Sfinţii Părinţi de-Aur în predica pe care vă invit să o lecturați: „«Unde vor fi doi sau trei adunaţi întru numele Meu, zice, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Matei 18, 20), ). A ține uniți pe cei ce-i iubim e rodul unei mari și puternice prietenii. «Însă cine este – vei spune – atât de mişel încât să nu voiască a avea pe Hristos în mijloc?!». Noi înșine, noi cei care ne luptăm unii împotriva altora. Şi poate că va râde cineva şi va zice: «Ce spui?! Nu ne vezi pe noi toţi stând între aceleaşi ziduri, sub acelaşi acoperiș, în aceeași biserică, stând în linişte în acelaşi staul, ascultând de acelaşi păstor, rugându-ne în comun şi ascultând ceea ce spune, împreună glăsuind rugăciunile noastre către Dumnezeu, iar tu vorbești de lupte şi de răscoale?!». Da, vă aduc aminte de lupte, şi nu mă înșel deloc. Văd eu ceea ce văd, şi ştiu bine că ne găsim sub acelaşi acoperământ, şi sub acelaşi păstor. De aceea consider cu atât mai deplorabil, că în ciuda atâtor semne de unitate, noi totuşi ne răsculăm unii împotriva altora. «Şi ce învrăjbire – spui tu – ai văzut între noi?». Între zidurile bisericii desigur că n-am văzut, însă după ce ieşim de aici, iată că unul vorbeşte de rău pe altul, celălalt batjocoreşte pe faţă, un altul invidiază, se lăcomeşte şi poftește, un altul se dedă violențelor, unul desfrânării, pe când altul plănuiește hoții și viclenii. Şi dacă ar fi cu putinţă a descoperi sufletele noastre, atunci am putea vedea cu siguranţă toate acestea, şi aţi recunoaşte că nu vorbesc prostii. Nu vedeţi voi ce se petrece între voi? [...] Deoarece când ne ferim unul de altul şi ne temem, când vorbim în şoaptă la urechea altuia, iar dacă vedem pe un altul apropiindu-se de noi de îndată tăcem sau schimbăm vorba, astea nu sunt semne de încredere, nici semne că între noi e pace, ci război; comportamentele acestea nu sunt caracteristice oamenilor cu fruntea senină şi curajoși, ci ale celor ce au ceva de ascuns. «Însă – zici – acestea le facem nu pentru a nedreptăţi pe alţii, ci ca să nu fim noi nedreptăţiţi». Apoi tocmai pentru aceasta mă întristez, fiindcă, trăind între fraţi, simțim nevoia de a ne păzi ca să nu fim nedreptăţiţi, și ne luăm atâtea precauții. Cauza? Minciună multă, viclenie mare, scăderea dragostei, şi la urmă lupte neîncetate. De aceea, găsim tot mai multe persoane care au mai multă încredere în cei necredincioși, considerându-i pe aceștia mai sinceri și mai vrednici decât mulți creştini; deci de câtă ruşine nu sunt vrednice asemenea fapte, de câte lacrimi şi de câtă 14
Lumina Credinţei plângere? «Însă ce să fac?», zici tu; «Cutare este om dificil, de nesuferit şi răutăcios». Poate că aşa să fie, însă unde e înţelegerea ta? Unde sunt legile apostolice, care poruncesc a ne purta sarcinile unii altora? Dacă tu nu ştii a te purta cu fratele tău de credință bine, atunci cum te vei purta cu unul străin? Dacă tu nu ştii cum să întrebuinţezi pe cel ce este împreună cu tine membrul al Trupului, cum vei putea atrage la tine pe cel din afara Bisericii? Ruşinaţi-vă, rogu-vă, şi sfiiţi-vă de această Sfântă Masă, din care cu toţii ne împărtăşim; respectați-L pe Hristos cel jertfit pentru noi,
sfiiță-vă de jertfa ce stă aici în faţa noastră. Chiar și tâlharii, când se împărtăşesc din aceeaşi pâine şi din aceeaşi sare, încetează a mai fi tâlhari faţă de cei ce se împărtăşesc cu ei, căci acea simplă masă schimbă înclinaţiile lor, şi pe cei ce sunt mai sălbatici decât fiarele îi face mai blânzi. Noi, însă, deşi ne împărtăşim de la o masă atât de sfântă, dintr-o hrană atât de cinstită, ne înarmăm unii împotriva altora, în timp ce ar trebui să ne înarmăm împotriva diavolului, cu armele iubirii reciproce. Lipsa iubirii ne face să devenim zilnic tot mai slabi, pe când el tot mai tare şi mai puternic. În loc să ne unim spre a lupta împotriva lui, noi ne luptăm contra noastră, făcându-