Ana-Cristina Popescu PARADIGME
spunea în fiecare zi să nu uite să-şi ia o haină pe el, să mănânce pachetul, să fie cuminte. Aron: Ţinea la tine şi dorea să-ţi fie bine. Pădurarul: A rămas ca o floare rătăcită în viaţă. Nu a mai apucat să-şi deschidă petalele şi să primească un nume. Viaţa ei sa făcut soră cu pustiul. Florile ce se pierd în deşert sunt fără de nume. Aron: De ce nu te întorci la ea? Pădurarul: Poate când o să îmbătrânesc mă întorc. Aron: Nu ţi-e teamă că durerea o poate ucide? Pădurarul: A început să se ofilească de când am făcut primul pas pe munte. Poate că s-a şi prăpădit până acum. Cine poate şti ce s-a ales de o floare fără de nume? Aron: Ai greşit. Mai târziu o să-ţi pară rău. Pădurarul: Eu nu regret nimic. Aron: După o dragoste adevărată o să regreţi atunci când te vei descoperi singur. Pădurarul: Mie îmi place singurătatea. Eu sunt ca muntele, ca vremea cea rea. Sunt un supravieţuitor. Când am ales calea muntelui am ştiut că nu-i uşor. Am urcat pe munte într-o zi de iarnă şi când am ajuns aproape de vârf s-a înteţit vântul. Atât de tare viscolea încât nu se mai putea vedea nimic în jur. Cărarea a fost acoperită de zăpadă. Pe oriunde călcai stratul de zăpadă îşi dădea toată silinţa să te înece. Eram ud din cap până-n picioare. Mi-au îngheţat hainele pe mine. La un moment dat m-am izbit de o stâncă. Am început să sap în zăpadă în ciuda viscolului. Soarele era la apus. Nu vedeam nimic dar săpam. Mi-am făcut o colibă în zăpadă. În coliba rece mă simţeam mai protejat. Parcă frigul nu mai putea să-mi pătrundă fiecare colţişor al trupului ca în bătaia viscolului. M-am gândit că dacă o să supravieţuiesc până dimineaţă o să mă întorc acasă şi o să-i bucur sufletul florii mele fără de nume. Toată noaptea am nădăjduit la sclipirea din zori. Am supravieţuit. Dimineaţa m-a găsit Ion, pădurarul. Coliba mea de zăpadă era la cinci metri de cabana lui. Din cauza viscolului nu am zărit cabana. M-a dus în cabană şi m-am dezgheţat treptat. Nici Ion nu a crezut că o să mai fiu om întreg vreodată. Nu m-am 94