EMILIA ȚUȚUIANU
destul de devreme cu; Balzac şi Tolstoi, cu Sadoveanu şi Cehov, cu Topârceanu, cu Gustav Flaubert şi Edgar Allan Poe, cu Eminescu şi Byron şi mulţi alţi corifei ai literaturii. – Ce moment revelator vă amintiți din acea perioadă? – Elev, fiind prin anul al III-lea la Şcoala Medie Tehnică de Mecanică şi Siderurgie din Roman l-am rugat pe prietenul meu, coleg încă de la gimnaziu, Solomon Herşcu, care era cu vreo doi ani mai mare, dacă nu are, cumva, vreo carte de filozofie, m-a dus la Biblioteca Municipală Roman, de unde a împrumutat pentru mine, o carte a unui un gânditor flamand, de care încă nu auzisem: Spinoza! După vreo săptămână, i-am dus cartea înapoi spunându-i că „n-am înţeles nimic”! El a zâmbit tainic, iar eu am rămas doar cu acea nostalgie în faţa necunoscutului absolut. Într-adevăr, nu peste mulţi ani, aveam să întâlnesc pe adevăratul Spinoza, în anul al doilea al Facultăţii de Istorie – Filozofie, de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, când aveam să cunosc detalii semnificative ale cugetului filosofului olandez de origine evreiască Baruch Spinoza, continuatorul lui Descartes, pe linia raţionalismului, dar nu şi al dualismului cartezian (res cogitans rex extensa). Cu a sa Substanţa causa sui, filosoful modern reîntrona ontologia fiinţei unice: Deus sive natura, înzestrată cu două atribute infinite: întinderea (spaţialitatea) şi raţiunea (cugetarea). – Toate aceste forme de existenţă sunt moduri ale substanţei unice, între ele mişcarea fiind „modul infinit” al fiinţării naturii (substanţei)? Au jucat un rol în devenirea dumneavoastră? – Interesantă pentru evoluţia mea cultural-intelectuală a fost lectura poeziei universale şi a celei naţionale. Astfel, de la George Topârceanu, am aflat, nu doar: Pe trotuar, alături saltă/ două fete vesele…/ Zău cămi vine să las baltă/ Toate interesele sau cealaltă: Trec anii, trec lunile-n goană,/ Şi-n zbor săptămânile trec/ Rămâi sănătoasă cucoană/ Cămi iau geamantanul şi plec/. Aflam, în acelaşi poet tânăr, devenit al Iaşilor, alături de poeta romaşcana Otilia Cazimir, aflam deci, tot de la Topârceanu discrepanţa, nepotrivirea paradoxală dintre meseria de 168