Tratat de rezilienta preview by Editura TREI

Colecﬂie coordonatã de Simona Reghintovschi

Tratat de rezilienţă asistată Sub coordonarea lui Serban Ionescu

Traducere din franceză de Sofia Manuela Nicolae Prefaţă de Boris Cyrulnik

Ouvrage publié avec le concours du Ministère français chargé de la Culture – Centre national du livre

Lucrare publicată cu sprijinul Ministerului Culturii din Franța – Centrul național al cărții

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena MÆrculescu Coperta: Faber Studio Director producie: CRISTIAN CLAUDIu COBAN Redactor: raluca hurduc Dtp: ofelia CoØman Corecturæ: rodica petcu EUGENIA URSU Descrierea CIP a Bibliotecii Naionale a României IONESCU, Serban Tratat de rezilienţă asistată / Serban Ionescu; trad.: Sofia Manuela Nicolae; pref. de Boris Cyrulnik. Bucureşti : Editura Trei, 2013 Bibliogr. ISBN 978-973-707-737-0 I. Nicolae, Sofia Manuela (trad.) II. Cyrulnik, Boris (pref.) 159.9

Titlul original: Traité de resilience assistée Autor: Serban Ionescu Copyright © Presses Universitaires de France, 2011 6, avenue Reille, 75014 Paris Copyright © Editura Trei, 2013 pentru prezenta ediie C.P. 27‑0490, Bucureºti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN 978-973-707-737-0

cuprins 15 17 21

Prezentarea autorilor Prefaţă Cuvânt înainte

Partea întâi. Probleme generale

I. Domeniul rezilienţei asistate

27 32 34 38 41 43 50 56 58

Serban Ionescu Cercetarea în domeniul rezilienţei: începuturi şi evoluţie Intervenţia focalizată pe rezilienţă: primele programe de rezilienţă asistată Practicarea rezilienţei asistate: caracteristicile unei noi modalităţi de intervenţie şi măsuri de precauţie necesare Bibliografie II. Rezilienţă şi psihoterapie Serban Ionescu Psihoterapia bazată pe punctele forte ale persoanei Terapie familială şi rezilienţă Bibliografie

III. Rezistenţă şi rezilienţă asistate: o contribuţie la susţinerea educativă şi psihosocială

Jean‑Pierre Pourtois, Bruno Humbeeck şi Huguette Desmet 60 O paradigmă interpretativă 61 Axa rezistenţă–irezistenţă 61 Rezistenţa 61 Irezistenţa 62 Axa rezilienţă–irezilienţă

Tratat de reziliență asistată n Cuprins

Rezilienţa

Irezilienţa

Rolul celuilalt

Sprijinul educativ şi psihosocial

Păstrarea identităţii: rezistenţa asistată

Construirea unei noi identităţi: rezilienţa asistată

67 Itinerarul rezilienţei 69 Itinerarul irezilienţei 70

Fundamentul instituţional

Rezistenţa asistată versus ajutorul impus

71 Model expresiv versus model directiv 71 Temporalitatea subiectului versus temporalitatea instituţiei 72 Instituţie autoreflexivă versus instituţie rutinieră 72 Evaluări formative organizate versus evaluări sumative implicite sau spontane 73

Instituţia de rezilienţă asistată

74 Producerea acţiunii sociale versus distribuirea ajutorului social 75 Subiect în proces de dezvoltare versus obiect al îngrijirii 75 Conştiinţă identitară versus resemnare identitară 76 Agent al istoricităţii versus obiect al propriei poveşti de viaţă 77 Concluzie 77

Rezistenţă sau rezilienţă asistată?

Metamorfoză? Nu neapărat

Bibliografie

IV. Evaluarea rezilienţei

Serban Ionescu şi Colette Jourdan‑Ionescu 81

Începuturile: evaluarea rezilienţei Eului

Lucrările lui Wagnild şi Young: o scală construită pornind de la interviuri cu persoane considerate reziliente

Cercetările întreprinse de Cynthia Jew: pornind de la o teorie a rezilienţei

SERBAN IONESCU

Scale construite pe baza unor publicaţii referitoare la trăsăturile persoanelor reziliente 95 Scala Connor‑Davidson 100 Profilul atitudinilor şi abilităților asociate rezilienţei, realizat de Hurtes şi Allen 103 Scala de rezilienţă a adolescentului, elaborată de echipa lui Oshio 104 Scala factorilor de rezilienţă la adolescenţi, elaborată de Takviriyanun 105 Instrumente elaborate pornind de la cercetările asupra factorilor de protecţie: lucrările realizate în Norvegia 108 Un instrument proiectiv de evaluare a rezilienţei 110 O perspectivă ecologică: lucrările echipei lui Harvey 115 Evaluarea formelor specifice de rezilienţă 115 Rezilienţa familială 116 Rezilienţa şcolară 117 Rezilienţa în raport cu derularea carierei 118 Rezilienţa în faţa suicidului 119 Evaluarea conceptelor înrudite 119 O întoarcere la origini: evaluarea capacităţii de recuperare 120 Dezvoltarea posttraumatică 122 Robusteţea 125 Adaptarea rezilientă 127 „Forţa psihică“ 129 Evaluarea riscului şi protecţiei 134 Specificitate culturală şi evaluarea rezilienţei 136 În chip de scurtă concluzie 138 Bibliografie

148 V. Scrisul şi rezilienţa Corinne Benestroff 148 De la scrierea despre sine la scrierea‑tratament 148 Scrierea despre sine 150 Scrierea–tratament 150 Scrierea–tratament şi maladiile somatice 151 Scrierea–tratament şi maladiile sufletului

Tratat de reziliență asistată n Cuprins

152 Practicile narative 153 Biblioterapia 154 Scriere şi traume 154 Scriere şi nucleu melancolic 155 Scrierea traumei 156 În timpul şocului: scrierea protectoare 157 După şoc: scrierea eliberatoare 157 Perioade de latenţă şi scriere reparatorie 158 Concluzie: scrierea, o enigmă? 160 Bibliografie 163 Partea a doua. Adversităţi în plan individual şi familial 165 VI. Rezilienţă asistată şi evenimente survenite pe parcursul

copilăriei: maltratare, boală, divorţ, decesul părinţilor şi tulburări psihiatrice ale părinţilor

