Page 1

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este” (Luca 6,36)

Anul V, nr. 4/2015


Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare DIN SUMAR:

Cuvântul Păstorului 1-2 Fragmente liturgice 2-4 Dumnezeul milostiv și îndurător revelat în Sfânta Liturghie Cuvântul Scripturii 5-7 Să nu dați uitării binefacerea și dărnicia În lumina icoanei 7-9 Meditația asupra icoanei datornicului nemilostiv Interferenţe biblice 9 -11 Milostivirea lui Dumnezeu în Sfintele Evanghelii Învăţătura bisericii 11-13 Dumnezeu este Milostiv cu noi deoarece dorește să ne atragă pe toți la El Sfinţii părinţi 13-15 Milostivirii toate îi sunt cu putință legea bisericii 15-17 Milostivire și pedeapsă în Codul de Drept Canonic al Bisericilor Orientale Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. Florin Marușciac Pr. Dr. Simion Voicu Pr. Bela Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Ioan Balea Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Teodor-Lucian Lechinţan s.j. Pr. Emil-Marian Ember Pr. Daniel Pop Drd. Marian Susa Prof. Ioan Muntean

Crâmpeie istorice 17-20 Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (IV) In memoriam! 20-21 Preot Vasile Lucaciu (1852-1922) Evanghelia în artă 21-24 Să se nască și să crească, să ne mântuiască... Etica Creştină 24-26 Milostivirea lui Dumnezeu nu înseamnă permisivitate față de păcat Prezentarea Parohiilor 26-27 Parohia greco-catolică Săliște Prezentare Carte 27-30 Biserica Română Unită și problema națională Viața Consacrată 30-31 Sfânta Faustina Kowalska Viața Eparhiei 32 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 – 2466 Imagine copertă: Pr. Marko Ivan Rupnik, Logo oficial pentru Anul Sfânt al Milostivirii


Cuvântul Păstorului un popor, nu doar ar permite cu claritate și fără echivoc vizibilitatea crezului acelei comunități sau popor, ci ar contribui în mod determinant la creșterea Împărăției lui Dumnezeu în lume.

Anul Sfânt al Milostivirii a început! Poarta Sfântă a bazilicii Sfântul Petru a fost deschisă de către Papa Francisc în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri și toți creștinii sunt invitați să pășească cu încredere în noul an jubiliar pentru a fi milostivi precum este Tatăl.

Reperele parcursului pastoral al anului jubiliar sunt trasate de Sfântul părinte Papa Francisc în documentul mai sus amintit, Misericordiae vultus, din care voi cita în acest articol, și astfel avem creionată pentru toate Diecezele calea de parcurs în acest An Sfânt. Vor fi deschise porțile sfinte ale milostivirii în toată lumea, în fiecare catedrală si loc mai important din Biserica locală. În eparhia noastră avem deschise două porți sfinte ale milostivirii în cele două orașe reședințe de județ: Baia Mare și Satu Mare. La cele două biserici parohiale, Sfânta Maria și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, credincioșii sunt așteptați să treacă prin poarta milostivirii pentru a putea experimenta iubirea lui Dumnezeu care consolează, care iartă și dăruiește speranță. Trecând prin poarta sfântă ne vom lăsa îmbrățișați de milostivirea lui Dumnezeu și ne vom angaja să fim milostivi cu alții, așa cum Tatăl este cu noi.

Pentru a ajunge la aceste locații ar fi de dorit să se organizeze pelerinaje pentru a redescoperi și a gusta roadele lor. Pelerinajul, spune Papa, este un semn special în Anul Sfânt, pentru că este icoană a drumului pe care fiecare persoană îl parcurge în Pregătit îndelung și convocat prin Bula existența sa. Viața este un pelerinaj și ființa umană Misericordiae vultus, acest An Sfânt se dorește a este viator, un pelerin care parcurge un drum până fi un moment extraordinar de har și de reînnoire la ținta râvnită(...) El va fi un semn al faptului că și spirituală pentru toți credincioșii care răspund milostivirea este o țintă la care trebuie să se ajungă chemării Bisericii de a-și îndrepta și mai mult și care cere angajare și jertfă. atenția asupra lui Isus chipul milostivirii Tatălui De asemenea, o importanță deosebită pentru și de a fi ei înșiși semnul iubirii lui Dumnezeu în revitalizarea și aprofundarea vieții spirituale familiile, comunitățile și societatea în care trăiesc. a credincioșilor și a comunităților o au zilele de O societate divizată de opțiunile și reculegere sau misiunile populare așa cum sunt apartenențele la diferitele grupuri etnice, politice ele cunoscute. Postul Mare din acest An Jubiliar și religioase, are nevoie de punți de legătură și să fie trăit mai intens ca moment forte pentru a de semne vizibile ale posibilului limbaj comun. celebra și a experimenta milostivirea lui Dumnezeu. Milostivirea este această limbă comună pe care Fiind timpul propice prin excelență care ne toți oamenii o înțeleg, chiar dacă nu toți o vorbesc. cheamă la convertire, această perioadă liturgică Însușită și trăită la nivel personal, milostivirea își găsește actualizarea specifică în sfânta Taină devine mărturisire de credință și se exprimă ca a Mărturisirii. Cine se apropie cu încredere și dragoste în acțiune. Ea depășește orice barieră convingere de această sfântă Taină, gustă din etnică și confesională, țintind spre ceea ce este bunătatea iertării lui Dumnezeu și înțelege prin important și esențial: persoana umană creată experiență proprie milostivirea Tatălui. Cuvântul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. iertare să poată ajunge la toți și chemarea de a Asumarea milostivirii ca etos comportamental experimenta milostivirea să nu lase pe nimeni de către o comunitate sau în formă ideală de către indiferent. Invitația mea la convertire se adresează 1


Fragmente liturgice cu și mai multă insistență spre acele persoane care se află departe de harul lui Dumnezeu prin conduita lor de viață (...) Pentru binele vostru, vă cer să vă schimbați viața (...) Pentru toți, mai devreme sau mai târziu, vine judecata lui Dumnezeu de care nimeni nu va putea scăpa. Aceeași invitație la convertire este adresată peroanelor făcătoare sau complice de corupție și aceasta pentru că răul pe care ele îl săvârșesc este un păcat grav care generează un rău major. Această plagă distrugătoare a societății este un păcat grav care strigă spre cer, pentru că amenință din temelii viața personală și socială.(...) Este un rău care se cuibărește în gesturile zilnice pentru a se extinde apoi în scandalurile publice. Corupția este

o înverșunare în păcat care vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu iluzia banilor ca formă de putere. Anul sfânt jubiliar se va încheia în data de 20 noiembrie 2016, când Porțile sfinte vor fi închise și rugăciunile Bisericii se vor înălța înaintea Tronului Preasfintei Treimi în semn de mulțumire și recunoștință pentru îndelunga răbdare și nemăsurata iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Mulțumesc cititorilor revistei noastre eparhiale pentru interesul pe care îl manifestă în parcursul catehetic propus și vă doresc Sărbători fericite de Nașterea Domnului și un An Nou milostiv și binecuvântat! †Vasile

Dumnezeul milostiv și îndurător revelat în Sfânta Liturghie Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc este milostiv, blând și îndelung-răbdător (cfr. Ps 85,4; Ps 85,14; Ps 144,8; Lc 6,36; Iac 5,11 etc.). Această milostivire a lui Dumnezeu ne este revelată și prin Fiul său, Domnul Hristos, care s-a făcut milostiv și credincios arhiereu în cele către Dumnezeu pentru curățirea păcatelor (Ev 2,17). Faptul că Dumnezeu este milostiv ne este arătat și de Tradiția Bisericii, îndeosebi de textele liturgice, cu care celebrăm Tainele mântuirii noastre. În ceea ce urmează vom parcurge câteva texte din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, care ne revelează pe Dumnezeu ca fiind milostiv și îndurător, nu însă înainte de-a face un mic excursus referitor la semantica biblică care exprimă acest atribut al lui Dumnezeu.

compasiunea cu ocazia unei situații tragice (Ps 106,45) sau prin iertarea ofenselor (Dan 9,9).

Cel de-al doilea termen ebraic este hesed, tradus de obicei în greacă prin eleos (milă), și înseamnă în mod principal pietate, manifestând o relație între două persoane care implică fidelitate. Prin aceasta cuvântul milă primește o semnificație puternică, nu este doar ecoul unui instinct de bunătate, ci mai degrabă este vorba de o bunătate conștientă, voluntară2. În afară de acest exemplu de traducere în limba greacă (eleos), limba în care a fost tradusă Biblia (LXX), a fost scris Noul Testament, precum și prima literatură creștină, mai sunt și alte multe cuvinte în limba greacă folosite pentru a traduce acești termeni semitici, pentru a exprima milostivirea și îndurarea lui Dumnezeu.

În limbajul curent cuvântul milă (îndurare) se definește ca fiind un sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau nenorocirea cuiva, însă poate însemna și ajutor, binefacere, pomană, stare jalnică de compătimit în care se află cineva, bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere1. Semnificația biblică însă este una mai profundă și mai amplă, și se află la confluența a două sfere de gândire: compasiunea și fidelitatea. Primul termen ebraic care desemnează acest atribut este rahamim și exprimă atașamentul instinctiv față de cineva. În limbajul semitic acest sentiment își are locul în sânul matern (rehem; cfr. 1Reg 3,26), în viscere (rahamim), noi am spune în inimă (Ier 31,20; Sal 103,13); ar putea fi numit și În traducerile românești ale Liturghiei Sf. duioșie. Acest sentiment este arătat în fapte prin Ioan Gură de Aur întâlnim de multe ori cuvintele 2


Fragmente liturgice milă și îndurare, care traduc termeni ca eleos, eusplagxnia sau oiktirmos.Vom prezenta câteva din textele care conțin aceste cuvinte, primul fiind însoțit și de un scurt comentariu. Așadar, primul loc în care putem întâlni atributul de milostiv este rugăciunea pe care o spune preotul la antifonul întâi: Doamne, Dumnezeul nostru, a cărui stăpânire este neasemănată şi mărire neajunsă, a cărui milă (eleos) este nemăsurată și iubire de oameni negrăită: însuţi Stăpâne, după bună îndurarea (eusplaxnian) ta, caută spre noi și spre sfântă casa aceasta; şi fă cu noi şi cu cei ce împreună cu noi se roagă milele tale (ta ele) cele bogate și îndurările (tous oiktirmous) tale3 .

Primul aspect demn de luat în seamă în acest text este faptul că stăpânirii neasemănate (atotținător) și măririi neajunse ale lui Dumnezeu, care sunt atribute ale Acestuia, se adaugă și cel de milostiv fără măsură. În Crezul Niceno-Constantinopolitan întâlnim o asociere de idei asemănătoare: Dumnezeul atotținător este și Tată (Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotținătorul…). Dumnezeu, Stăpânul a toate, are o milă nemăsurată și o iubire de oameni negrăită. Substantivul (eleos) milă, după cum am putut vedea înainte, traduce cuvântul ebraic hesed, care este legat de fidelitate, exprimând deci o relație bazată pe fidelitate. Această relație se referă cu siguranță la Alianța lui Dumnezeu cu Poporul lui Israel. Aici însă este vorba desigur de Legământul cel Nou, pecetluit prin sângele lui Hristos. Mila lui Dumnezeu presupune deci fidelitate față de om. Dumnezeu are așadar o milostivire conștientă și voită față de om, pecetluită printr-o Alianță în sângele Mântuitorului Hristos.

Un al doilea cuvânt care exprimă mila lui Dumnezeu este eusplagxnia. Rădăcina acestui substantiv neutru (splagxnon) are semnificația de viscere, măruntaie, interior, inimă; ar putea fi ușor asociat deci cu termenul rahamim, care exprimă acel sentiment profund matern, care atinge străfundurile ființei și care izvorăște din viscere. Rugăciunea aceasta face apel așadar la acea milă care vine din străfundurile ființei lui Dumnezeu, acea simțire gingașă și duioasă a lui Dumnezeu. Acest cuvânt este întâlnit și în Noul Testament unde de multe ori se descrie mila profundă a lui Isus, pe care a avut-o față de oameni îndrăciți sau bolnavi pe care i-a tămăduit sau chiar față morți pe care i-a înviat prin mila sa cea bogată și nemăsurată (Lc 7,13; Lc 10,334; Lc 15,205). La sfârșitul rugăciunii se cere coborârea peste cei prezenți și peste cei ce se roagă împreună cu aceștia, milele (ta ele) și îndurările (tousoiktirmous) bogate ale lui Dumnezeu. Primul

substantiv îl cunoaștem deja (eleos), al doilea în schimb are o semnificație asemănătoare (ho octirmos): pietate, compasiune, clemență, mizericordie. În Noul Testament acest substantiv poate fi întâlnit în texte precum Rom 12,1, 2Cor

1,3, Col 3,12, Fil 2,1. Iată așadar că, într-un text liturgic simplu în aparență, putem întâlni o paletă semantică foarte bogată care exprimă un atribut profund al lui Dumnezeu, mila și îndurarea sa cea nemăsurată.

Aceste cuvinte care exprimă mila și îndurarea lui Dumnezeu, pot fi găsite și în alte texte ale Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. În rugăciunea cererii stăruitoare se spune: Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte de la robii tăi această rugăciune stăruitoare; şi ne miluieşte (eleison) după mulţimea milei (eleous) tale; şi îndurările (oiktirmous) tale trimite-le peste noi şi peste tot poporul tău, care aşteaptă de la tine mila ta (eleos) cea bogată. Iar la sfârșitul ecteniei întâlnim ecfonisul: Că milostiv (eleimon) şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. O altă expresie greu de înțeles în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur este mila (eleison) păcii, la care se adaugă expresia jertfa laudei (jertfa de laudă). Deși există și opinia că ar fi vorba de un ebraism, soluția cea mai corectă și mai logică care se bazează pe unele manuscrise liturgice, ar fi că 3


Fragmente liturgice de fapt ar lipsi o virgulă între cuvinte și astfel textul ar trebui citit și tradus ca milă, pace, jertfă de laudă. Pe noi ceea ce ne interesează însă este să subliniem prezența cuvântului milă (eleison)

în această sintagmă. La sfârșitul anaforalei se afirmă: Pomenește Doamne, și pe cei ce aduc daruri şi fac bine întru sfintele tale biserici şi-şi aduc aminte de cei săraci şi peste noi, peste toţi, trimite milostivirile tale (ta ele). După doxologia finală a anaforalei, preotul spune cu glas înalt: Şi să fie mila (ta ele) marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Isus Hristos cu voi cu toţi. Iar după ce preotul sau diaconul îi invită pe credincioși săși plece capetele Domnului, preotul se roagă în taină: Mulţumim ţie, nevăzute Împărat, cel ce cu puterea ta cea nemăsurată toate le-ai făcut şi cu mulţimea milei (touseleous) tale din nefiinţă întru fiinţă toate le-ai adus.

