COLECȚIE COORDONATĂ DE
Magdalena Mărculescu
Ava Dellaira
Scrisori de dragoste pentru cei plecaČ›i Traducere din engleză de Carmen Ciora
Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Mihaela Ionescu Design copertă: Andrew Arnold Foto copertă: © Ilya Bushuev/iStock/ photograph of girl © John Lund/Getty Images/photograph of sky Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Mihaela Gavriloiu Corectură: Roxana Nacu Maria Mușuroiu Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României DELLAIRA, AVA Scrisori de dragoste pentru cei plecaţi / Ava Dellaira ; trad.: Carmen Ciora. – Bucureşti: Editura Trei, 2016 ISBN 978-606-719-627-6 I. Ciora, Carmen (trad.) 821.111(73)-31=135.1
Titlul original: Love Letters to the Dead Autor: Ava Dellaira Copyright © 2014 by Ava Dellaira Publicat prin acord cu Farrar, Straus and Giroux, LLC. Toate drepturile rezervate. „One Art“ și un extras din „The Armadillo“ din THE COMPLETE POEMS 1927-1979 de Elizabeth Bishop. Copyright © 1979, 1983 by Alice Helen Methfessel. Folosit cu permisiunea Farrar, Straus and Giroux, LLC. Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN:978-606-719-627-6
Pentru mama mea, Mary Michael Carnes. Îți port inima.
Dragă Kurt Cobain, Doamna Buster ne‑a dat astăzi prima noastră temă la engleză: să scriem o scrisoare unei persoane care nu mai este în viață. Ca şi cum scrisoarea ar putea ajunge la tine în ceruri, sau la oficiul poştal al fantomelor. Vrea probabil să scriem vreunui fost preşedinte sau vreunei personalități, dar eu am nevoie de cineva cu care să pot sta de vorbă. N‑aş putea să fac asta cu un preşedinte. Dar pot să stau de vorbă cu tine. Mi‑aș dori să‑mi poți spune unde eşti acum şi de ce ai plecat. Erai cântăreţul preferat al surorii mele, May. De când May s‑a dus, mi‑e greu să fiu eu însămi, fiindcă nu ştiu precis cine sunt cu adevărat. Dar acum, că am început liceul, trebuie să aflu, şi asta cât mai repede. Pentru că‑mi dau seama că altfel o să mă pierd aici. Tot ce ştiu despre liceu, ştiu de la May. În prima zi de școală, am căutat în dulapul ei şi am găsit hainele pe care‑mi amintesc că le‑a purtat ea în prima zi de școală — o fustă plisată cu un pulover roz de caşmir căruia îi tăiase gulerul şi pe care prinsese o insignă cu Nirvana, faţa aia zâmbitoare cu ochii cruciş. Dar May era frumoasă, într‑un fel care îţi rămânea în minte. Avea părul perfect întins şi mergea de parcă era dintr‑o altă lume, mai bună, aşa că ţinuta asta i se potrivea. Mi‑am pus hainele ei şi m‑am 7
Ava Dellaira
privit în oglindă, încercând să simt că aparţin unei lumi, oricărei lumi, dar pe mine arătau de parcă aş fi fost costu‑ mată. Aşa că mi‑am luat în schimb ţinuta mea preferată din gimnaziu, adică o salopetă de blugi, un tricou cu mânecă lungă şi cercei mari, rotunzi. Când am intrat în holul de la West Mesa High, am ştiut imediat că nu‑mi alesesem îmbrăcămintea potrivită. Următorul lucru de care mi‑am dat seama a fost că nu trebuie să‑ţi aduci prânzul la pachet, ci să cumperi pizza sau Nutter Butters, sau chiar să nu mănânci deloc. Mătuşa Amy, la care stau acum din două‑n două săptă‑ mâni, a început să‑mi facă sendvișuri din chifle cu maio‑ neză şi salată, pentru că astea ne plăceau mie şi lui May când eram mici. Aveam pe‑atunci o familie normală. Nu zic că era perfectă, dar eram mama, tata, May şi cu mine. Acum totul mi se pare că s‑a petrecut cu foarte mult timp în urmă. Dar mătuşa Amy se străduieşte foarte mult şi îi place atât de tare să facă sendvişuri, încât nu pot să‑i spun că la liceu nimeni nu‑şi aduce mâncare de‑acasă. Aşa că mă duc la toaletă, mănânc chiflele cât pot de re‑ pede şi arunc punga de hârtie în coşul pentru tampoane. Am început școala de o săptămână şi încă nu cunosc pe nimeni pe‑aici. Toţi colegii mei din gimnaziu s‑au dus la Sandia High, cum a făcut şi May. N‑am vrut ca toată lumea să mă compătimească şi să‑mi pună întrebări la care să nu pot răspunde, aşa că am ales să merg la West Mesa, şcoala din cartierul în care locuieşte mătuşa Amy. Mă gândesc că ar trebui să fie un nou început. Fiindcă nu vreau să‑mi petrec toate cele patruzeci şi trei de minute ale pauzei de prânz la baie, cum ter‑ min sendvişul ies afară şi mă aşez pe gard. Mă prefac invizibilă, ca să mă pot bucura în linişte de privelişte. 8 fiction connection
Scrisori de dragoste pentru cei plecați
Au început să se scuture copacii, parcă plouă cu frunze, dar aerul e încă destul de cald ca să te poţi plimba prin‑ tre ele. Îmi place mai ales să mă uit la un băiat, pe care mi‑am dat seama că‑l cheamă Sky. Poartă mereu o geacă de piele, chiar dacă vara abia s‑a terminat. De fiecare dată când îl văd, imaginea lui îmi aminteşte că aerul nu e doar ceva care există, pur şi simplu. Ci e ceva ce respiri. Chiar dacă Sky se află tocmai în partea cealaltă a curţii liceului, am impresia că pot să văd cum pieptul i se ridică şi coboară. Nu ştiu de ce, dar în locul acesta plin de străini, mă simt bine să ştiu că Sky respiră acelaşi aer ca mine. Acelaşi aer pe care l‑ai respirat şi tu. Şi May. Uneori, muzica ta sună de parcă în tine ar fi un preaplin. Poate că nici măcar tu n‑ai putut scoate totul afară. Poate de aceea ai murit. Ca şi cum ai fi explodat pe dinăuntru. Am senzaţia că tema asta la engleză nu‑mi iese aşa cum ar trebui. Poate încerc mai târziu. A ta, Laurel
Dragă Kurt Cobain, Când doamna Buster ne‑a cerut să predăm scri‑ sorile la sfârşitul orei de azi, am aruncat o privire în caiet, acolo unde o scrisesem pe‑a mea și l‑am închis. În clipa în care a sunat de ieșire, m‑am grăbit să‑mi iau lucrurile şi‑am plecat. Sunt anumite lucruri pe care nu le pot spune nimănui, cu excepţia celor care nu mai sunt printre noi. 9
Ava Dellaira
Prima dată când May mi‑a pus muzica ta, eram în clasa a opta. Ea era într‑a zecea. De când intrase la liceu, părea să se îndepărteze din ce în ce mai mult de mine. Mi‑era dor de ea şi de lumile pe care ni le închipuiam împreună. Dar în seara aceea în maşină, eram din nou doar noi două. Mi‑a pus „Heart‑Shaped Box“ şi mi s‑a părut altfel decât orice ascultasem până atunci. Când May şi‑a luat ochii de la drum şi m‑a întrebat „Îţi place?“, a fost ca şi când mi‑ar fi deschis uşa spre noua ei lume şi m‑ar fi poftit înăuntru. Am dat din cap că da. Era o lume plină de senzaţii pe care încă nu puteam să le exprim în cuvinte. În ultima vreme, am început din nou să te ascult. Pun In Utero, închid uşa, închid ochii şi îl ascult pe tot, de o grămadă de ori. Şi când sunt acolo, cu vocea ta, mi‑e greu să‑ţi explic, dar parcă încep să simt că am şi eu un rost pe lumea asta. După ce May a murit în aprilie, a fost ca şi cum mintea mi s‑ar fi blocat. Nu ştiam cum să răspund la niciuna dintre întrebările pe care mi le puneau părinţii mei, aşa că pur şi simplu, pentru o scurtă perioadă de timp, am încetat să mai vorbesc. Şi apoi am încetat cu toţii să mai vorbim, cel puţin despre asta. Fazele cu suferinţa care te apropie sunt basme. Fiecare cu insula lui — tata în casă, mama în apartamentul în care se mu‑ tase de câţiva ani, iar eu pendulând între ei în tăcere, prea confuză ca să mai pot face faţă ultimelor luni de gimnaziu. În cele din urmă, tata a început să se uite la meciurile de baseball cu volumul dat la maximum şi s‑a întors la lucru la Rhodes Construction, iar mama a plecat la o fermă în California două luni mai târziu. Poate că era 10 fiction connection
Scrisori de dragoste pentru cei plecați
supărată că n‑am putut să‑i spun ce s‑a întâmplat. Dar nu pot să spun nimănui. Toată vara n‑am făcut nimic altceva decât să caut pe internet articole, fotografii sau o poveste care s‑o înlocuiască pe cea din capul meu. Am dat peste un ne‑ crolog care spunea că May a fost o tânără frumoasă, o elevă foarte bună şi o fiică iubită de familia ei; apoi, peste un scurt articol din ziar, „Moartea tragică a unei tinere localnice“, însoţit de o fotografie care înfăţişează florile şi obiectele pe care unii colegi de la fosta ei şcoală le‑au lăsat pe pod, împreună cu fotografia din albumul de ab‑ solvire, în care May zâmbeşte, are părul strălucitor şi se uită direct în ochii noştri. Poate m‑ai putea ajuta să‑mi dau seama cum să găsesc iar o uşă spre o nouă lume. Încă nu mi‑am făcut prieteni. De fapt, de o săptămână şi jumătate de când sunt aici, aproape că n‑am scos niciun cuvânt în afară de „prezent“ când se strigă catalogul. Şi de indicaţiile pe care i le cer secretarei ca să ştiu cum să ajung la sala de clasă. Dar e o fată, o colegă de la cursul de engleză, pe care o cheamă Natalie. Îşi desenează chestii pe braţe. Nu doar inimioare obişnuite, ci pajişti cu creaturi, fete şi copaci care parcă sunt vii. Îşi poartă părul prins în două cozi împletite ce‑i ajung până la talie şi are pielea cafenie și perfect netedă. Ochii ei au culori diferite — unul e aproape negru, iar celălalt are o nuanţă verzuie ceţoasă. Ieri mi‑a pasat un bileţel pe care era desenată doar o faţă zâmbitoare. Mă gândesc că aş putea încerca să mă aşez lângă ea la masa de prânz să‑i propun să mâncăm împreună. Când stau toţi la coadă să cumpere mâncare, pare că stau împreună. Nu pot să nu mă gândesc că aş vrea să fiu şi eu lângă ei. Nu vreau să‑l bat la cap pe tata cerându‑i 11
Ava Dellaira
bani, fiindcă întotdeauna când o fac pare stresat, şi nu pot să‑i cer mătuşii Amy — ea crede că‑mi plac chiflele pe care mi le pregăteşte. Dar am început să strâng tot mărunţişul pe care‑l găsesc — un bănuț pe jos, sau două‑ zeci şi cinci de cenţi în automatul de sucuri defect, şi ieri am luat cincizeci de cenţi din sertarul mătuşii Amy. Mi‑a părut rău. Totuşi, am strâns suficient ca să‑mi cumpăr un pachet de Nutter Butters. Mi‑a plăcut la nebunie. Mi‑a plăcut să stau la coadă cu toţi ceilalţi. Mi‑a plăcut că fata din faţa mea avea bucle roşcate lăsate pe spate, și se vedea că și le făcuse singură. Şi mi‑a plăcut foşnetul uşor al foliei când am deschis pa‑ chetul. Mi‑a plăcut cum fiecare muşcătură scotea un alt tip de zgomot. Şi atunci s‑a întâmplat — ciuguleam un Nutter Butter şi mă uitam la Sky printre frunzele care cădeau. Aia a fost clipa în care m‑a văzut. Se răsucise ca să vorbească cu ci‑ neva. Şi‑a încetinit mişcările. Ochii ni s‑au întâlnit câteva momente, înainte ca ai mei să privească în altă parte. Am simţit cum mi se aprind scântei sub piele. Ideea e că, atunci când m‑am uitat din nou, Sky încă mă privea. Ochii lui erau ca vocea ta — cheia potrivită pentru un loc din mine care ardea de nerăbdare să se deschidă. A ta, Laurel
