EMILIA ȚUȚUIANU
George, de-o seamă cu Ludmila, pe care îl admir şi-l iubesc şi azi, la cei 89 de ani ai lui. Totul era frumos, chit că era joaca din curte cu verişoara Varvara care mă învăţa doar prostii, ce să-i faci ?!, apanajul veşnicului feminin, sau cu cel mai iubit dintre câini, Corb, un ciobănesc superb, pe care-l călăream, când spre spaima vecinilor, mai scăpam şi pe stradă, în urmărirea pisicilor. Nu eram un curajos, dar Corb mă învăţa să fiu. Petrecerile părinţilor, organizate de marile sărbători împreună cu alte două familii, care durau câte două-trei zile, pe rând la fiecare, când împreună cu Ludmila aşteptam cu nerăbdare plecarea musafirilor pentru a putea sorbi cu nesaţ restul de băutură lăsată cu neglijenţă prin pahare, sau plecările cu lotcile pe Dunăre, dincolo, la Plaur, sau şi mai bine, la Periprava, iar de acolo, pe canale, spre rezervaţiile celor două Merheiuri, Mic şi Mare, Paradis al păsărilor. Cel mai mult mă fascinau pelicanii, pentru anvergura aripilor, în căutarea cărora, şi peste mulţi ani, plecam cu ai mei sau singur, pentru plăcerea de a dormi în cort şi a mânca la lipoveni. – Fantezie, inventivitate şi poftă de libertate... dar cam singursingurel... aşa au fost toate vacanţele?! – Da, singur! „Ai mei” adică Doamnele mele, Marga şi Cris, nu agreau nici ţânţarii, nici lipsa unei camere de baie. Ori, Delta la hotel, e ca o masă la lipoveni, fără uhaua făcută din apa Dunării. Ce greu este să spui ceva despre copilărie şi să nu cuprinzi totul! În vacanţă mergeam şi la ţară, la bunicul, Nea Ştefan Nemţeanul, la Sărăria, emigraţi din Moldova din dreapta Prutului, la promisiunile ţarului Alexandru I. Stră-străbunicul meu a fost popă la Piatra, oraş pe care l-am vizitat doar o dată. Mi-a plăcut şi mi-a rămas în suflet. Poate, cine ştie?!.. ne vom întâlni într-o zi acolo, dacă or mai fi zile… Răsfăţul de la Ismail era ceva minor. Îmi amintesc cu multă căldură în suflet de bunica, de colţunaşii făcuţi cu atâta pricepere de mâinile ei... de nopţile când mă întorceam cu harabaua de la cosit, cu hăţurile în mână, bunicul cu ai săi cai cumpăraţi pe sprânceană de la nemţii de la Șaba, unchii şi mătuşile mele lăudându-se cu „ruda de la oraş”, cu verişoarele şi verii mei „de 102