lui Dumnezeu. Aceasta era exprimată prin două cuvinte profunde cu o largă semnificație. Traducerile și scrierile grecești folosesc o paletă semantică variată pentru a exprima acest atribut al lui Dumnezeu. În Liturghia atribuită Sf. Ioan Gură de Aur am putut identifica trei cuvinte care exprimă milostivirea lui Dumnezeu, două dintre ele având o legătura directă cu termenii ebraici vechi-testamentari. În limbajul curent al Bisericii noastre există tendința de a folosi peste tot cuvântul îndurare, ceea ce ar obscura variata paletă semantică a cuvintelor grecești, limbă din care au fost traduse textele noastre liturgice. În traducerile liturghierului nostru, am văzut cum traducătorul folosește atât milă cât și îndurare, ceea ce este un lucru pozitiv, păstrând cumva și în traducerea românească varietatea semantică a cuvintelor grecești, chiar dacă nu pentru toate cuvintele. Poate într-o viitoare traducere ar fi de recomandat ca să se găsească o paletă semantică cât mai largă pentru a putea reda și această bogăție semantică a textului grecesc. Din punct de vedere teologic textele pe care le-am prezentat, prin termenii analizați, ne revelează bogata milostivire și îndurare a lui Dumnezeu. Milostivirea lui Dumnezeu pornește din străfundurile ființei sale și nu are margini. Aceasta este o milostivire conștientă și voită legată de fidelitatea lui Dumnezeu față de Legământul cel Nou, pecetluit prin sângele Fiului său preaiubit, care prin preamare milostivirea sa, s-a oferit ca jertfă pentru ca noi toți să avem parte de milele sale cele bogate, și astfel să fim moștenitori ai vieții veșnice, în Împărăția ce va să fie. Pr. Dr. Florin MARUȘCIAC

1 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998. 2 Cfr. LÉON-DOUFOUR Xavier, Vocabulario de teología bíblica, ed.revisada y ampliada, Barcelona 1988, pp. 542-543. 3 Pentru textele liturgice în limba română folosim ultima ediție a Liturghierului (Blaj 2014), iar pentru textul grecesc ed. BRIGHTMAN F.E. (ed.), Liturgies Eastern and Western, vol. II, Oxford 1896. 4 Aici este vorba de Samarineanul milostiv, care după interpretarea patristică este Isus, care se milostivește de umanitatea căzută în păcat, Văzute fiind acestea, nu ne rămâne decât să reprezentată prin omul tâlhărit și bătut. tragem câteva concluzii în legătură cu textele 5 Pilda fiului risipitor, unde Tatăl acestuia este prezentate. La început am văzut cum în Vechiul imaginea Tatălui ceresc. Testament existau un limbaj și două sfere de gândire care exprimau milostivirea și îndurarea

4


Cuvântul Scripturii Să nu dați uitării binefacerea și dărnicia:

căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac. Ev. 13,16 Scriindu-i lui Timotei, apostolul Pavel face despre Sfânta Scriptură mai multe aprecieri, printre care amintește că este de folos „să învețe și să îndrepte și să dea înțelepciune că omul lui Dumnezeu să fie destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3,16-17).

împrumut bănesc, un obiect persoanei de la care împrumuta, trebuia ca la apusul soarelui să-i fie restituit obiectul.

Folosindu-mă de Cuvântul inspirat a lui Dumnezeu, am încercat să conturez câteva aspecte legate de problema atitudinii față de problema sărăciei.

pentru ei (Lev. 19,10; Dt. 27,19).

Preocuparea lui Dumnezeu pentru cei săraci și nevoiași

Dumnezeu și-a revelat preocuparea Sa pentru cei săraci și nevoiași prin variate căi. Astfel, când Dumnezeu a dat poporului ales Legea Sa dumnezeiască, a rânduit și oferit diferite metode pentru a înlătura sărăcia din mijlocul lor (Dt. 15,7-11).

În perioada secerișului sau a culesului strugurilor, spicele și boabele căzute în timpul recoltării trebuiau lăsate să fie culese de săraci

Aflăm de asemenea o poruncă dată de Dumnezeu potrivit căreia toate datoriile celor săraci dintre israeliți să fie șterse la șapte ani (Dt. 15,1-6).

Cât privește pe cei ajunși în instanțele de judecată, nu trebuia ca cineva să fie favorizat „nici cel sărac, nici cel bogat” (Ex. 23,6).

Dureros lucru a fost că aceste legi n-au fost respectate de cei bogați care s-au îmbogățit pe seama celor săraci, motiv pentru care Dumnezeu a adresat cuvinte aspre de judecată (Amos 5,1113).

În cuprinsul Legii aflăm o interdicție privind dobânda pe împrumut pentru cei săraci: „Să nu iei Grija Mântuitorului pentru ce săraci și de la sărac nicio dobândă nici camătă…”. Lev 25,36 nevoiași Daca un sărac se angaja să lucreze cu ziua Reflectând asupra activității publice a lui Isus, pentru un bogat, acesta trebuia să primească plata observăm că El Însuși practica ceea ce învăța zilnic pentru a putea cumpăra cele trebuitoare prin cuvânt astfel: „El și ucenicii Săi dădeau celor familiei (Dt. 27,14-15). săraci bani dintr-o pungă” (In. 13,29). Pe cei ce își Dacă un sărac lăsa garanția pentru un manifestau dorința de a fi urmașii Săi, îi sfătuia

5


Cuvântul Scripturii să fie cu purtare de grijă față de cei săraci „să-i pe apostoli să poarte de grijă în mod echitabil și corect față de cei aflați în nevoie, pentru această ajute și să le dea bani” (In. 13,29). Domnul Isus nu privea dărnicia ca pe ceva sarcină au fost aleși șapte diaconi (Fap. 6,1-6).

Deci Biserica primară aprecia ca o datorie sacră faptul de a-i ajuta pe membrii săi lipsiți de cele materiale. În măsura posibilităților ei, lucrarea de ajutorare se extindea și altor săraci care nu aparțineau comunității creștine (Fap. De asemenea Isus sfătuiește pe auditorii Săi, 11,27-30). Cum se cuvine să dăruim ca la mesele lor de obște să-i invite în primul rând pe cei săraci și pe cei aflați în multe alte nevoi Cu bunăvoință: „… dacă este bunăvoință darul (Lc. 14,13). este primit…” (2 Cor. 8,12) facultativ, opțional – dacă vreau –, ci ca pe una din cerințele necesare pentru intrarea în Împărăția Sa veșnică, accentuând valoarea grijii față de cei flămânzi, goi, însetoșați, bolnavi și străini (Mt. 25,31-46).

Poziția apostolului Pavel

Cu bucurie: „… pe cel ce dă cu bucurie pe acela Apostolul Pavel și Biserica primară au arătat îl iubește Dumnezeu (2 Cor 9,7) o preocupare deosebită pentru cei aflați în Fără a ne lăuda: „… ci tu când faci milostenie să nevoie. Chiar de la începutul activității sale, nu știe stânga ce face dreapta” (Mt. 6,1-3). Pavel împreună cu Barnaba, ca reprezentanți ai Cum să nu dăruim Bisericii din Siria și Antiohia au adus daruri la Ierusalim pentru nevoile creștinilor din Iudea - „ Să nu dăruim cu părere de rău sau de silă” (Fap. 11,28-30). (2 Cor. 9,7).

În vederea strângerii de ajutoare, atât în Să nu dăruim cu zgârcenie: „… să pregătească Biserica din Corint cât și din Galatia, a pregătit darurile făgăduite de voi, ca dărnicie și nu cu o anumită strategie ca lucrarea să aibă succes (1 zgârcenie” (2 Cor 9,5). Cor. 16,1-4). Să nu ne lăudăm: „Tu dar când faci milostenie, De asemenea, strângerea de ajutoare constituia nu suna cu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii pentru Pavel și unul dintre scopurile celei în sinagogi și în ulițe, pentru ca să fie lăudat de de-a treia călătorii misionare (Rm. 15,25-26). oameni” (Mt. 6,1-3). Apostolul Pavel lăuda Bisericile din Macedonia, Cât să dăruim? care în ciuda „multor necazuri prin care au trecut Aflăm din paginile Scripturii că dărnicia și a sărăciei lor” au adunat un belșug de dărnicie noastră trebuie să fie proporțională cu veniturile din partea lor (Rm. 8,2). noastre. Apostolul Pavel scriindu-le Corintenilor Scriidu-le Evreilor, Pavel le cere acestora: „Să zice: „În ziua dintâi a săptămânii fiecare din voi nu dați uitării binefacerile și dărnicia; căci lui să pună deoparte acasă ce va putea, după câștigul Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac” (Ev. 13,16). lui…” (1 Cor. 16,2). Atitudinea Bisericii primare În cea de a doua epistolă apostolul Pavel vine Biserica primară înființează o comunitate și le dă exemplu Corintenilor pe credincioșii din de binefacere care împărțea banii rezultați din Macedonia „aceștia au dat după puterea lor, și vânzarea posesiunilor membrilor ei pentru a chiar peste puterile lor” (2 Cor 8,3). asigura nevoile fiecărui credincios (Fap. 4,34-37). Cu o altă ocazie Pavel ține să accentueze ideea: Ne este dat să aflăm din Sfânta Scriptură că „Să știți: cine seamănă mult, mult va secera” (2 Cor Bisericile din Macedonia se adresează în mod 9,6). stăruitor lui Pavel să le permită și lor să contribuie Cu alte cuvinte, apostolul după ce vorbește la strângerea de ajutoare (2 Cor. 8,1-4). despre calitatea dorințelor și motivele inimilor Vedem apoi, că atunci când s-a înmulțit noastre legate de dărnicie, ne-a oferit și date numărul membrilor Bisericii, fapt ce a împiedicat privind cantitatea dărniciei noastre. 6


În Lumina Icoanei nostru se transferă la persoana Mântuitorului, Se întâmplă ca uneori Dumnezeu să căci zice Isus: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori pedepsească lipsa de compasiune față de cei aflați ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte în nevoi. Ne este dat să înțelegem că Dumnezeu neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut” (Mt. a pedepsit cetățile Sodoma și Gomora nu numai 25,40). Dumnezeu fericește pe cei care se preocupă pentru păcatele scârboase de homosexualitate, ci și pentru lipsa și nepăsarea lor fața de căzuți de starea celui sărac și face promisiuni: în lipsuri: „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale „Ferice de cel ce poartă de grijă celui sărac! Sodoma: era îngâmfată trăia în belșug și într-o Domnul îl păzește și-l ține în viață. liniște nepăsătoare și nu sprijinea mâna celui nenorocit și lipsit” (Ez. 16,49). El este fericit pe pământ și nu-l lasă la bunul plac În Noul Testament, apostolul Iacob ne spune: al vrășmașilor lui Indiferența față de dărnicie

„Deci, cine cunoaște binele și nu-l face, săvârșește un păcat” (Iac. 4,17).

Domnul îl sprijinește când este pe patul de suferință; îi ușurează durerile în toate bolile lui” Iar înțeleptul Solomon adaugă: „Cine dă (Ps. 41,13). săracului, nu duce lipsă de nimic, dar cel ce închide În concluzie, Sfânta Scriptură ne ajută să ne ochii, este încărcat de blesteme” (Pr. 28,27). edificăm o atitudine corectă privind purtarea noastră față de cei aflați în nevoi, în situații limită. Roadele dărniciei Domnul Isus niciodată n-a trecut indiferent pe Dumnezeu ține evidența faptelor de lângă cel care a avut cea mai mare nevoie de milostenie. Îngerul Domnului îl înștiințează pe ajutor. Întotdeauna Isus a avut și are pentru om, sutașul Corneliu spunându-i: „…Rugăciunile și dragoste, har și mai ales are Tim. milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu” Noi avem timp? (Fap. 10,4). Dacă da, atunci fii încredințat că „Dumnezeu Dăruind creăm primitorului oportunități de a aduce laudă lui Dumnezeu: „Căci ajutorul nu este nedrept să uite osteneala voastră și dat de darurile acestea, nu numai că acoperă nevoile dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, fraților, dar este și o pricină de multe mulțumiri voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți” (Ev. 6,10). către Dumnezeu” (2 Cor. 9,12-13). Pr. Dr. Simion VOICU Binele sau milostenia făcută aproapelui

Meditația asupra icoanei datornicului nemilostiv Prima expresie a milostivirii ce ne vine în gând este chipul iubirii lui Hristos din pilda Samariteanului milostiv (vezi articolul din numărul V. 1/2015) care își salvează aproapele căzut între tâlhari.

sau explicații pe această temă în Sfânta Scriptură și implicit în iconografie. Am putea oferi ca exemplu pericopa Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Lc 16,19-31). În viziunea noastră, întregul subînțeles se referă mai degrabă la starea omului lipsit de gânduri pământești. Chiar dacă această parabolă Vom scrie mai detaliat despre este – în viziunea noastră ‒ această icoană într-un viitor punctul culminant pentru număr al revistei care se va a înțelege ce anume este încadra în timpul liturgic în care milostivirea lui Dumnezeu, se citește fragmentul biblic, găsim totuși și alte învățături respectiv Duminica a 22-a după

Rusalii. Icoana despre care vom vorbi în articolul de față ne prezintă pilda Datornicului nemilostiv (Mt 18,21-35). În textul biblic apare termenul milostiv (v. 27). În contextul învățăturii primite de la Fiul lui Dumnezeu, acest termen trebuie interpretat în paralel cu conceptul de iertare. În Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii, Sfântul Părinte Papa Francisc ne prezintă milostivirea ca puterea care învinge totul, care umple 7


În Lumina Icoanei inima de iubire și care consolează sumă uriașă (de milioane de cu iertarea (Misericordiae vultus, ori mai mult decât datornicul o face față de celălalt slujitor). 9). Icoana este compusă din trei Tocmai de aceea datornicul ne părți. În partea stângă observăm este prezentat ca stând în fața prima parte a textului biblic, și tronului în genunchi, cerând și anume pe Împăratul care iartă primind iertare.

întoarcem cu fața spre semenii noștri, însă uităm postura de datornic și devenim executanți nemiloși ai datornicilor noștri. În partea de jos a icoanei apare gura monstrului Leviathan, așteptând să înghită pe omul Întâlnirea dintre datornic și dat în mâinile chinuitorilor, iar datoria slugii. În centrul se află sluga iertată și un alt slujitor cel care îi era datornic acestuia, judecata va fi fără milă pentru datornic acestuia. Partea a treia la rândul lui, este exprimată cel ce n-a avut milă (Iacov 2,13). Ușile ne vorbește despre momentul de către iconar prin elemente în care datornicul nemilostiv se care arată dinamica acțiunii. În În această icoană sunt trei află din nou în fața Împăratului primul rând, prin faptul că cel uși. Prima este cea din mijloc îndatorat este abordat în mod având o semnificație mai și e pus să achite datoria.