Dragă Judy Garland, M‑am gândit să‑ţi scriu ţie pentru că Vrăjitorul din Oz este în continuare filmul meu preferat. Mama mi‑l punea 12 fiction connection
Scrisori de dragoste pentru cei plecați
întotdeauna când eram bolnavă şi nu mă duceam la şcoală. Îmi dădea o băutură cu ghimbir, cuburi de gheaţă din plastic roz şi pâine prăjită cu scorţişoară, iar tu cântai „Somewhere Over the Rainbow“. Îmi dau acum seama că toată lumea îţi ştie chipul. Toată lumea îţi ştie vocea. Dar nu toată lumea ştie de unde erai tu, de fapt, când nu erai fata din filme. Pot să mi te imaginez mică, într‑o zi de decembrie în oraşul în care ai crescut, la marginea deşertului Mojave, cum dansai step pe scena cinematografului tatălui tău. Cum fredonai cântecele tale vesele. Ai învăţat pe loc că aplauzele înseamnă dragoste. Mi te imaginez în serile de vară, când toată lumea venea la cinematograf ca să scape de arşiţă. În aerul răcit artificial, urcai pe scenă, făcându‑i pe cei din public să uite de fricile lor. Mama şi tatăl tău îţi zâmbeau. Păreau cei mai fericiţi când cântai. După aceea urma filmul, într‑o succesiune alb‑negru, şi brusc ţi se făcea somn. Tatăl tău te ducea în braţe afară, şi era timpul să mergeţi acasă, cu maşina lui mare, ca o barcă ce naviga pe suprafaţa de asfalt întunecat a pământului. Niciodată n‑ai vrut să fie tristeţe în jurul tău, aşa că ai continuat să cânţi. Îţi cântai singură ca să adormi când părinţii tăi se certau. Şi când nu se certau, le cântai ca să‑i faci să râdă. Îţi foloseai vocea ca pe un lipici care să ţină familia unită. Şi apoi să te ţină pe tine ca să nu te destrami. Mama ne adormea, pe mine şi pe May, cu un cântec de leagăn. Vocea ei murmura „toţi se grăbesc, oraşul trezesc...“ Mă mângâia apoi pe cap şi stătea cu mine până adormeam. Când nu puteam să adorm, îmi spunea să‑mi imaginez că sunt într‑o bulă deasupra mării. Închideam ochii şi pluteam, ascultând valurile. Priveam apa care 13
Ava Dellaira
sclipea. Când bula se spărgea, îi auzeam vocea, schiţând o altă bulă care să mă prindă. Dar acum, în clipa în care încerc să‑mi imaginez că sunt pe mare, bula se sparge imediat. Trebuie să deschid ochii brusc înainte să mă prăbuşesc. Mama e prea tristă ca să mai aibă grijă de mine. Ea şi tata s‑au despărţit chiar înainte ca May să înceapă liceul, iar după ce a murit May, doi ani mai târziu, a plecat tocmai în California. Suntem doar eu și tata în casa care răsună de ecouri. Îmi amintesc de vremurile în care eram cu toţii împre‑ ună. Parcă simt mirosul de carne prăjită când mama pre‑ gătea cina. Sfârâie. Aproape că mă văd pe geam împreună cu May în grădină, strângând ingrediente pentru vrăjile noastre de zâne. În loc să stau cu mama din două‑n două săptămâni, cum făceam cu May după divorţ, acum stau cu mătuşa Amy. Şi casa ei e goală, dar în alt fel. Nu e plină de stafii. E tăcută, cu rafturi împodobite cu servicii de ceramică decorate cu trandafiri, păpuşi de porţelan şi săpunuri cu miros de trandafiri care să spele tristeţea. Dar pe care bănuiesc că le păstrează pentru când va fi cu adevărat nevoie de ele. La baie folosim doar Ivory. În casa ei rece, sub pătura cu trandafiri, mă uit pe geam ca să văd când răsare prima stea. Mi‑aș dori să‑mi poţi spune unde eşti acum. Ştiu că eşti moartă, dar cred că există ceva în fiinţa noastră care nu poate să dispară aşa, pur şi simplu. Afară e întune‑ ric. Tu eşti acolo, undeva. Undeva, undeva. Aş vrea să te chem înăuntru. A ta, Laurel 14 fiction connection
Scrisori de dragoste pentru cei plecați
Dragă Elizabeth Bishop, Aş vrea să‑ţi povestesc despre două lucruri care s‑au întâmplat astăzi la ora de engleză. Am citit poemul tău şi a fost pentru prima oară când am vorbit în faţa clasei. Am început şcoala de două săptămâni şi deja până acum mi‑am petrecut aproape tot timpul uitân du‑mă pe fereastră, urmărind păsările cum zboară între firele de telefon și plopii scânteietori. Mă gândeam la băiatul ăla, Sky, întrebându‑mă ce vede el în clipa în care închide ochii, când mi‑am auzit numele. Am ridi‑ cat privirea. Aripile păsărilor au început să‑mi bată în piept. Doamna Buster se uita la mine. — Laurel, vrei să citeşti? Nici măcar nu ştiam la ce pagină suntem. Simţeam cum mi se goleşte mintea. Dar apoi Natalie s‑a întins şi mi‑a deschis cartea trasă la xerox la poemul la care trebuia. Începea aşa: Să pierzi e-o artă ușor de învățat; atâtea-s menite să se piardă din fire. Așa c-atunci când le pierzi, nu-i nicio nenorocire. La început am fost foarte agitată. Dar, pe măsură ce citeam, am început să ascult şi mi‑am dat seama că înţeleg. Să-începi prin a pierde în fiecare zi, treptat. Cheia de la casă, o oră irosită. Să pierzi e-o artă ușor de învățat. 15
Ava Dellaira
Apoi să exersezi cu îndârjire: să pierzi nume, și locuri și-un drum pe care-ai fi vrut să-l faci. Nu-i nicio nenorocire. Ceasul mamei l-am pierdut. Și, deloc ciudat, nu una, ci trei case iubite-am pierdut. Să pierzi e-o artă ușor de învățat. Două orașe-am pierdut, orașe superbe. Să nu te mire, regate-am pierdut, un continent, și două râuri mărețe. Le duc dorul, dar n-a fost nicio nenorocire. — Chiar și când te-am pierdut pe tine (râsul ștrengar, un gest ce mi-e drag) am înțeles: să pierzi e-o artă ușor de învățat, și în iubire, deși poate să pară (și este! Nici nu pot s-o scriu…) o nenorocire.* Cred că vocea mi‑a tremurat cam tare, ca şi cum poe mul m‑ar fi cutremurat. Clasa amuţise când m‑am oprit. Doamna Buster a făcut ce face ea de obicei, adică a privit pe toată lumea cu ochii ei mari, ca de insectă, şi a întrebat: — Ce părere aveţi? Natalie mi‑a aruncat o privire. Cred că i‑a fost milă, fiindcă nimeni nu se uita la doamna Buster, ci cu toții la mine. Aşa că a ridicat mâna şi a spus: — Păi, normal că minte. Nu‑i chiar așa uşor să pierzi lucruri. Moment în care toți ceilalţi m‑au lăsat pe mine şi s‑au uitat la Natalie. * „One Art“, de Elizabeth Bishop, din THE COMPLETE POEMS 1927-1979. 16 fiction connection
Scrisori de dragoste pentru cei plecați
— De ce pierderea unor lucruri pare mai greu de su‑ portat decât pierderea altor lucruri? a întrebat doamna Buster. Când a răspuns, vocea lui Natalie a sunat sarcastic. — Din cauza dragostei, bineînţeles. Cu cât iubeşti mai mult ceva, cu atât ţi‑e mai greu să‑l pierzi. Am ridicat mâna înainte să‑mi dau seama ce fac. — Cred că atunci când pierzi ceva atât de apropiat este ca şi cum te‑ai pierde pe tine. De aceea spre final îi e greu până şi să scrie. Nici nu‑şi mai aminteşte cum s‑o facă. Fiindcă aproape că nici nu mai ştie cine e cu adevărat. Toţi ochii s‑au întors spre mine din nou, dar apoi, din fericire, a sunat de ieşire. Mi‑am adunat lucrurile cât de repede am putut. M‑am uitat spre Natalie şi am avut senzaţia că mă aş‑ tepta. M‑am gândit că poate asta va fi ziua în care mă va întreba dacă vreau să mănânc la prânz cu ea şi nu va mai fi nevoie să stau pe gard. Dar doamna Buster m‑a întrebat: — Laurel, putem să stăm puţin de vorbă? În clipa aia am urât‑o, fiindcă Natalie a plecat. M‑am oprit în faţa catedrei. — Ce mai faci? m‑a întrebat doamna Buster. Palmele încă‑mi erau umede de emoţie pentru că vorbisem în fața clasei. — Ăă, bine. — Am văzut că nu mi‑ai predat prima temă. Scrisoarea? Am privit în jos la lumina de neon reflectată în po‑ dele şi am bâiguit: — Oh, da. Scuze. Încă n‑am terminat‑o. — Bine. Îţi acord o amânare de data asta. Dar aş vrea să o am până săptămâna viitoare. 17
Ava Dellaira
Am dat din cap. — Laurel, dacă vreodată ai nevoie să stai de vorbă cu... a mai zis ea. Am privit‑o fără expresie. — Am fost profesoară la Sandia, mi‑a spus ea precaut. May mi‑a fost elevă în primul ei an de liceu. Mi s‑a tăiat răsuflarea. Am simțit că amețesc. Mă bazasem pe faptul că aici nimeni nu ştie sau cel puţin ni‑ meni nu vorbeşte despre asta. Dar acum doamna Buster mă privea de parcă aş fi putut să‑i ofer rezolvarea unui mister îngrozitor. Nu puteam. — A fost o fată deosebită, mi‑a spus ea în cele din urmă. Am înghiţit cu greu. — Îhm, am răspuns. Şi am ieşit pe uşă. Gălăgia de pe hol s‑a preschimbat în cel mai zgo‑ motos râu pe care l‑am auzit vreodată. M‑am gândit că poate dacă închid ochii, toate vocile acelea mă vor duce cu ele. A ta, Laurel
Dragă River Phoenix, Camera lui May de‑acasă de la tata a rămas neschim‑ bată, așa cum a fost dintotdeauna. De fapt, e la fel, doar că acum ușa e mereu închisă și din încăpere nu se mai aude niciun sunet. Câteodată mă trezesc din cine știe ce vis și mi se pare că‑i aud pașii, strecurându‑se înapoi în casă după vreuna din ieșirile ei nocturne. Inima îmi 18 fiction connection
Scrisori de dragoste pentru cei plecați
bate de emoție și mă ridic în fund, până când îmi aduc aminte. Dacă nu pot s‑adorm la loc, mă dau jos din pat și mă furișez pe hol, deschid cu băgare de seama ușa, să nu scârțâie, și intru în camera ei. Arată de parcă nici măcar n‑ar fi plecat. Văd că totul a rămas ca în seara aceea în care ne‑am dus împreună la film. Cele două agrafe de păr așezate în cruce pe măsuța de toaletă. Le ridic și mi le prind în păr. Apoi le așez la loc, formând aceeași cruce ca înainte, cu vârful îndreptat spre sticluța aproape goală de parfum Sunflowers și spre tubul de ruj aprins cu care nu se dădea niciodată înainte să iasă din casă, dar pe care îl avea de fiecare dată pe buze când se întorcea. Pe raftul de sus al bibliotecii ei stă colecția de ochelari de soare în formă de inimă, alături de lumânări pe jumătate arse, scoici, roci despicate la mijloc ca să‑și dezvăluie astfel straturile de cristal. Mă întind pe patul ei, îi privesc lucru‑ rile și încerc să mi‑o imaginez acolo. Mă uit îndelung la tăblița de plută acoperită cu flori uscate prinse în bolduri, pagini smulse cu predicții astrologice și fotografii. Una cu noi de când eram mici, într‑o căruță, împreună cu mama, într‑o vară. Una făcută înainte de balul de absolvire, în care poartă o rochie lungă, tip furou, pe care a găsit‑o într‑un magazin second hand, și are prins în păr același trandafir care stă acum uscat pe tăbliță. Deschid dulapul lui May și mă uit la bluzele stră‑ lucitoare, la fustele scurte, la puloverele tăiate la baza gâtului, la jeanșii rupți pe coapse. Hainele ei sunt la fel de îndrăznețe cum era și ea. Pe perete, deasupra patului, e un poster cu Nirvana și lângă el, o fotografie cu tine în rolul din Prietenie. Ai o țigară pe jumătate fumată în gură, pomeți parcă 19
Ava Dellaira
sculptați și păr blond, ca de bebeluș. Sora mea te‑a iubit. Îmi aduc aminte de prima oară când am văzut filmul ăla. Era cu puțin timp înainte ca mama și tata să se despartă și May să intre la liceu. Deși era târziu, noi stăteam treze amândouă, înfofolite în pături și cu câte o cutie de Jiffy Pop pe care May le pregătise pentru noi. Și a început filmul la televizor. Era prima oară când te vedeam, și ea, și eu. Și erai atât de frumos! Dar, mai mult de‑atât, erai o persoană pe care simțeam că o cunoaștem. În film, tu erai cel care avea grijă de Gordie, care‑și pierduse fratele mai mare. Îl protejai. Dar sufereai, la rândul tău. Părinții prietenilor tăi, profesorii și restul lumii aveau o părere proastă despre tine din cauza reputației familiei tale. Când ai spus „Tot ce‑mi doresc este să pot merge într‑un loc în care nimeni să nu mă cunoască“, May s‑a întors spre mine și mi‑a zis: — Mi‑aș dori să‑l pot scoate din ecran ca să‑l aduc chiar aici, în sufrageria noastră. Locul lui e aici, lângă noi, nu crezi? Am dat din cap, confirmând că eram de aceeași părere. Când s‑a terminat filmul, May s‑a declarat îndrăgos‑ tită de tine. Voia să afle cum arătai acum, așa că ne‑am dus la computerul tatei și May te‑a căutat pe internet. Erau o grămadă de fotografii cu tine, o parte din filmul Prietenie, altele de când erai mai mare. În toate aveai însă un aer vulnerabil și dur în același timp. Și apoi am descoperit că muriseși. În urma unei supradoze. Aveai doar douăzeci și trei de ani când s‑a întâmplat. Am avut senzația că lumea s‑a oprit în loc. Cu un minut în urmă fuseseși acolo, aproape în aceeași încăpere cu noi. Dar tu nu mai erai, de fapt, pe acest pământ. 20 fiction connection
Scrisori de dragoste pentru cei plecați
Când mă gândesc acum la asta, am sentimentul că seara aceea a fost seara în care totul a început să se schimbe. Poate că nu știam cum să spunem în cuvinte atunci ceea ce simțeam, dar când am aflat că erai mort, parcă am înțeles pentru prima oară ce poate să se întâm‑ ple cu inocența. În cele din urmă, May și‑a șters lacrimile și a spus că pentru ea vei fi veșnic viu. De fiecare dată când am văzut Prietenie după aceea (am cumpărat DVD‑ul și ne‑am uitat la el de nenumă‑ rate ori pe parcursul verii), opream mereu sonorul atunci când Gordie spunea că personajul pe care‑l interpretai tu, Chris, a murit. Nu acceptam partea aia. Felul în care arătai, cu părul tău blond, ca o aură — nu erai decât un băiat, un băiat care avea să se transforme într‑un bărbat adevărat. Ne doream să te vedem așa, perfect și veșnic. Știu că May a murit. Adică, în mintea mea știu asta, totuși nu mi se pare ceva real. Încă mai simt că într‑un fel este aici, cu mine. De parcă într‑o noapte se va strecura pe fereastră, întorcându‑se din escapadele ei secrete, și‑mi va povesti despre aventurile prin care a trecut. Poate că dacă învăț să‑i semăn mai mult, voi descoperi cum să fac să‑mi trăiesc viața fără ea. A ta, Laurel
Dragă Amelia Earhart, Îmi amintesc că atunci când am învăţat prima dată despre tine la ştiinţe sociale în gimnaziu, am fost aproape invidioasă. Ştiu că nu e sentimentul potrivit faţă de o 21