Colette Jourdan‑Ionescu, Serban Ionescu, Éveline Bouteyre, Maria Roth, Lynda Méthot, Diana Vasile 165 Maltratarea 165 Definiţia maltratării 167 Date epidemiologice 168 Factori de risc la copiii maltrataţi 170 Consecinţe ale maltratării 174 Cazuri de rezilienţă naturală la copiii maltrataţi 178 Factori de protecţie care permit construirea rezilienţei 180 Intervenţii vizând rezilienţa asistată a copiilor maltrataţi 187 Boala copilului 188 Ce trăieşte copilul bolnav 191 Ce trăieşte familia 197 Strategii de rezilienţă asistată 197 Factori de protecţie pentru copilul bolnav 200 Factori de protecţie pentru părinţi 203 Factori de protecţie pentru fratrie 205 Factori de protecţie pentru familia lărgită

SERBAN IONESCU

206 Factori de protecţie pentru intervenienţi 207 Factori de protecţie pentru populaţia generală 208 Divorţul 209 Divorţul părinţilor şi rezilienţa copiilor 211 Factori de protecţie 213 Program de intervenţie asupra copiilor proveniţi din familii cu părinţi divorţaţi 218 Decesul părinţilor 218 Rezilienţa copiilor îndoliaţi 220 Modalităţi de intervenţie axate pe rezilienţă 225 Părinţii cu tulburări psihice 228 Factori de protecţie şi rezilienţă ai copiilor care au un părinte diagnosticat cu tulburări psihice 232 Programe de intervenţie orientate către rezilienţă 238 Concluzie 239 Bibliografie

252 VII. Rezilienţa persoanelor care prezintă tulburări psihice:

perspective de intervenţie

Serban Ionescu, Marli Stieffatre‑Nascimento şi Véronique Goussé 253 Schizofrenia 253 Un punct de pornire: eterogenitatea evoluţiei schizofreniei 257 Rezilienţa în familiile în care unul dintre membri este diagnosticat cu schizofrenie 259 Drumul spre restabilire al persoanelor diagnosticate cu schizofrenie: locul rezilienţei 263 Implicaţii în sfera practică 265 Autismul şi celelalte tulburări pervazive ale dezvoltării 265 Diversitatea tipurilor de evoluţie 269 Cum se aplică noţiunea de rezilienţă tulburărilor din spectrul autist? 271 Stres şi rezilienţă în familiile în care trăieşte un copil autist 276 Programe de intervenţie orientate către rezilienţă 279 Bibliografie

Tratat de reziliență asistată n Cuprins

284 VIII. Chei ale rezilienţei în deficienţa intelectuală Colette Jourdan‑Ionescu şi Francine Julien‑Gauthier 284 Cadrul rezilienţei asistate în deficienţa intelectuală 284

Deficienţa intelectuală

288

Rezilienţă şi deficienţă intelectuală

294 Chei de rezilienţă pentru fiecare dintre etapele de viaţă ale persoanei care prezintă o deficienţă intelectuală 294 Chei de rezilienţă în cazul copilului mic, începând cu anunţarea diagnosticului 301

Chei de rezilienţă pe parcursul perioadei şcolare

307

Chei de rezilienţă pe parcursul tranziţiei către vârsta adultă

312

Chei de rezilienţă pentru persoana vârstnică

312 Concluzie 315 Bibliografie 324 IX. Prevenirea conduitelor suicidare: cum să venim în sprijinul

rezilienţei

Monique Séguin şi Jacques Brandibas 325 Epidemiologie 325 Modele etiologice 325

Modelul stres–predispoziţie

327

Modelul traseelor de viaţă

329

Modelul crizei

329 Rezilienţa în faţa sinuciderii: mit sau realitate? 331 Cum să întrerupem ciclul tentativelor suicidare repetate? 333 Identificarea riscului suicidar, a riscului de repetiţie şi a factorilor de protecţie 335 Persoanele apropiate şi riscul suicidar 337 Rolul protector al specialiştilor în cazul pacienţilor suicidari 339 Programele de intervenţie: a învăţa să te protejezi 343 Căi de rezilienţă asistată în societăţile tradiţionale 343

Rezilienţă şi sentiment colectiv

344

Conduita suicidară şi rezilienţa asistată

SERBAN IONESCU

345 Exemplu de rezilienţă asistată 349 Concluzie 350 Bibliografie

354 X. Adicţii la substanţele psihoactive şi rezilienţă Isabelle Varescon 356 Factori de vulnerabilitate şi de protecţie 356 Factori de vulnerabilitate 356 Factorii de risc asociaţi produselor consumate 357 Factorii individuali de vulnerabilitate 358 Factorii legaţi de mediu 359 Factori de protecţie 360 Factorii asociaţi persoanei 360 Factorii legați de mediu 361 Cunoştinţe actuale despre rezilienţa în cazul adicţiilor 364 Renunţarea fără tratament la dependenţa de substanţe psihoactive 366 Rezilienţa asistată în domeniul adicţiilor 368 În loc de concluzie… 369 Bibliografie 373 XI. Rezilienţa asistată în serviciul unei senectuţi frumoase Colette Aguerre 373 Senectutea umană: mituri şi realitate 374 Rolul tot mai important jucat de resurse pe parcursul dezvoltării 379 Fundamentele teoretice ale rezilienţei asistate la persoanele vârstnice 384 Particularităţi ale intervenţiilor clinice destinate vârstnicilor, care decurg din aceste consideraţii teoretice 390 Câteva exemple de programe care promovează rezilienţa asistată la persoanele vârstnice 395 Alte mijloace complementare de promovare a rezilienţei asistate la persoanele vârstnice 395 A trage învăţăminte preţioase din propriul trecut 395 A face o retrospectivă a vieţii pentru a trage învăţăminte preţioase din trecut