Datornicul vicleană

sau

sluga

Uneori, în loc de termenul datornic apare cel de slugă, ceea ce nu vrea să însemne însă o degradare socială a persoanei. Viclenia datornicului vine din faptul că el primește iertarea pentru o sumă enormă (de exemplu, ceea ce Irod primea anual din partea guvernatorului roman, nu reprezenta nicio zecime din această sumă), dar la rândul lui nu are de gând să ierte pentru o sumă mult mai mică. Starea lui de slujitor provine din raportul existent între el și dregător. Acesta din urmă îi încredințează o 8

aparte. Perdeaua din ușă este trasă la o parte, simbolizând ieșirea din cele rele (v. 28), dar și eventualitatea de a reveni oricând la situația nedorită. Ușa din dreapta datornicului nemilostiv are gratii semnalând închisoarea în care se vrea a se arunca datornicul. Ușa din stânga este poarta închisă prin care se intră și se iese numai cu binecuvântarea Domnului. Perdeaua, zidurile cetății și ușile îl ajută pe pictor să creeze mai multe scene într-o singură imagine. Împăratul

violent și aruncat în închisoare. Se vede așadar imediat modul de a se comporta a celui care n-a avut milă față de cel aflat într-o situație asemănătoare lui. Sluga are mantie de culoare roșie, puțin diferită de cea a persoanei pe care o forțează să-i plătească datoria. Acest roșu împărătesc nu înseamnă nicidecum că omul are dreptul de a fi stăpânul celuilalt, de a se considera împărat și Dumnezeu în a judeca greșelile aproapelui. O asemenea atitudine va duce la decădere în ochii Împăratului. Când ne aflăm cu fața îndreptată spre Dumnezeu ca datornici, nu încetăm a cere iertare. Când ne

Împăratul nu este altcineva decât Domnul Isus Hristos, omulîmpărat care voia să se asemene cu slugile sale în Împărăția Cerurilor. Sunt pictate în icoană două siluete identice, care par a fi reflectate într-o oglindă, însă nu întâmplător. Binecuvântarea celei din dreapta icoanei este semnificativă, stând chiar în mijlocul ușii. Constatăm imediat o specificitate. Cunoaștem semnificația culorilor roșu și albastru, armonia deplină existentă între ele, însă aici totul apare răsturnat. Mantia Împăratului este roșie, iar tunica este albastră. Există întradevăr icoane în care mantia


Interferenţe Biblice lui Isus este roșie, dar aceasta e strict limitată numai la scena din pretoriu. În cazul de față este vorba de un alt aspect: se subliniază rolul Împăratului în Împărăția Cerurilor. Culoarea roșie face trimitere la demnitatea împărătească, prin asemănarea cu veșmintele purpurii pe care le purtau împărații. Mânecile sunt strânse, iar nu largi precum e obișnuința. Trebuie subliniat că în iconografia bizantină pictorul încearcă prin intermediul culorilor să transmită un mesaj sau să contureze unele trăsături specifice persoanei reprezentate în icoană. Astfel, gama coloristică a unei icoane și aici ne referim cu precădere la veșmintele sfinților, nu este întâmplătoare. Ea se stabilește în funcție de sensul pe care fiecare culoare l-a căpătat de-a lungul vremurilor, istoriei și în conformitate cu învățătura Bisericii.

Recunoaștem deasupra capului lui Isus însemnele IC XC care împreună cu mandorla, adică norul luminos al sfințeniei dumnezeiești (vezi: icoana Învierii, a Rusaliilor, a Schimbării la față etc) ne ajută la identificarea personajului. Hristos stă așezat în tronul judecății și decide. Judecă cu bunătate, iar nu cu dușmănie precum o face omul.

dreapta lui Hristos, în veşminte roşii, iar în stânga în veșminte albastre, îi simbolizează pe cei care vor avea parte sau vor fi privaţi de Împărăția Domnului.

Scandalizarea slugilor este exprimată prin arătarea cu degetul de către unul dintre îngeri, care atrage atenția Împăratului asupra celor întâmplate. Această scenă transmite un mesaj puternic: Apostolii și îngerii cel care obține harul iertării lui În spatele lui Isus vedem Dumnezeu, nu este capabil să siluete de sfinți. Sunt Apostolii ierte aproapelui, căzând astfel care așteaptă de la Isus sub judecata cea mai gravă. Cine răspunsul la întrebarea nu recunoaște caracteristicile lui Petru. Apar totodată și principale ale milostivirii, să îngeri cu caracteristicile lor se aștepte ca Dumnezeu să-l generale: aripi, locul lor în abandoneze în clipa judecății. jurul Împăratului, locul lor Disponibilitatea nemărginită la poarta Raiului etc. Mantia a iertării este subliniată de roşie simbolizează constituţia Isus printr-o comparație clară: de foc a naturii lor. Culoarea dacă aproapele greșește și cere roșie folosită în reprezentarea iertare, trebuie iertat în toate veşmintelor îngerilor poate fi (Lc 17,3b-4). Pr. Bela PALLAI pusă şi în legătură cu Judecata de Apoi. Îngerii pictați de-a

Milostivirea lui Dumnezeu în Sfintele Evanghelii

,,Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem milostivirea sa. Cel care ne-a invitat să iertăm «de șaptezeci de ori câte șapte» (Mt 18,22) ne dă exemplu: el iartă de șaptezeci de ori câte șapte. Ne ia din nou pe umerii săi, de fiecare dată”. (Papa Francisc). Cu acest îndemn Papa Francisc se adresează întregului cler, persoanelor consacrate şi credincioșilor laici, vestind milostivirea lui Dumnezeu cea fără margini, care se manifestă în Fiul Său. Milostivirea lui Dumnezeu faţă de omenire reiese din întreaga Scriptură, încă de la crearea omului. După căderea acestuia în păcat, Dumnezeu nu îl părăseşte, la fel cum nu ne părăseşte pe fiecare dintre noi atunci când greşim, ci El, ca un Tată iubitor ce este, ne dă posibilitatea de a ne îndrepta viaţa călăuzindu-ne paşii pe cărarea

9


Interferenţe Biblice Împărăţiei, deoarece nemăsurată şi neajunsă este mila făgăduinţei Sale, căci El este Domnul cel Preaînalt, bun, îndelung-răbdător şi multmilostiv, Căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor. (Rugăciunea Regelui Manase).

Sfintele Evanghelii, cu precădere Evanghelia după Luca numită prin excelenţă Evanghelia milostivirii, arată prin diferite pilde această milostivire şi compasiune a lui Dumnezeu faţă de cei nevoiaşi şi păcătoşi care devin o prioritate În Sfânta Scriptură numele lui Dumnezeu în activitatea publică a lui Isus Hristos: Nu cei este acela de ,,Tată al milostivirii” (2 Cor. 1, 3). El sănătoși au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu pururea se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, se întorc din toată inima către El prin adevărata ci pe cei păcătoşi. (Mc. 2. 17). pocăinţa. Prin Isaia proorocul, Dumnezeu le Fecioara Maria îndată după Vestea primită aminteşte oamenilor: Când te vei intoarce si vei de la Arhanghel merge în vizită la verişoara ei suspina, atunci te vei mântui și vei cunoaşte unde ai Elisabeta. Intrând în casa ei, ea Îl preamăreşte fost (Isaia 30, 15), iar celor ce se îndepărtează de pe Dumnezeu din tot sufletul pentru milostivirea El le zice: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile Lui (Lc 1, 50) de care se vor împărtăşi din neam din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiţi- în neam oamenii cu frică de Dumnezeu. La fel vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre şi Zaharia, la naşterea lui Ioan Botezătorul, Îl cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi; si de vor fi ca binecuvântează pe Dumnezeul lui Israel pentru purpura, ca lâna le voi face albe. (Isaia 1, 16-18). milostivirea pe care şi-a arătat-o faţă de părinţii În Noul Testament, milostivirea lui Dumnezeu noştri ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său faţă de oameni reiese din însăşi întruparea cel Sfânt. (Lc. 1. 72). Fiului Său Isus Hristos trimis în lume pentru răscumpărarea oamenilor. Din aceasta se poate deduce iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de omenire, după cum ne aminteşte Sfântul Apostol Ioan: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. (In 3, 16). Isus Hristos devine astfel Milostivirea Întrupată a Tatălui. Fiul lui Dumnezeu nu doar învaţă şi anunţă milostivirea lui Dumnezeu, ci El însuşi o pune în practică şi o răsfrânge asupra celor nevoiaşi. Astfel propovăduirea milostivirii Tatălui devine centrul activităţii Sale pământeşti. Îndată după botezul primit de la Ioan în râul Iordan, Isus Hristos propovăduieşte Vestea cea Bună în ţinuturile natale, în Sinagoga din Nazaret. Citind din proorocul Isaia, Isus arată că în El se îndeplineşte voinţa milostivă şi totodată planul lui Dumnezeu: Spiritul lui Dumnezeu este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robiţilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului. (Lc. 4, 18-19). Prin aceste cuvinte, Hristos îl face prezent pe Tatăl printre oameni. Este cu atât mai semnificativ cu cât aceşti oameni sunt mai ales săracii, cei lipsiţi de mijloace de trai, cei lipsiţi de libertate, orbii, care nu văd frumuseţea creaţiei, cei care trăiesc cu inima întristată, ori suferă din pricina nedreptăţii sociale şi, în sfârşit păcătoşii. 10

Milostivirea lui Dumnezeu faţă de cel care uită de El este evidenţiată cel mai limpede în parabola Fiului risipitor (Lc. 15, 11-32). La fel ca şi fiul care în primul rând cere partea cuvenită de avere de la tatăl său, o risipeşte într-o ţară îndepărtată trăind în desfrânare (v. 13). Este într-un oarecare fel imaginea omului din toate timpurile, îndeosebi a celui din zilele noastre, care atunci când nu duce lipsă de cele materiale, uită de cele spirituale, uită de Dumnezeu, îşi aduce aminte de El doar atunci când începe să ducă lipsă (v. 15), la fel ca şi tânărul din parabolă. Însă, după cum reiese din aceeaşi parabolă, iubirea Tatălui pentru acel fiu şi pentru fiecare dintre noi nu cunoaşte margini, iar în momentul când acesta se întoarce la Casa Tatălui, acesta nu doar că îl repune în drepturi, ci se bucură pentru acest fiu care era mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (v. 24).

Numeroase vindecări săvârşite de către Mântuitorul arată aceeaşi iubire şi milostivire faţă de cei nevoiaşi nu doar trupeşte, ci şi sufleteşte. Leprosului care i se închină cerând vindecare, Isus nu îi refuză cererea, ci îi întinde mâna zicând: Voiesc, curăţeşte-te (Mt. 8. 3). Pilda cu oaia pierdută se înscrie în acelaşi mesaj care arată milostivirea Tatălui pentru cei ce se pierd pe cale. Când Isus este acuzat de către farisei şi cărturari că primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei (Lc 15. 2). El le vorbeşte despre bucuria celui ce a lăsat cele 99 de oi pentru a o găsi pe cea pierdută. Astfel se bucură el şi toată casa lui (Lc. 15. 1,4).


Învăţătura Bisericii Pilda Samariteanului milostiv este o altă imagine în oglinda căreia se poate citi compasiunea faţă de cel căzut între tâlhari. Cel nevoiaș este luat pe umeri şi dus la adăpost, plătindu-se pentru el toate cheltuielile (Lc. 10. 30,37). În Predica de pe munte Isus îi numeşte fericiţi pe însuşi cei milostivi Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui (Mt. 5, 7). Şi aceasta pentru că El chiar este blând, milostiv şi smerit cu inima: Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mt. 11,29). În contrast, pentru a înţelege şi efectele neiertării, în primul rând asupra semenilor noştri şi, mai apoi, chiar şi asupra noastră, putem lua ca exemplu chiar pilda celui ce datora zece mii de talanţi (Mt. 18,23-35)

înfăptuiri a milostivirii care restabileşte ordinea mântuitoare voită de Dumnezeu de la începutul lumii (Dives misericordiae 3). A crede în Fiul lui Dumnezeu mort şi înviat înseamnă a-L vedea pe Tatăl (In. 14,9), înseamnă a crede că iubirea lui Dumnezeu este prezentă în lume şi că această iubire este mult mai puternică decât orice fel de rău în care omenirea de astăzi este cufundată. A crede în această iubire a lui Dumnezeu Tatăl, descoperită nouă de către Dumnezeu Fiul, nu înseamnă altceva decât a crede în Milostivire.

Să-L rugăm aşadar pe Mântuitorul să ne dea şi nouă o inimă milostivă şi blândă faţă de semeni noştri şi, precum prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat (Is. 53, 5), tot aşa se cuvine ca şi noi la Isus Hristos a dezvăluit pe deplin iubirea Tatălui rândul nostru să nu trecem indiferenţi pe lângă pentru omenire, atunci când a acceptat Crucea, rănile semenilor noştri aflaţi în suferinţă, ci pe cât murind pentru păcatele lumii, ascultător făcându- ne stă în putinţă să contribuim la vindecarea şi se până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Fil. 2, 8). întărirea lor. Prin moartea și învierea Sa a arătat puterea iubirii Drd. Marian SUSA care este mai puternică decât moartea. Misterul Pascal constituie aşadar culmea acestei revelări şi

Dumnezeu este Milostiv cu noi

deoarece dorește să ne atragă pe toți la El Conținutul acestui articol abordează tema milostivirii dumnezeiești plecând de la Bula Sfântului Părinte Papa Francisc promulgată cu ocazia convocării Jubileului Extraordinar al Milostivirii. Este vorba despre documentul intitulat Misericordiae Vultus, publicat în 11 aprilie 2015. Anul pastoral dedicat Milostivirii s-a deschis în data de 8 decembrie 2015 și se va încheia în 20 noiembrie 2016. Două aspecte importante Textul Sfântului Părinte face referire la multe chestiuni foarte însemnate – cum ar fi păcatul invidiei care duce la judecata și condamnarea semenilor noștri sau milostivirea față de cei săraci – care merită toată considerația noastră. În acest context, însă, vreau să aprofundăm doar două dintre problematicile abordate de către Episcopul Romei. Vom vedea mai întâi raportul dintre milostivire și spovedanie, iar apoi cel dintre milostivire și dreptate.

11


Învăţătura Bisericii Milostivire și spovedanie Este foarte important ca toți creștinii să înțeleagă că Taina Sfintei Mărturisiri este un semn al milostivirii dumnezeiești. Preoții trebuie să insiste mult asupra acestui aspect, deoarece sunt chemați să fie părtași la „aceeași misiune a lui Isus” adică aceea de a fi „semn concret al continuității unei iubiri divine care iartă și mântuiește” (Misercordiae Vultus, nr. 17)1.

oamenilor este doar la respectarea legii, atunci există pericolul căderii într-un legalism așa cum s-a întâmplat cu fariseii care „pentru a fi fideli față de lege puneau numai poveri pe umerii persoanelor, zădărnicind însă milostivirea Tatălui” (MV, 20). Biblia ne spune că dreptatea trebuie înțeleasă ca „o abandonare încrezătoare voinței lui Dumnezeu” (MV, 20). Isus, în timpul activității sale publice, ne-a spus că „a venit pentru cei păcătoși” (Mt 9, 13) deoarece ei au nevoie de medic. Mântuitorul era preocupat de recuperarea oamenilor și nu de pierderea lor. În viziunea unei dreptăți ca simplă respectare a legii cei păcătoși trebuie pedepsiți, iar cei drepți recompensați.

Taina Mărturisirii poate constitui un ajutor major în dorința noastră de schimbare, de convertire. Dorința convertirii poate să înceapă tocmai de la iertarea pe care o primim de la Dumnezeu după fiecare mărturisire. Ne iartă deoarece este milostiv cu noi. Este un lucru cu Hristos, în schimb, are o abordare plină de adevărat plăcut atunci când începem să percepem valoarea milostivirii și iertării dumnezeiești. În milostivire amintind că El a venit să-i caute și asemenea momente ne propunem, de bunăvoie, să-i elibereze pe cei pierduți. Această optică să ne schimbăm viața. Este o convertire care eliberatoare a stârnit invidia și refuzul fariseilor pleacă din interior fiind provocată de iertarea și și învățătorilor de lege (cf. MV, 20). Mântuitorul iubirea lui Dumnezeu și nu din alte considerente. vine cu un nou mod de a înțelege dreptatea Milostivirea și dragostea lui Dumnezeu nu acordând un primat milostivirii, oferind astfel trebuie să ajungă doar la credincioșii care se „posibilitatea ulterioară de a se corecta, de a se apropie de scaunul Sfintei Mărturisiri, ci la converti, de a crede” (MV, 21). întreaga omenire. Sfântul Părinte îi cheamă la convertire și pe cei care fac parte din diferite grupuri infracționale transmițându-le în mod clar: „Pentru binele vostru, vă cer să vă schimbați viața. Vă cer aceasta în numele Fiului lui Dumnezeu care, deși a combătut păcatul, n-a refuzat niciodată pe vreun păcătos. Nu cădeți în capcana teribilă de a crede că viața depinde de bani și că în fața lor tot restul devine lipsit de valoare și de demnitate. Este numai o iluzie. Nu ducem cu noi banii în viața de dincolo. Banii nu ne dau adevărata fericire. Violența folosită pentru a aduna bani care asudă sânge nu ne face nici puternici, nici nemuritori. Pentru toți, mai devreme sau mai târziu, vinde judecata lui Dumnezeu de care nimeni nu va putea scăpa” (MV, 19).

