Ana-Cristina Popescu PARADIGME
anumită pedeapsă dacă nu respectai regulile jocului. M-am jucat mecanic, asemenea unui robot, totul îmi părea o prostie, însă mai apoi am înţeles că am uitat să mă mai joc, sufletul meu îşi pierduse inocenţa copilăriei, dacă cumva în copilărie am ştiut taina jocului... şi atunci eram o bătrânică neînţeleasă de cei din jur... Îmbătrânisem spiritual. Mă jucam cu viaţa mea, un joc dureros ce îmi inunda sufletul de lacrimi, de un plâns amar. Ştiţi, în copilărie, şi mai apoi în adolescenţă mi-ar fi plăcut să mă călugăresc. Iubeam biserica, îmi doream să ajut oamenii, chiar şi pe cei ce miau făcut rău. Ştiam să iert, ştiam să trăiesc în inimă puterea milei şi a iubirii. Mă durea sufletul de suferinţa lumii, chiar şi acum mă arde în suflet greul ei. - De ce nu ai reuşit însă acest lucru? - Nu cred că eram pregătită pentru această viaţă, deşi iubeam mult biserica, eu totuşi căutam iubirea absolută dintre un bărbat şi o femeie, îmi căutam jumătatea. Eram o fire romantică, chiar o naivă - visătoare aş putea spune. - Ai reuşit să o găseşti? - Nu, am sperat că am găsit-o, dar mi s-a năruit printre degete asemenea nisipului. - Povesteşte-mi, te ascult. - Eram căsătorită. Soţul meu era bolnav, avea crize de personalitate din ce în ce mai dese, devenise violent. A fost necesară internarea lui de urgenţă la spital, spital unde şi-a petrecut ultimul an de viaţă... Se agăţa cu disperare de vindecare printr-o fărâmă de iubire. Am aici una din scrisorile lui, aşteptaţi puţin să o găsesc. (Iuliana se ridică de pe pat, se îndreptă spre masă şi alege o scrisoare, după care se aşezase din nou pe pat şi începe să citească): Draga mea Iuliana, Nici nu ştiu cu ce să-mi încep scrisoarea, pentru că mi-e mintea orbită de inimă, care de un timp încoace nu mai este decât o 11