Terapia prin cioran preview by Editura TREI

HORIA PĂTRAȘCU

Terapia prin Cioran Forța gândirii negative

Horia Pătrașcu (n. 1976) reușește să scoată, prin cărţile și articolele sale, exerciţiul filosofic din spaţiul aseptic și indiferent al bibliotecii și amfiteatrului și îl reintroduce, cu îndrăzneală și naturaleţe, în lumea vie a societăţii actuale. Astfel filosofia își recapătă și în cultura română o semnificaţie practică, aplicată, expresivă, în cele din urmă terapeutică și psihologică. După debutul din 2001 cu un roman, Sine retractatione, de factură existenţială, urmează alte cărţi situate direct în câmpul filosofiei: Despre urât și alţi demoni (2005), un adevărat jurnal metafizic în care conceptele devin trăiri, Singur printre români (2009), inventar minuţios și sistematic al patologiei sociale autohtone, Sentimentul metafizic al tristeţii (2011), incursiune inedită în istoria paternurilor afective ale întâlnirilor cu fiinţa și nefiinţa. Horia Pătrașcu este, de asemenea, o voce bine conturată și foarte apreciată în spaţiul publicistic cultural și știinţific. Cronicile sale de carte sau articolele de opinie ori culturale au avut o largă audienţă și, unele dintre ele, au produs vii dezbateri.

Horia Pătrașcu

Terapia prin Cioran Forța gândirii negative Prefaţă de Doina Uricariu

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Redactor: RAMONA ARDELEAN Coperta: FABER STUDIO Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: FLORIN PARASCHIV Corectură: ELENA BIŢU RODICA PETCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PĂTRAȘCU, HORIA Terapia prin Cioran : forţa gândirii negative / Horia Pătrașcu – București: Editura Trei, 2014 Bibliogr. ISBN 978-973-707-949-7 821.135.1.09 Cioran,E

Cuprins

Prefaţă (Doina Uricariu)

Introducere

Capitolul I. De la culmile disperării la culmile beatitudinii

41 45

1. Cioran — un metec în cetatea filosofilor. O simpatie distantă 2. Cioran: filosof sau psiholog? Insomnia — o experienţă bergsoniană 3. Pe culmile disperării — o explozie laborioasă 4. Lirismul ca terapie prin scris 5. Trei atitudini în faţa vieţii sau trei tipuri de personalitate 6. Pe culmile disperării — un tratat de psihologie metafizică 7. Boala și depresia revelează imanenţa morţii în viaţă. Sentimentul agoniei

54 56 62 68 69

Capitolul II. Agonia ca extaz: a muri din preaplinul vieţii

1. Cele două dimensiuni ale vieţii: dincolo și dincoace de „pragul morţii“ 2. Metoda agoniei sau despre aducerea vieţii la Viaţă 3. Solo dolore. De ce și pentru ce suferim?

103 107

Terapia prin Cioran  Cuprins

110 113 119 122 125 139 139 147 155 159 165 171 183 193 205 205 210 225 228 231 231 234 238 243 247

4. Suferinţa ca experienţă totală a subiectivităţii 5. Absurdul și limbajul suferinţei 6. Renunţarea — soluţie iluzorie sau impracticabilă 7. Suferinţa nu se rezolvă, ci se dizolvă: câteva tipuri de extaz 8. Cei doi poli ai suferinţei și cele două feluri de „a muri“

Capitolul III. Cum să vindeci un popor bolnav? 1. Războiul interbelic: eroism și reîntregire interioară, obsesia sintezei, sensibilitate tragică 2. Introducere în problema transfigurării 3. Semnificaţiile „etimologice“ ale transfigurării 4. O altă carte despre transfigurare: Eonul dogmatic 5. Definiţii: cultură mare, cultură mică, cultură intermediară și „monstrul englez“ 6. Privind la Rusia (cultură mare), România trebuie să aspire să devină o Spanie a sud-estului Europei (cultură intermediară) 7. La nimicu-ţi mare, mare viitor! Creaţia ex nihilo a României 8.Matricea stilistică a neantului valah

Capitolul IV. De la nefiinţă la hegemonie 1. Le bon et le mauvais Cioran sau traducerea radicală a unei gândiri slabe 2. Ce-i de făcut? 3. Istoria e iraţională, ergo România poate deveni o mare putere 4. O imagine cât o idee naţională: București — noul Constantinopol

Capitolul V. Sfinţenia — profilaxie și tratament 1. Categorii de extaze, capitole de teză de doctorat 2. Un alt organ perceptiv — inima 3. Se poate trăi și fără Dumnezeu? Epoca eroică și poetică a modernităţii 4. „Saltul în eternitate“ și două tipuri de memorie: memoria inteligibilă și memoria temporală 5. Tulburarea religioasă sau cum să te vindeci de obsesia lui Dumnezeu

HORIA PĂTRAŞCU

255 263 268 273 273 278 287 292 301

6. Homo oeconomicus — homo religiosus. Două forme de proprietate și două forme de religiozitate 7. Agonia și extazul în trăirea religioasă 8. Suprema ratare: păcatul de a nu fi Dumnezeu

Capitolul VI. Poezia și eonul extatic 1. Polul pozitiv al zădărniciei — trăiește clipa 2. Poezia ca act de continuă creaţie a lumii și autorealizare 3. Boala vitală — cum să trăiești cu răul care te înfiinţează 4. Nedreptatea ontică, ambivalenţa sentimentelor faţă de Dumnezeu și frica de castrare 5. Conștiinţa morţii ca apel al demiurgiei omului și eonul extatic

307

Anexă. Dedesubturile admirației sau regressus trans uterum

308

Principiul omogenităţii morale, câteva întrebări incomode și trei modalităţi de a le răspunde Dincolo de metafizica portretului cioranian Admiraţia ca tămăduire nereligioasă a unei fobii originare De ce fuge Cioran de el însuși? Boala Alzheimer ca destin împlinit Dezacordul vieţii cu opera — o eroare de interpretare?

310 312 316 319

Terapia prin Cioran  Cuprins

Doctore, simt ceva mortal Aici, în regiunea fiinţei mele. Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele Iar noaptea luna și stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care până atunci nici nu-l observasem Și mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente Am urât și am iubit, am învăţat să citesc Și chiar am citit niște cărţi Am vorbit cu oamenii și m-am gândit, Am fost bun și-am fost frumos… Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore Și-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Când m-am născut. Marin Sorescu, „Boala“

PREFAŢĂ

De la rezistenţa prin Cioran la Terapia prin Cioran

Timpul cenzurii Cu un an și ceva înainte de sfârșitul lunii decembrie 1989, a apărut la Editura Cartea Românească, sub titlul Eseuri, o antologie de texte selectate din opera lui Emil Cioran, tradusă din limba franceză de Modest Morariu. Selecţia textelor antologate a aparţinut acelui moment tensionat de prăbușire a dictaturii comuniste din România și din celelalte ţări aflate sub Cortina de Fier. Era începutul sfârșitului, după vremuri trăite „pe culmile disperării“. Deși textele traduse fuseseră selectate cu multă grĳă și, ca atare, erau parte dintr-un Cioran cenzurat, nu a apărut nicio recenzie sau cronică la această ediţie. Cenzura a interzis atunci orice formă de comentariu al antologiei din scrierile lui Emil M. Cioran. Ea își manifesta astfel o evidentă ostilitate și distanţare ideologică faţă de marele filosof, atitudine pe care am trăit-o pe propria-mi piele, așteptând șapte ani, timpul vacilor slabe din Biblie, până am reușit să mi se publice, în 1990, volumul meu Ecorșeuri, blocat de cenzură în 1983. Cenzura a fost vigilentă, nu doar în cazul meu,

Terapia prin Cioran  Prefaţă

faţă de referirile succinte sau ample la Cioran, Mircea Eliade și generaţia lor de creatori și intelectuali străluciţi. Epoca de aur din declaraţii se lupta cu epoca depresiilor și demolărilor din realitate. Am scris, printre primii, despre această ediţie apărută la Editura Cartea Românească, un articol mai mare pe care l-am publicat în „România literară“, în 1990, sub titlul Lecturile rezistenţei. Un articol care nu putea să nu remarce faptul că aveam în faţa mea un Ersatz de ediţie care ni-l prezenta pe Cioran într-o formă sedată și amputată. Depășisem vremurile unui Cioran interzis pentru a nu avea dreptul să comentăm nici măcar un Cioran cenzurat. Unul dintre motivele care m-au determinat să-mi doresc să scriu o prefaţă la cartea lui Horia Pătrașcu își are izvorul în convingerea mea că opera lui Emil Cioran nu a parcurs încă un ciclu întreg de receptare normală, care presupune eliberarea comentariului de multiplele precauţii contextuale și … globale. Cred că îl înţelegem mai degrabă fragmentar pe acest mare gânditor și scriitor care are are nevoie de o cât mai inteligentă, bogată și nuanţată exegeză. Fărâmiţat în sentenţe pilduitoare, rezonante ca partitura din Simfonia destinului, Cioran mai este citit, și azi, doar ca atlet al paradoxurilor și privit ca un loc geometric al sentenţelor memorabile. Cartea lui Horia Pătrașcu, Terapia prin Cioran, are toate calităţile pe care le presupune o eliberare de asemenea fixaţii și idoli. De idola forum, idola theatri, idola tribus și idola specus, mai cu seamă. Sunt convinsă că această exegeză eliberată de „superstiţii“, pe care i-o datorăm lui Cioran, își va avea un punct de plecare semnificativ în cartea lui Horia Pătrașcu, Terapia prin Cioran, titlu pe care îl prefer de departe subtitlului ales de autor pentru a sublinia „forţa gândirii negative“, din nevoia de a polariza și relativiza, și chiar pune sub semnul întrebărilor, mult trâmbiţata „gândire pozitivă“. Acest subtitlu ne ajută însă fundamental ca să înţelegem

