Marina Anderson 11
cum Jan nu dădea semne că ar vrea să mănânce, se străduia să prindă privirea vreunui chelner ca să comande pentru amândouă. — Nu te‑ai săturat de acelaşi fel de mâncare? o întrebă Jan, punând agenda deoparte. Natalie dădu din cap. — Nu, ştiu ce îmi place. — Şi eu credeam că ştiu. Tonul vocii lui Jan suna straniu. — Ce vrei să spui? — Nimic. Şi cum merge revista? — Ca de obicei, îmi ocupă mult prea mult din viaţă. Philip m‑a părăsit, în cazul în care voiai să ştii, dar nu îndrăzneai să mă întrebi. Jan o privi cu înţelegere. — Ghinion. A spus de ce? — A, chestiile obişnuite — că nu vrea să se implice, că merit ceva mai bun. Desigur, nu asta a vrut să spună. Ceva nu a fost în regulă ultima oară când am făcut sex. Am spus că vreau să fiu eu deasupra pentru că orgasmele mele sunt mai puternice aşa… Se opri, deoarece sosea chelnerul, şi amândouă îşi reţinură cu greu chicotele. — Cred că i‑a fost dor de noi, râse Natalie, pe când începeau să mănânce. Sunt convinsă că nimeni nu are conversaţii aşa de interesante. — Continuă cu ceea ce începuseşi, îi porunci Jan. — A, cu chestia aia. Da, şi nu i‑a plăcut să‑i spun că eu ştiu mai bine. S‑a prefăcut că totul e în ordine, că îi place o femeie hotărâtă şi care îşi cunoaşte trupul. Dar ce i‑am spus l‑a dezarmat. — Adică vrei să spui că tu te‑ai distrat, şi el nu? Natalie dădu aprobator din cap. — Exact. Doamne, de câte ori mi s‑a întâmplat asta! Şi ţi s‑a întâmplat şi ţie, nu? Mă linişteşte ideea că nu sunt singura în situ‑ aţia asta. — Nu, murmură Jan.