Care este Dumnezeu?

imaginea

noastră

despre

Fiecare dintre noi și-a creat o imagine, o părere despre Dumnezeu. Îl vedem și ne raportăm la El într-un anumit fel. Ce ne recomandă Sfântul Părinte în acest sens? Prin intermediul acestui document, Episcopul Romei dorește să ne propună o imagine concretă despre Dumnezeu. Este vorba despre un Dumnezeu care, înainte de toate, este milostiv.

Dacă omului i se propune imaginea unui Dumnezeu dur, sever, riguros, auster, cu anevoie i se va deschide Lui pentru a-L urma. Va prefera mai degrabă să se închidă în el însuși fără să renunțe la bunurile și realitățile care-i dau siguranță. Omul nu se deschide niciodată în fața unei persoane riguroase, aspre, stricte deoarece îi este frică și Toți aceia care doresc să-și schimbe viața, consideră că astfel de persoane nu-i doresc binele. renunțând la trecutul lor corupt și păcătos, vor Se poate întâmpla totuși să asculte de asemenea fi primiți de către Biserică după exemplul Tatălui persoane, însă nu este nicidecum vorba despre milostiv din pilda Fiului risipitor (Lc. 15, 11-32). o ascultare cu inima, din convingere, ci de una exterioară, superficială. Milostivire și dreptate Dacă, în schimb, ni se prezintă imaginea unui Sfânta Scriptură ne ajută să vedem dreptatea ca și ceva mult mai mult decât simpla îndeplinire Dumnezeu îndurător, iertător, bun, îndelung a poruncilor lui Dumnezeu. Dacă atenția răbdător, milostiv, iubitor de oameni, mereu în

12


Sfinţii Părinţi căutarea omului deoarece fericirea și aspirațiile noastre cele mai înalte pot fi realizate în comuniune cu El, atunci oamenii reușesc să-și deschidă sufletul lui Dumnezeu urmându-L cu încredere, afecțiune și admirație. Imaginea unui Dumnezeu milostiv, foarte dragă actualului Pontif, stă la baza convocării acestui Jubileu. Dumnezeu este milostiv cu noi deoarece dorește să ne atragă pe toți la El.

milostivire. Sfântul Părinte nu obosește să vorbească despre milostivirea lui Dumnezeu.

Ar fi foarte plăcut ca în acest an pastoral, și nu numai, toții credincioșii, dar în special preoții, călugării, să se unească în același gând cu Episcopul Romei, predicând, vorbind și mărturisind pe Dumnezeul cel milostiv și iubitor de oameni așa cum auzim spunându-se atunci când participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Pr. Vasile TRIFOI

Este evident faptul că nu doar documentul prin care s-a convocat Jubileul extraordinar al milostivirii, ci întreaga activitate a actualului 1 Pentru Bula Misericordiae Vultus se va folosi episcop al Romei este însuflețită de cuvântul prescurtarea „MV”.

Milostivirii toate îi sunt cu putință

Nu întâmplător Isus pe cruce a ales să ierte niște mari păcătoși; pentru ca noi să nu fim niciodată cuprinși de deznădejde din pricina păcatelor noastre. Așadar, nimeni nu va putea să dispere față de mântuirea sa văzând cum tâlharul, cel încărcat cu mii de păcate, trece prin porțile paradisului. 1 Cu un singur cuvânt, cu un sunt cu putință! . singur act de credință, acela intră Folosindu-se de exemplul în Paradis înaintea apostolilor, tâlharului de pe cruce, Sfântul pentru ca noi să înțelegem că nu Ioan Gură de Aur pare să ne faptele sale bune l-au mântuit, ci spună că milostivirea este milostivirea Domnului a înfăptuit primul nume pe care Dumnezeu minunea. Postit-a oare? Și-a îl revelează păcătosului pocăit. plâns îndelung păcatele? Făcut-a Miserere cordia sunt termenii pe oare o lungă pocăință? Nimic din care teologia latină îi folosește toate acestea! Ci pe cruce, printr- pentru a indica compasiunea, un singur cuvânt, și-a câștigat împreuna-pătimire sau viscerele mântuirea. Vedeți cu ce iuțime materne ale unui Dumnezeu se merge de pe cruce în cer, de Bun, Îndelung - răbdător și Mult la cazne la bucurie! Tâlharul cel - milostiv, Căruia îi pare rău de bun este exemplul desăvârșit răutățile oamenilor2. Înțelegem a Milostiviri dumnezeiască astfel că milostivirea divină deschide tuturor calea spre devine semnificativă, în primul mântuire... Minune negrăită a rând, într-un context negativ milei divine! Milostivirii toate îi al ființării omului, și anume

păcătoșenia sa, principala cauză a suferințelor. Spre acestea Dumnezeu, în milostivirea Lui, se uită, chiar dacă păcatul nu îl uită, până la căință și mărturisire. Dumnezeu, prin mila Sa, nu îl părăsește pe om, nu îl trece cu vederea, ci îi poartă de grijă: Răsare soarele peste cei buni și peste cei răi, trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nelegiuiți (Mt. 5, 45); îl caută pe cel pierdut și dacă îl găsește se face veselie în cer, mai mult decât pentru 99 de drepți (cfr. Lc. 15, 7); nu îl osândește, ci îi rânduiește fiecăruia un timp de pocăință”3, adică „nu vrea moartea păcătosului, ci 13


Sfinţii Părinţi ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu (Iez. 33, 11), și întorcându-se îl iartă și îl sfințește.

oarecum bizar, că se cuvine să-i deplângem doar pe cei păcătoși și să nu ne simțim obligați să plângem de milă martirilor. „Faceți-vă imitatori ai lui „De ce să te întristezi pentru Dumnezeu”, îi îndeamnă Pavel cei ce vor primi răsplata de pe efeseni (Ef. 5, 1). Cum se la Dumnezeu în Împărăția poate să imite creștinul pe cerurilor?! Trebuie să-l plângem Dumnezeu? „Cu siguranță că se pe cel ce pe pământ este urât și poate – spune Ioan Hrisostomul pe care după moarte îl așteaptă dreaptă a lui – dacă se va elibera de egoismul judecata cea 6 său, se va arăta răbdător cu Dumnezeu!” . cei ce îl insultă și îl necăjesc... Milostenia este o virtute Pentru că nimic nu ne face mai ce capătă multiple înfățișări asemănători Domnului decât în practica creștină. Când milostivirea. De aceea se cuvine Părinții Bisericii vorbesc despre să împlinim toate lucrurile dragostea agapică, despre bunătății, și mai ales să ne iertare, despre binefacere, arătăm generoși și binevoitori, despre grija față de săraci și de căci și noi vrem să fim tratați cu cei mici, despre generozitate, bunăvoință și răbdare, deoarece despre îngăduință, despre cădem zilnic în păcate de multe răbdare, despre discreție, feluri, și avem nevoie de multă despre atenție, despre 4 milă” . ospitalitate, vorbesc de fapt Tendința de a ajuta doar despre sfânta milă, cea care pe cei ce merită să fie ajutați, îl face pe creștin asemănător penalizată în Evanghelie de Tatălui ceresc. Hristos însuși, este condamnată și de Părinții Bisericii: „Nu știu cum s-a răspândit această uzanță de a ajuta doar pe cei drepți, pe cei cinstiți, pe cei de încredere?! Cu o astfel de gândire păgubești milostenia ta de dimensiunea ei cea mai nobilă. Milostenia înseamnă, în primul rând, să-ți fie milă nu de cei ce au făcut lucruri bune, ci de cei ce au greșit. […] Astfel dacă tu vezi pe cineva care suferă, nu cerceta ca să afli cine e și dacă merită, ajută-l pentru simplu fapt că suferă. Chiar dacă este un necredincios, tu ajută-l pentru că suferă. […] Cine face bine unui necunoscut, face o faptă curată pentru Domnul”5.

Limitele milei

Se cade să manifestăm milă față de oricine, oricum și oricând, se întrebau adesea sfinții scriitori bisericești? Răspunsul lor este că milostivirea are limite. Pentru Părinții Bisericii, precum și pentru învățătura creștină în general, milostivirea nu trebuie confundată cu bonismul sau cu umanitarismul. Bonismul este secularizarea conceptului creștin de milostivire, și presupune o acceptare nediscrimatorie a omenescului. Pe acesta Nietzsche l-a prevăzut atunci când vorbea despre lumea în care Dumnezeu este mort ca una condusă de „morala Unii Sfinți Părinți orientali milei universale”7. merg mai departe cu acest Pentru credința creștină, raționament, susținând ținând cont de limitele vorbirii

14

omenești, și mila lui Dumnezeu are limite, pentru că se oprește în fața refuzului omenesc. Sau mai bine spus, Părinții vorbesc despre aceasta folosindu-se de imaginea soarelui care deși dă tot timpul lumină, nu poate pătrunde acolo unde s-au zidit ferestrele, la cine s-a refugiat în întuneric. După limbajul Sfintei Scripturi Dumnezeu uneori se mânie, avertizează, pedepsește sever, iar peste lume vin calamități, nenorociri, războaie. Pentru creștini acestea sunt semne ale providenței divine. Dumnezeu ne conduce la bine și când pedepsește.

Pentru teologia patristică „compasiunea nu poate rămâne un sentiment romantic. Ea se folosește de toate mijloacele de corectare, uneori chiar și de pedepse grele. Tot astfel se va sili să procedeze și creștinul. Nu pot fi considerați «miloși» funcționarii unui stat care permit furturile, violența față de nevinovat și orice fel de nelegiuire fără a le pedepsi. Nu sunt «miloși» nici părinții care își răsfață copiii fără să le insufle valoarea limitei și a normelor de bunăcuviință. Nu sunt «miloși» profesorii care nu pretind pregătire elevilor.[…] Creștinii nu pot simplifica în așa măsură realitatea încât apelând la milă să renunțe la dreptate. A păstra o ordine dreaptă este o mai bună milă față de ceilalți decât slăbiciunea provenită dintr-o falsă bunătate. Este laș cel care invocă mila drept scuză pentru a nu apăra dreptatea, după cum îi este datoria; laș este și cine zice că iartă pentru a evita greutățile, lăsându-i să sufere pe cei nevinovați. Distruge valorile cine pretinde că iartă tot ceea ce nu-l atinge personal,


Legea Bisericii dar în schimb apără cu frenezie dreptatea, când nedreptatea îi este făcută lui. În realitate se pot ierta doar nedreptățile suferite, mai ales când cei care ni le-au făcut se căiesc”8.

Despre pericolul transformării milostivirii creștine în bonism vorbește și papa Francisc când îi avertizează pe tineri: „Milostivirea nu este bonism și nici sentimentalism curat, ea nu poate fi mereu doar pretinsă, ci trebuie pusă și în practică. Dreptatea și mila trebuie să meargă împreună”9. Pr. Florin Ștefan FODORUȚ

1 IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere VII, 4, București, 1996 , p.26.

2 Dupăcinarul cel Mare, în Orologhion, Blaj, 1884 (V), p. 221 3 Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Baia Mare, 2014. 4 CRISOSTOMO GIOVANNI, „Commento alla lettera ai Romani”, 19,8 în La Bibbia e i Padri della Chiesa, vol. III, Roma 1999. 5 Idem, „Omelie sulla lettera agli ebrei” , 10,4, în La Bibbia e i Padri della Chiesa, vol. III, Citta Nuova, Roma, 1999. 6 T. SPIDLIK, Izvoarele Luminii, Iași, 2001, p. 289. 7 C fr.http://www.nec.ro/data/pdfs/publications/ b o l t z m a n n / p e n t r u - o - d e m o c ra t i e - a - va l o r i l o r / democratie.pdf, p.32. 8 T. SPIDLIK, Izvoarele luminii, Iași, 1999, pp. 291-292. 9 h ttp://it.radiovaticana.va/news/2015/09/28/ papa_gioia_di_dio_%C3%A8_perdonare,_misericordia_ non_%C3%A8_buonismo/1175293

Milostivire și pedeapsă în Codul de Drept Canonic al Bisericilor Orientale

Confruntându-se cu prezența răului în lume și (uneori) chiar printre credincioșii săi, Biserica s-a aflat mereu față în față cu necesitatea de a lua măsurile necesare pentru a elimina (sau cel puțin a remedia) această problemă, rămânând totodată coerentă cu caracterul și misiunea sa. Răspunsul Bisericii la această provocare s-a concretizat în elaborarea corpus-ului de norme canonice penale. Încercarea de a dezbate tema milostivirii în perspectiva unui corp de legi (cum este Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium – CCEO) ridică încă de la început o problemă: se poate vorbi despre îndurare în acest context? Legea – și mai ales legea penală – nu este, prin însăși definiția ei, în contradicție cu milostivirea? Preocuparea legată de relația dintre aceste două aspecte a fost adesea în atenția Bisericii, fiind tratată în diverse lucrări sau în dezbateri organizate pe această temă. Dreptul penal în structura sistematică a CCEO ocupă 67 de canoane (can. 1401 – 1467), fiind mai redus ca întindere față de spațiul pe care același drept penal îl ocupă în Codul de Drept Canonic latin. Acest fapt se datorează în primul rând dorinței legislatorului de a fi cât mai fidel tradiției Bisericilor orientale. Este însă și ilustrarea convingerii că Biserica nu are ca principală misiune aceea de a pedepsi, ci aceea de a îndrepta și a vindeca. Dintr-o analiză comparată a celor două coduri se observă că în cel oriental sunt

15


Legea Bisericii prezente și câteva noutăți care nu se datorează doar unei perfecționări a dreptului (dat fiind că CCEO a apărut după CIC), ci sunt rezultatul unei perspective diferite, în care milostivirea este mult accentuată în detrimentul pedepsirii.

CCEO face distincție între jurisdicția din forul extern și cea aplicată în forul intern (cf. can. 980). Nu există posibilitatea ștergerii în forul intern sacramental a pedepsei cuvenite pentru un delict prevăzut de drept; în codul latin în schimb această posibilitate există, una dintre cauze fiind și cea a existenței pedepselor latae sententiae. Acestea sunt pedepse prevăzute de dreptul latin pentru a căror aplicare nu este nevoie să fie proclamate ca urmare a unei proceduri judiciare; este suficient ca persoana să comită un anumit delict pentru ca pedeapsa să îi fie aplicată, în virtutea dreptului. Spre exemplu cineva care l-ar agresa fizic pe Sfântul Părinte ar primi, latae sententiae, pedeapsa excomunicării, rezervată Sfântului Scaun; de asemenea, femeia care avortează cade sub incidența excomunicării latae sententiae. În codul oriental însă aceste pedepse nu există2; motivul principal este faptul că acestea nu corespund tradiției orientale, nu există în Bisericile ortodoxe și nu sunt necesare pentru adaptarea codului oriental la exigențele disciplinare moderne ale Bisericilor orientale catolice3. Un alt motiv însă îl reprezintă și faptul că în CCEO s-a acordat mai multă importanță atenționării canonice (monitio canonica) care este necesară în mod normal înainte de aplicarea pedepsei, cu atât mai mult cu cât legislația orientală nu cunoaște distincția între pedepsele „medicinale” (de vindecare) și cele „expiatorii” (de ispășire)4. Aceste aspecte, reprezentând înainte de toate o precedență a principiului milostivirii asupra celui de pedepsire, se regăsesc extrem de sugestiv introduse în canonul 1401, primul dintre cele integrate în Titlul XXVII, Despre sancțiunile penale în Biserică: Deoarece Dumnezeu întreprinde orice iniţiativă pentru a readuce oaia rătăcită, cei care au primit de la El puterea de a dezlega şi de a lega, vor da medicamentul potrivit bolii celor care au greşit, îi vor dojeni, le vor reproşa, îi vor ruga cu toată răbdarea şi doctrina, le vor impune chiar şi pedepse, pentru a îngriji rănile cauzate de delict, astfel încât nici delicvenţii să nu fie împinşi spre pragul disperării, dar nici frânele să nu fie slăbite până la relaxarea vieţii şi la dispreţuirea legii. Canonul este fundamental pentru întregul sistem penal oriental. Amintește facultatea pe care păstorii Bisericii o au de a 16

pedepsi pe cei care încalcă disciplina; exercitarea puterii punitive se realizează prin toate cele trei modalități de guvernare: legislativă, executivă și juridică. În acest scop, Biserica poate prevedea, pentru anumite legi, și pedepse care să ajute la aplicarea lor. Nu trebuie uitat faptul că Biserica îl însoțește întotdeauna pe credincios – chiar dacă este un delincvent care a încălcat legea – nu doar cu pedeapsa impusă de legea penală ci, mai ales și înainte de toate, cu rugăciunea și cu sacramentul pocăinței. În scrisoarea adresată președintelui Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, Sfântul Părinte Papa Francisc a insistat asupra iertării pe care Dumnezeu o acordă și Biserica o manifestă: „Iertarea lui Dumnezeu nu poate fi negată nimănui dintre cei care se pocăiesc, mai ales dacă se apropie cu inima sinceră de sacramentul Sfintei Mărturisiri pentru a obține împăcarea cu Tatăl” 5. Chiar și legile cedează în fața îndurării divine: Papa acordă tuturor preoților, pe durata Anului Jubiliar, facultatea de a dezlega de păcatul avortului pe toți cei care au conlucrat la realizarea lui și care, pocăiți, cer iertarea lui Dumnezeu.

Nimeni nu poate să interzică Bisericii dreptul de a stabili pe cale judiciară pedepse pentru proprii credincioşi şi să dezlege vina păcătosului care se căieşte în mod sincer de faptele pe care le-a comis, invitându-l la o convertire autentică. De aici confruntarea între principiul liberului arbitru şi al retribuţiei pentru a ajunge la mântuirea sufletelor, norma supremă prevăzută de Codul de drept canonic: salus animarum, suprema lex. În legile CCEO (chiar și în cele penale, care prevăd o pedeapsă în cazul încălcării lor) este așadar prezentă milostivirea pe care Hristos însuși o arată față de cei păcătoși și pe care Biserica este chemată să o manifeste la rândul ei. Creștinii vor fi mereu conștienți că pedeapsa este un minister al harului (2 Corinteni 3,9) și al împăcării. Iată de ce pedeapsa este un semn al milostivirii, deoarece reprezintă posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu (cartea profetului Osea și Luca 15, 14-20). Dacă nu oferă această posibilitate, pedeapsa se rezumă la a fi pură răzbunare, având ca rezultat doar legea talionului (Ieșirea 21, 23; Levitic 24, 19; Deuteronom 9, 21); corectarea nu este o condamnare, ci îi arată celui care se căiește că poate și trebuie să se încreadă în Dumnezeu (Proverbe 20, 22). Pr. Ioan BALEA


Crâmpeie Istorice 1 Titlul se inspiră din cel al unui simpozion internațional organizat, în luna mai a anului 2013, de Academia „Petru Tocănel” și Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman: Milostivire și pedeapsă în Dreptul Bisericii. Detalii la adresa web http://ofmconv.ro/roman-simpozioninternational-milostivire-si-pedeapsa-in-dreptulbisericii/ accesată la data de 20.11.2015. 2 CCEO cunoaște doar pedepsele ferendae sententiae: cele care sunt aplicate ca urmare a

unui proces juridic care stabilește delictul de care persoana este vinovată, încadrarea juridică și pedeapsa cuvenită. 3 Nuntia 3 [1976] 9. 4 Cf. Nuntia 13 [1981] 63. 5 Scrisoarea este disponibilă în mai multe limbi la adresa web http://press.vatican. va/content/salastampa/en/bollettino/ pubblico/2015/09/01/0637/01386.html#ing accesată la 20.11.2015

Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (IV) Biserica în zona Maramureșului

O precizare necesară la începutul acestui articol este aceea că am folosit ,,zona Maramureșului”, nu județul Maramureș. Folosind acest termen, putem să depășim limitele județului în această analiză, trecând peste Tisa unde se găsește o parte a Maramureșului istoric, atât cât a mai rămas din el după primul război mondial. Această zonă a fost un fief greco-catolic, până la apariția sovieticilor și desființării Bisericii în anul 1948.

Episcopia Maramureșului a fost înființată în anul 1930 în urma bulei papale din 5 iunie ,,Solemni Conventione”, cu sediul la Baia Mare. În urma acestui decret, au fost arondate noii eparhii mai multe parohii, din eparhiile de Cluj - Gherla și Oradea. Primul episcop titular a fost Alexandru Rusu, instalat în fruntea noii eparhii în anul 1931. În anul 1948, în urma decretului 358 din 1 decembrie, Episcopia greco-catolică de Maramureș este desființată asemenea celorlalte eparhii. La acea vreme Eparhia era formată din: 2 vicariate (unul românesc, unul ucrainean), 13

PS Alexandru Rusu, vizită pastorală în parohia Breb 27 iunie 1933 17


Crâmpeie Istorice să semneze trecerea la ortodocși, strigând: «Trăiască Papa, trăiască Biserica Catolică!». Pe 26 octombrie, Securitatea a adus de la Dragomirești pe preotul Țiplea care trecuse la ortodocși, cu scopul de a ne convinge să facem același lucru. Arestarea episcopului Alexandru Rusu, la 29 Noi nu l-am lăsat să intre în biserică, așa că a stat octombrie 1948, a avut loc la sediul episcopiei toată Liturghia pe un mormânt în cimitir. După din Baia Mare. A parcurs circuitul mănăstirilor câteva zile m-au arestat și pe mine (…). Țin minte ortodoxe transformate în lagăre, Dragoslavele, afirmația exasperată a anchetatorului securist Căldărușani și Cocoș. În anul 1950, împreună de la Sighet: «Rușine satului Ieud! Într-un sat cu cu ceilalți episcopi și alți preoți, a ajuns la atâția intelectuali, numai doi țigani au semnat închisoarea din Sighet. Aici a rămas până la trecerea la ortodocși!»” . Preoții greco-catolici care au refuzat trecerea la închiderea închisorii în anul 1955. În luna mai a anului 1955, episcopilor rămași în viață ortodocși au fost arestați și sub diferite pretexte au (Iuliu Hossu, Alexandru Rusu și Ioan Bălan), fost condamnați la ani grei de închisoare. Acuzația, din ordinul Ministerului Cultelor (interesant pentru cei din Ieud a fost ascunderea ,,bandiților” că nu Securitatea sau Internele), li se stabilește din munții Țibleșului sau tăinuirea informațiilor transferul la mănăstirea Curtea de Argeș. Le este despre gruparea Popșa, activă în satul Ieud. Dintre fixat acest domiciliu temporar, fiind avertizați preoți amintim pe Vasile Chindriș, Alexandru că nu pot părăsi așezământul monahal ortodox. Chindriș, Vasile Hotico și surorile Marghita (Sas Apoi, episcopul Rusu ajunge la Securitatea din Cluj Maria), Pelagia (Iusco Palaga), arestate pentru Napoca, unde a fost condamnat în lotul Chindriș, la același motiv. Deși adevăratul motiv era cel 25 ani de muncă silnică pentru instigare și înaltă religios, aceștia nu semnase trecerea la ortodocși trădare. Numele lotului Chindriș venea de la și agitaseră satul să facă același lucru. Ulterior, preotul Vasile Chindriș, care în ziua de 12 august chiar Ion Popșa a declarat la proces, că cele două 1956 a celebrat o liturghie greco-catolică publică, călugărițe nu aveau legătură cu gruparea lor. în piața din centrul orașului Cluj-Napoca. După După arestare, cele două călugărițe împreună cu condamnare, episcopul Rusu a fost încarcerat o novice, Iusco Palaga (verișoara sorei Pelagia) la Gherla unde în urma anchetelor, frigului, dar au fost duse la Securitatea din Sighet, apoi la mai ales a foamei, a decedat la 9 mai 1963, fiind Oradea, în așteptarea procesului. Sora Pelagia ne înmormântat în cimitirul deținuților din Gherla, mărturisește: ,,Procesul a avut loc la Tribunalul Militar din Cluj Napoca. Pe 5 ianuarie 1950, am fără niciun serviciu religios. În momentele agitate după octombrie fost duse în sala de judecată iar judecătorul a luat 1948, mulțimea credincioșilor maramureșeni rozariul meu, pe care îl confiscase un securist și a preoților au manifestat ostilitate față de când m-a arestat, l-a ridicat în sus spunând: «Cu propunerea autorităților de stat de a semna aceste arme albe sunt otrăvite sufletele tineretului trecerea la ortodoxie. În satele de pe valea Izei, comunist». După aceea, toate trei am primit pe 17 succesul trecerii la ortodocși a fost foarte slab, (ianuarie) sentința – 3 ani de închisoare. Am plecat am putea spune aproape inexistent. Revoltați de cu trenul din Cluj spre Mislea – Prahova, unde era presiunile politice și religioase la care erau supuși, o închisoare politică pentru femei. Am călătorit mulți maramureșeni au luat calea munților, trei zile și trei nopți, în vagon de marfă până la formând mișcări de rezistență. În localitatea Câmpina. Așteptam cu vagonul nostru tras pe line Ieud, renumit loc de rezistență anticomunistă, moartă chiar și o jumătate de noapte. Îmi amintesc cu oameni credincioși valorilor tradiționale, cum erau mutați deținuții noaptea, dintr-un tren adunarea organizată pentru a semna trecerea la în altul. Sunetul acela sinistru, de lanțuri târâte ortodocși, s-a transformat într-o manifestare pro pe beton, cu care erau legați la picioare deținuții, catolică. Este elocventă mărturia Sorei Pelagia mi-a rămas întipărit în memorie de parcă și acum Iusco (călugăriță în congregația „Nôtre Dame îl aud. De la gara Câmpina am mers, în plină iarnă de Sion”, mătușa autorului). Fiind localnică, a vreo 12 kilometri, pe jos. Am stat aici închisă fost prezentă la eveniment: ,,Populația a refuzat aproape trei ani. protopopiate, 244 parohii, 311 filii, 217 biserici de piatră, 120 biserici de lemn, 359,944 credincioși. Această imagine de ansamblu, ne transpune în impactul suferit de Biserică în momentul desființării ei.

18


Crâmpeie Istorice După arestarea preoților sau dispariția lor din parohii, comitetele formate anterior, au procedat la preluarea bisericilor și tuturor bunurilor. Odată trecute toate ,,din condei” în proprietatea ortodocșilor, au început să apară noi preoți, gata să ducă mai departe destinele oamenilor. Unii semnatari ai actului de adeziune au rămas mai departe în funcțiile lor, sau au fost avansați, cum este cazul preotului Grigore Dăncuș, originar din Ieud. Acesta, după ,,revenirea” la ortodoxie este numit provizoriu, protopop la Sighet. Însă continua să slujească după aceleași practici greco-catolice: recita rugăciunea Rozariului, pronunță ,,Crezul” cu adaosul Filioque și în loc de ,,sobornicească”, spunea tot catolică. Această atitudine a stârnit revolta preotului Vasile Magdău, care cere destituirea acestuia. Cazul nu este singular, unii dintre preoții reveniți păstrează în biserici toate obiectele de cult specific catolice (cruci, statui, ,,Calea Crucii”). Însă și acestea vor fi înlăturate progresiv, cu prudență, după apelul făcut în acest sens de patriarhul Iustinian într-o predică ținută la Cluj. Să fi fost și această atitudine până la urmă, o formă de rezistență greco-catolică ,,în ortodoxie” ? În alte situații credincioșii, mai ales cei din mediul urban, frecventau bisericile romano-catolice, unde se celebra în limba latină. Acest lucru însă nu era lipsit de riscuri. Alți credincioși din mediul rural, cei mai statornici în convingerile lor, erau în stare să facă drumuri lungi până găseau o biserică romano-catolică, unde puteau primi Sfintele Taine, sau alte nevoi spirituale.

Una din preocupările ierarhilor greco-catolici după anul 1948, a fost asigurarea continuității succesiunii ierarhice, dar și a slujirii credincioșilor în clandestinitate. Acest mecanism a funcționat în ambele situații, cu toată supravegherea ori șicanele Securității, ca un ceas elvețian. Am arătat într-un capitol anterior asigurarea succesiunii ierarhice. Pentru slujirea credincioșilor, a fost nevoie de pregătirea unor tineri, viitori preoți, care să-i înlocuiască pe cei trecuți la ortodocși, închiși sau decedați. Această misiune a căzut în sarcina noilor episcopi consacrați clandestin. Nu a fost o sarcină ușoară, având în vedere lipsa de încredere, fenomen generalizat odată cu instalarea comunismului, frica și conjunctura grea în care se găsea Biserica. Urma apoi slujirea preoțească în clandestinitate, un pericol pentru preot și familia sa, riscurile fiind mari încât se putea ajunge până

la o condamnare în cazul unui denunț și a unui proces. Un ultim obstacol ce trebuia parcurs erau studiile, care în toate cazurile trebuiau făcute individual, iar evaluarea lor în funcție de timpul disponibil sau modul de întâlnire cu cei desemnați în această calitate.

Probabil acestea și multe altele, au cauzat în Biserică în perioada respectivă, două curente: unul al ,,disperaților”, care nu vedeau cale de ieșire din situație, preferând și insistând asupra încorporării Bisericii Române Unite în Biserica romano-catolică. Curentul ,,tradiționaliștilor” și optimist în același timp, milita pentru continuarea luptei cu speranța că Dumnezeu nu i-a părăsit, iar într-o zi, Biserica își va recăpăta libertatea. Episcopul Ioan Dragomir al Maramureșului a fost adeptul acestui curent tradiționalist, insistând la luptă cu tot sacrificiul pentru o Biserică de sine stătătoare, care în momentul libertății să-și poate continua misiunea. Argumentul folosit de Episcop împotriva celorlalți a fost necesitatea păstrării în ritul greco-catolic, deoarece satele nu cunosc ritul romano-catolic, iar în cazul libertății aceste sate ar fi pierdute deoarece aici nu sunt parohii romanocatolice. Și nu peste mulți ani s-a demonstrat că a avut dreptate. Odată cu eliberarea din închisori a episcopilor, au început seriile hirotonirilor noilor preoți în clandestinitate. Cei interesați de acest lucru, în prima fază, erau tinerii din mediul apropiat episcopilor, vechilor preoți care n-au trecut la ortodoxie sau rude ale acestora. Erau pregătiți teologic de foștii profesori ai facultăților de teologie desființate. Unii dintre ei aveau pregătire teologică anterioară deoarece terminaseră studiile sau o parte din ele, în cadrul facultăților de teologie greco-catolică, înainte să fie desființate (Cluj, Oradea, Blaj). Ne oprim asupra biografiei preotului Grigore Balea din Sighetu Marmației. Absolvent al teologiei greco-catolice din Oradea, se căsătorește în 1948, iar hirotonirea întru preoție planificată pe 9 decembrie același an, a fost împiedicată de evoluția politică negativă față de Biserică. Ulterior, urmează cursurile Facultății de Matematică din Cluj-Napoca, devenind profesor. La vârsta de 63 de ani a devenit preot, fiind hirotonit în 1983 de episcopul Ioan Dragomir, în plină ,,epocă de glorie” comunistă. A activat împreună cu alți preoți din zonă, Vasile Hotico, Gavrilă Gorzo, în satele maramureșene; Hoteni, 19


In Memoriam! Bârsana, Ieud, Dragomirești sau dincolo de Huta, împărtășit toți. Părintele Balea spunea: ,,În aceste în Țara Oașului. În data de 29 august 1985 se afla grupuri de creștini s-a păstrat continuitatea în localitatea Aliceni din Oaș, unde s-au adunat Bisericii Greco Catolice”. în casa unui credincios, într-o mică ,,bisericuță” la ora 4 dimineața, 72 de persoane. După ce s-au Pr. Dr. Vasile IUSCO spovedit, au participat la Sfânta Liturghie și s-au

Preot Vasile Lucaciu (1852-1922)

Personaj complex al vremii sale, Vasile Lucaciu face parte din elita celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și prima parte a veacului al XX-lea. Preot înainte de toate și om politic, Vasile Lucaciu este un exemplu a tot ce înseamnă credință și consecvență în întreaga sa activitate. Scrierile despre bogata sa activitate sunt numeroase, punând în relief un om dedicat misiunii sale, însă unele dintre ele sunt înzestrate cu un puternic caracter naționalist, care însă nu poate fi neglijat ținând cont de specificul vremii în care el și-a desfășurat activitatea. Voi încerca să surprind în articolul de față câteva aspecte din activitatea lui Vasile Lucaciu, prin care să subliniez rolul pe care Biserica grecocatolică prin reprezentantul ei l-a avut în ceea ce a însemnat mișcarea de emancipare a românilor din Transilvania, dusă cu ajutorul culturii, pentru că Biserica a înțeles faptul că doar prin educație și cultură situația se va putea îmbunătăți.

Vasile Lucaciu s-a născut pe 21 ianuarie 1852, în localitatea Apa ce aparținea comitatului sătmărean. Studiile gimnaziale le face la Baia Mare, Ungvar, Satu Mare și Oradea continuând liceul la Roma (1868-1870); studii de teologie la Roma (1870-1874), unde obţine şi doctoratul. Se căsătorește cu Paulina Șerbac, fiica preotului din Potău, sat foarte apropiat de Apa. Este hirotonit ca preot greco-catolic de către episcopul Ioan Sabo pe seama parohiei în Sâncraiu pe Grui, comitatul Satu Mare (1875-1878).

În anul 1878, în urma decesului pr. prof. Petru Bran, este numit profesor de limba română și de religie la catedra rămasă astfel vacantă în cadrul Liceului Regesc din Satu Mare (astăzi Colegiul Național ”Mihai Eminescu”). Aici rămâne în următorii șapte ani. Se consacră educării tinerilor cu dăruire de sine și cu pasiune. Elevii descoperă la profesorul lor o admirabilă disponibilitate 20

și o atitudine fraternă. Îi formează în spiritul libertății și al dragostei de neam. Le insuflă prețuire pentru valorile naționale, pentru limba și istoria poporului român.

Revenind la activitatea sa pastorală un moment important îl reprezintă construirea bisericii din Sişești unde este numit preot începând cu


Evanghelia în Artă anul 1885. Sfințită în 15 august 1891, devine un adevărat templu al națiunii române. Șișești este locul de unde își începe urcușul în activitatea sa politică. Aici Lucaciu a încercat să conștientizeze populația de importanța educației și a culturii în ceea ce înseamnă emancipare națională. Alege calea activismului politic implicându-se activ în politica din Transilvania ceea ce-i va aduce condamnări politice, dar consecvența sa va duce la îndeplinirea misiunii sale și a scopului propus.

Astfel în 1887, la conferința Partidului Național Român, din Transilvania se hotărâse redactarea unui „Memorand”, expresie a revendicărilor populației românești aflate sub dominația maghiară. Vasile Lucaciu este ales secretar general al noului Comitet Național, președinte fiind Ion Rațiu. Împreună cu acesta și cu George Pop de Băsești, va avea un rol de seamă în redactarea, prezentarea și răspândirea documentului. Întocmit ca un protest pașnic – atent expus și minuțios argumentat ‒ al românilor din Transilvania și Ungaria împotriva dualismului austro-ungar, „Memorandul” este semnat în 1892. O delegație alcătuită din trei sute de persoane urma să-l prezinte împăratului Francisc Iosif I, în

luna mai a aceluiași an. Acest moment îi va aduce în prima fază o condamnare.

Vasile Lucaciu a pus bazele „Revistei Catolica” unul dintre primele periodice apărute în limba română la Baia Mare. De altfel, activitatea sa publicistică a fost destul de însemnată cu apariții și în străinătate. Este lăudabilă activitatea sa în acest domeniu în cadrul stagiului său in SUA unde a publicat diverse articole, broșuri, hărți geografice prin care încerca să prezinte situația românilor din Transilvania. Acțiunile sale ca preot mai întâi și om politic vor avea finalitate prin ceea ce a însemnat momentul 1918 când s-au pus bazele statului modern unitar roman, ales membru al Conisililui Dirigent, iar apoi deputat din Colegiul Baia Mare. Se stinge din viață pe 28 noiembrie 1922. În semn de recunoștință, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu l-a decorat post-mortem cu Ordinul „Steaua României” în grad de mare comandor (depusă pe sicriul său). De asemenea, episcopul greco-catolic  Iuliu Hossu  l-a avansat, postmortem, la rangul de vicar episcopesc. Prof. Ioan MUNTEAN

„Să se nască și să crească, să ne mântuiască...” Nazaretul, prima Casă a Milostivirii.

Timpului omului religios, spunea Mircea Eliade, nu este unul monoton ci cunoaște spărturi prin care sacrul se comunică neîncetat în lume. N-ați auzit oare, de atâtea ori, povestea pelerinului pornit la drum spre un loc sfânt și ajuns la un moment dat întrun impas, neștiind încotro să o apuce, cum s-a lăsat el atunci condus de o mână nevăzută pe drumul cel bun? De la plecarea la drum și până la ajungerea la destinație, toate acele „aventuri” surprinzătoare mărturisesc despre intervențiile

sacrului în cotidianul nostru. Omul proiectează adesea pentru sine un drum fără deviație, însă Domnul își arogă dreptul de a interveni direct în istoria noastră, pentru a face dintrun pretins drum spre o destinație ultimă, un veșnic punct de plecare. Nimic nu părea, de pildă, să tulbure liniștea din viața marelui scriitor Paul Claudel în ziua de Crăciun a anului 1886 când, „înghiontit și împins de mulțime”, a asistat și el „cu plăcere mediocră, la Misa principală” în catedrala Notre Dame din Paris. Cufundat în idei și văzând în biserică numai

izvorul de inspirație pentru munca sa de scriitor, „neavând nimic mai bun de făcut”, s-a întors și pentru Vecernie. Aici avea să se întâmple evenimentul care îi va marca viața: „Copiii cursanți de la altar, în veșminte albe și elevii din seminarul mic de la Sfântul Nicolae Chardonnet care îi asistau, cântau ceea ce am aflat mai târziu că se numea imnul Magnificat [închinat Preacuratei n.n]. Eram și eu în picioare printre popor, aproape de cel de-al doilea stâlp înainte de intrarea în cor, spre dreapta, pe partea cu sacristia. (fig.1) Și tocmai atunci a avut loc evenimentul care a pus stăpânire pe toată viața mea. Într-o clipă inima mea a fost 21


Evanghelia în Artă atinsă și am crezut. Am crezut, cu o așa forță de adeziune, cu o astfel de înălțare a întregii mele ființe, cu o convingere așa de puternică, cu o certitudine care nu lăsa spațiu nici unei îndoieli așa încât, de atunci, toate cărțile, toate judecățile, toate întâmplările unei vieți agitate,

scriitorului, dându-i o nouă eremitului sau a anahoretului orientare. mă interesau” (Pagini alese din Un alt fel de „nimic bun de corespondența cu prietenii). făcut” a fost preludiul întâlnirii Această convingere l-a făcut să cu Domnul în viața scriitorului, cutreiere suburbiile capitalei N. V. Gogol, celebrul autor și provincia printre „sufletele al poemului – roman Suflete moarte”, zugrăvindu-le viețile Moarte. El, întocmai ca și Paul în culori sumbre și citind în inimile lor așteptarea unui Izbăvitor. Gogol și-a dat seama că a fi viu înseamnă: „Să cunoști nu atât propria viață, cât pe aceea a celor mulți”. Cu alte cuvinte efortul de a ieși din propria zonă de confort este un pas esențial în viața umană și primul pas către cea spirituală. Și, iată, „pe această cale, în mod imperceptibil, aproape fără a-mi da seama, am ajuns la Hristos, înțelegând că el era cheia sufletului omenesc și că nici un cunoscător al sufletului uman nu a a ajuns vreodată la profunzimea la care el ajunsese” (Pagini alese...). Drumul lui Gogol este, spre deosebire de drumul lui Claudel, unul al „trezirii” treptate la viața în Hristos, el găsește aici răspunsul la întrebările cele mai complexe legate de existență.

Aceste două istorii despre convertire ne ajută să înțelegem noutatea pe care Dumnezeu dorește să o aducă în viața umană. El intervine așadar în acel „nimic bun de făcut” al nostru pentru a-i da o valoare, pentru a te face să privești cu alți ochi ori ceea ce ți se întâmplă sau ceea ce li se întâmplă Catedrala Notre Dame din Paris, vedere către altar, dinspre celorlalți. Acel „nimic bun de locul în care s-a convertit Paul Claudel în anul 1886 făcut” poate fi ocazia întâlnirii Claudel, era un orășean însetat cu Domnul. Pentru a folosi o n-au putut să zguduie credința de cunoaștere: „Tot ceea ce era imagine, gândiți-vă la grădina mea și, ca să spun adevărul, să o legat de cunoștințele umane din inima unei mănăstiri. În atingă.” Dumnezeu și-a dovedit în general și cele legate de continuarea bisericii, pe o latură puterea sa intrând cu cutremur alcătuirea interioară a omului, a ei, mai ales în Occident, se în acea monotonie, în acel „nu de la mărturisirile unui om găsește un claustru cu o grădină aveam nimic bun de făcut” al oarecare până la aceea a în care totul crește în libertate, 22


Evanghelia în Artă căci nimeni n-ar putea corecta trunchiul unui copac strâmb sau o plantă care își împrăștie tentaculele ei în toate direcțiile și cu atât mai puțin să controleze toamna târzie covorul de frunze căzute. Această explozie de viață contrastează adesea cu ceea ce există la interior: curățenia și ordinea din interiorul bisericii, ferestrele având un luciu desăvârșit care captează fiecare fascicul de lumină și-l distribuie la interior. În viața creștinului se vede, de atâtea ori, determinarea pentru a arăta celor din familie sau din societate sau angajamentul serios pentru o viață creștină, de a ajunge în toată duminica la biserică, de a face totul pentru a te îngriji de propriul suflet, dar uităm că și acea „grădină” în care totul crește un pic la întâmplare este locul prezenței lui Dumnezeu. Acest loc unde se nasc și pier amintiri, senzații, idei, sentimente, caută încă întâlnirea cu milostivirea lui Dumnezeu, cu acea tinerețe care trezește la viață. În cele din urmă, „nimicul bun” din noi înșine este Nazaretul latent care așteaptă încă cercetarea lui Dumnezeu.

O icoană reprezentând o Sfântă Familie cu Fecioara Maria și cu Sfântul Iosif încadrându-L pe Isus ne arată modul în care Nazaretul poate fi privit ca un loc al milostivirii (fig. 2). La origine, ea este o imagine confesională pictată în anul 1729 în Bielorusia, și are aspectul unui tablou ce și-ar găsi cel mai bine locul într-un salon de familie, mai mult decât într-o biserică. Pentru aceasta pledează rama în două culori asemănătoare celei pentru tablouri, ornamentele pictate de

jur împrejur, înrămarea scenei centrale într-un medalion sculptat în lemn. Din punct de vedere iconografic desfășurarea pe orizontală a imaginii cu Sfânta Familie contrastează cu planul vertical care vădește înțelesul teologic – Trinitar,

profundă în jurul întrupării lui Isus, unind, încă o dată, din punct de vedere simbolic cele trei momente esențiale ale venirii Mântuitorului: „Să se nască și să crească, să ne mântuiască”. Timpul

Crăciunului

ne

Sfânta Familie, Maestrul S. M. Sassch (?), 1729, Muzeul Național de Artă, Bielorusia sugerat de figura lui Dumnezeu Savaot încadrat de două capete de îngeri, apoi, dedesubt, de Spiritul Sfânt reprezentat în fața unui un soare care-și răspândește razele învăluind în lumină întreaga compoziție și, în fine, figura lui Isus însuși. Imaginea este o meditație

amintește poate cel mai cu tărie că avem o întrebare care zace în inimă, o întrebare de adresat Tatălui: pe cine ne trimiți în lume? Imaginea pe care am descris-o ne invită să răspundem acestei întrebări pătrunzând, paradoxal, în misterul Crucii pe care pruncul 23


Etica Creștină o poartă pe umeri. La prima vedere, ne putem întreba: dar ce legătură să aibă crucea cu viața de la Nazaret? Calea crucii nu are ea un început și un sfârșit? Nu începe ea cu stațiunea I și se sfârșește cu cea de-a XIV-a? Într-adevăr, așa este, dar dintr-un alt punct de vedere, teologic și spiritual, nimeni nu o poate reduce numai la etapa drumului de pe Calvar, ea este însuși drumul vieții lui Hristos și, în mod mai cuprinzător, drumul vieților noastre. Grota de la Bethlem devine primul semn, prima stațiune a luptei lui Hristos împotriva puterilor întunericului. Pruncul stârnește împotrivirea din primele zile ale nașterii sale și, într-un fel, crucea este deja acolo. Apoi, în Nazaret, crescând, Hristos devine conștient de acele

contradicții care îl vor atinge mai târziu. Maria și Iosif, cei care s-au arătat prin viața lor slujitori ai Domnului, au reușit să-i transmită Pruncului, curajul și bucuria de a deveni Vestitorul Îndurării pentru cei mulți.

Milostivirea Tatălui, însuși faptul de a-L fi trimis pe Fiul, avea nevoie pentru a fi credibilă de o casă, iar aceasta a fost cândva Nazaretul cu Maria și Iosif. Astăzi însă, ea revendică o altă casă adevărată, casa noastră, casa familiilor noastre. Crucea de la Nazaret este, de fapt, crucea din familiile noastre. Este crucea care nu se vede, este crucea ascunsă, este acel „nimic bun de făcut”, dar care trăit în deschidere față de Dumnezeu, poate deveni pe neașteptate întâlnire cu Tatăl, așa cum am văzut în cele două mărturii

ale scriitorilor. Să trăiești din milostivire înseamnă să te simți trimis la cei de lângă tine nu pentru darurile pe care leai putea căpăta, ci pentru a anunța celorlalți că Izbăvirea este aproape. Curajul unui drum până la capăt înseamnă să renunți la a mai calcula continuu cât de groase vor fi zidurile acelei case pe care o vei găsi la capătul drumului sau cât de înalt va fi acoperișul ei. Nu știm dacă modesta casă de la Nazaret va fi avut un acoperiș, dar cu siguranță, chiar dacă îl avea, era suficient de mare spărtura ca Tatăl și Spiritul să poată fi mereu acolo. P. Lucian LECHINȚAN, s.j.