HORIA PĂTRAŞCU

„superstiţiile“ de care ne-am lovit în receptarea lui Cioran, legate majoritatea de rejectarea, într-un anume fel, a ceea ce considerăm gândire negativă. Îmi amintesc frontispiciul care a însoţit Pensees philosophiques de Denis Diderot, reprezentând Adevărul, sub forma unei femei ce smulge masca de pe chipul altei femei, întruchipând Superstiţia. Superstiţia de-mascată continuă să-și ţină sceptrul în mână, dar acesta a fost sfărâmat. Am citit Diderot mai întâi, și Montaigne, și Descartes și, apoi, Cioran. E bine să nu uităm că înaintea lui Cioran, Descartes a scris „Dubito, ergo cogito, cogito ergo sum“. Am găsit multe similitudini cu Diderot, Descartes și Montaigne, inclusiv în ideea lui Diderot că scepticismul este primul pas spre adevăr. Tot astfel și îndoiala, actul dubitativ, interogarea celor ce sunt și interogarea de sine. Am citit la un moment dat concomitent cu Cioran și toate scrierile lui Kierkegaard. Aceste lecturi paralele și încrucișate m-au ajutat să-l eliberez pe Cioran din colivia cu păsări naţionale, destinate zborurilor de consum intern.

Timpul eliberării Cartea lui Horia Pătrașcu are forţa unei asemenea eliberări. Apropierile de Bergson, existenţialismul francez, mesianismul lui Nikolai Berdiaev aruncă în scenă multe perspective de cercetare, noi sau abia schiţate. Opera lui Cioran nu mai poate fi citită ca o prizonieră a prejudecăţilor și … superstiţiilor românești sau universale, ca o prizonieră a grilei pe care o acceptă vremurile, politica, political correctness, lumea de dinainte de gândirea polivalentă. Și de după globalizarea care proclamă o nouă formă de uniformizare și aplatizare a reliefului individualităţilor și

Terapia prin Cioran  Prefaţă

mentalităţilor. Cioran aparţine unei anume tipologii de gânditori care forează, de-construiesc și anticipează totodată. Horia Pătrașcu analizează în cartea sa aceste forări și deschideri cioraniene încă neasumate de alţi exegeţi. De ce prefer Terapia prin Cioran, titlul, iar nu subtitlul acestei cărţi — „Forţa gândirii negative“? Mai întâi pentru că toată analiza Terapiei prin Cioran poate deveni o placă turnantă în exegeză. Pe de altă parte, gândirea și logica polivalentă ar fi trebuit să ne facă de mai multă vreme circumspecţi faţă de asemenea polarizări care operează cu tertium non datur. În plus, există percepţia mai generală care leagă conceptul de gândire negativă de sănătatea mentală, agresivitate, extremism și discriminare. Din nou ne lovim de cenzură și superstiţiile cenzurii. Din nou ajungem la aceeași gândire / negândire critică, copleșită să treacă testul și textul de Cenușăreasă, atentă să despartă, bob cu bob, grâul de neghină. Sau să arunce întregul pat germinativ, dacă există pericolul „contaminărilor“. Eu însămi am simţit că practic această terapie prin Cioran vreme de două decenii, iar jurnalele mele din acea perioadă stau mărturie. Scriam în articolul meu din 1990, publicat în România literară: „De cel puţin două decenii și, cu precădere, în anii ’80, Cioran era citit și răscitit, în original, iar cărţile sale și sutele de volume xeroxate după exemplarele aduse cu riscuri în ţară erau pentru mulţi dintre noi lecturi de căpătâi, o baie zilnică de luciditate, o nevoie cotidiană de erezie și apostazie, într-un climat dogmatic de tristă obedienţă și somnolenţă“… Opera lui Cioran devenise pentru mulţi cititori români, din toate generaţiile un soi de pâinea noastră cea de toate zilele. Aveam nevoie de el, de acel prea plin negativ evocat în Manualul de descompunere ca de o oglindă în care

HORIA PĂTRAŞCU

să ne privim adesea pentru a rămâne, cât de cât conștienţi, de pericolul pe care-l exercitau asupra noastră pseudoafirmativul, pseudoconstructivul, apologeticul și serenitatea. Cioran fusese pentru mulţi dintre noi gânditorul ce ne învăţase să gândim asupra noastră, în sine, cu luciditate, tristeţe și amărăciune. El ne dăruise acea formă a rezistenţei și salvării pe care o asigură actul incriminării și execrării. În mijlocul unei operete a elogiului și pseudoextazului, a aplauzelor și consimţirii, Cioran a micșorat și ușurat în fiecare dintre cei ce l-au citit, în ultimii ani, povara și minciuna afirmativului… El ne-a restituit, în intimitatea conștiinţei și a monologului lăuntric, puterea refuzului și a încrâncenării, încăpăţânarea și forţa de a rămâne adversari, în plină ofensivă a adeziunilor. Și de câte ori nu vom fi citit fiecare dintre noi acea frază pe care o regăsesc în jurnalul meu din 1988: „Dacă utopia este iluzia ipostaziată, comunismul, mergând mai departe, va fi iluzia decretată, iluzia impusă, un dispreţ aruncat în faţa omniprezenţei răului, un optimism obligatoriu.“ Aveam nevoie de „pesimismul lui obligatoriu», de lecţia lui de rezistenţă. De strategia adversităţii, de umanismul și omenescul din Silogismele amărăciunii.

Textul pe care l-am scris în 1990 ar putea fi mai mult decât prefaţa acestei cărţi scrisă de Horia Pătrașcu, pre-sentimentul importanţei unei asemenea înţelegeri a operei lui Cioran, care, în fine, s-a produs, odată cu Terapia prin Cioran. Nu dezvoltam în acel articol rolul extazului și tipurile de extaz din opera lui Cioran, nici funcţia agoniei, vindecarea prin nevindecare, schimbarea la faţă, transfigurarea și nu schiţam nici prezenţa dimensiunii psihologiei din scrierile lui Cioran. Toate aceste direcţii de analiză sunt enunţate și adeseori acoperite exemplar în cartea lui Horia Pătrașcu, fără a fi epuizate.

Terapia prin Cioran  Prefaţă

Horia Pătrașcu depășește exemplar o lectură de tip sită sau filtru. Care izolează și ar vrea să elimine, din accesul și memoria cititorilor, textele amendabile ideologic, politic, teologic etc., „diferite“ de ceea ce reprezintă un anume curent de opinie și de ceea ce admitem drept political correctness, în mediile academice și axiologice frecventabile. Diferite de ceea ce acceptă deismul, teismul, creștinismul și tot atâtea … isme organizatoare și sistematizatoare. Despărţirea de Cioran, tributară multor conjuncturi, superstiţii și ignoranţe, păstrează însă mereu o concesivă și exaltată recunoaștere a capodoperei stilistice. Despărţirea de Cioran a însemnat și înseamnă încă o lectură a prim-planurilor din texte, cu pierderea adâncimii, a psiho-dramei, a ceea ce înseamnă filosofia pe voci și roluri, de la Platon până la Kierkegaard, care a fost filosoful generaţiei lui Cioran, dacă ne amintim titlul unui capitol din Jurnalul lui Mircea Eliade, A l’exemple de Kirkegaard. Căutarea mimesis-ului în text cu orice preţ, de genul nu poţi fi credibil dacă vorbești despre sinucidere și nu te sinucizi. Excedaţi de forţa gândirii negative, unii comentatori se predau înainte să comenteze și se refugiază în superbia stilului lui Cioran. Salvarea întregii opere prin stil, în cazul lui Cioran este la fel de superficială precum salvarea condescendentă a operei lui Paul Goma prin așa-zisul respect faţă de disidenţa reală și unică a scriitorului. Absenţa stilului ar justifica, după unii, scoaterea lui Goma din istoria și peisajul contemporan al literaturii române. Și Cioran, și Goma sunt supuși, din motive diferite, unui dublu exil. Precedat de retorici diferite ale ipocriziei și inaderenţei. Ediţia volumului Schimbarea la faţă a României, publicată la Editura Humanitas, în 1990, a fost însoţită de un text în care E.M. Cioran își ia o anume distanţă faţă de propria carte și ceea ce califică drept „divagaţii scrise în 1935–1936, la 24 de ani“.

HORIA PĂTRAŞCU

Suprimarea din ediţia definitivă a câtorva pagini pe care le consideră „pretenţioase și stupide“ și chiar sentimentul că textul acestor divagaţii îi este străin, nu îl împiedică pe autorul ce dă la tipar o ediţie definitivă, pe care „nimeni nu are dreptul s-o modifice“ să mărturisească pasiunea și orgoliul cu care a scris acest text „poate cel mai pasionat“ „din tot ce a scris“, dar în care nu se mai regăsește. Merită să reţinem alăturarea pasiunii de orgoliu și isterie din acest preambul scris de Cioran în 22 februarie 1990 pentru ediţia lui cu lacune apărută la Humanitas, în același an. Indiferent de precauţia pe care și-a putut-o lua editorul, am auzit chiar din gura lui E. M. Cioran această distanţare, în mai și iunie 1990, când l-am vizitat la Paris și am trăit privilegiul unor plimbări și discuţii mai lungi. Mă știa din cărţile mele, Apocrife și Ecorșeuri, ultima parvenindu-i înainte de sosirea mea la Paris, trimisă lui de Arșavir Acterian sau de fratele lui Cioran, pe care l-am cunoscut, în același an, la Sibiu, cu prilejul primelor colocvii ce au fost dedicate celui ce a refuzat să se mai întoarcă din exilul francez. Întâlnirea de la Paris și plimbările însoţite de discuţii pasionate mi-au întărit convingerile sau intuiţiile de cititoare care s-a întors în atâţia ani de zile la „gândirea negativă“ a lui Cioran. Una din primele întrebări pe care mi le-a adresat a fost chiar despre Kierkegaard. De unde mi-am dat eu seama ce a însemnat Kirkegaard pentru generaţia lor? Cum m-am apropiat de ei, ca și cum aș fi trăit alături de ei. De ce i-am citit? De ce Emil Botta, pe care îl socotea un mare poet? De ce m-am scufundat în presa interbelică? Săream de la o întrebare la alta, ca vrăbiile ce nu au stare, gureșe, iuţi. Mergeam cu pasul alert pe străzile Parisului, treceam de poduri, ne opream brusc. Lângă mine mergea un om atât de tânăr, de vital, de pasionat. Oricine ne-ar fi privit, întorcând capul, în urma noastră, ar fi putut să creadă că suntem doi

Terapia prin Cioran  Prefaţă

studenţi înfierbântaţi de cine știe ce argument. Cioran mi-a spus atunci că nu va mai reveni în România. Direct. Fără niciun slalom sau menuet printre cuvinte.

Terapii fără frontiere Mie aceste lecturi și relecturi ale cărţilor lui Cioran din anii ’70 și ’80 mi-au întărit pasiunea și orgoliul de a fi, isteria lucidităţii și puterea de a gândi și altfel decât sub zodia afirmativului. M-a șocat întrebarea pe care mi-a adresat-o brusc filosoful, adunând zgomotos toate monedele din buzunar ca să punem la cale un mic popas la o terasă. Ţinând monedele strâns în pumn ca să nu se risipească, a vrut să știe dacă nu eram chiar eu în spatele unei serii lungi de întrebări pe care i-o puseseră scriitori români din fosta Iugoslavie pentru un post de radio de la Vrsec și altul de la Novi Sad, între ei numărându-se regretatul poet Petru Cârdu și regretatul poet Ioan Flora. Citind Ecorșeuri, apoi prefaţa mea la jurnalul lui Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, descoperise cine era în spatele întrebărilor și o companioană, dincolo de timp, a generaţiei sale, marcată de Kierkegaard și Bergson între alţii. Admirator al lui Jeni Acterian, Cioran mi-a vorbit despre pasionalitate și luciditate, despre o terapie prin extaz și agonie, prin neocolirea extremelor și sfredelirea prăpastiei din noi, ce urmează privirii scufundate adânc în prăpastia din afara noastră. La Paris, am început să înţeleg de ce am scris Vindecările, cartea mea de debut care a zăcut și ea la cenzură tot șapte ani, pe motiv că scriu poezii intitulate Vindecările în vremuri în care nimeni nu poate fi bolnav sau suferind… Am scris-o înainte să încep să citesc Cioran. E poezia vindecărilor prin nevindecare.

HORIA PĂTRAŞCU

Ideea de a discuta Terapia prin Cioran mi se pare cel mai important și interesant mod de asumare a operei cioraniene pus în discuţie de exegeza ultimelor două decenii. Am frecventat prin numeroase lecturi și relecturi opera filosofului, psihologului, scriitorului și moralistului existenţialist Emil Cioran. Existenţialistului fără frontiere. Am citit și recitit cu atenţie și volumul acestuia Schimbarea la faţă a României care intră în comentariile lui Horia Pătrașcu fără toată schelăria de precauţii din alte analize și eroarea de a judeca raportarea la lume a unui tip de personalitate prin grila altei structuri de personalitate. Aș menţiona, printre împlinirile acestei exegeze, fineţea comparaţiei Lucian Blaga–Emil Cioran, pornind de la observaţia că transfigurarea este un concept fundamental pentru amândoi. Observaţia că efectul lecturii lui Cioran este unul tonifiant și reconfortant. Apoi este importantă eliminarea a două prejudecăţi, anume că Cioran nu ar fi filosof, nici gânditor al timpului său, cu o precizare pe care trebuie să o fac, anume că lista de existenţialiști atei de care e apropiat Cioran, Sartre, Camus sau trimiterile la Bergson omit un nume esenţial în înţelegerea lui Cioran, Kierkegaard. Frecventarea fanatică a cafenelei La Flore, locul legendar al existenţialismului, trebuie completată de frecventarea înainte de plecarea din ţară a Corabiei rataţilor, unde mergea și Emil Botta și unde Kierkegaard era un reper obsedant, mărturisit nu doar de Mircea Eliade. Pentru cei care se opresc la cura de scepticism prin Cioran, e strivitoare analiza temei fundamentale a gândirii cioraniene, descoperită de Horia Pătrașcu în funcţia gnoseologică pe care i-o atribuie extazului, considerat de Cioran drept singura posibilitate de a anula ruptura ontologică dintre subiect și obiect. O idee nouă, care reprezintă o nouă deschidere spre opera lui Cioran este aceea cu privire la influenţa masivă exercitată de Bergson asupra

Terapia prin Cioran  Prefaţă

filosofului român de limbă franceză, folosind inclusiv cele două mari izvoare care alimentează intuiţionismul bergsonian, filosofia și psihologia. Reintegrarea psihologiei conferă noi puncte de sprĳin Terapiei prin Cioran, citit astfel și sub semnul cunoașterii de sine, maieuticii și psiho-dramei. După cum trebuie să medităm atent, fără superstiţii, la fraza ce încheie Introducerea lui Horia Pătrașcu la propria carte, pe care dorim s-o reluăm întocmai ca reper axiomatic ales pentru textul meu introductiv, pe care am vrut să-l scriu ca o mărturisire: Valoarea terapeutică a fost pentru Cioran criteriul în funcţie de care a judecat orice creaţie umană, inclusiv filosofia (de altfel motivul principal al respingerii filosofiei de sistem este că „nu ajută la nimic“). Pentru fiinţa bolnavă care este omul, nici un alt criteriu nu poate fi mai potrivit decât acesta. Căci ceea ce urmărește fiinţa conștientă în toate acţiunile și credinţele sale, prin religiile și filosofiile ei, este obţinerea vindecării, tămăduirea. Imensa contribuţie a lui Emil Cioran constă în a ne spune că însăși dorinţa noastră de vindecare este bolnavă, că promisiunile tuturor mântuitorilor de a ne salva de relele de care suferim sunt ucigașe, câtă vreme „răul“ esenţial de care vor să ne salveze este viaţa însăși și că însăși intenţia noastră de a ne salva ascunde tentaţia autosuprimării. A rezista acestei tentaţii — sub toate formele ei — este eroismul și sănătatea fiinţei conștiente. Paradoxal, omul sănătos este cel care acceptă că viaţa însăși este o boală pe care va face tot posibilul să o menţină ca atare, să nu o „vindece“.

Sunt zeci și zeci de fraze în cartea aceasta care deschid opera lui Cioran spre o înţelegere eliberată de prejudecăţi, cenzură și automatisme. Discutând calea lui Cioran diferită de a lui Blaga

HORIA PĂTRAŞCU

sau a teologilor, Horia Pătrașcu subliniază un lucru adeseori pierdut din vedere: Spre deosebire de calea curentă, Cioran analizează lumea melancolicului … așa cum este ea constituită, fără să o schimbe pe ascuns cu alta. Întrebarea care se pune acum nu mai este dacă lumea are un sens sau nu, ci dacă și cum se poate se poate trăi într-o lume fără sens. Cu Cioran nu ne vom mai întreba despre existenţa lui Dumnezeu sau în opoziţie cu el, ca fiinţe constrânse să se autoîntemeieze în fiecare clipă. Cioran nu va elabora nici o teodicee, la capătul căreia binele să triumfe, ci se va opri asupra modului de viaţă optim al unui om pentru care prezenţa răului și a suferinţei sunt evidente și nerăscumpărabile.

Timpul mărturisirii Am transcris zeci și zeci de pagini din opera lui. Recunosc că am făcut acest lucru ca și cum aș fi urmat o terapie, ca și cum mi-aș fi luat revanșa, în rolul copistului și cronicarului vremilor lui Cioran de la căderea adamică, impusă de izgonirea din „raiul istoriei“, „raiul credinţei“. Transcriind cărţile lui Cioran și comentându-le, în jurnalele și cărţile mele de eseuri, Apocrife (1983) și Ecorșeuri (1990), am nutrit o certitudine laică şi convingerea că aș fi construit zilnic, în felul acesta, un act de rezistenţă. O cetate fortificată. Cioran a fost pentru mine un antidot, un spaţiu al carantinei obligatorii, textul la care nu poţi să renunţi să-l citești, așa cum nu poţi renunţa la un vaccin, decât asumându-ţi riscul îmbolnăvirii letale. Cioran a fost pentru mine nerugăciunea cvasi cotidiană, în sensul Necuvintelor lui Nichita Stănescu. Am simţit nevoia să-mi iau, în anumite perioade, porţia mea zilnică

Terapia prin Cioran  Prefaţă

de Cioran, dovadă jurnalele mele din anii ’70,’80 și ’90, în care citez, comentez, parafrazez Cioran. Fără să-l idolatrizez niciodată. Opera lui Cioran a reprezentat pentru mine tot timpul revanșa pe care trebuia să mi-o iau împotriva optimismului declarativ, a bulimiei entuziasmului la comandă, a sloganelor despre fericirea egal împărţită tuturor în lumea celei mai mari fericiri posibile. Am găsit această înţelegere pătrunzătoare a lui Cioran în cartea de faţă. Am realizat, citind-o, cât de adecvată și de benefică este această perspectivă asupra scrierilor lui Cioran ca terapie. Mulţi dintre cititorii lui Cioran participă și ieri ca și azi la o terapie, sunt martorii și potenţialii actori ai unei psihodrame. Terapia prin Cioran reprezintă ceea ce am simţit și eu citindu-l, adică mai mult de ceea ce am exprimat vorbind în articolul meu despre lecturile cioraniene, ca despre lecturile rezistenţei. Tot ce veţi citi în această carte scrisă de Horia Pătrașcu reprezintă un mod de înţelegere a lui Emil Cioran care a funcţionat intuitiv și în cazul meu și al miilor de cititori ai lui Emil Cioran din timpul dictaturii și din cele peste două decenii ale tranziţiei. Această mai bună înţelegere va funcţiona de acum, ca mod de utilizare a scrierilor lui Emil Cioran. Cartea lui Horia Pătrașcu infirmă toate prejudecăţile legate de gândirea negativă, dar meritul ei, continuu și constant prezent pe fiecare pagină, este acela de a smulge opera lui Cioran perspectivei optimismului abuziv și utopic propagandist, „optimismului fără conţinut ideatic“. Cartea lui Horia Pătrașcu reprezintă o adevărată și întregită recuperare a tipului de personalitate Emil Cioran: „lucrul cel mai de preţ pe care-l transmite Cioran este că omul poate fi fericit(s.a) în chiar condiţiile conștiinţei sale lucide și tragice asupra vieţii, că bucuria nu presupune în mod necesar spălarea creierului, amputarea oricărui gând negativ sau îngroparea

HORIA PĂTRAŞCU

capului în faţa oricărei realităţi inconvenabile“. „O asemenea prejudecată ne face să nu vedem decât o jumătate a filosofiei lui, aceea în care e vorba despre disperare, tristeţe, durere și suferinţă, și să rămânem orbi la cealaltă jumătate – în care vorbește despre fericire, bucurie și extaz, despre posibilitatea de a transfigura disperarea în beatitudine, despre modurile în care putem obţine cele mai mari bucurii spirituale.“ Horia Pătrașcu dezvoltă în analiza sa „extazologia elaborată de Cioran, clasificările extrem de nuanţate ale extazelor și trăirilor extatice“. Nu are sens să reiau in extenso mulţimea de idei din acest volum dedicat lui Cioran în care cititorul va remarca spiritul analitic, frumuseţea stilului, fiind tentat să sublinieze atâtea și atâtea fraze memorabile și liminare. Aș vrea să închei, simplificând ceea ce numim disegno interno în lectura unei cărţi cu o idee admirabil exprimată de autorul Terapiei prin Cioran referindu-se la „efectul Cioran“, care, „departe de a fi deprimant sau descurajator, este unul tonifiant și reconfortant.“ Același efect îl avea și omul Cioran asupra celor care l-au cunoscut. Asupra mea, cu prisosinţă. Din acest punct de vedere, eu nu am găsit niciun antagonism între efectul lecturii operei lui Cioran și cunoașterea omului Cioran. Ceea ce dovedește, o dată în plus, că opera lui Cioran este filosofie și psihologie și terapie alternativă, ceea ce a fost adevărata cunoaștere din totdeauna. Doina Uricariu, New York

Terapia prin Cioran  Prefaţă

Introducere

Pentru melancolici, timpurile noastre nu sunt deloc ușoare. Gândirea care fundamentează această epocă este cea a gândirii pozitive, iar sub dictatul fericirii, melancolicii au luat locul leproșilor. Marginalizaţi, excluși, condamnaţi, melancolicii pot doar visa nostalgic la vremurile în care melancolia era văzută ca semn sau condiţie a genialităţii. Noua medicină a sufletului prevede ca normă a sănătăţii psihice optimismul, un optimism absolut bizar câtă vreme nu mai este întemeiat de nicio filosofie, de nicio înţelegere asupra vieţii și de nicio teodicee prin care să se explice raţiunile prezenţei răului în lume, vizibil chiar și pentru niște ochi senini și luminoși. Spre deosebire de sensul clasic al optimismului, optimismul de azi, în timpurile desacralizate și defilosofizate pe care le trăim, este autoreferenţial, se întemeiază pe el însuși: nu ești optimist pentru că există un bine al lumii și al vieţii (chiar dacă ocultat sub aparenţe negative), ci ești optimist — trebuie să fii optimist! — pentru că e bine să fii optimist, pentru că e mai sănătos, pentru că optimismul „face bine“. Optimismul („gândirea pozitivă“) este un panaceu behaviorist: comportă-te ca și cum totul ar fi bine pentru ca totul să fie într-adevăr bine.

Terapia prin Cioran  Introducere

Gândește pozitiv, și lumea va fi pozitivă! În felul acesta problema suferinţei, a bolii, a morţii, a singurătăţii sau a nedreptăţii s-a rezolvat în mod miraculos, fără să mai trebuiască să ne batem capul cu găsirea vreunei soluţii. Binele pe care-l căutau filosofii și pe care-l invocau teologii pentru a-și întemeia optimismul a fost atât de lesne și de neașteptat găsit în profesarea optimismului ca mod de viaţă și de gândire. Binele nu mai întemeiază optimismul, căci optimismul însuși este binele. Viziunea care stă la baza acestui optimism ipostaziat în standard de comportament este, desigur, la origine, tot una filosofică — în ciuda dezgustului faţă de teoriile complicate și sofisticate ale filosofiei afișat de omul practic, „al faptelor, nu al vorbelor“ de azi, susţinut de psihologul practician, mereu gata să-i vină în ajutor cu „reţete“ de succes și de fericire. Dictatul optimismului este fundamentat de utilitarism, pentru care orice idee, atitudine sau acţiune se judecă prin efectele sau consecinţele pe care le produc. Astfel, criteriul de validare a unei teorii nu mai este adecvarea la fapte și nici măcar coerenţa acesteia, ci îl reprezintă beneficiile pe care le produce pentru viaţa concretă a unui individ sau a societăţii. Or, adoptarea optimismului sau gândirii pozitive ca stil de viaţă se întemeiază pe supoziţia (observaţia?) conform căreia pesimismul (deprimarea, negativismul) produce efecte nocive, în vreme ce optimismul produce efecte benefice pentru viaţa individuală și existenţa socială. Pe cale de consecinţă, pesimismul trebuie respins, în vreme ce optimismul se califică drept „adevărata“ cale de urmat a omului utilitarist și pragmatic. Nu e cazul să insistăm acum asupra „viciului de procedură“ caracteristic utilitarismului, căci acesta, dezavuând întrebarea „de ce“ în favoarea întrebării „pentru ce?“ sau „la ce bun?“ ori „la ce folosește?“, abandonează posibilitatea înţelegerii relaţiei de cauzalitate dintre optimism și

HORIA PĂTRAŞCU

efectele sale pozitive. Nu știm dacă atitudinea optimistă ca atare produce efecte benefice câtă vreme nu ne întrebăm de ce optimismul este mai eficient, mai viabil, mai sănătos decât pesimismul. Simpla constatare că așa se întâmplă în practică nu poate servi drept răspuns deoarece optimismul poate fi doar o manifestare a unei personalităţi complexe structurate în jurul credinţei în existenţa și supremaţia binelui, cu o înţelegere elaborată a sensului prezenţei răului în lume. Mai simplu spus, filosofia „gândirii pozitive“ crede că, împrumutând hainele și culorile optimistului, împrumutăm odată cu ele și „sufletul“, și succesul celui care le poartă, ceea ce nu e decât o fetișizare a unui element, care, chiar dacă este cel mai vizibil, poate fi și cel mai puţin important. În plus, utilitarismul gândirii pozitive nu lămurește deloc însăși chestiunea consecvenţialităţii: un optimist este mai energic, mai dinamic, mai „sănătos“, mai integrat social datorită optimismului său, ori este optimist tocmai pentru că este mai plin de energie (decât un pesimist, mai lipsit de energie vitală), mai „sănătos“ etc. Să presupunem, în ciuda acestor obiecţii de ordin teoretic, că utilitarismul gândirii pozitive are totuși dreptatea de partea sa. Criteriul utilitarist de evaluare a îndreptăţirii unei teorii este reprezentat, după cum am văzut, de eficienţa și utilitatea acesteia, astfel încât cel mai nimerit este să cântărim gândirea pozitivă cu propria-i măsură, privind la efectele și faptele cărora adoptarea ei le dă naștere. Or, ceea ce constatăm chiar de la prima vedere este că epoca gândirii pozitive poate fi echivalent numită epoca depresiei. Conform statisticilor, depresia este cel mai răspândit flagel al societăţii noastre, pozitivă totuși până în măduva oaselor. Desigur că o parte din vizibilitatea deosebită de care se bucură depresia astăzi se explică tocmai prin valoarea supremă care i se dă optimismului, în raport cu care, prin contrast, aceasta (răul sufletesc)

Terapia prin Cioran  Introducere

capătă aspectul unui rău monstruos. Cu toate astea, nu se poate nega că depresia este tot mai des întâlnită și în forme din ce în ce mai grave și pe o scară din ce în ce mai largă. Un Durkheim al zilelor noastre ar fi tentat să compare numărul de cărţi de gândire pozitivă apărute într-un an și numărul de sinucigași din același an. Paradoxal, recrudescenţa depresiei este concomitentă avântului gândirii pozitive și condamnării oficiale a pesimismului, în felul unei somatizări a unui conflict refulat. În concluzie, îndreptăţirea gândirii pozitive — înţelegând prin gândire pozitivă un optimism fără conţinut ideatic — este dezminţită prin chiar standardele de evaluare utilitariste: nu doar că recomandarea ei ca atitudine optimă de viaţă nu a produs efectele scontate, dar coexistă cu fenomene opuse celor preconizate. Nu doar că melancolicii nu au devenit peste noapte (mai) optimiști, dar se pare că numărul lor este într-o continuă creștere. De altfel, o contradicţie internă a psihologiei de azi este cât se poate de evidentă. Deși recunoaște că nu există ierarhie valorică a temperamentelor, temperamente bune și temperamente rele, practica terapeutică urgisește melancolia și, mai mult sau mai puţin indirect, temperamentul melancolic. Trăgând ultimele consecinţe, trebuie spus că psihologia de azi se raportează la acest temperament ca la o boală ereditară de care cel nefericit de a se fi născut sub semnul pământului și al umorii negre are datoria să se vindece. Dar cum ar putea asimila un melancolic leacuri sau tratamente opuse temperamentului său fără a se distruge? Ar putea el să adopte o atitudine în contra sa însuși? Anticipând puţin, Emil Cioran — autorul a cărui gândire constituie obiectul cărţii de faţă — acceptă ca indiscutabil faptul că predispoziţia la melancolie sau la stări depresive este cauzată de un deficit al energiei vitale. A-i impune unui individ cu un asemenea temperament

HORIA PĂTRAŞCU

o atitudine optimistă, corespondentă altor resurse energetice, pe care el nu le deţine, nu presupune un consum rapid, masiv și inutil, din energia sa scăzută, nu înseamnă adică a-i accentua potenţialul depresogen? Dacă predispoziţia spre „gânduri negre“ este într-adevăr cauzată de o slabă dotare a dimensiunii dinamico-energetice a personalităţii unui om, e cu totul improbabil ca acuta sa conștiinţă a morţii și a prezenţei suferinţei în lume să poată fi înlocuită, pur și simplu, cu o perspectivă fericită asupra vieţii. Ignorând fondul temperamental al persoanei în cauză, transferul ideatic va fi doar de suprafaţă și îl va obliga pe cel nevoit să îl accepte formal la duplicitate, la o atitudine schizoidă, cu atât mai insuportabilă cu cât acesta se va simţi vinovat de sentimentele sale ascunse, de melancolia sa „secretă“. Singura soluţie plauzibilă ar fi o augmentare a energiei vitale a individului, ceea ce, în condiţiile imposibilităţii schimbării temperamentului unei persoane, vom vedea dacă și cum este posibil. Pentru Emil Cioran, spiritul (ceea ce azi am numi gândire „negativă“) se datorează într-adevăr unui minus de vitalitate, unui gol de viaţă, „deficienţelor vieţii“, de la a căror resimţire „omul naiv“ (optimistul) este prin și de la natură ferit graţie „asimilării sale în existenţă“, „cufundării în conţinuturile iraţionale ale vieţii“. Altfel spus, un anumit tip de personalitate nu are cum să aibă raportarea la lume și la viaţă specifică unei alte structuri de personalitate. Cioran, pornind de la melancolie ca de la un dat al personalităţii, propune o cale prin care omul melancolic să nu fie înfrânt de propria-i melancolie. Pentru aceasta el nu trebuie să fugă de sentimentul vacuităţii vieţii și al lumii, al zădărniciei, al contingenţei și al prezenţei răului în lume, ci să le aprofundeze, să le înţeleagă și astfel să le schimbe tonalitatea afectivă. Antidotul

Terapia prin Cioran  Introducere

melancoliei îl furnizează chiar suferinţa din care provine, cu cât mai pură, cu atât mai eficientă. Remediul melancoliei constă într-o trăire adecvată a suferinţei din care provine, într-o corectare a „intenţiei“, a tensiunii ei afective, a raportării la obiectul vizat — și nici într-un caz în schimbarea, negarea sau reprimarea acelui obiect. Remediile propuse de către religie și filosofie (iar astăzi de terapiile „pozitive“) urmăresc schimbarea obiectului așa cum s-a constituit el în personalitatea „melancolică“ sau „depresivă“, ceea ce înseamnă mai exact — schimbarea personalităţii „bolnavului“, restructurarea acesteia. Obiectul conștiinţei lui (prezenţa răului în lume, zădărnicia oricărui efort, singurătatea absolută a omului) este pur și simplu înlocuit cu obiectul unei alte conștiinţe (binele prevalează și triumfă, există solidaritate umană și iubire, există Dumnezeu). Adică: privită prin alţi ochi, viaţa este frumoasă, ceea ce duce la mărirea frustrării și sentimentului de culpă al subiectului „bolnav“, lipsit de ochi „buni“. Spre deosebire de această practică, Cioran analizează lumea melancolicului (sau, dacă se preferă, a depresivului) așa cum este ea constituită, fără să o schimbe pe ascuns cu o alta. Întrebarea care se pune acum nu mai este dacă lumea are un sens sau nu, ci dacă și cum se poate trăi într-o lume fără sens. Cu Cioran nu ne vom mai întreba despre existenţa lui Dumnezeu, ci despre cum putem exista în absenţa lui Dumnezeu sau în opoziţie cu el, ca fiinţe constrânse să se autoîntemeieze în fiecare clipă. Cioran nu va elabora nicio teodicee la capătul căreia binele să triumfe, ci se va opri asupra modului de viaţă optim al unui om pentru care prezenţa răului și a suferinţei sunt evidente și nerăscumpărabile. De asemenea, singurătatea totală, absolută, a fiinţei umane fiind postulată, întrebarea care se mai pune este cum pot trăi, exista și comunica niște monade — fără vreo armonie prestabilită? Gândirea

HORIA PĂTRAŞCU

lui Cioran nu va mai întârzia nici asupra argumentelor care neagă prezenţa morţii în viaţă (de genul: „câtă vreme trăiesc, moartea nu există, când moartea există, eu nu mai trăiesc“ sau „cine știe dacă acum nu suntem morţi, iar când vom muri ne vom naște cu adevărat“), ci se va întreba cum poate fi totuși trăită o viaţă împletită până la indistincţie cu moartea. Gândul sinuciderii nu va fi nici expediat ca neavenit, dar nici nu va fi transformat în problema esenţială a oricărei filosofii („a răspunde dacă viaţa merită sau nu să fie trăită constituie întrebarea filosofică prin excelenţă“); asumat ca dat firesc al conștiinţei tragice, întrebarea care se pune este, din nou, dacă și cum se poate trăi cu acest gând, cu tentaţia manifestării negative a libertăţii de decizie în privinţa propriei vieţi. Sentimentul reconfortant, tonic pe care-l încearcă cititorul lui Cioran (inexplicabil din punctul de vedere al unei gândiri pozitive pentru care negativul nu ne poate umple decât de gânduri negre, fiind natural respins de orice om normal) provine din faptul că se simte de la bun început acceptat, din faptul că nu mai este constrâns să-și schimbe lumea sau personalitatea sa, așa cum este ea constituită, în sfârșit din faptul că își vede exprimate — și prin aceasta validate ca sentimente general-umane! — sentimentele și gândurile taxate în mod obișnuit drept „pesimiste“, „nihiliste“ sau „mizantrope“. Cititorul lui Cioran nu mai este constrâns să facă un transplant de personalitate pentru a putea trăi, nu mai este nevoit să-și schimbe conștiinţa sa asupra lumii pe una mai bună; el află, cu bucurie, că felul său de a resimţi lumea, de a se raporta la lume, este funcţional, este viabil și că tipul său de personalitate este înzestrat pentru o deschidere a fiinţei înspre sensul ei tot atât de bine, dacă nu chiar și mai bine, decât celelalte tipuri de personalitate. Însă lucrul cel mai de preţ pe care-l transmite

Terapia prin Cioran  Introducere

Cioran este că omul poate fi fericit în chiar condiţiile conștiinţei sale lucide și tragice asupra vieţii, că bucuria nu presupune în mod necesar spălarea creierului, amputarea oricărui gând negativ sau îngroparea capului în faţa oricărei realităţi inconvenabile. Trebuie să recunosc faptul că o asemenea „învăţătură“ cioraniană rămâne ascunsă, oricât de evident și explicit ar fi ea exprimată în cuprinsul scrierilor sale. M-a mirat să văd că ea nu a reușit să traverseze centura de prejudecăţi care înconjură — oricât de strălucite — minţile cititorilor și exegeţilor săi. Prejudecata de o redutabilă tradiţie conform căreia nu trebuie să gândești negativ, la limită să nu mai gândești deloc, pentru a fi fericit… „Fericiţi cei săraci cu duhul“ sau ecuaţia „conștiinţă — suferinţă“, ori „inima înţeleptului este casa tristeţii, a nerodului este casa veseliei“, ca și tehnicile actuale de așa-numită „dezvoltare personală“ bazate — precum injecţiile estetice practicate astăzi — pe efectul paralizant asupra activităţii cogitative, sunt doar câteva exemple de „informaţii“ prin care suntem condiţionaţi să respingem de plano asocierea gândire negativă–fericire. Suntem atât de convinși în acest sens, încât trecem cu vederea sau dăm repede uitării evidenţele care ne contrazic aceste prejudecăţi, așa cum se întâmplă în cazul lui Cioran. O asemenea prejudecată ne face să nu vedem decât o jumătate a filosofiei lui, aceea în care e vorba despre disperare, tristeţe, durere și suferinţă, și să rămânem orbi la cealaltă jumătate — în care vorbește despre fericire, bucurie și extaz, despre posibilitatea de a transfigura disperarea în beatitudine, despre modurile în care putem obţine cele mai mari bucurii spirituale. Din cauza acestor prejudecăţi nu vedem toată extazologia elaborată de Cioran, indenegabilă, clasificările extrem de nuanţate ale extazelor și trăirilor extatice. De altfel, întreaga filosofie cioraniană poate fi pusă sub semnul unei întrebări majore: cum poate fi fericit cel care „s-a născut trist“,

HORIA PĂTRAŞCU

cel al cărui orizont afectiv și spiritual este astfel constituit încât să perceapă cu o luciditate deplină nimicnicia și zădărnicia lumii și a vieţii, prezenţa suferinţei, a bolii și a morţii? Cum poate fi fericit aici, în această lume, cel care este convins de nimicul ei? Există, crede Cioran, o Iluminare și mai esenţială decât cea suferită de prinţul Siddharta: aceea în care, odată trezit, vede simultan nimicnicia și plenitudinea lumii, zădărnicia și temeinicia ei, suferinţa și fericirea, lumina și întunericul ei. Este clipa în care Buddha, sfârșit și încântat de revelaţia sa, cade și îmbrăţișează pământul, asemenea lui Aleoșa Karamazov. O asemenea trăire extatică, atotcuprinzătoare a vieţii, o antinomie transfigurată în carne și oase, o sinteză existenţială — acesta este modul de viaţă pe care Cioran îl propune omului tragic, omului lucid.

De ce totuși Cioran? Așa cum o spune destul de clar și titlul ei, cartea de faţă se situează în zona acelor încercări de readucere împreună a două domenii, psihologia și filosofia, care, despărţite din varii motive, nu au încetat să se caute una pe cealaltă. Psihologia, în dorinţa ei de a se constitui ca știinţă a concretului, a fost obligată să se delimiteze de filosofie, chiar atunci când evidenţele pledau în favoarea compatibilităţii lor, din cauza răului renume pe care pozitivismul l-a impus filosofiei: domeniu al teoriilor neverificabile, extrem de generale și de abstracte, simplă etapă premergătoare a apariţiei știinţei. De partea cealaltă, filosofii n-au prea dorit să reia legăturile cu psihologia, urmaș ingrat și prădător, iar acest divorţ de psihologie a însemnat, implicit, și o pierdere a legăturii cu omul concret, viu, în carne și oase, în ciuda faptului că gânditorii nu au încetat niciodată să desfășoare cercetări, extrem de relevante,

Terapia prin Cioran  Introducere

asupra fiinţei umane. Încetul cu încetul, și sub presiunea enormă a avântului luat de psihoterapie, argumentele filosofilor în favoarea dimensiunii practice, aplicate, chiar terapeutice a filosofiei a devenit stins până la inaudibil… Cu toate acestea, o parte dintre psihoterapeuţi și-au dat curând seama că filosofia nu este doar o epocă revolută a istoriei psihologiei, ci un domeniu complementar, actual, viu, din a cărui frecventare pot rezulta beneficii importante pentru propriile demersuri. Au rezultat astfel logoterapia, psihoterapia sau analiza existenţială care au reușit să se impună în ciuda reţinerilor și respingerilor formulate de facţiunea „dură“ a psihologilor „pozitiviști“. Nume precum Viktor Frankl, Rollo May, Erich Fromm, Abraham Maslow, Ludwig Binswanger, Paul Tillich, Irvin Yalom sunt astăzi ilustre și respectate în comunitatea știinţifică. Disidenţa acestora faţă de psihologia pură și dură constă în principal în recunoașterea unor nevoi și sentimente de un ordin special, cum ar fi nevoia de autorealizare spirituală, de înţelegere (nevoia de sens), ori sentimentul fiinţei și al nefiinţei, teama de moarte, anxietatea de libertate ș.a.m.d. Deschiderea psihologiei de la suflet (psihic) la spirit, de la instincte la sentimente metafizice și de la frica de castrare la dorinţa de cunoaștere — echivalează cu o revoluţionare, desigur știinţifică, a psihologiei. Dimensiunea metafizică a omului (eternele întrebări ale raţiunii) este, în sfârșit, asimilată de psihologi, după o perioadă de înverșunată negare a ei. Similară mișcării dinspre psihologie înspre filosofie s-a produs, cu o întârziere destul de mare, și o apropiere a filosofiei de psihologie, care începe să-și redescopere și să-și reafirme dimensiunea practică, aplicată, psihologică. Gerd Achenbach este considerat a fi iniţiatorul consilierii filosofice, iar Lou Marinoﬀ este cel mai cunoscut și mai fervent susţinător al acestei deopotrivă noi

HORIA PĂTRAŞCU

și vechi terapeutici. Astăzi consilierea filosofică cunoaște o tot mai largă răspândire și se bucură de un tot mai mare prestigiu. Prin romanele lui, Irvin Yalom a readus în atenţia marelui public soluţiile pe care unii filosofi le-au dat problemelor cu care, de când e lumea, oamenii se confruntă, fiecare în parte și pe cont propriu. Succesul enorm al romanului Lumea Sofiei, scris de un profesor de liceu, Jostein Gaarder, dovedește la rândul său că există o considerabilă disponibilitate pentru filosofie, o nevoie de filosofie, care nu poate fi satisfăcută prin alte substitute. Abordarea gândirii lui Emil Cioran în acest orizont mi se pare nu doar oportună, dar și necesară. Opera filosofului româno-francez suscită astăzi un interes aparte, fiind citită, citată și dezbătută în tot mai multe cărţi de exegeză literară sau filosofică. Deși este asociat nihilismului și pesimismului, Cioran își are cititorii și admiratorii lui, fapt destul de greu explicabil într-o epocă patronată de comandamentul „gândirii pozitive“. Plăcerea lecturii unui gânditor negativist este până astăzi lăsată nelămurită, căci „efectul Cioran“, departe de a fi deprimant sau descurajator, este mai curând tonifiant și reconfortant. Problema a fost, cred, prea rapid expediată în zona estetismului atunci când un asemenea efect a fost pus pe seama reușitei stilistice, a frumuseţii expresiei cioraniene. În aceeași logică, fondul ideatic al operei lui Cioran a fost considerat fie sărac și contradictoriu, fie lipsit de originalitate — simplu pretext și punct de plecare pentru superba „formulă“ sau „definiţie“, a cărei desăvârșire îi acordă un loc de cinste, deși cam anacronic, în rândul moraliștilor francezi. Cioran a devenit astfel un scriitor printre filosofi și un „filosof“ printre scriitori, creator ambiguu și derutant, dificil de interpretat și mai ales greu de reţinut într-o istorie a ideilor. Eticheta de ex-filosof, de gânditor

Terapia prin Cioran  Introducere

certat cu filosofia și convertit la literatură (imagine pe care Cioran însuși a încurajat-o) a făcut ca analiza scrierilor lui să pornească, în majoritatea cazurilor, cu două prejudecăţi: anume că Cioran nu este un gânditor al timpului său și că Cioran nu are un sistem coerent de idei. Una din marile ambiţii ale acestei cărţi este să demonteze aceste prejudecăţi și să arate, pe de o parte, apartenenţa lui Cioran la epoca sa (abţinându-se să stabilească, precum unii dintre interpreţi, filiaţii de idei între Cioran și Epictet, Buddha sau Christos) și, pe de altă, parte să dovedească perfecta coerenţă a gândirii cioraniene, continuitatea în timp, să evidenţieze principiile care întemeiază întreaga construcţie ideatică și terminologia, de o rigoare conceptuală, pe care filosoful le pune în joc. Într-adevăr, curentul de gândire căruia îi aparţine filosoful româno-francez este existenţialismul ateu1, opţiune care-l plasează în familia unui Sartre2 sau Camus. Cioran — umanist?!, s-ar putea întreba iritat 1 O delimitare clară și concisă a celor două tipuri de existenţialism, creștin și ateu, oferă Vasile Dem. Zamfirescu: „… umanismul creștin gândește omul în funcţie de transcendenţă și-l consideră dat o dată pentru totdeauna, în timp ce existenţialismul ateu vede în om o fiinţă care se autocreează prin opţiunile sale și care este devenire. […] Am putea constata […] că dimensiunea axiologică — afirmarea omului ca valoare absolută și scop în sine — este în esenţă identică în toate umanismele. Unde există, deosebirile nu pot fi decât de nuanţă sau formulare. Și totuși, între valorizarea superlativă a omului înţeles ca o creatură și valorizarea superlativă a omului conceput ca propriul său demiurg se instituie o opoziţie, care este opoziţia dintre concepţiile ce întemeiază valorizările.“ (Vasile Dem. Zamfirescu, Nedreptatea ontică, Editura Trei, 1995, pp. 58–59.) 2 Mărturia lui Cioran despre frecventarea fanatică, obsesivă, a cafenelei „Flore“ — locul legendar al existenţialismului — a trecut, în mod bizar, complet neinterpretată, amintită eventual ca o simplă picanterie. În cartea sa despre Cioran, Gabriel Liiceanu evită să-l asocieze existenţialismului, numindu-l „loc de întâlnire al intelectualităţii franceze“. (G. Liiceanu, Itinerariile unei vieţi:

HORIA PĂTRAŞCU

cititorul „știutor“ de Cioran. Îl las să descopere în cartea de faţă argumentele care susţin această idee, subliniind aici doar câteva semnalmente ale acestei înrudiri: libertatea demiurgică a omului, refuzul divinităţii și al religiei, respingerea resemnării, demnitatea omului ca fiinţă revoltată și răzvrătită împotriva zeilor, situarea omului între afirmaţie și negaţie, între da și nu, încercarea de convertire a negativului la afirmativ, lupta împotriva destinului (transformată în program politic în Schimbarea la faţă a României), entuziasmul faţă de aparenţe și de imanenţă. Cât privește coerenţa gândirii cioraniene, ne-am luat libertatea să o prezentăm, numai pe jumătate în joacă, sub forma rescrierii acelei teze de doctorat, niciodată susţinută de Cioran, al cărei proiect subîntinde întreaga perioadă de scriere a cărţilor românești, cea la care ne referim în prezenta lucrare. Tema fundamentală a gândirii cioraniene este chiar cea anunţată ca teză de doctorat, anume funcţia gnoseologică a extazului. Am ordonat analiza cărţilor din perioada românească ca pe niște posibile capitole ale acestei teze de doctorat, dat fiind că suntem convinși că preocupările sale filosofice din toată această perioadă gravitează în jurul stabilirii diferitelor tipuri de extaz și al modalităţilor de a le obţine. După Cioran, extazul este singura posibilitate de a anula ruptura ontologică dintre subiect și obiect, dintre conștiinţă și viaţă, dintre individ și lume. Pentru a obţine extazul este necesar E. M. Cioran, Editura Humanitas, 1995, p. 38) Și totuși, în amintirea lui Cioran, imaginea lui Sartre, liderul absolut al existenţialismului ateu, este cât se poate de clară: „În ultimul an al războiului, în 1944, mă duceam în fiecare dimineaţă la ora opt la Saint-Germain-des-Prés, ca un funcţionar, la cafeneaua Flore. De la opt la douăsprezece și de la două la opt și de la nouă la unsprezece. De multe ori, Sartre se afla în apropierea mea. Dar eu eram total necunoscut“. („Oceanograf al ororii“, convorbire cu E. J. Raddatz, apud. Gabriel Liiceanu, op. cit., p. 38.)

Terapia prin Cioran  Introducere

ca suferinţa pricinuită de această ruptură să fie mai întâi trăită cu o maximă intensitate, adusă până la stadiul agonic, care, la punctul său extrem, își atinge contradictoriul: disperarea se transfigurează în beatitudine, anistoricul în istoric, neantul în fiinţă. În cele din urmă, fiinţa umană însăși trebuie să trăiască extatic, adică să accepte că participă la două lumi diametral opuse: a intelectului și a instinctului, a vieţii și a morţii, a suferinţei și a fericirii. Tema extazului a fost abordată și de un alt filosof român, Lucian Blaga, cu care Cioran are profunde afinităţi pe care am încercat să le arătăm în lucrarea de faţă. Și Lucian Blaga propune ca soluţie la aceeași problemă metafizică a despărţirii dintre subiect și obiect activarea intelectului ec-static și obţinerea unei antinomii transfigurate.3 În această privinţă, diferenţa dintre cei doi, sugerată de Cioran însuși într-o recenzie la Eonul dogmatic, constă în aceea că, în timp ce Blaga este preocupat de cunoaștere intelectuală ec-statică, Cioran are în vedere o experienţă extatică, vie. Cioran alocă analize detaliate fiecărui tip de extaz — extazul mistic, muzical, politic (fanatismul), poetic, și la un moment dat ne-am pus întrebarea dacă nu am putea ordona întreaga operă românească a filosofului în funcţie de tipul de extaz a cărui analiză predomină în fiecare carte: Lacrimi și sfinţi (extazul mistic), Schimbarea la faţă a României (extazul politic), dar și Cartea amăgirilor (extazul muzical) ori Amurgul gândurilor, Îndreptar pătimaș și Razne (extazul poetic). Tema extazului este în perfectă concordanţă cu filosofia existenţialistă, căci însuși conceptul său fundamental, existenţa, desemnează situarea în afară sau proiectarea (ek-sistere), aruncarea omului întru lume, înspre moarte și înspre sine însuși. 3

Transfigurarea este un concept fundamental atât la Blaga, cât și la Cioran.

HORIA PĂTRAŞCU

Dar legătura lui Cioran cu psihologia nu este una indirectă, a oricărui filosof existenţialist care poate fi preluat, cu mai mari sau mai mici dificultăţi, de către analiza sau terapia existenţială. Cioran a fost — sau a vrut să fie — un psiholog, fapt uitat în unanimitate de către interpreţii săi! Doctoratul la care s-a înscris, amintit anterior, era în domeniul psihologiei, iar teza sa de licenţă a avut ca titlu și ca temă intuiţionismul bergsonian. Vom vedea pe parcursul cărţii influenţa masivă pe care a exercitat-o filosofia bergsoniană asupra gândirii lui Cioran.4 Or, gândirea lui Bergson este alimentată în mod egal de cele două surse — filosofia și psihologia —, fiind simbioza perfectă a lor. De altfel, după cum va reieși cu claritate din capitolele următoare, o bună parte din „filosofia“ lui Cioran este psihologie în cel mai strict sens al termenului: tipologizarea personalităţilor umane („omul naiv“, „omul eroic“ și „omul teoretic“), definirea și clasificarea sentimentelor (melancolie, disperare, fericire, plictiseală, bucurie, tristeţe, nostalgie, iubire, dor ș.a.m.d.), consideraţiile despre suferinţă, singurătate și îndoială și modalităţile de a le suporta, respectiv de a le depăși, descrierea psihologiei masculine și feminine, dar și analizele nuanţate din sfera psihologiei sociale sau a așa-numitei „psihologii a popoarelor“ din Schimbarea la faţă a României, ori 4 Este, din nou, cu totul de neînţeles cum această influenţă continuă să rămână neexplorată de către exegeţii operei cioraniene, deși liniile ei de forţă sunt vizibil bergsoniene. E de mirare că un fin cunoscător al operei cioraniene, Ciprian Vălcan, nu îl amintește pe Bergson în cartea sa despre influenţele franceze și germane asupra operei lui Cioran, decât în treacăt, de trei ori (cf. Ciprian Vălcan, French and German Cultural Influences in Cioran’s Work, LAP LAMBERT Academic Publishing House, 2013). Filosoful sibian Ion Dur este, în această privinţă, o excepţie, fiind după știrea noastră singurul care recunoaște și marchează puternica influenţă bergsoniană asupra gândirii lui Cioran. (cf. Ion Dur, Hârtia de turnesol, Editura Saeculum, Sibiu, 2000.)

Terapia prin Cioran  Introducere

detaliata explorare a profilului psihologic al misticilor și sfinţilor din Lacrimi și sfinţi — un veritabil tratat de psihologie a omului religios… și lista ar putea continua. (Să mai amintim doar că pagini întregi au ca subiect de analiză psihologia omului bolnav — fizic sau mental.) Se pare că în disputa dintre filosofi și literaţi asupra operei lui Cioran, câștigă… psihologii. Mai mult decât filosof sau scriitor, Cioran este — cel puţin în perioada românească a creaţiei sale — în primul rând un psiholog, căci pe primul loc al scrierilor sale stau problemele concrete ale confruntării omului cu frica de moarte, cu boala și durerea, și nu abstruse construcţii speculative. De altfel, valoarea terapeutică a fost pentru Cioran criteriul în funcţie de care a judecat orice creaţie umană, inclusiv filosofia (de altfel, motivul principal al respingerii filosofiei de sistem este că „nu ajută la nimic“). Pentru fiinţa bolnavă care este omul, niciun alt criteriu nu poate fi potrivit decât acesta. Căci ceea ce urmărește fiinţa conștientă în toate acţiunile și credinţele sale, prin religiile și filosofiile ei, este obţinerea vindecării, tămăduirea. Imensa contribuţie a lui Emil Cioran constă în a ne spune că însăși dorinţa noastră de vindecare este bolnavă, că promisiunile tuturor mântuitorilor de a ne salva de relele de care suferim sunt ucigașe, câtă vreme „răul“ esenţial de care vor să ne salveze este viaţa însăși și că propria noastră intenţie de a ne salva ascunde tentaţia autosuprimării. A rezista acestei tentaţii — sub toate formele ei — este eroismul și sănătatea fiinţei conștiente. Paradoxal, omul sănătos este cel care acceptă că viaţa însăși este o boală pe care va face tot posibilul să o menţină ca atare, să nu o „vindece“.

HORIA PĂTRAŞCU

CAPITOLUL I

De la culmile disperării la culmile beatitudinii Teoria și clasificarea emoţiilor în Pe culmile disperării

1. Cioran — un metec în cetatea filosofilor. O simpatie distantă Cu toate că în ultima vreme lumea filosofică românească este mult mai deschisă pentru acceptarea lui Emil Cioran, există — mai mult sau mai puţin explicite — destule rezerve care-l ţin încă la marginile ei, acordându-i un statut incert, nedefinit. Cioran pare să fie un „apatrid“ în filosofia românească, un „metec“ privit de către „cetăţenii“ ei serioși și cu drepturi depline doar cu o simpatie distantă. Să notăm mai întâi că însăși această ușoară simpatie marchează o dramatică schimbare de atitudine dacă avem în vedere respingerea totală de care a avut parte Emil Cioran în semisecolul comunist.5 Evident, între aceste două perioade se situează boom-ul românesc al literaturii cioraniene în primul deceniu postrevoluţionar în care Gabriel Liiceanu și Editura Humanitas 5 Multe dintre atacurile furibunde la adresa lui Emil Cioran au fost incluse în volumul Pro și contra Emil Cioran: Între idolatrie și pamflet, Antologie, cuvânt-înainte și note de Marin Diaconu, Editura Humanitas, București,1998.

Terapia prin Cioran  De la culmile disperării la culmile beatitudinii

reușesc să-l transforme pe Emil Cioran într-un autor de mare succes în spaţiul românesc. Una din explicaţiile pentru care Cioran este privit cu o „simpatie distantă“ o găsim chiar aici: noul val de filosofi români (cercetători, profesori) este compus din cei care în anii ’90 erau tineri aflaţi în miezul perioadei lor de formare. Prinși la interferenţa dintre două cursuri istorice, ei poartă — volens-nolens — pecetea fiecăruia. Ei s-au format concomitent la două școli — cea oficială, din care reprezentanţii vechiului regim nu doar că nu dispăruseră în urma evenimentelor revoluţionare, ci deveniseră apologeţii lui, edulcorându-l și netezindu-i asperităţile — și cea neoficială reprezentată în primul rând de Editura Humanitas și Grupul de Dialog Social, care condamnau cu fermitate comunismul și care încercau crearea unui arc peste timp, dincolo de perioada comunistă, coborând în epoca interbelică. De la ideea reinstaurării monarhiei până la editarea in extenso a scriitorilor interbelici, toate se înscriu într-un proiect utopic de reluare a istoriei de acolo unde ea rămăsese în clipa venirii la putere a comuniștilor. Nu întâmplător, generaţia aceasta va fi numită a „noilor interbelici“. Doar că „noii interbelici“ sunt fatalmente sortiţi să asculte în și de ambele părţi. Cei care apără sau îndulcesc realităţile vechiului regim le sunt profesori sau părinţi, iar cei care îl condamnă și care propun o schimbare radicală a societăţii răspund radicalismului și nevoii de înnoire atât de proprii vârstei tinere. Cioran cade cum nu se poate mai bine în acest vârtej istoric: dintre toţi interbelicii, el pare cel mai tânăr și cel mai nou. El este în egală măsură și cel mai radical, mai rebel, mai revoltat. Întoarcerea cu cincizeci de ani în urmă este scutită — graţie lui Cioran — să mai pară anacronică. Cioran nu este vetust, bătrânicios, învechit, ci, dimpotrivă, proaspăt, viu, debordant. În plus, Cioran beneficiază

HORIA PĂTRAŞCU

și de aura gloriei literare franceze. Tinerii îl citesc fascinaţi pe „tânărul“ octogenar Cioran, ascultând în același timp discursul celălalt, care susţine că Cioran nu e filosof (ci „gânditor“, „scriitor“, „eseist“, „estet“, „poet“, „artist“) și că, în altă ordine de idei, întoarcerea în timp nu e posibilă, iar comunismul a avut și părţile lui bune. Ei bine, tocmai această formare a specialiștilor în filosofie de astăzi la intersecţia celor două discursuri explică întru câtva simpatia distantă a acestora faţă de Emil Cioran, simpatie care-l împinge într-o zonă marginală, ambiguă a filosofiei. Pe de altă parte, putem spune că Cioran însuși este autorul nu doar al cărţilor sale, ci și al receptării lor. Mai precis, Cioran și-a regizat singur, și-a înscenat cu bună știinţă excluderea din câmpul „banalei“ filosofii în zona interesantă a marginii, a vecinătăţii cu literatura, a gândirii neconvenţionale. A reușit acest lucru recurgând la două „trucuri“, la două capcane atât de bine concepute, încât cititorul nici nu își dă seama că le-a căzut victimă, e vorba de trucul atemporalităţii și al „certei cu filosofia“6. Ca cele două trucuri să reușească, Cioran creează un cadru atemporal — în așa fel încât să pară că înaintea lui nu a mai existat nimeni, că este primul care vorbește, că ideile îi vin din cer sau din infern, în niciun caz din cărţi: cu câteva rare excepţii, referinţele din cărţile sale sunt la Dumnezeu și la Satana, ori la Iisus și Buddha. Lipsesc, așadar, referinţele livrești, iar bibliotecile — deși, așa cum o recunoaște singur, a fost un cititor pasionat — par, atunci când le amintește, niște invenţii inutile. Cioran scrie ca și cum ar fi singurul om și ca și când ideile ar fi monopolul său absolut. Se 6 Titlul cărţii lui Gabriel Liiceanu, apărută în 1992 la Editura Humanitas, în care, în capitolul final intitulat „Cioran sau filosofia ca anti-filosofie“, acreditează ideea despărţirii lui Cioran de filosofie imediat după terminarea facultăţii.

Terapia prin Cioran  De la culmile disperării la culmile beatitudinii