Marina Anderson 11
nicio problemă în a atrage bărbaţii, dar începea să nu mai simtă nicio plăcere în relaţiile pe termen scurt, care o satisfăceau sexual, dar îi dădeau un sentiment de inutilitate. — Faceţi ce spune un editorialist, nu ce face el, murmura Natalie pentru sine, deschizând uşa de la intrare. Se uită la robotul telefonic şi fu dezamăgită să observe că nu o căutase nimeni cât fusese plecată. Erau câteva persoane de la care aştepta veşti, oarecum, inclusiv Philip, deşi parcă începea să aibă senzaţia că fusese părăsită de el într‑un mod foarte politicos. Dar cel mai tare îşi dorea să o fi sunat Jan: era cea mai bună prietenă a ei şi până cu o lună în urmă se vedeau de cel puţin trei ori pe săptămână. Dat fiind că şi Jan avea o viaţă profesională foarte aglomerată şi se străduia să găsească un bărbat care să fie suficient de bun pentru ea, ele aveau întotdeauna subiecte de bârfă din belşug. Şi mai împăr‑ tăşeau acelaşi simţ al umorului şi aceeaşi pasiune pentru bucătăria italiană şi pentru vinurile bune. Natalie nu înţelegea de ce încetase Jan să o sune. Nu avusese loc niciun fel de ceartă sau dezacord. La ultima lor întâlnire, Jan menţionase că urma să plece weekendul următor, dar promisese să o sune pe Natalie imediat ce se întorcea de acolo. Nu sunase. Prea obosită ca să‑şi mai pregătească ceva de mâncare, Natalie luă o sticlă de vin din frigider şi îşi turnă un pahar mare. Tăie câteva bucăţele de brânză feta într‑un bol, aruncă o mână de măsline negre şi câteva roşii deasupra şi se aşeză la televizor. După masă, mâna ei începu să caute telefonul. Se opri. Nu ştia de ce, dar ezita să o sune ea pe Jan. Probabil că exista un motiv pentru tăcerea prietenei sale şi nu era prea sigură că voia să afle ce era, dacă asta avea să o facă pe Jan să rupă prietenia dintre ele. Abia după încă două pahare de vin găsi curajul de a forma numărul. Telefonul sună prelung. Era gata să închidă, când Jan răspunse. — Bună!