Milostivirea lui Dumnezeu nu înseamnă permisivitate față de păcat Anul Milostivirii este, în primul rând, o invitație la a redescoperi chipul lui Dumnezeu în prezentul societății în care trăim. Omul de astăzi are nevoie să Îl cunoască din nou pe Dumnezeu. Creștinul din zilele noastre, de cele mai multe ori, a fost manipulat pentru a-L confunda pe Dumnezeu cu un Ignorant, ușor de dus de nas când vine vorba de a comite păcatul sau un Justițiar, care taie și spânzură fără drept de apel, când vine vorba de asumarea responsabilității.

24

M. I. Rupnik, Isus și femeia păcătoasă (detaliu, mozaic) Să fie oare acesta un portret prea dur? Sau mai degrabă o impresie falsă privind starea de fapt?

Dumnezeu este milostiv, este o certitudine. Și a abuza de milostivirea lui Dumnezeu este o practică uzuală, din nefericire. Cădem ușor în ispită,


Etica Creștină orice compromis în această privință fiind un pericol real pentru suflet. Creștinul, omul care săvârșește păcatul, a fost și rămâne vrednic de iubire. Deci trebuie să fim intransigenți cu păcatul și să urmăm exemplul lui Dumnezeu, Care este îndelung răbdător și mult milostiv. În prima parte, ar fi ușor când este vorba de cel de lângă noi, mai ales, pe care știm să îl urmărim și să îl arătăm cu degetul. Lucrurile se complică în clipa când este de făcut diferența între faptă și persoana care săvârșește fapta. Chiar dacă reușim… tot ne este Există însă două detalii dificil să fim milostivi precum esențiale care au fost lăsate Tatăl nostru ceresc milostiv este deoparte. Primul este faptul (cf. Lc 6, 36). Se pare că tot la capitolul că s-a pierdut din vedere că măsura noastră nu este măsura teorie am rămas și există riscul lui Dumnezeu și judecata să se piardă legătura cu titlul noastră nu este judecata lui propus pentru acest articol. Ba Dumnezeu. Iar al doilea este că mai mult, există riscul să nu se a arăta cu degetul, a judeca și înțeleagă nimic, să se considere condamna nu este calea spre că sunt doar vorbe în vânt și că ajutarea, ridicarea celui păcătos, noi, creștinii de astăzi, nu avem ci seamănă mai degrabă cu un nicio datorie de a ne schimba, de discurs care duce la deznădejde a acționa în lumea în care trăim. și care este opus acțiunii Tinerii și mai puțin tinerii milostivirii lui Dumnezeu. Căci din lumea (post) modernă este adevărat, o recunoaștem că cred sau au impresia că au ne este greu să stăm departe de credință în Dumnezeu, dar păcat, indiferent de eforturile refuză orice raportare la pe care le facem, de sacrificiile Biserică, la învățătura morală pe care ni le asumăm. Este de creștină. Mulți sunt de părere știut un adevăr: chiar dacă răul că păcatul ca și concept nu mai și puterea lui par nelimitate, este de actualitate sau micile Dumnezeu este infinit iubitor lor scăpări (păcatele de zi cu și poate să acopere mulțime zi, minciuna, manipularea, de păcate. Pentru aceasta este scandalul, destrăbălarea de suficient să ne amintim de Pilda sfârșit de săptămână…) nu intră fiului risipitor (Luca 15) sau deloc în această categorie. Alții Iertarea femeii păcătoase (Luca susțin că sunt aproape perfecți, 7). pentru că nu au păcate, mari: ne vine greu să ne ridicăm, amânăm momentul convertirii, întoarcerii la Dumnezeu din varii motive… și astfel abuzăm de milostivirea lui Dumnezeu. Ne scuzăm că este greu să renunțăm, că ne străduim, dar nu putem să scăpăm din mreaja unui păcat mai mic, dar constant în viața noastră, și astfel abuzăm de Milostivirea lui Dumnezeu. Până aici, judecata unui rigorist moralizator este perfectă. Am identificat problema, am atins zona sensibilă despre care nu mai îndrăznește aproape nimeni să vorbească cu voce tare.

Trebuie făcută o distincție clară înainte de a merge mai departe. Păcatul cu alaiul său a fost și rămâne de condamnat,

nu au omorât pe nimeni, nu au furat…. Creștinii de Paști și de Crăciun au impresia că Taina Reconcilierii / Spovedaniei nu

este pentru ei.

Emisiunile mondene scot la înaintare modelele false (vedete de duzină, cu un stil de viață dezordonat, scandalagii, povești înduioșătoare despre cum să accepți un comportament păcătos). Nu mai reacționează nimeni împotrivă, ba mai mult am ajuns să asigurăm audiență și să dezvoltăm subiectele fierbinți cu diverse ocazii, ca și cum orice urmă de sete de cunoaștere a fost anihilată.

La toate acestea se adaugă și ispita lasă că Dumnezeu este milostiv și iartă, sub diverse forme ademenitoare cu ingredientul că trebuie să existe mai multă permisivitate față de păcatele mai mici. Și noi, creștinii, tăcem aprobator, pentru că așa sunt vremurile, trebuie să acceptăm felul de a fi și comportamentul majorității; spiritul lumii este cel care te face agreat în societatea de astăzi. Astfel fiind situația, cine se mai ridică să spună: Milostivirea lui Dumnezeu nu înseamnă permisivitate față de păcat? Care sunt calitățile care îl definesc azi pe apărătorul lui Dumnezeu în lume? Cine poate fi susținătorul lui Dumnezeu? Oare mai poate fi găsit un asemenea om? Sau doar sfinții sunt singurii capabili, iar ei nu mai sunt printre noi? O altă direcție pesimistă de a vedea situația de față. Iar Biserica ne invită să Îl cunoaștem din nou pe Dumnezeu milostiv!

A fi partener al lui Dumnezeu cel Milostiv nu permite nici un compromis cu păcatul. A fi instrument al Milostivirii lui Dumnezeu înseamnă a condamna păcatul cu timp 25


Prezentarea Parohiilor și fără timp. A fi mijlocitor al milostivirii lui Dumnezeu presupune o inimă disponibilă pentru a dărui speranța celui căzut, pentru a arăta calea celui rătăcit. Să fie vorba de o misiune imposibilă asumarea acestui rol, ce de fapt revine fiecărui creștin? A vorbi despre milostivirea

lui Dumnezeu înseamnă și a înțelege că Dumnezeu este dispus și vrea să ierte, cu singura condiție ca și cel păcătos să și-o dorească. Uneori omul refuză, nu vrea să ierte, să meargă mai departe și atunci abuzează de milostivirea lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil din nefericire și în familia creștină.

Mai poate fi vorba despre a-l cunoaște pe Dumnezeu milostiv? Familia este sub asediu din afară, dar existența ei, valoarea ei este subminată și din interior. Creștinii mai pot rămâne indiferenți în fața acestei triste realități? Pr. Emil-Marian EMBER

Parohia greco-catolică Săliște

Într-o lume marcată de suferințe și de persecuții, Sfântul Părinte Papa Francisc ne face invitația de a trăi un an al milostivirii, o perioadă în care trebuie să fim mai deschiși spre numeroasele semne de tandrețe pe care Dumnezeu le oferă. Un aspect al acestei milostiviri constă în iertarea pe care Dumnezeu o dă în Taina Spovedaniei. În acest număr al revistei vă invit să facem un popas în parohia greco-catolică Săliște, parohie ce poartă numele Sfântului Padre Pio, sfânt ce a fost un duhovnic neobosit, primitor şi răbdător, martor autentic al milostivirii Tatălui.

În Șematismul din anul 1936 găsim faptul că actuala parohia greco-catolică din Săliște era filie a parohiei Stremț, acestea fiind administrate de părintele Vasile Jude. Tot aici găsim faptul că parohia avea o biserică din bârne de lemn care datează din anul 1899, consacrată în anul greco-catolici; 19 penticostali, 1900, având hramul Sfântul și 7 evrei1. Decretul de Nicolae. interzicere a Bisericii grecoSituația confesională în anul catolice din România a făcut ca 1936 era următoarea: 327 atât biserica, cât și bunurile pe

26

care parohia le avea să treacă în proprietatea Statului Român și a Bisericii Ortodoxe Române. A fost un timp de încercare, timp în care credincioșii au căutat


Prezentare Carte eveniment participând în continuare milostivirea lui la Preafericitul Părinte cardinal Dumnezeu la biserica din sat. Purtarea de grijă a lui Lucian Mureșan, Episcopul Dumnezeu a făcut ca în anul romano-catolic de Satu Mare 2001 parohia să fie redeschisă Jeno Schonberger, Episcopul de către Pr. Dr. Angel Zareczki, greco-catolic de Maramureș ajutat fiind de Ioan Călăuz, Ioan Șișeștean, împreună cu primar al comunei Băsești, dr. un mare 2sobor de preoți și Dan Marinca, Florin Marinca, credincioși . Rob Petre și Pop Octavian. Fiind nevoie de un lăcaș de închinare, la sfârșitul lunii februarie 2003 s-a început construcția noii biserici. Lucrările au fost finalizate în 155 de zile, astfel că pe data de 3 august 2003 noua biserică a fost sfințită.

Din anul 2005 Parohia se află sub păstorirea pr. Mihai Papariga, care se îngrijește să conducă turma încredințată spre milostivirea lui Dumnezeu.

Padre Pio a fost un generos împărțitor al milostivirii dumnezeiești, fiind disponibil Ceremonia de sfințire a noului față de toți în a-i primi, pentru lăcaș de cult a fost una deosebită, îndrumarea spirituală și în

Biserica Română Unită

special, pentru administrarea Tainei Pocăinței. Slujirea în confesional, care constituie una dintre trăsăturile caracteristice ale apostolatului său, atrăgea mulțimi nenumărate de credincioși la mănăstirea din San Giovanni Rotondo.

Vă îndemn să pășiți și dumneavoastră spre scaunul mărturisirii pentru a putea simți pe deplin milostivirea prin iertarea dată de Dumnezeu. Pr. Daniel POP 1 Șematismul veneratului cler al eparhiei greco-catolice a Maramureșului pe anul 1936, Baia Mare, 1936, pp. 88-89. 2 http://www.gazetademaramures. ro/cultura-istorie-6-11461

și problema națională „Dumnezeu a creat lumea, iar oamenii națiunile”. Astfel sună o butadă care citită în contextul modern al formării națiunilor ‒ proces demarat odată cu Revoluția franceză și continuat de-a lungul secolului al XIX-lea ‒ neagă Providenței divine orice rol în desfășurarea istoriei umane. Alta este în schimb viziunea Monseniorului Octavian Bârlea1 care consideră că primul pas în organizarea unitară a românilor l-a făcut nu Statul, ci Biserica, și anume Biserica Română Unită.

Este aceasta o teză larg răspândită în scrierile sale, dar mai ales în cele cuprinse de pr. Ioan-Irineu Fărcaș, în volumul Bârlea Octavian, Opera Omnia. Biserica Română Unită și problema națională, apărut la editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuș, în anul 2013.

Statul comunist. Cititorul este practic condus printr-o galerie a personalităților bisericești, culturale și politice ale căror destine s-au împletit cu cele ale națiunii române. Nu este trecut cu vedere nici peisajul social, confesional și istoric care a constituit fundalul desfășurării Volumul de față conține unor evenimente ce au marcat opt scrieri ale Monseniorului cursul istoriei unui neam și a Bârlea, dintre care două sunt unui teritoriu. puse pentru prima dată la Adânc ancorat în bibliografia dispoziția cititorului. Scrise și contemporană lui și în izvoarele apărute într-o perioadă de trei disponibile la acea oră în decenii fie în revista Perspective arhivele vaticane, Monseniorul a Misiunii Române Unite din Bârlea își fundamentează München, fie în alte volume cu acribie ideea conform colective sau rămase pur și căreia Biserica Română-Unită simplu în manuscris, scrierile întrupează idealul național parcurg un arc temporal de trei sub aspect religios și etnic secole (1754-1948), mai exact de asigurând totodată adevărata la întemeierea Școlilor Blajului ascensiune a poporului român, de către Episcopul Petru Pavel prin trăinicia temeliei întregii Aron și până la suprimarea vieți românești (p. 188). Bisericii Române-Unite de către Germenii acestei vieți au fost 27


Prezentare Carte sădiți de episcopul Petru Pavel Aron prin întemeierea Școlilor Blajului (p. 13), fiecare episcop, profesor sau alumn aducânduși contribuția la ridicarea nivelului sufletesc al noilor generații de români. Întregul parcurs este amplu ilustrat în cea dintâi scriere, denumită

Istoria Școlilor Blajului (pp. 1039), parcurs care pornind de la Școala de obște și trecând prin cea Latină, traversează tumultoasa perioadă a Liceului 28

Libellus Valachorum, fruct al ideilor Școlilor blăjene (p. 50); revărsarea spiritului Blajului Continuarea firească a acestei asupra populației românești din scrieri este cea intitulată Rolul întreaga Transilvanie, indiferent confesiune; revărsarea național al Școlilor Blajului (pp. de 40-92), rol identificat de autor ideilor blăjene în Principatele în: renașterea intelectuală, române prin oameni, cărți, școli; apărarea limbii printr-o bogată activitate filologică și publicarea de cărți respectiv ziare; organizarea Adunării Naționale de la Blaj (3/15 mai 1848); trasplantarea în noul stat rezultat în urma Unirii de la 1859 a programului național blăjean. În opinia autorului, „școala naționalistă transilvăneană a format mai întâi conștiințele, a transformat sufletele, a creat o forță interioară, care era cu atât mai puternică cu cât împrejurările din afară erau mai vitrege. Tocmai de aceea s-a putut revărsa ca un torent în toate ținuturile românești, ducând cu ea aceeași forță de apă vie pentru trezirea și intensificarea sentimentului de demnitate românească” (pp. 9192). pentru a poposi în cele din urmă în cetatea Școlilor secundare interbelice.

reabilitarea militară, reabilitarea ierarhiei canonice prin instituirea unui episcop de sine stătător; afirmarea națională prin conceperea și redactarea lui Supplex

Cea de-a treia scriere denumită Națiune și ecumenism. Pastorală la înscăunarea Episcopului Alexandru Șterca Șuluțiu (pp. 93) reprezintă publicarea în limba latină și traducerea în limba română a documentului descoperit în arhivele vaticane. Pentru o mai bogată înțelegere a scrisorii ierarhului blăjean, Monseniorul Bârlea oferă cititorului o cheie de interpretare care reiese încă din titlul scrierii: dimensiunea națională și ecumenică a scrisorii pastorale. Dincolo de aspectele istorice și naționale ale acesteia, istoricul unit identifică și nota ei profund ecumenică, rod al ecumenismului corifeilor Școlii


Prezentare Carte Ardelene. Ba mai mult, autorul este ferm convins că o bună cunoaștere a pastoralei poate lărgi bazele ecumenismului de azi. La vremea redactării acestei scrieri (1984), Monseniorul Bârlea era deja bun cunoscător al suflului nou adus de Conciliul Vatican al II-lea în problematica ecumenismului și a fizionomiei unei Biserici orientale aflată în comuniune cu Biserica Romei. Cu atât mai mult, ar fi mai utilă în zilele noastre o relectură a primei pastorale a întâiului mitropolit de Alba-Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj.

românești din Ardeal; trecerea de la hotărârile Adunării naționale la înfăptuirea lor; sinoadele anului 1850; problema istorică a Mitropoliei; înființarea celor două Mitropolii românești (a Blajului și a Sibiului). În concluzie, autorul exprimă o oarecare formă de regret atunci când afirmă că „nefiind acceptată tendința de a include și laicii în viața Bisericii prin participarea în rândul întâi la sinoade, Biserica Unită a fost îndrumată pe calea clericalismului. Prin aceasta i-a fost limitată vigoarea, i-a fost De la figura episcopului mărginită expansiunea și i-a fost Alexandru Șterca Șuluțiu micșorată puterea de rezistență suntem conduși de către în vremurile de cumpănă” (pp. autor la a urmări apariția 181-182). unei instituții cruciale din Două dintre scrieri privesc istoria românilor ardeleni prin în mod direct data pecetluirii scrierea Înființarea Mitropoliei unirii Transilvaniei cu Regatul Române Unite la jumătatea României: Ecoul Marii Adunări secolului al XIX-lea și politica Naționale de la Blaj din 1848 în orientală a Austriei (pp. 158- viața românească: 1 Decembrie 182). Propusă de români în 1918 (pp. 183-188) și Contribuția anul 1848, decisă la Viena în Bisericii Române Unite la Unirea 1850 și încuviințată de Roma în de la 1 Decembrie 1918 (pp. 1891853, Mitropolia întruchipează 193). Ambele scrieri cunosc autonomia religioasă pe bază doar acum lumina tiparului. națională. Fiind o conferință Dacă în prima scriere autorul ținută la universitatea din vede o continuitate peste Salzburg în anul 1980, autorul ani a colaborării dintre cele se simte dator de a îndepărta două Biserici românești în mai întâi valul ideologic folosul neamului, în cea de-a năpustit asupra Bisericii Unite doua autorul ilustrează cum odată cu desființarea ei, pentru sentimentul național a fost a ilustra mai apoi întregul deșteptat de doi factori: de drum parcurs de românii uniți contactul cu Apusul roman și de până la dobândirea acestei eroismul întrupat de Inocențiu instituții: românii și Biserica Micu. românească din cele mai vechi Dar viața unei Biserici nu timpuri și până la Unirea cu se oprește odată cu realizarea Roma; proiectul unei Biserici unității naționale, ci continuă sinodale conceput de corifeii sub noi orizonturi. Modul în Școlii Ardelene, în special de care Biserica Română Unită a Petru Maior; Congresul național făcut față feluritelor provocări de la Blaj (1848) care le vede într-un stat majoritar ortodox alături pe cele două Biserici

ale cărui elite erau puternic influențate de laicismul francez, este îndelung încondeiat în scrierea Biserica Română Unită între cele două războaie mondiale (pp.194-331). Sunt descrise în aceste pagini figurile arhiereilor și organizarea bisericească împreună cu sinoadele desfășurate; chinurile nașterii unei Constituții în care această Biserică urmează să se regăsească; încheierea Concordatului dintre Statul român și Sfântul Scaun; clerul secular; ordine și congregații călugărești, asociațiile de laici, activitatea culturală (școlile), institutele teologice; publicațiile; ofensiva ideologică împotrivă Bisericii Unite.

Acest ultim subpunct al scrierii devine punte spre o scriere ulterioară: Biserica Română Unită și problema națională. La 30 de ani de la suprimarea libertății acestei Biserici (pp. 332-354). Pentru autor, adevăratul motiv al unui asemenea barbarism istoric este cel de ordin național. Se schimbă doar perspectiva sub care este privit interesul național. Din lumea liberă a Occidentului, acest act al unui regim totalitar poate fi interpretat în mai multe feluri. Cert este însă faptul că „a avut loc într-un moment de scădere de nivel religios, național și cultural” (p. 339). În țara aflată în chingile unui ateism devenit religie de stat, această suprimare era văzută „ca un act de mare patriotism, ca împlinirea unui imperativ național, ca realizarea unității spirituale a poporului român (p. 340)”. Paradoxal, nu?! În momentul redactării acestui text, nu se întrevedeau zorii libertății Bisericii Unite. Acest 29


Viaţa Consacrată apărut în regiunile românești cele mai bogate, nici în ținuturile cele mai libere, ci la cei mai obidiți și încătușați români care, la ei în Transilvania, erau și nu erau acasă; care, neînțeleși de alții, acuzați de frați și de dușmani, prinși în mijlocul luptelor religioase și „Sentimentul național politice, treceau prin dramatice la români s-a născut într-o frământări. Și tocmai acest atmosferă evanghelică. El n-a popor, care părea căzut în cel lucru nu îl împiedică însă pe autor a descrie măreția Unirii și de a propune în noul context ecleziologic post-conciliar noua dimensiune a Unirii de la 1700: „În fiecare ortodox român zace (doarme) un unit și în fiecare unit român zace un ortodox” (p. 353).

mai mare întuneric, «a văzut lumină mare»” (p. 42). Octavian FRINC 1 Monseniorul Octavian Bârlea (19132015), doctor în teologie și în ştiinţe teologice orientale, licenţiat în istorie ecleziastică, este considerat unul dintre cei mai mari istorici români ai Bisericii româneşti din Transilvania. Contribuţiile sale se situează în completarea operelor lui Augustin Bunea, Ioan Micu-Moldovan, Zenovie Pâclişanu.

Sfânta Faustina Kowalska

Sfânta Faustina Kowalska este una dintre cele mai cunoscute sfinte din Biserică. Domnul s-a folosit de ea pentru a transmite lumii mesajul milostivirii dumnezeiești, fiind un exemplu de perfecțiune creștină bazată pe încrederea în Dumnezeu și pe milostenia față de aproapele. Sfânta Faustina s-a născut în data de 25 august 1905, fiind al treilea din cei zece copii ai lui Marianna și Stanislaw Kowalski, familie de țărani din Glogowiec (azi episcopia de Wloclawek, Polonia). La botez a primit numele de Elena. Frecventează școala doar pentru o perioadă de trei ani, fiind nevoită a o abandona și a intra ca slujnică în unele familii bogate pentru a se putea întreține și a-și ajuta părinții.

Încă din fragedă pruncie simte chemarea la viața călugărească, dar neavând consimțământul părinților de a intra în mănăstire încearcă să renunțe la acest drum al vieții. În urma unei viziuni a lui Hristos aflat în suferință, pleacă

30

la Varșovia unde intră în ziua de 10 august 1925 în mănăstirea Surorilor Preacuratei Fecioare Maria a Milostivirii. Purtând numele de Sora Maria Faustina, trăiește treisprezece ani în

diferite case ale Congregației – mai ales la Cracovia, Vilnius și Plock – muncind în bucătărie, grădină și la poartă. Nimic nu lăsa să se vadă


Viaţa Consacrată în exterior viața sa mistică extraordinar de bogată. Își îndeplinea cu sârguință toate îndatoririle, respecta cu fidelitate regulilele vieții călugărești, stătea la locul ei, în liniște, dar în același timp plină de iubire binevoitoare și dezinteresată. Viața sa atât de obișnuită, de monotonă și de gri în aparență ascundea în sine o unire profundă și extraordinară cu Dumnezeu.

La baza spiritualității sale se găsește misterul milostivirii dumnezeiești pe care o medita în cuvântul lui Dumnezeu și o contempla în activitățile sale de zi cu zi. Cunoașterea și contemplarea acestui mister dezvoltau în ea o încredere fiască în Dumnezeu și o atitudine plină de milostivire față de aproapele. Sora Faustina a fost una din fiicele fidele ale Bisericii pe care o iubea ca mamă și Trup Mistic al lui Isus Hristos. Conștientă de rolul său în Biserică, colabora cu milostivirea dumnezeiască în munca de mântuire a sufletelor pierdute. Răspunzând dorinței și exemplului lui Isus, a oferit viața sa drept sacrificiu. Viața sa spirituală era caracterizată de iubirea față de Euharistie și de devoțiunea față de Mama lui Dumnezeu a Milostivirii.

Anii de viață călugărească sunt plini de haruri extraordinare: revelații, viziuni, stigmate ascunse, participarea la patimile Domnului, darul omniprezenței, darul citirii sufletelor, darul profeției și cel atât de rar întâlnit, al nunții mistice. Contactul viu cu Dumnezeu, cu Sfânta Fecioară, cu îngerii, cu sfinții, cu sufletele din Purgator a fost la fel de real ca tot ceea ce experimenta cu simțurile. În ciuda atâtor haruri extraordinare, era conștientă

că acestea nu constituie esența sfințeniei.

Domnul a ales-o pe Sr. Faustina pentru a transmite un mare mesaj lumii, și anume cel al milostivirii Sale.

încearcă să pună în practică ceea ce Domnul i-a transmis Sorei Faustina.

Misiunea Sorei Faustina a fost descrisă în „Jurnal”-ul pe care-l ținea cu regularitate, Misiunea Sorei Faustina a urmând dorința lui Isus și a constat în îndeplinirea a trei sugestiilor venite din partea spiritualilor, punând în scris cu scopuri: fidelitate toate cuvintele lui Isus - a apropia și a proclama și revelând contactul sufletului lumii adevărul revelat în Sfânta său cu El. Această operă apropie Scriptură despre dragostea în mod extraordinar de misterul milostivă a lui Dumnezeu Milostivirii Dumnezeiești. pentru fiecare om; „Jurnalul” reprezintă așadar o - a implora milostivirea lectură spirituală inepuizabilă, dumnezeiască pentru întreaga fiind tradusă în multe limbi. omenire, mai ales pentru Distrusă de boală și de păcătoși, prin diferite practici diverse suferințe pe care le ale noilor forme de cult ale suporta de bunăvoie ca un Milostivirii dumnezeiești sacrificiu pentru păcătoși, Sora indicate de Isus: imaginea lui Faustina a trecut la Domnul Hristos cu inscripția: Isuse eu în data de 5 octombrie 1938, mă încred în tine; Sărbătoarea la Cracovia. Faima sfințeniei Milostivirii Dumnezeiești sale a crescut împreună cu în prima duminică după difuzarea cultului Milostivirii Paști; Rozariul Milostivirii Dumnezeiești și cu harurile Dumnezeiești și rugăciunea obținute prin mijlocirea sa. în ora Milostivirii (orele 15). Între anii 1965-1967 a avut loc la Răspândirea acestor forme de Cracovia procesul de culegere a cult și a devoțiunii Milostivirii informațiilor privitoare la viața Dumnezeiești aduc cu sine mari și la virtuțile sale, iar în anul haruri, cu condiția încredințării 1968 a început la Roma procesul în mâinile lui Dumnezeu și a de beatificare care s-a încheiat iubirii active față de aproapele; în decembrie 1992. În data de 18 - punerea bazelor unei aprilie 1993, în Piața Sf. Petru mișcări apostolice a Milostivirii din Roma, Sfântul Părinte Ioan Dumnezeiești cu scopul de Paul al II-lea a beatificat-o, iar a proclama și de a implora în 30 aprilie 2000, Anul marelui Milostivirea Dumnezeiască Jubileu, a canonizat-o. pentru lume și de a aspira la Relicvele sorei Faustina perfecțiunea creștină indicată sunt răspândite în întreaga de Sora Faustina. Această lume. Mormântul cu rămășițele mișcare reunește azi în Biserică sale trupești este adăpostit în milioane de persoane din capela mănăstirii din Cracovia întreaga lume: congregații unde mergea pentru a se religioase, institute de viață ruga. Relicvele sunt expuse și călugărească, preoți, asociații în Sanctuarul Milostivirii ale credincioșilor, diferite Dumnezeiești din biserica Santo comunități ce-și propun Spirito in Sassia din Roma. răspândirea cultului Milostivirii Octavian FRINC Dumnezeiești și persoane care 31


Viaţa Eparhiei Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri:

Preot Iosif HARANGAZO, Protopop al Protopopiatului CISCARPATIN DE SATU MARE, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 8 noiembrie 2015; Preot Iacob FEIER, Protopop al Protopopiatului ŢARA OAŞULUI, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 8 noiembrie 2015; Preot Ioan SĂLĂGEAN, Protopop al Protopopiatului SEINI, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 8 noiembrie 2015; Preot Dumitru ROMAN, Protopop al Protopopiatului SATU MARE, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 8 noiembrie 2015; Preot Gheorghe MIHNEA, Protopop al Protopopiatului MĂNĂŞTUR, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 8 noiembrie 2015; Preot Vasile COLOPELNIC, Protopop al Protopopiatului CISCARPATIN DE MARAMUREŞ, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 8 noiembrie 2015; Preot Vasile BUTEAN, Protopop al Protopopiatului CHIOAR, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 8 noiembrie 2015; Preot Nicolae NICOLAIŞEN, Protopop al Protopopiatului BUCOVINEAN, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 8 noiembrie 2015; Preot Vasile IUSCO, Protopop al Protopopiatului SIGHET, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 21 noiembrie 2015; Preot Gheorghe DUNCA, director general al Asociației Diecezane CARITAS Greco-Catolic Maramureș, pe o perioadă de trei ani, începând cu data de 17 noiembrie 2015; Domnul Mihai ȘIMON, Econom Eparhial, începând cu data de 30 noiembrie 2015; Preot Ioan Călin BOT, Administrator Parohial al Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Ocna Șugatag, Protopopiat Sighet, județul Maramureș, începând cu data de 10 decembrie 2015; Deschierea Porții Milostivirii la Biserica Sfânta Maria din Baia Mare

Joi 10 decembrie, în cadru întâlnirii anuale a preoților din Eparhie, s-a deschis Poarta Milostivirii la Biserica Sfânta Maria din Baia Mare. Evenimentul se înscrie în seria celor propuse de Sfântul Părinte Papa Francisc în bula Misericordae vultus, unde este specificat ca în fiecare Biserică particulară, în catedrala care este Biserica mamă pentru toți credincioșii, sau în concatedrală sau într-o biserică de semnificație specială, să se deschidă pe timpul întregului An Sfânt o poartă a milostivirii identică (cu cele deschise în Bazilicile din Roma). Astfel jubileul va fi celebrat la Roma, precum și în Bisericile particulare ca semn vizibil al comuniunii întregii Biserici (Misericordae vultus, 3). 32

Astfel, la Sfânta Maria, prin celebrarea oficiului de către Preasfinția Sa Vasile Bizău împreună cei aproximativ 130 de preoți prezenți, s-a deschis prima poartă a milostivirii din Eparhie. În aceeași ordine de idei,

sâmbătă, 26 decembrie 2015, a doua zi de Crăciun, începând cu orele 10:30 se va deschide cea de-a doua poartă a milostivirii la biserica Sfinţii Arhangheli din municipiul Satu Mare. Ritualul va fi urmat de Sfânta Liturghie arhierească celebrată de PS Vasile Bizău.


,,Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul”. (Luca 2, 10-11) Asociindu-ne şi noi Îngerilor, în dorinţa de a ne face părtaşi celor ce binevestesc prin împărtăşirea bucuriei şi speranţei, Vă spunem din suflet: SĂRBĂTORI FERICITE de Naşterea Domnului şi un AN NOU Binecuvântat!

† Vasile Episcop de Maramureş

De la sediul Episcopiei, precum şi din parohiile eparhiei noastre, pot fi cumpărate calendarul de perete, calendarul cu file şi calendarul liturgic, pentru anul 2016.


Sfințirea bisericii cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci” (Oarța de Jos 25.10.2015)

Înmormântarea Părintelui Crăciun Cosma (Prilog 24.11.2015)

Preţ 5 RON

Hirotonirea întru diaconat, Lucian Marușciac (21.11.2015)

Lumina Credintei 4/2015  
Lumina Credintei 4/2015  

Publicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement