit, dovedind un real talent pedagogic bine pus în practică și acasă, așa cum își amintește mezina familiei, d-na Lucia (Bolchiș) Ghișa, în Partea a X-a a cărții. În același capitol este înfățișată o altă calitate a Părintelui Gheorghe, aceea de pictor, autoporeclinduse pictorul Murdărescu. A pictat peisaje, naturi moarte și multe icoane. A realizat un număr foarte mare de răstigniri, parțial enumerate în carte. Iată o mărturisire, în acest sens a autoarei: ”Cât a fost în parohie, părintele a pictat nenumărate asemenea mărturii de credință în Țara Oașului (răstigniri), iar după ce a fost forțat să-și

părăsească credincioșii, oșenii îl căutau și la cariera de piatră, unde a ajuns un simplu muncitor, ca să înlocuiască sau să înnoiască crucile pe care tot dânsul le lucrase cu douăzeci de ani în urmă.” Talentul materializat în creațiile artistice a fost o excelentă metodă de a evada, psihic, din marasmul cotidian, după 1948, așa cum a fost și refugiul în sânul cald al familiei, așa cum bine își amintește d-na Ghișa: ”În zilele grele ale persecuției comuniste care au urmat, părinții mei s-au sprijinit moral și material unul pe altul... Multe calități avea mama, dar una era caracteristica ei pe care tata o aprecia în mod deosebit: blândețea, și asta pentru că lui, fire colerică, îi cam lipsea, de la natură, această însușire după care tânjea și se lupta cu sine, spre a și-o însuși. În orice împrejurare, pe tata îl priveau ochii ei albaștri-verzui care-i transmiteau liniște și pace înterioară.” Starea de beatitudine regăsită în familie s-a datorat și celor doi băieți, Teofil (economist) și Victor (inginer mecanic, cu un real talent la muzică, decedat, din păcate în toamna lui 2015) care au dus mai departe, cu cinste numele familiei. Dincolo de cuibul miraculos

al propriei familii, Părintele Bolchiș s-a bucurat de iubirea credincioșilor și a colegilor săi din alte parohii, ducându-i-se vestea peste ani chiar și după moartea survenită în 1983.

Înmormântat, alături de soția sa, Valeria Costin Bolchiș, în Cimitirul Horea I din Baia Mare, pare a veghea, de pe celălalt mal al Săsarului, vrednicii urmași întru preoție care duc mai departe faima Bisericii Greco Catolice în miraculoasa Țară a Oașului despre care au mai scris Ștefan Pop Tarnița și Nicoară Mihali, nume asupra cărora fiica Părintelui se apleacă cu multă obiectivitate. Prinse în mrejele vitrege ale istoriei, destinele prezente aici cu o pană de portretist bine exersată, au darul de a ne încuraja în lupta noastră cu destinul, fiind adevărate modele de rezistență morală. Succinta prezentare a voluminoasei cărții a încercat să cuprindă momentele esențiale din existența câtorva personaje și fără a avea pretenția că am marcat tot ce e important, am încercat să fac un apel la lectură căci bogăția documentară o merită pe deplin! Antoaneta TURDA

Fericitul Giovanni Battista Scalabrini „Tată și Protector al emigranților”

Născut la Fino Mornasco (Como, Italia), profesor și rector al seminarului, apoi paroh în oraș, dezvoltă legături de prietenie cu personalități bisericești și laice ale vremii implicate în rezolvarea problemelor sociale. La recomandarea

lui Don Giovanni Bosco care cunoștea conferințele lui Scalabrini despre învățătura Conciliului Vatican I asupra raportului dintre știință și credință, este hirotonit întru episcopat și îi este încredințată spre păstorire dieceza de Piacenza (1839-1905). 29


Viaţa Consacrată

Odată ajuns în dieceza, își schiță imediat un program: o bună cunoaștere a realităților parohiale pe care le va vizita de cinci ori în cei 29 ani de episcopat și o catehizare temeinică a credincioșilor. Va înființa de îndată prima revistă italiană de catehism care se va răspândi ulterior la nivel național. Va scrie și un catehism. Preocuparea sa pentru cateheză va culmina cu organizarea în 1889 a primului Congres Catehetic Național. În timpul primei sale vizite pastorale descoperă o nouă realitate socială și pastorală care nu-i va da liniște până nu-i găsește o rezolvare: emigrația. Cu această ocazie, adună date statistice privitoare la emigrația din zona montană ajunsă la 12% din numărul credincioșilor săi care emigrau în Europa și în America. În mod inevitabil și-a pus întrebarea ce-i de făcut. Ceea ce a declanșat însă opera sa în favoarea emigranților a fost întâlnirea acestora în gara centrală di Milano, caracterizându-i ca „fii ai mizeriei și ai muncii”. Întâlnirea l-a făcut să vadă acest fenomen social ca „un semn al timpului”, întrebându-se: „Câți dintre aceștia, chiar dacă vor găsi pâinea necesară trupului, vor fi văduviți de pâinea sufletului sau vor pierde, într-o viață materialistă, credința părinților lor?” O scrisoare din partea unor credincioși de-ai săi emigrați pe malurile fluviului Orinoco (în America de Sud) era un strigăt de disperare: „Trimiteți-ne un preot 30

căci aici se trăiește și se moare ca animalele”. Pentru Scalabrini, nedreptatea umană este cauza imediată a emigrației, dar adevărata cauză are și o motivație providențială în planul lui Dumnezeu: a evangheliza, prin catolicii europeni, „Lumea Nouă”, care devine „Pământul Făgăduit Bisericii Catolice”. Ajunge la o asemenea concluzie citind semnele vremii, dar și urmele lăsate de Dumnezeu în istoria omului. În primul său sinod diecezan, combate emigrația întrucât, în viziunea sa, ducea la pierderea credinței odată ajunși pe tărâmuri îndepărtate. Cunoștea prea bine această tristă realitate întrucât „pierduse” doi frați de sânge în Argentina. La întrebarea ce-i de făcut a răspuns punând bazele unei congregații religioase care să-i urmeze pe emigranții italieni în cele două Americi și să însămânțeze în Lumea Nouă Biserica emigranților italieni, iar succesiv Biserica emigranților polonezi, germani etc. Intuiția sa genială a fost aceea că fără cultura proprie (limbă, istorie, preoți, sfinți, religiozitate populară, sărbători etc.) credința nu prinde rădăcini pe termen îndelungat. De aici motto-ul său „Religie și patrie” pentru Congregația Misionarilor Sf. Carol – Scalabriniani, fondată pe data 28 noiembrie 1887. După primirea aprobării din partea papei Leon al XIII-lea, primii misionari fac jurământ solemn de a se dedica noii misiuni. În urma unei pregătiri de câteva luni, pleacă înspre Brazilia și New York.


Viaţa Eparhiei Nu-și abandonă misionarii, ci îi vizita în locurile de misiune. Astfel, în 1901 se deplasează în Statele Unite, iar în 1904 în Brazilia. În viziunea sa, dieceza și parohia nu se definesc doar din punct de vedere geografic, ci se extind încotro se îndreaptă și trăiesc credincioșii. În urma acestor călătorii, sănătatea este atât de șubredă încât duce la moartea sa în 5 iunie 1905. Cu 20 de zile înainte de moarte, Scalabrini scrisese papei Pius al X-lea un memoriu profetic, în care denunța partea de vină a Bisericii pentru pierderea credinței a milioane de catolici europeni emigranți în America și abandonați în voia sorții. Cerea totodată Bisericii să plece privirea spre semnele vremii pe care să le interpreteze „pentru a le plăsmui cu Evanghelia și a face din ele un mijloc de înfăptuire a misiunii de evanghelizare”. Cu această ocazie, propunea constituirea unei structuri în cadrul Curiei romane care să se ocupe S-a desfășurat la Baia Mare simpozionul „Arestarea Episcopilor” - ediția a XII – a

A luat sfârșit cea de-a douăsprezecea ediție a simpozionului „Arestarea Episcopilor”, desfășurată la Baia Mare în zilele de 28 și 29 octombrie 2016. Și dacă spunem 28 și 29 octombrie, aceste zile nu au fost alese întâmplător pentru desfășurarea evenimentului, ci sunt zilele în care, acum șaizeci și opt de ani, în anul 1948, întreg episcopatul greco-catolic din România a fost a arestat pentru refuzul de a se lepăda de credința greco-catolică și a semna trecerea la cea ortodoxă. Simpozionul a fost organizat de către Episcopia Greco-Catolică de Maramureş, în colaborare cu Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (AGRU), Filiala Baia Mare III (Sfântul Anton de Padova). Au fost zile intense din punct de vedere spiritual și cultural, întrucât simpozionul s-a deschis cu Sfânta Liturghie celebrată de Preasfințitul Vasile Bizău la biserica „Sfânta Maria” din Baia Mare, vineri 28 octombrie, de la ora 18:00. Atmosfera de sărbătoare a fost sporită de cei peste douăzeci de preoți concelebranți îmbrăcați în veșminte de culoare roșie, ce amintește sângele martirilor bisericii noastre. În ziua de sâmbătă, 29 octombrie, la Centrul Universitar Nord din Baia Mare, a avut loc o serie de comunicări științifice pe teme ce privesc atât istoria Bisericii grecocatolice, de la înființarea ei in anii 1700 și până la venirea comunismului în România, când aceasta

de emigranții catolici. Propunerea sa a găsit ecou în inima Papei care încredințează Congregației pentru episcopi (Congregația consistorială, în acea vreme) misiunea de a se ocupa de pastorația emigranților la nivel mondial. Opera sa nu s-a limitat la intervenții imediate, ci a știut să elaboreze o gândire și o viziune asupra fenomenului emigrației care se dovedește a fi și astăzi de o actualitate deplină și care i-au permis să intervină la nivel politic și social precum și bisericesc: „În timp ce rasele se amestecă, se extind și contopesc, crește unirea întru Dumnezeu a tuturor oamenilor”. „Emigrează semințele pe aripile vânturilor, emigrează plantele de pe un continent pe altul duse de curenții apelor, emigrează păsările și animalele, dar mai mult decât toate acestea emigrează omul, fie în grup fie de unul singur”. Diac. Octavian FRINC

a fost pusă în ilegalitate de către guvern (lector dr. Ciprian Ghișa), cât și despre ceea ce s-a știut peste hotare despre situația catolicismului din România – faptul că informațiile treceau din țară înspre occident în special prin diplomații francezi prezenți la București, după ce Nunțiul Apostolic din acea vreme a fost declarat persoană non grata și expulzat din țară (prof. univ. dr. George Cipăianu). S-a vorbit despre istoria Bisericii Greco-Catolice în preocupările istoriografiei românești după 1989, comunicare prezentată de conf. univ. dr. Ion Cârja. Prof dr. Marius Bucur a vorbit despre modul în care s-a derulat procesul de arestare a celor șase episcopi greco-catolici, pe care l-a numit „unul ilegal și de conjunctură, neavând nicio bază legală”. Părintele lector dr. Ioan Tîmbuş a vorbit despre figura Episcopului Alexandru Rusu, primul eparh al Eparhiei de Maramureș, așa cum a fost descris el în dosarele 31


Viaţa Eparhiei securității, faptul că urmărirea constantă a activității lui a început cu mult timp înainte de proces (prin anii 1945-1946) și a continuat atât pe perioada în care a fost episcop de Maramureș, cât și după de a fost numit mitropolit al Bisericii Greco- Catolice. Conf. dr. Alin Tat a prezentat drepturile omului în filozofia lui Jaques Maritain. Prezentările, moderate de prof. Lucian Miclăuş, au fost unele de înaltă ținută științifică, culturală și au răspuns așteptărilor persoanelor din public, care s-au întors spre casă cu un important bagaj de cunoștințe și clarificări asupra a ceea ce însemnat perioada neagră a Bisericii noastre. Inițiatorul acestui eveniment în anul 2005 a fost pr. Mesaroș Simion, care, împins fiind de faptul că „în cartea despre memoriile cardinalului Iuliu Hosu, data de 28 și/sau 29 octombrie 1948 a fost pomenită de 36 de ori”, a avut ideea organizării acestui simpozion, tradiție ce se menține de doisprezece ani.

Preasfințitul Vasile Bizău, prezent în sală pe durata întregii sesiuni de comunicări, a mulțumit la final distinșilor profesori universitari de la Cluj, „care, an de an, propun un eveniment cultural în orașul nostru”, celor care au fost implicați în organizare, în special Asociației AGRU, pentru „străduința de a coaliza intelectualitatea românească, în primul rând pe cea greco-catolică și de a-și aduce aportul în mod pozitiv la transmiterea mesajului evanghelic în comunitățile și instituțiile în care activează fiecare membru al asociației… Vreau să felicit pe membrii AGRU, care se luptă la fel ca și noi toți, ca și întreaga Biserică a noastră, lupta cea bună în a promova valorile, a cultiva persoanele și întâmpină la fel de multe obstacole ca și noi toți... Însă acesta nu este un lucru care să ne oprească din a construi pe mai departe profilul moral, spiritual și religios al creștinului de astăzi, care trece si prin personalismul lui Jaques Maritain, pe care Biserica îl acceptă în forma lui de sorginte creștină”, a spus Ierarhul. Preasfințitul a invitat, de asemenea, participanții să privească fiecare lucru dintr-o perspectivă pozitivă, deoarece, aceasta este „cea care clădește… Eu cred că noi putem să construim și comunitatea greco-catolică poate să construiască privind exemplul celor care au fost înaintea noastră, a celor care au avut acest spirit al pozitivității din perspectiva aceasta de a ne aduce aportul și a construi”, a afirmat Preasfințitul Vasile la sfârșitul simpozionului. 32

Diaconul Ursuleac Ionuț a fost ridicat la treapta Preoției Miercuri, 7 decembrie a.c., în biserica grecocatolică din Cacica, diaconul Ionuț Ursuleac a fost ridicat la treapta Preoției, prin punerea mâinilor Preasfințitului Vasile Bizău. Sfânta Liturghie a fost celebrată de către Eparhul de Maramureș împreună cu un sobor de preoți, în frunte cu pr. Vicar pentru Vicariatul Ucrainian, Dubovici Mihai, pr. protopop Colopelnic Vasile și pr. protopop și paroh de Cacica, Nicolae Nicolaișen.

„Aceasta este o zi de sărbătoare pentru tânărul Ionuț Ursuleac, pentru familia lui, dar și pentru întreaga Biserică, deoarece atunci când Taina Preoției este primită de către un candidat, devine o sărbătoare pentru Biserică, deoarece el își asumă slujirea Evangheliei în supunere față de Hristos. Și aceasta este cu adevărat o sărbătoare a sufletului și a ființei umane, când se pune în slujba Evangheliei”, a afirmat Preasfințitul Vasile în omilia sa. Și a continuat vorbind despre misiunea preoțească: „Misiunea de slujire preoțească este o misiune nobilă și sfântă, pentru că ea vine de la Mântuitorul Hristos și stă sub semnul promisiunii făcute de El ucenicilor: cine vă vede pe voi, mă vede pe mine; cine vă ascultă pe voi, Mă ascultă pe Mine; cine se leapădă de voi, se leapădă de Mine, iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce m-a trimis pe Mine. Iată că suntem în această succesiune a trimiterii: Isus a fost trimis de Tatăl Ceresc în lume; El îi trimite pe apostoli; apostolii, mai departe, lasă ucenici și aceeași misiune –mergeți și propovăduiți împărăția lui Dumnezeu în toată lumea- se actualizează cu fiecare misiune preoțească, cu fiecare implicare a celor care poartă această Taină a Preoției, fiind altoiți pe Hristos, în Hristos”, a spus Ierarhul. În timpul conferirii Sacramentului Preoției, tânărul Ionuț Ursuleac a fost condus spre altar de către părintele paroh Nicolae Nicolaișen și părintele Anton Cioba, Rector al Seminarului Greco Catolic din Oradea, seminar în care tânărul preot a stat pe perioada în care a studiat Teologia la Oradea.


Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri: Preot Ioan BRĂHAIȚA, administrator parohial al Parohiei Finteușu Mic, începând cu data de 25 martie 2016; Preot Ioan Călin BOT, administrator parohial al Parohiei Botiza, începând cu data de 11 septembrie 2016; Preot Mihai DUBOVICI, vicar episcopal (sincel) pentru Vicariatul General al rutenilor, până la data de 31 august 2018; Arhitect Viorel IUORAȘ, membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră, pe o perioadă de 4 ani; Preot Remus GHIRAN, membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră, pe o perioadă de 4 ani; Preot Bela PALLAI, membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră, pe o perioadă de 4 ani; Preot Emil Grigore GÎRBOAN-RUSNEAC, membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră, pe o perioadă de 4 ani; Preot Florin FODORUȚ, Președinte al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră, pe o perioadă de 4 ani; Preot Augustin BUTICA, cancelar al Curiei Eparhiale, pe o perioadă de 4 ani; Preot Vasile CODREA, protopop al Protopopiatului Iza-Vișeu, pe o perioadă de 4 ani;

De la sediul Episcopiei, precum şi din parohiile eparhiei noastre, pot fi cumpărate calendarul de perete, calendarul cu file şi calendarul liturgic, pentru anul 2017.


Sfințirea Școlii Confesionale „Ep. Dr. Alexandru Rusu” 15 noiembrie 2016

Încheierea Anului Sfânt al Milostivirii 18 noiembrie 2016

Preţ 5 RON

Un milion de stele, Baia Mare 17 noiembrie 2016

Lumina credintei 4/2016  
Lumina credintei 4/2016  

Publicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement