Ana-Cristina Popescu Oameni şi frunze
METAMORFOZĂ Fiecare frunză îşi are începutul într-un mugur, orice fruct se regăseşte într-o floare, orice zbor îşi descoperă punctul de pornire într-un vis. „Sunt pasărea ce ţipă prin furtună / Cu aripi arciute peste mare“, spune scriitorul Ion Pillat în poezia Împlinire. Copilăria scriitorului Ion Pillat definită prin substantivele „lăstunul“, „cătunul“ în aceeaşi poezie „Copilăria mea era lăstunul / Din cuibul prins sub streşini de colină“ şi-a găsit împlinirea în „valul nesfârşit ce tună / purtând pe spate ceruri schimbătoare“, în pasărea care reuşeşte să biruiască furtuna, greutăţiile vieţii. Eul liric e acea pasăre ce-şi poartă aripile spre lumină trecând biruitor prin furtunile acestei vieţi. Totul se supune transformării. Eul liric devine o pasăre şi zboară spre infinit în căutarea albastrului care-l defineşte. Vivaldi a ascultat murmurul naturii şi l-a modelat pe note muzicale. „Anotimpurile“ lui Vivaldi prin alchimia sunetelor vorbesc despre iarba care creşte sau despre frunza lovită de toamnă şi vânt. În grafică şi pictură fiecare fir de viaţă a preluat chipul frumosului natural, iar priveliştea de atunci rămâne veşnic tânără, nu mai este afectată de toamna morocănoasă când natura îşi dezvăluie goliciunea îmbătrânită de povara anotimpului canicular ce i-a secat energia. Frumosul are mai multe etape şi în general presupune multă muncă, mult talent, multă artă, dar mai presus de toate multă dorinţă de a urca tot mai sus pentru a atinge cu vârful aripii apogeul. Fluturul până să-şi etaleze frumuseţea aripilor a fost o neînsemnată larvă, artistul înainte de a începe să lumineze prin opera sa a fost stagiarul propriului său vis. Din nimic lumina a prins contur, a devenit energie şi energia a devenit viaţă. Creatorul nu are nimic sau are cel mult flacăra eternităţii ce-l arde şi atunci făureşte infinitul cu multă trudă, cu migală, dar piscul e atât de atrăgător, încât nu vede spinii ce i se pun înainte şi calcă pe ei ca pe iarba fragedă, fără a pierde o clipă până va sorbi nectarul divin „Din muguri / amari înfloresc potire grele de nectar.“ (Lucian Blaga, Muguri) Fiecare lucru îşi are timpul lui. Primăvara pregăteşte mugurii pentru ca vara să-şi culeagă verdeaţa şi toamna roadele, însă dacă privim cercul anotimpurilor putem observa că fiecare anotimp revine cu aceleaşi elemente caracteristice. Aşa cum păsările migratoare se reîntorc primăvara în acelaşi loc de unde-au plecat toamna, aşa şi arta ce se naşte din sufletul artistului şi e modelată cu mâinile, cu înţelepciunea lui are rolul de a reîntoarce pe beneficiarul acestui miracol în timp pentru a retrăi misterul ce a zămislit scânteia, a trăi emoţia clipei de ieri ce a lăsat după sine roade bogate. Nu doar materialul este supus transformării, ci şi sufletul omului. Scriitorul Mihăiţă Macoveanu în poezia Iarna fără tine arată că absenţa iubitei a adus în toate simţurile lui iarna „Ce frig, de o vreme, se lasă, / În simţuri […] / Şi ninge, cu sloiuri de gheaţă, / Şi tu, doar cu tine-ai plecat.“ Singurătatea izvorâtă din 58