Tratat de reziliență asistată n Cuprins

396 A ierta 397 Anticiparea pozitivă a viitorului, astfel încât să fie aşteptat cu mai multă seninătate 398 A te ancora în prezent pentru a‑l aprecia mai bine 398 A accepta 399 A medita 399 A trăi experienţe optime 400 Concluzie 402 Bibliografie 408 XII. Tulburări psihice, creativitate şi rezilienţă asistată Silke Schauder 408 Creativitate şi traumă individuală 409 Art‑terapie şi traumă individuală 409 Un atelier de art‑terapie pentru femeile bătute 410 Un atelier de art‑terapie pentru fraţii copiilor cu handicap 412 Creativitate şi traumă colectivă (război, lagăre de exterminare, catastrofe) 415 Art‑terapie şi traumă colectivă 415 Intervenţia realizată de Rebekah Chilkote în Sri Lanka 417 Proiectul din Rwanda al lui Valérie Chu 417 Concluzie 419 Bibliografie 421 Partea a treia. Traume colective 423 XIII. Rezilienţă în urma marilor catastrofe:

joncţiuni între individual şi colectiv

Michèle Vitry şi Clara Duchet 424 Caracteristicile şi unicitatea marilor catastrofe 424 Particularităţi psihopatologice şi societale 425 Trauma individuală şi colectivă 426 Moartea colectivă, o catastrofă specifică: pornind de la exemplul din Haiti 428 Consecinţe psihopatologice previzibile ale factorilor de risc

SERBAN IONESCU

428 Date epidemiologice 429 Date nosografice 430 Factori de risc 431 De la factorii de protecţie individuali şi colectivi la rezilienţă 431 Factori de protecţie 432 Rezistenţă versus rezilienţă 435 Rezilienţa acompaniată în cazul unei catastrofe: diferite sisteme practicate în lume 435 Concepţia Franţei 437 O enumerare a modelelor europene stabilite graţie cercetării 438 Programul original al Naţiunilor Unite 440 Concluzie 440 Bibliografie

444 XIV. Șomaj şi rezilienţă asistată Serban Ionescu şi Évelyne Bouteyre 445 Şomaj şi sănătate mentală 445 Efectele şomajului asupra sănătăţii mentale 447 Modele explicative 449 Şomaj şi rezilienţă 451 Intervenţii ce favorizează rezilienţa 452 Programe cu un dublu obiectiv, sănătatea mentală şi reangajarea 458 Utilizarea scrisului 462 Bibliografie 465 XV. Rezilienţa în situaţii de genocid Serban Ionescu, Eugène Rutembesa şi Yvonne Kayiteshonga 466 Impactul genocidelor asupra sănătăţii mentale 466 Studii referitoare la genocidul cambodgian 466 Studii întreprinse asupra diferitelor populaţii 467 Studiu epidemiologic realizat asupra unui eşantion naţional 471 Studii asociate genocidului rwandez 471 Studii pe diferite populaţii 475 Studiu epidemiologic pe un eşantion naţional

Tratat de reziliență asistată n Cuprins

477 Genocid şi rezilienţă 478 Factori de protecţie în situaţia de genocid: rezultatele unui interviu 483 Un caz de rezilienţă naturală 484 Reconstruirea legăturilor distruse: metodele implementate 486 Eficienţa unei metode unice 488 Câteva propuneri pentru vindecarea unei societăţi şi transformarea ei în una rezilientă 491 Bibliografie 495 XVI. Rezilienţa în situaţie de dictatură Serban Ionescu şi Ana Muntean 496 Mişcarea meditaţiei transcendentale 498 „Fenomenul Piteşti“ 501 Adversitatea cotidiană 504 Strategii pentru a face faţă detenţiei în închisoare sau în gulag 506 Strategii de supravieţuire „în libertate“ 509 Umorul colectiv 512 Intervenţia după dictatură 514 Bibliografie

SERBAN IONESCU

Prezentarea autorilor Colette Aguerre Conferenţiar universitar — Universitatea din Tours Corinne Benestroff Psiholog clinician — Institutul de sănătate publică din Ville‑Evrard Évelyne Bouteyre Conferenţiar universitar‑HDR1 — Universitatea din Rouen Jacques Brandibas Psiholog clinician, cercetător asociat la Centrul Inter disciplinar de Cercetare a Construirii Identităţii — Universitatea din Réunion Huguette Desmet Profesor — Universitatea din Mons (Belgia) Clara Duchet Conferenţiar universitar — Universitatea Paris Descartes Véronique Goussé Conferenţiar universitar‑HDR — Universitatea Paris 8 Saint‑Denis Bruno Humbeeck Director al Centrului de Prevenire a Maltratării — Péruwelz, cercetător la Universitatea din Mons (Belgia) Serban Ionescu Profesor emerit — Universitatea Paris 8 Saint‑Denis şi Universitatea din Quebec, Trois‑Rivières Colette Jourdan‑Ionescu Profesor — Universitatea din Quebec, Trois‑Rivières Francine Julien‑Gauthier Profesor — Universitatea Laval (Quebec) Yvonne Kayiteshonga Psiholog coordonator al Programului Naţional de Sănătate Mentală şi al Serviciului de Consultaţii Psihosociale — Ministerul Sănătăţii, Kigali (Rwanda) Lynda Méthot Responsabil de cursuri — Universitatea din Quebec, Trois‑Rivières 1

HDR — Habilitation à Diriger des Recherches (Autorizaţie pentru coordonarea cercetărilor) — (N. t.)

Tratat de reziliență asistată n Prezentarea autorilot

Ana Muntean Profesor — Universitatea de Vest Timişoara (România) Marli Stieffatre‑Nascimento Director al Nucleului Însoţire în Viaţa Socială — Asociaţia de Întrajutorare „Vivre“, Fontenay‑aux‑Roses (Franţa) Jean‑Pierre Pourtois Profesor — Universitatea din Mons (Belgia) Maria Roth Profesor — Universitatea Babeş‑Bolyai, Cluj‑Napoca (România) Eugène Rutembesa Coordonator al Centrului Universitar de Sănătate Mentală şi profesor cercetător — Universitatea Naţională din Rwanda Silke Schauder Conferenţiar universitar‑HDR — Universitatea Paris 8 Saint‑Denis Monique Séguin Profesor — Universitatea din Quebec, Ottawa Isabelle Varescon Profesor — Universitatea Paris Descartes Diana Vasile Conferenţiar universitar — Universitatea Hyperion Bucureşti (România) Michèle Vitry Psiholog clinician, psihanalist — Celula de urgenţă medico‑psiho logică de la Paris‑Necker, responsabil de cursuri — Universitatea Paris Descartes şi Pierre şi Marie Curie.

SERBAN IONESCU

Prefaţă Istoria ideilor este plină de surprize. Cuvântul „rezilienţă“ există de mult timp în cultura noastră latină. Când un agronom vorbea despre rezilienţa unui sol, dorea să spună că un sol, după un incendiu sau o inundaţie, era capabil să dea viaţă unei alte flore. Când un navigator vorbea despre rezi lienţa unui metal, el se referea la capacitatea acestuia de a rezista unei presiuni ridicate şi de a lua o altă direcţie după şoc, la fel de adecvată. Unii scriitori au descris rezilienţa unei persoane care şi‑a reluat viaţa după o traumă, însă atunci când acest cuvânt, banal în limbile saxone, a fost utilizat pentru a desemna un fenomen psihologic, un număr foarte mare de cercetări multi disciplinare a primit semnalul de pornire. Începând din anii 1980, a avut loc o explozie a publicaţiilor despre rezi lienţă, în special în psihologie, dar şi în biologie, sociologie, lingvistică şi antropologie. Acest concept, uimitor de bine primit pe toate continentele, re prezenta, probabil, dorinţa de a pune capăt mizerabilismului teoriilor epocii şi determinismului fixist al stereotipurilor: „Un creier lezat este un creier ter minat… în memoria unei persoane traumatizate se află un monstru ghemuit care se va reînsufleţi cândva, transmiţând nefericirea peste generaţii“. Aceste blesteme sunt adevărate atunci când cei răniţi sunt trataţi cu indiferenţă. Mai mult decât leziunea fizică, abandonul persoanei traumatizate explică dura bilitatea traumei şi transmiterea sa. Lovitura care se înscrie în istoria subiec tului nu este un destin inexorabil; când începi să descoperi condiţiile intime şi de mediu care permit sprijinirea unui proces de rezilienţă, se constată o reve nire evolutivă, o nouă manieră de a trăi, cu momente fericite şi cu momente dificile, aşa cum are toată lumea. Serban Ionescu a adunat în acest Tratat contribuţii ale unor autori din mai multe ţări, pentru a sintetiza cercetările asupra rezilienţei, care pot fi aplicate în practică, şi a facilita astfel procesul de rezilienţă. Este ceea ce Serban Ionescu a numit rezilienţă asistată, care deschide noi perspective în domeniul clinic.

Tratat de reziliență asistată n Prefață

Toţi coautorii sunt în acelaşi timp practicieni şi cercetători, ceea ce conferă muncii lor o notă aparte. Teoria există, desigur, dar nu este ruptă de realitate. Este vorba mai mult de un demers clinic, decât de o ştiinţă fundamentală. Cuvântul educatorilor este primordial, acesta arătând în ce măsură familia este legată de şcoală. Studiile despre rezilienţă ne duc la moduri de gândire sistemică. Nu ne mai putem crampona de raţionamentele dominate de cauzalităţi liniare, nu mai putem spune: „Este un elev slab deoarece are un coeficient intelectual redus, dovadă a unui creier debil“. Se poate, în schimb, explica: „Rezultatele sale şcolare sunt slabe deoarece familia sa nu acordă o semnificaţie deosebită şcolii, atât de mare este nefericirea, ceea ce generează o cascadă de traume cotidiene“. Încă de la primele dezbateri asupra rezilienţei, în anii 1990, autorii pre vedeau: „Dacă vom reuşi să cultivăm acest concept, vom propune alte condiţii educative, alte ipoteze de cercetare şi alte metode de tratament“. Victorie! Gândirea sistemică nu elimină complexul Oedip, rezervându‑i locul său în familie, şcoală şi societate, ci adaugă şi alţi factori determinanţi la inevitabila soluţie oedipiană. Interpretările şi chiar interacţiunile care au loc pe parcursul psihoterapiei sunt modificate de această nouă atitudine asupra tratamentului. Pacienţii apreciază faptul că „neutralitatea binevoitoare“ devine mai vie şi mai puţin tăcută pe parcursul întrevederilor. Atitudinea multidisciplinară permite evaluarea unui proces de rezilienţă. Ştim să dozăm hormonii şi să fotografiem funcţionarea cerebrală pentru a obiec tiva rezilienţa neuronală. De mult timp, testele psihologice au fost evaluate statistic şi corelate cu relevanţa lor clinică. Ştim să analizăm relatări proiective, care revelează repetiţii evolutive. Lingviştii ne‑au învăţat să analizăm struc tura unui discurs şi să‑l asociem cu structura interacţiunilor care învăluie un copil sau un partener: amintirea celor spuse prezice maniera de a interacţio na, care transmite emoţia unui sentiment. Şi, mai ales, structurile sociale do vedesc în ce măsură condiţiile de instabilitate şi provizorat constituie o piedică în calea rezilienţei, iar miturile şi prejudecăţile pot aproape bloca procesul. Domeniul clinic ne propune o mare varietate de situaţii pe care să le putem analiza: o izolare precoce, un doliu în copilăria mică, pe parcursul unei perioade sensibile a dezvoltării, fac dificilă rezilienţa, chiar atunci când reuşim să restructurăm nişa afectivă care ar trebui să securizeze şi să dina mizeze micuţul suferind de carenţe, aşa cum au observat cercetătorii ataşa mentului. Urmele mnezice sunt mai puţin durabile atunci când acelaşi eveniment survine mai târziu, în condiţiile unui creier şi ale unei mici perso nalităţi deja mai bine constituite.

SERBAN IONESCU

Arta ne oferă un instrument preţios pentru a depăşi o suferinţă trecută şi pentru a o transforma într‑un produs ce poate fi împărtăşit. Cel cu sufletul rănit se debarasează de imaginea sa de sine ca obiect zdrobit, pentru a deveni subiect al propriei creaţii. Realizând o producţie culturală din sfâşierea sa, cel rănit îşi reia locul printre celelalte fiinţe umane. Aventurii sociale nu îi lipsesc ocaziile sfâşierilor traumatizante, în care tiparul rezilient va fi de fiecare dată nou. Iertăm mai uşor o catastrofă naturală, care lasă adesea în urmă pagube reale majore, în timp ce este dificil să iertăm încercarea unui alt om de a ne distruge. Genocidele, dictaturile şi mizeria socială sunt mari furnizori de traume flagrante şi insidioase, fiecare dintre ele punând problema unei asistenţe deosebite în vederea declanşării unui proces de rezilienţă. Iată ce găsiţi în această carte. Cercetători‑practicieni, pionieri ai acestui concept, ne aduc experienţele şi reflecţiile lor. Stă în puterea noastră să le utilizăm.

Boris Cyrulnik

Tratat de reziliență asistată n Prefață

Cuvânt înainte Cercetarea în domeniul rezilienţei a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Mărturie stau cele 4 641 de documente — dintre care 1 023 de teze de doctorat — având drept subiect rezilienţa, care figurau, în august 2010, în principala bază de date în domeniul psihologiei (PsycINFO). În acelaşi timp, rezilienţa a stâr nit (şi continuă să o facă!) numeroase controverse pe tema termenului în sine (considerat drept impropriu, prea puţin specific din cauza utilizării sale în alte domenii decât psihologia), a inadecvării sale în afara contextului cultural nord‑american (unde rezilienţa a cunoscut, încă de la început, un mare succes), a faptului că face apologia celor mai bine adaptaţi, mai puternici şi, în fine, a conotaţiei sale psihosociale foarte puternice, de unde „inutilitatea“ sa în travaliul clinic. La extrema şirului de critici s‑ar putea situa poziţia nega tivistă a câtorva cadre didactice universitare sau practicieni, care neagă însăşi existenţa procesului de rezilienţă. Aceste critici comportă mai multe explicaţii: lipsa de informare — este, într‑adevăr, foarte dificil să te menţii la curent cu rezultatele numeroaselor cercetări întreprinse în acest domeniu —, reacţii la „excesul“ de poveşti despre rezilienţă şi la inflaţia de lucrări care vulgarizează acest concept. Am încercat să demonstrez, cu mai multe ocazii (Ionescu, 20101; Ionescu şi Jourdan‑Ionescu, 20102), superficialitatea acestor critici. Într‑adevăr, în ciuda lipsei unei definiţii unanim acceptate, termenul de rezilienţă face referire, atunci când este utilizat în domeniul psihologiei, la procesul care permite indi vizilor, familiilor şi grupurilor umane să depăşească situaţiile dificile, trauma, să nu prezinte tulburări psihice, să continue să trăiască la fel ca înainte (sau aproape), putând chiar să dea dovadă de o mai bună funcţionare psihică decât înainte, graţie a ceea ce poartă numele de dezvoltare sau creştere post traumatică. Pe de altă parte, la ora actuală dispunem de numeroase dovezi că rezilienţa este un proces universal, chiar dacă fiecare context cultural poate

1 2

Ionescu S., Psychopathologie de l’adulte. Fondements et perspectives, Paris, Belin, 2010. Ionescu S. şi Jourdan‑Ionescu C., „Entre enthousiasme et rejet: l’ambivalence suscitée par le concept de résilience“, Bulletin de psychologie, vol. 63, nr. 6, 2010, p. 401–403.

Tratat de reziliență asistată n Cuvânt înainte

aduce inflexiuni şi nuanţe modului de derulare a acestui proces. Rezilienţa este departe de a face în secret apologia celor mai puternici sau de a constitui o proprietate intrinsecă a subiectului, plasându‑l deasupra celorlalţi. De fapt, procesul rezilienţei nu poate avea loc în afara interacţiunilor cu ceilalţi, în lipsa mentorilor, tutorilor sau reţelelor de susţinere socială. În fine, impactul conceptului de rezilienţă asupra domeniului clinic cunoaşte un mare avânt şi tocmai aceasta încercăm noi să demonstrăm în Tratatul de rezilienţă asistată. Tratatul cuprinde trei părţi. Prima este consacrată „Problemelor generale“: sunt abordate domeniul rezilienţei asistate, relaţiile acesteia cu două alte mari categorii de metode de intervenţie, psihoterapia şi, respectiv, sprijinul educa tiv şi psihosocial, problema evaluării şi contribuția pe care o are practicarea scrisului la dezvoltarea rezilienţei. În a doua parte a Tratatului sunt prezentate diverse situaţii dificile care pot interveni pe plan individual şi familial, precum şi tehnicile şi programele destinate să încurajeze rezilienţa persoanelor care se află în situaţiile respec tive. Această parte debutează cu un capitol referitor la maltratare şi la bolile copilului, divorţ, deces şi tulburările psihice ale părinţilor. Capitolele urmă toare descriu ceea ce rezilienţa asistată poate aduce persoanelor care prezintă tulburări psihice, o deficienţă intelectuală, idei suicidare, adicţii la substanţe psihoactive. De asemenea, este abordat, în capitole distincte, şi aportul rezi lienţei asistate puse în serviciul unei îmbătrâniri frumoase şi utilizarea pro cesului de creativitate în construirea rezilienţei. A treia parte a Tratatului este consacrată modalităţilor de aplicare a rezi lienţei asistate în cazul traumatismelor colective: catastrofe, şomaj, genocid şi dictatură. În diferitele capitole ale acestei lucrări, cercetătorii propun un bilanţ al celor mai recente cunoştinţe referitoare la efectele, în plan psihologic, ale situaţiilor cu caracter traumatizant pe care le abordează, expun date care atestă prezenţa unei rezilienţe considerate naturale la anumite persoane care sunt confruntate cu aceste situaţii, se interesează de factorii de protecţie care pot determina înclinarea balanţei dinamice spre rezilienţă şi prezintă exemple de modalităţi de intervenţie ce vizează construirea rezilienţei. Tratatul este conceput de autorii săi ca o sursă de idei, o trusă de instrumen te pusă la dispoziţia practicienilor care, cu creativitatea lor, vor putea face adaptări (în special la alte contexte culturale decât cele pentru care au fost elaborate tehnicile şi programele prezentate) sau, mai mult, să meargă mai departe, modificând şi inovând. Lucrarea este rezultatul muncii a 23 de autori — cadre universitare, cer cetători şi practicieni — din Belgia, Canada, Franţa, România şi Rwanda, care

Serban Ionescu

sunt preocupaţi de mai mulţi ani de procesul rezilienţei şi care s‑au reunit cu diferite ocazii în jurul temei rezilienţei.

Tratatul este încununarea unui efort de durată în ceea ce priveşte rezili enţa, care nu a ajuns la final… De fapt, de‑a lungul unei perioade de aproape douăzeci de ani, am condus — la Universitatea Paris Descartes şi la Uni versitatea Paris 8–Vincennes din Saint‑Denis — o serie de nouă teze de doc torat şi trei lucrări pentru obţinerea HDR având legătură cu rezilienţa. Cercetările doctorale întreprinse în acest cadru s‑au ocupat de rezilienţa şcolară, de aceea a copiilor din Mali aflaţi în plasament, a copiilor columbieni expuşi în mod repetat violenţei socio‑politice, de rezilienţa lucrătorilor umanitari, a victimelor atentatului de la RER Port‑Royal din Paris, a membrilor rezistenţei franceze deportaţi în lagărele de concentrare naziste, a persoanelor care suferă de tulburări psihice grave sau care sunt hărţuite moral la locul de muncă, a persoanelor care au trăit în contextul totalitarismului comunist din România. Alte cercetări de doctorat — axate asupra transmiterii transge neraţionale a traumei şi a rezilienţei la descendenţii persoanelor ce trăiseră genocidul armenilor sau asupra elaborării unei metode de intervenţie în cazul adolescenţilor (numită „teatru de rezilienţă“) — sunt în curs de realizare. Cele trei lucrări pentru obţinerea HDR menţionate s‑au ocupat de aspecte foarte diferite ale rezilienţei: adoptarea unei perspective tip ciclu de viaţă în studiul relaţiilor dintre muncă, stres şi rezilienţă; rolul creaţiei artistice în raport cu trauma şi rezilienţa; spectrul factorilor de risc şi de protecţie în tulburările autiste. Mai mulţi autori ai acestor cercetări doctorale sau destinate obţinerii HDR au devenit coautori ai Tratatului… Alte părţi ale Tratatului sunt fructul activităţilor Centrului de cercetare „Traumă, rezilienţă, psihoterapii“, care a funcţionat la Universitatea Paris 8 din 2005 până în 2009 şi care au fost prezentate în cadrul întâlnirilor ştiinţifice organizate de centru cu partenerii din străinătate, în special pe parcursul forumurilor internaţionale ce au avut loc la Sankt Petersburg (2006), Celiabinsk (2007), Timişoara (2007), Blagoevgrad (2008) şi Louvain (2009). Autorii acestui Tratat speră că el va suscita schimburi fructuoase între practicieni şi cercetători şi că va favoriza dezvoltarea unei noi modalităţi de lucru în domeniul clinic, încurajând procesul de rezilienţă la persoanele fragilizate de situaţiile dificile. Serban Ionescu

Tratat de reziliență asistată n Cuvânt înainte

Partea întâi Probleme generale

Domeniul rezilienţei asistate Serban Ionescu În ciuda absenţei unei definiţii unice a rezilienţei, universal acceptate, există de fapt un acord în privinţa a două puncte esenţiale: (a) rezilienţa carac terizează o persoană care a trăit sau trăieşte un eveniment cu caracter trauma tizant sau adversitate cronică şi care dă dovadă de o bună adaptabilitate (ceea ce are semnificaţii diferite, în funcţie de vârsta sa şi de contextul sociocultural în care trăieşte) şi (b) rezilienţa este rezultatul unui proces interactiv între persoană, familie şi mediul său înconjurător. Dintre numeroasele publicaţii consacrate conceptului de rezilienţă 1 şi multiplele cercetări care au fost întreprinse pentru a‑l circumscrie cu mai mare exactitate, nu vom aborda aici decât aspectele cele mai importante ale unui nou demers clinic elaborat în jurul acestui concept, rezilienţa asistată.

Cercetarea în domeniul rezilienţei: începuturi şi evoluţie Pentru a înţelege cum s‑a format câmpul rezilienţei asistate şi amploarea acestei noi modalităţi de intervenţie, mi s‑ar părea util să amintesc, mai întâi, asupra căror populaţii au fost întreprinse la început cercetările în domeniul rezilienţei. Primele proiecte importante au fost realizate asupra unor copii aflaţi în condiţii de adversitate. Acest concept se referă, conform lui O’Dougherty Wright şi Masten (2005), la „condiţii de mediu care interferează cu sarcinile procesului de dezvoltare adecvate vârstei sau ameninţă realizarea lor [de către copii]“. Printre aceste condiţii, autorii citaţi menţionează sărăcia, absenţa unui domiciliu fix, maltratarea infantilă, violenţa politică sau socială, situaţii 1

Cititorii care doresc mai multe informaţii despre conceptul de rezilienţă pot consulta Ionescu şi Jourdan‑Ionescu (2006), precum şi capitolul intitulat „De la patocentrism la sanogeneză: aporturile conceptului de rezilienţă“ (p. 271–279), în Ionescu (2010).

Tratat de reziliență asistată n Domeniul rezilienţei asistate

care sunt adesea considerate dovezi ale unei adversităţi psihosociale cronice. Ne aflăm deci departe de caracterul ocazional al traumei.1 Începuturile cercetării asupra rezilienţei sunt marcate de trei mari contri buţii fondatoare: studiul longitudinal al lui Emmy Werner şi Ruth Smith, cercetările asupra diferitelor populaţii aflate în situaţii de risc, întreprinse de Michael Rutter şi proiectul „Competenţă“, coordonat de Norman Garmezy. Werner şi Smith au studiat rezilienţa urmărind dezvoltarea a 698 de copii născuţi în anul 1955 în insula Kauai aflată în arhipelagul Hawaï. În jur de 30% din aceşti copii au fost supuşi efectului a patru sau mai mulţi factori de risc precum sărăcia, stresul perinatal, conflictele familiale, divorţul, alcoolismul sau boala psihică a părinţilor. Datele referitoare la copii şi la familiile lor au fost culese la naştere, pe parcursul perioadei postpartum şi la 1, 2, 10, 18, 32 şi 40 de ani. Rezultatele — care atestă existenţa unui proces ce duce la rezilienţă, la vârste diferite şi în ciuda factorilor de risc la care au fost expuşi aceşti copii — au făcut subiectul mai multor lucrări, din care cea mai cunoscută poartă titlul sugestiv de „Vulnerabil dar invincibil: studiu longitudinal asupra copiilor şi tinerilor rezilienţi“2. Primele cercetări ale lui Michael Rutter asupra procesului de rezilienţă au fost realizate asupra unor populaţii diferite: copii ai căror părinţi prezentau tulburări psihice (Rutter, 1966), copii care au trăit experienţa separării de mamă (Rutter, 1972, 1979a) şi copii proveniţi din medii dezavantajate (Rutter, 1979b). Această ultimă categorie cuprinde eşantioane de copii din insula Wight (în Anglia) şi din cartiere defavorizate ale Londrei. Aceşti copii pro veneau din familii numeroase şi cu niveluri socio‑economice scăzute şi fuse seră expuşi la conflicte parentale, criminalitate parentală, tulburări psihice ale mamelor şi trăiau în locuinţe suprapopulate. Studiile epidemiologice între prinse asupra copiilor din insula Wight şi din Londra i‑au permis lui Rutter să constate că factorii de risc acţionând izolaţi nu antrenau o creştere a preva lenţei tulburărilor psihiatrice. Din contră, frecvenţa acestor tulburări creştea considerabil în prezenţa acţiunii concomitente a doi sau trei factori de risc. Odată cu sfârşitul anilor 1960 şi debutul anilor 1970, Garmezy demarează, în cadrul Universităţii din Minnesota, realizarea proiectului „Competenţă“3.

În paralel cu definirea sa în termeni economici, Laplanche şi Pontalis (Vocabularul psihanalizei, 1994) consideră că „trauma sau traumatismul (psihic)“ este „un eveniment al vieţii subiectului care se defi neşte prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a‑i răspunde în mod adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică“ (p. 444). Publicaţia cea mai completă referitoare la studiul lui Werner şi Smith — „Drumul dinspre copi lărie spre mijlocul vieţii: risc, rezilienţă şi restabilire“ — a apărut în 2001. Conceptul de competenţă psihosocială se referă la utilizarea adaptativă de către copil a resurselor personale şi contextuale, în vederea realizării de sarcini de dezvoltare adecvate vârstei sale. De

Serban Ionescu

În acest cadru, numeroase cercetări au fost consacrate dezvoltării copiilor consideraţi în situaţie de risc din anumite motive: malformaţii cardiace congenitale (O’Dougherty, Wright, Garmezy, Loewenson şi Torres, 1983), incapacitate fizică [tezele de doctorat ale lui Raison (1982) şi Silverman (1982)] şi, mai ales, diagnosticul de schizofrenie al mamei (Garmezy şi Devine, 1984). Numeroasele studii realizate în cadrul proiectului „Competenţă“ au de pistat rapid capacitatea anumitor copii de a se adapta foarte bine, în ciuda evenimentelor de viaţă cu caracter stresant la care au fost expuşi. Treptat, cercetătorii implicaţi au încercat să răspundă următoarelor întrebări:

— Care sunt caracteristicile copiilor competenţi şi mai ales ale celor care au fost expuşi unor situaţii considerate stresante? — Care sunt factorii potenţiali de risc şi de protecţie care sporesc sau reduc efectele negative ale expunerii la adversitate? — Care sunt, în plină copilărie, factorii predictivi ai adaptării la ado lescenţă? — Care sunt implicaţiile răspunsurilor la aceste întrebări asupra intervenţiei? Într‑o publicaţie ulterioară cercetărilor întreprinse pentru proiectul „Com petenţă“, Garmezy (1993) insistă, de asemenea, asupra rolului sărăciei şi consecinţelor sale. Utilizând diagrama lui Birch şi Gussow (1970), Garmezy subliniază rolul potenţial patogen al tiparului aditiv al adversităţilor cronice care însoţesc sărăcia, adversităţi care vor constitui precursorii vulnerabilităţii psihiatrice a copiilor. Evocarea condiţiilor în care au fost realizate cercetările de început arată în mod clar că bazele conceptului de rezilienţă au fost puse pornind de la cer cetările asupra unor eşantioane de copii al căror curs normal al dezvoltării părea ameninţat. Studiul rezilienţei la adult este mai tardiv, dovada constituind‑o apariţia abia în 2010 a primei lucrări de sinteză pe această temă (Reich, Zautra şi Hall, 2010). Dezvoltarea sa poate fi asociată cu interesul arătat de clinicieni tul burării de stres posttraumatic (TSPT) 1, categorie diagnostică introdusă în

exemplu, copilul trebuie să‑şi poată utiliza activ capacităţile intelectuale şi să lege relaţii pozitive cu personalul didactic pentru a reuşi pe plan şcolar (O’Dougherty Wright şi Masten, 2005, p. 20). Într‑un sens larg, termenul competenţă „se referă la funcţionarea eficientă în societate sau la presupusa capacitate de a funcţiona astfel, ţinând cont de aşteptările bazate pe normele comportamentale existente într‑un context, într‑o cultură şi într‑un anumit moment al istoriei“ (Masten şi O’Dougherty Wright, 2010). Crocq (1999) spune că termenul de tulburare de stres posttraumatic „s‑a impus, în ciuda faptului că ignoră problema traumei, ascunzând‑o sub unica dimensiune psihoneurologică de stres“ (p. 11).

Tratat de reziliență asistată n Domeniul rezilienţei asistate

1980 în a treia ediţie a Manualului Asociaţiei Americane de Psihiatrie (DSM‑III) şi în 1992, în a zecea ediţie a Clasificării Internaţionale a Maladiilor (ICM‑10) a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Explicaţia acestei relaţii este simplă: anu miţi adulţi nu prezentau simptome ale TSPT, cu toate că fuseseră expuşi unor situaţii despre care se ştie că generează astfel de simptome. Descrierea acestor adulţi, numiţi rezilienţi, a ridicat problema factorilor şi proceselor care ar putea explica rezistenţa lor curioasă. Studiindu‑se rezilienţa la adult — persoană la care dezvoltarea este înche iată — s‑a observat că, dacă în anumite cazuri exista o revenire la „linia de bază“1 (deci o recuperare) după trăirea unor evenimente cu caracter traumatic sau stresant (cum spun anumiţi clinicieni), în alte cazuri persoanele pot bene ficia de pe urma acestor evenimente, profitând şi dezvoltându‑se din punct de vedere psihic. Deşi cercetătorii au menţionat de mult timp că un traumatism psihic ar putea avea consecinţe pozitive (de exemplu, Taylor, 1983), numai în cursul ultimilor zece sau douăzeci de ani această posibilitate a fost luată în serios. Schimbările constatate sunt numeroase: faptul de a aprecia mai mult viaţa, de a avea relaţii mai apropiate cu ceilalţi, o înflorire a spiritualităţii, o schimbare a priorităţilor şi o mai mare forţă personală (Tedeschi şi Calhoun, 1995 şi 1996; Stanton, Bower şi Low, 2006). În prezent, publicaţiile specializate în acest domeniu utilizează două expresii: dezvoltare posttraumatică (Tedeschi şi Calhoun, 2004), formulare mai adecvată pentru traumele majore (precum de zastrele naturale sau un diagnostic de cancer) şi dezvoltare asociată stresului (Park, Cohen şi Murch, 1996), care se referă mai degrabă la evenimentele vieţii obişnuite (de exemplu, o ruptură amoroasă). Studiul acestui nou tip de dezvoltare — posttraumatică sau asociată stresu lui — plasează, cel puţin parţial, rezilienţa adultului într‑o perspectivă a psihologiei dezvoltării, aşa cum este cazul studiilor asupra copiilor, şi permite realizarea unor comparaţii, mai precis schiţarea unei teorii unificatoare. Pe lângă favorizarea unei mai bune cunoaşteri a factorilor şi proceselor subiacente rezilienţei, studierea ei la adulţi a avut cel puţin trei consecinţe: (a) rezilienţa a început să fie cercetată din perspectiva ciclului de viaţă

Pe de altă parte, trebuie notat faptul că succesul termenului TSPT trebuie pus în legătură și cu îndârjirea deosebită, în special a psihiatriei anglo‑americane, care, după cum scrie Barois (1998) „a crezut că găsește în noțiunea de stres un cadru, chiar un model, pentru a găzdui“ [...] „acest musafir incomod“ reprezentat de tulburările psihotraumatice. Prin această revenire la linia de bază, nu trebuie înţeles că evenimentul trăit de subiect nu a lăsat nicio urmă.

Serban Ionescu

(mergând de la copilul mic până la persoana vârstnică) (a se vedea Masten şi O’Dougherty Wright, 2010); (b) se asistă la o multiplicare a situaţiilor în care a fost observată şi studiată rezilienţa şi (c) conceptul este aplicat unor situaţii care nu corespund noţiunii de traumatism şi care sunt mai apropiate de ceea ce s‑ar putea numi situaţii de adversitate cronică. Astfel, dispunem de informaţii asupra procesului de rezilienţă în situaţia:

— catastrofelor naturale (cutremure, uragane, tsunami, inundaţii); — dezastrelor provocate de oameni (genocide, războaie, acte teroriste); — accidentelor (feroviare, aviatice); — catastrofelor ecologice (maree negre, accidente survenite la instalaţii nucleare). Totodată, rezilienţa adulţilor este studiată — aşa cum am văzut în cazul copiilor — în situaţii de adversitate cronică precum sărăcia sau şomajul şi chiar prezenţa tulburărilor psihice. Lărgirea conceptului de rezilienţă a dus la utilizarea sa — criticată de unii — în contextul vast al evenimentelor de viaţă şi al grijilor cotidiene (Ionescu, 2006). Această lărgire este justificată de observaţiile clinice şi de rezultatele provenite din cercetare, care au arătat că exigenţele iritante, frustrante şi difi cile ale vieţii cotidiene (legate, de exemplu, de transport, ambuteiaje sau de caracteristicile stresante ale relaţiilor şi rolurilor asumate pe parcursul unor perioade lungi precum, de exemplu, problemele de ordin relaţional sau po vara pe care o poate reprezenta îngrijirea unor părinţi în vârstă şi suferinzi) au efecte cumulative şi semnificative asupra bună stării psihologice. Ce concluzii putem trage în urma acestei scurte prezentări a începuturilor şi evoluţiei cercetării în domeniul rezilienţei? Mai întâi, că procesul de rezilienţă a putut fi studiat în situaţii foarte diverse: situaţii cu caracter traumatizant (în sensul tradiţional, clasic, al conceptului de traumă) şi situaţii de adversitate cronică. Aceste cercetări au permis cunoaşterea a ceea ce este comun şi a ceea ce este specific în modul de derulare a procesului de rezilienţă în diverse situaţii şi fără intervenţia profesioniştilor din domeniul sănătăţii mentale. Această rezilienţă, durată pornind de la caracteristicile individuale şi de la interacţiunile intrafamiliale şi cu persoanele din mediul subiectului, constituie rezilienţa naturală. Studiul acesteia — precum şi cunoaşterea factorilor implicaţi şi a proceselor subiacente — a permis trecerea într‑o nouă etapă, aceea a construirii rezilienţei, de data aceasta împreună cu profesioniştii din domeniul sănătăţii mentale. Este vorba despre ceea ce am numit rezilienţă asistată (Ionescu, 2004).

Tratat de reziliență asistată n Domeniul rezilienţei asistate