Crâmpeie Istorice
Lumina Credinţei
Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureș? (VI) Noile date ale problemei impuneau episcopatului greco-catolic exprimarea unei poziţii oficiale. Lucru care s-a întâmplat în cadrul conferinţei desfăşurată la data de 17 decembrie 1929, într-un cadru restrâns, fiind de faţă mitropolitul şi cei trei episcopi sufragani. De altfel, unicul obiect al acelei reuniuni îl reprezenta dezbaterea problemei reşedinţei noii episcopii. După ce arhiepiscopul V. T. Frenţiu a trecut în revistă informaţiile mai vechi şi mai noi ale subiectului analizat, „după matură chibzuinţă, luând în considerare toate împrejurările acelor regiuni şi având în vedere întreg complexul sau ansamblul problemei, [episcopatul – n.n.] decide unanim ca sediul noii episcopii să fie Sighetul Marmaţiei, care: 1. oferă o mai lesnicioasă administrare spirituală şi pentru credincioşii din Bucovina şi Basarabia de Nord; 2. oferă pentru noua episcopie un suport material şi posibilităţi de imediată activare a energiilor pe teren administrativ, religios şi cultural, prin donaţiile ce se fac noii eparhii tocmai în Sighetul Marmaţiei”. Această decizie, împreună cu procesul verbal al conferinţei, a fost adusă la cunoştinţa Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti. De altfel, reprezentatul diplomatic al Suveranului Pontif în România fusese la rându-i destinatarul unor ample memorii pe care grupul de acţiune din Sighet i le adresase în repetate rânduri în susţinerea cauzei lui. Ultimul dintre ele, datat 25 februarie 1930, relua cele mai importante argumente ale îndelung susţinutei pledoarii, exprimând în subsidiar îngrijorarea pentru tergiversarea exprimării unei poziţii finale în problema sediului noii episcopii. Sub presiunea crescândă a planurilor Bisericii ortodoxe de a fixa la rându-i în Sighet reşedinţa unei episcopii proprii s-au desfăşurat lucrările unei conferinţe episcopale, în capitala Regatului, în ziua de 23 iunie 1930. Şi de această dată participarea a constituit-o exclusiv ierarhii Bisericii greco-catolice, în frunte cu mitropolitul Vasile Suciu. Desfăşurată în condiţiile în care tratativele dintre guvernul ţărănist al ţării şi Sf. Scaun se încheiaseră deja cu hotărârea de a stabili 18
reşedinţa noii eparhii la Baia Mare, reuniunea înalţilor ierarhi făcea o analiză a consecinţelor pe care hotărârea executivului de a pleda, fără a ţine cont de recomandarea episcopatului român, pentru acel oraş ca reşedinţă a episcopiei maramureşene le avea pentru Biserică. Prima interogaţie de la care pornea discuţia trăda tocmai îngrijorarea corului episcopal faţă de decizia unilateral luată: „Rămâne [sediul noii episcopii – n.n.] Baia Mare sau doară Sighet?”. Fără ezitare, răspunsul la această întrebare a izvorât din consensul unanim al participanţilor. Ierarhii rămâneau fideli deciziei pe care o luaseră la conferinţa din ziua de 17 decembrie a anului trecut, adăugând, pe lângă argumentele invocate atunci, altele noi, de actualitate. În primul rând, agitaţia pe care „agenţii ortodoxismului” o iscau în rândul credincioşilor greco-catolici din zonă, în special din Sighet, pe care decizia de a nu stabili în oraşul lor sediul noii episcopii îi putea face vulnerabili în faţa tentaţiei de a-şi abandona credinţa şi Biserica. Un rol important în această campanie agresivă era atribuit noii „foi de propagandă” („Ţara voevozilor”) care apărea la Sighet, sub patronajul episcopului ortodox de la Cluj, care se bucura de colaborarea unor personalităţi importante din anturajul Bisericii majoritare, ca Ioan Lupaş, Silviu Dragomir sau Gheorghe Ciuhandu, şi care slujea scopului de a provoca fisuri în masa relativ compactă a credincioşilor greco-catolici din nordul ţării. O măsură care anticipa înfiinţarea unei episcopii ortodoxe cu sediul în Sighet era considerată şi evacuarea clădirilor pe care Direcţia Silvică (transferată la Cluj) le deţinea în localitate, imobile suspicionate că ar ajunge în patrimoniul Bisericii ortodoxe, ca şi terenul din imediata lor vecinătate, rezervat, conform ştirilor care circulau în acele zile, construirii unei biserici-catedrale. Responsabil de toată această turnură a evenimentelor era considerat primul-ministru al ţării, Iuliu Maniu, care, credeau episcopii Bisericii greco-catolice, se afla sub influenţa unor membri ai Sinodului Bisericii ortodoxe şi a patriarhului