Razboi

Page 1

colecție coordonată de bogdan‑alexandru stănescu

„Am dat cap în cap cu războiul.“ Manuscrisul romanului Război, prima pagină

LOUIS-FERDINAND CÉLINE

Război

Ediție alcătuită de Pascal Fouché

Cuvânt-înainte de François Gibault

Traducere din limba franceză și note de Magda Răduță

editori : Magdalena Mărculescu Silviu Dragomir

fondator: Ion Mărculescu, 1994

director editorial: Bogdan‑Alexandru Stănescu redactor: Cezar Petrilă design: Andrei Gamarț

director producție: Cristian Claudiu Coban dtp: Dan Crăciun

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CÉLINE, LOUIS-FERDINAND Război / Louis‑Ferdinand Céline ; ed. alcătuită de Pascal Fouché ; pref. de François Gibault ; trad. din lb. franceză şi note de Magda Răduţă. ‑ Bucureşti : Pandora Publishing, 2022

ISBN 978‑606‑978‑585‑0

I. Fouché, Pascal (ed.)

II. Gibault, François (pref.) III. Răduţă, Magda (trad. ; note) 821.133.1

Titlul original: Guerre Autor: Louis‑Ferdinand Céline

Ediție alcătuită de Pascal Fouché Cuvânt‑înainte de François Gibault

Copyright © Éditions Gallimard, Paris, 2022

Copyright © Pandora M, 2022 pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 www.pandoram.ro

ISBN: 978-606-978-585-0

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Cuvânt-înainte

După șaizeci de ani de la moartea autorului, iată că e publicat un roman inedit al lui Céline, a cărui acțiune se desfășoară în timpul Marelui Război și care se referă exact la rănile suferite de el atunci și la urmările lor. Cele două sute cincizeci de file au fost semnalate, cu titlul Război , de Céline însuși, într‑o scrisoare adresată editorului său Robert Denoël, datată 16 iulie 1934: „M‑am hotărât să public Moarte pe credit , prima carte, anul următor Copilărie, Război, Londra“. Cartea este, în egală măsură, o povestire și un roman. O povestire care, pagină după pagină, devine din ce în ce mai mult roman.

La începutul cărții, Céline povestește cum, grav rănit la brațul drept și foarte probabil și la cap, pe 27 octombrie 1914, pe când se afla în Belgia, la Poelkapelle, își pierde din când în când cunoștința, e căzut la pământ și plin de sânge, în jurul lui e plin de morți, moare de foame și de sete, până când, în sfârșit, reușește să se ridice. Paginile acestea au o încărcătură de adevăr care ne face să ne gândim că e vorba de relatarea unor amintiri verita‑ bile, inclusiv în scena în care îi vine în ajutor un soldat en glez, cu care vorbește englezește și datorită căruia reușește să ajungă la liniile armatei noastre.

Louis-Ferdinand Céline 5

Într‑o scrisoare pe care i‑a trimis‑o pe 15 noiembrie 1914 fratelui său Charles, tatăl lui Louis Destouches scria:

A fost lovit la Ypres în momentul în care, aflat în prima linie, transmitea unui colonel de infanterie ordinele venite de la divizie.

Glonțul care l‑a atins prin ricoșeu era deformat și turtit în urma primului șoc; avea bavuri de plumb și asperități care i‑au provocat o rană destul de mare, iar osul brațului drept a fost fracturat. Glonțul i‑a fost scos cu o zi înainte de a fi putut noi să ajungem la căpătâiul lui; n‑a vrut să fie adormit și a suportat cu mult curaj dureroasa extracție.

În aceeași scrisoare, Ferdinand Destouches mai scria că fiul lui a trebuit să meargă pe jos șapte kilometri până a întâlnit al doilea eșalon de ambulanțe, unde i s‑a îngrijit brațul fracturat. „Trebuia să plece cu un convoi de la Ypres la Dunkerque, dar n‑a putut să meargă până la capăt, atât de mari îi erau durerile, a fost nevoit să coboare la Hazebrouck, unde un ofițer englez l‑a condus la Crucea Roșie.“

Căpitanul Schneider, comandantul escadronului 2, Regimentul 12 Cavalerie, din care făcea parte Louis Destouches, i‑a scris tatălui acestuia:

Fiul dumneavoastră a fost rănit, a fost doborât ca un viteaz, înfruntând gloanțele cu un avânt și un curaj care nu l‑au părăsit niciodată de la începutul campaniei.

Război 6

Eroismul său e confirmat de citarea prin ordin de zi care va urma: Fiind curier între un regiment de infanterie și brigada lui, s‑a oferit voluntar pentru a transmite, sub un schimb violent de focuri, un ordin pe care curierii infanteriei ezitau să îl ducă. A preluat ordi‑ nul și a fost grav rănit în cursul misiunii.

Pentru aceasta, pe 24 noiembrie a fost decorat cu Medalia Militară, echivalentul Legiunii de Onoare pentru subofițeri și soldați, apoi cu ordinul Crucea de Război, în aprilie 1915, când a fost creată această decorație. Primele pagini ale cărții corespund așadar întocmai faptelor ce s‑au petrecut la Poelkapelle pe 27 octombrie 1914, deși mai există încă semne de întrebare cu privire la circumstanțele în care, în aceeași zi, Céline a suferit o lovi‑ tură la cap când o explozie l‑a izbit de trunchiul unui copac. N‑au existat niciodată dovezi pentru această rană, dar e si‑ gur că Céline s‑a plâns întreaga viață de nevralgii, însoțite de acufene violente, ca și cum i‑ar fi trecut un tren prin craniu. Marcel Brochard, care l‑a cunoscut pe Louis Destouches la Rennes, susținea că timpanul îi fusese afectat de violența ex‑ ploziilor de pe câmpul de luptă. Socrul său, profesorul Follet, era însă de părere că simptomele i‑ar fi fost pricinuite de un dop de ceară, așa încât i‑a aplicat o insuflație tubară, ceea ce a înrăutățit și mai mult lucrurile. Mai târziu, Élie Faure, care era medic, a sugerat că ar fi vorba despre boala Ménière, la care Céline face referire în mai multe dintre textele sale.

Louis-Ferdinand Céline 7

Doamna Helga Pedersen, fost ministru al justiției în Danemarca și fostă președintă a Fundației Mikkelsen, mi‑a pus la dispoziție un document aflat în posesia ei, scris de mâna lui Céline, care reprezintă un fel de bilanț al stării sale de sănătate și în care se pot citi următoarele:

CAP. Dureri de cap permanente (sau aproape) (cefalee), pentru care orice tratament cu medica mente e aproape zadarnic. Iau opt pastile de gar ‑ denal pe zi — plus două pastile de aspirină, mi se masează capul zilnic, masaje foarte dureroase pen ‑ tru mine. Sufăr de spasme cardiovasculare și ce falice care îmi fac imposibil orice efort fizic — (și defecația). Ureche: complet surd de urechea stângă, cu bâ‑ zâituri și țiuituri intense, neîntrerupte. Sunt în sta‑ rea aceasta din 1914, de la prima mea rană, când am fost proiectat într‑un copac de explozia unui obuz.

Lucette Almansor, care a trăit alături de Céline din 1935 până la moartea scriitorului, în 1961, confirma du‑ rerile de cap despre care el a scris în nenumărate rânduri, și în romane, și în multe dintre scrisorile sale. Se spune că ar fi suferit și o trepanație, un zvon pe care Céline l‑a lăsat să circule fără a‑l dezminți vreodată. În prefața primei ediții a Călătoriei la capătul nopții, apărută în 1962 în colecția Pléiade, profesorul Henri Mondor, medic el însuși, vorbea despre „fractură craniană“, despre „bietul lui cap fracturat“, despre „craniul crăpat“ și despre „fisura

Război 8

craniană“. Céline nu l‑a corectat atunci când i‑a fost pre‑ zentat textul.

Iar Marcel Aymé scria în Cahiers de L’Herne: „În urma unei trepanații impuse de o lovitură la cap, trepanație des‑ pre care spunea că a fost făcută greșit, a suferit mereu de migrene violente“. Înțelegem de aici că versiunea lui Céline, potrivit căreia ar fi suferit o lovitură foarte puter nică la cap, este cea mai verosimilă — iar primele pagini din Război par să corespundă adevărului.

Mai dificil este să discernem între realitate și ficțiune în ceea ce urmează, mai ales pentru tot ce se referă la Peurdu‑sur‑la‑Lys, adică la Hazebrouck, unde Louis a fost spitalizat.

Unul dintre personajele importante ale acestei părți a romanului este infirmiera L’Espinasse, care pare să pro ‑ fite de situație pentru a se purta moralmente reprobabil cu răniții aflați în grija ei. Și în această privință trebuie să despărțim legenda de realitate… Căci Război nu poate să alimenteze prea serios zvonurile potrivit cărora o infirmi ‑ eră pe nume Alice David ar fi născut o fetiță al cărei tată ar fi fost Céline. Mulți au fantazat asupra subiectului de când a fost descoperit manuscrisul, evident, fără să‑l fi ci tit, unii ajungând chiar să susțină că, în Război , Céline și‑ar recunoaște paternitatea, ceea ce nu este cazul. În schimb, știm, și încă de multă vreme, că o doamnă pe nume Hélène Van Cauwel, soția unui farmacist care lo‑ cuia în Hazebrouck, pe Strada Bisericii nr. 29, îl primea în vizită pe sergentul de cavalerie Destouches când acesta era în permisie, și că o infirmieră, Alice David, se împrietenise

Louis-Ferdinand Céline 9

cu el, devenindu‑i, fără îndoială, ceva mai mult decât prie‑ tenă. Potrivit acestei singure martore, care a murit în jurul vârstei de o sută de ani, Céline nu doar că fusese amantul lui Alice David, dar avuseseră împreună și o fată, pe care nimeni n‑a văzut‑o vreodată.

Pierre‑Marie Miroux, célinian și cercetător de valoare, a desfășurat căutări lungi și minuțioase în nordul Franței, fără să reușească să obțină confirmarea acestei informații, care nu i se pare deloc adevărată. Alice David avea patruzeci de ani, Louis Destouche, douăzeci; infirmiera, despre care nu s‑a știut vreodată că ar avea un amant, era foarte credincioasă și a trăit toată viața în casa familiei sale, alături de câțiva dintre frații ei, dintre care unul era preot. Iar în cele câteva scrisori pe care i le‑a trimis lui Louis când acesta a plecat din Hazebrouck nu a fost niciodată vorba despre vreun copil, nici măcar aluziv. E adevărat că scrisoarea din 9 februarie 1915 se încheie cu „seară bună, dragul meu“, dar precedenta, din 31 ianuarie, se termină astfel: „La revedere, frate drag, prietena dumi ‑ tale îți mulțumește pentru scrisoare și te îmbrățișează din toată inima. — Pe când și o fotografie de‑a dumitale?“

În fine, Pierre‑Marie Miroux a găsit actul succesoral întocmit de notarul care s‑a ocupat de moștenirea lui Alice David, decedată în 1943; din document reiese că singu rul moștenitor desemnat a fost fratele ei, clericul Maurice David, argument la care s‑ar putea obiecta, evident, că fiica ar fi putut muri înaintea mamei.

Firește, nu este exclus ca Alice David să fi fost modelul pentru L’Espinasse, dar personajul e foarte diferit de fata

Război 10

bătrână sentimentală și foarte credincioasă, dacă nu de‑a dreptul bigotă, care era Alice David. Război se încheie cu o plecare în Anglia cel puțin rocambolescă și despre care știm că este pură invenție, chiar dacă există dovezi clare că, odată restabilit, Louis Destouches pleacă la Londra, unde lucrează la Consulatul general al Franței din mai până în decembrie 1915. Se în toarce pentru a se căsători cu Suzanne Nebout pe 19 ia‑ nuarie 1916. Și tot din Anglia, mai exact din Liverpool, se îmbarcă pe 10 mai 1916 pe RMS Accra, navă aparținând British and African Steam Navigation Company, cu destinația Douala, în Camerun. Evenimentele din viața lui Céline nu au coincis nicio‑ dată întru totul cu evocările lor din romane. Nu povestește el despre Africa și Statele Unite în Călătorie la capătul nopții, publicată în 1932, înainte de întâmplările din co‑ pilăria petrecută în pasajul Choiseul și de prima călătorie în Anglia, care apar abia în 1936, în Moarte pe credit? Iar Berlinul din Nord nu vine după evocarea Sigmaringenului din De la un castel la altul ? Iar călătoria la Londra din Guignol’s band, la mulți ani după perioada petrecută acolo?

Se poate obiecta că evenimentele relatate în Război și‑ar fi avut locul în Călătorie la capătul nopții, ceea ce este corect din punct de vedere cronologic. Totuși, nu încape îndoială că aceste capitole au fost scrise după publicarea Călătoriei, roman pe care Céline îl considera încheiat. Prin urmare, nu este vorba de extrase din primul său roman, pe care, dintr‑un motiv sau altul, Céline să le fi eliminat. Pe spatele unei pagini a manuscrisului este trecută adresa din

Louis-Ferdinand Céline 11

California a lui Elizabeth Craig, din perioada în care cei doi se despărțiseră, adică în 1933–1934, ceea ce permite o datare ulterioară apariției romanului care în 1932 primește Premiul Renaudot. Reapariția acestui text și a altor manuscrise inedite, toate furate din apartamentul lui Céline în zilele eliberării Parisului, a făcut să curgă multă cerneală. Manuscrisele au fost restituite moștenitorilor lui Lucette Almansor, văduva și unica moștenitoare a lui Céline, care era proprietara lor, dar căreia deținătorul manuscriselor se angajase să nu i le restituie, sau cel puțin așa le‑a declarat anchetatorilor — ceea ce dovedește că știa foarte bine că Lucette Almansor era proprietara lor de drept. La acestea trebuie adăugat că, din închisoarea din Danemarca, Céline se plângea că i s‑au furat mai multe manuscrise, iar lista acestora corespunde cu cele care astăzi se află în mâinile moștenitorilor. Nu e momentul să prezentăm aici circumstanțele în care manuscrisul Război, împreună cu alte manuscrise ale lui Céline, printre care cel al romanului Moarte pe credit, au intrat în posesia moștenitorilor lui Lucette Almansor. Dar fără îndoială că este pentru prima dată când, după atâția ani de la moartea unui scriitor, în acest caz șaizeci, texte de o asemenea importanță sunt regăsite și pot fi pu‑ blicate de către cei care dețin dreptul moral asupra operei sale și care au avut grijă ca ele să ajungă la cunoștința pu‑ blicului cât se poate de repede și de atent.

Manuscrisul Război dezvăluie o scriitură foarte rapidă, vizibil „la prima mână“, în care multe cuvinte au fost greu de descifrat, iar unele, din fericire destul de puține, au

Război 12

rămas ilizibile. Manuscrisul romanului Călătorie la capătul nopții, vândut la o licitație desfășurată la Hôtel Drouot pe 15 mai 2001 și achiziționat de către Biblioteca Națională a Franței prin folosirea dreptului de preempțiune, este mult mai lizibil și mai ordonat decât Război. Însă era ultima ver siune a cărții, copiată de Céline însuși pentru secretara lui de atunci, Jeanne Carayon, care trebuia să dactilografieze exemplarul pentru a fi trimis la editură.

Celelalte texte din manuscrisele regăsite vor fi publi cate mai târziu sub îngrijirea lui Henri Godard și Régis Tettamanzi: Londres1, completări la Casse‑pipe și La volonté du roi Krogold — acesta din urmă des citat în alte scrieri ale lui Céline, începând cu Moarte pe credit. Textul intitulat Londres este clar o continuare la Război, în al cărui ultim capitol e relatată plecarea naratorului la Londra, la invitația unui maior britanic bogat, amant ocazional al lui Angèle, fosta iubită a lui Cascade, care fusese împușcat pentru auto ‑ mutilare după ce femeia îl denunțase autorităților militare.

Acest ultim episod dovedește, el singur, cât de céli‑ nian este acest roman inedit, atât prin alăturarea perma nentă dintre tragic și comic, cât și prin modul în care Céline își exprimă, cum a făcut‑o și în Călătorie la capătul morții, oroarea în fața războiului și a morții, constante ale operei sale.

Céline s‑a aflat de nenumărate ori în preajma morții, în timpul Marelui Război, pe front și în spitalele în care a fost îngrijit, pe vasul Le Chella în 1939, în perioada în care

1. Romanul a apărut deja în limba franceză (Gallimard, octombrie 2022), într‑o ediție alcătuită și prefațată de Régis Tettamanzi.

Louis-Ferdinand Céline 13

a fost în Germania, din august 1944 până în martie 1945, și încă și mai mult în exercitarea profesiei sale de medic. Louis Destouches s‑a întors de pe front mutilat și la trup, și în spirit și, ca toți foștii combatanți din Primul Război Mondial, convins că „niciodată nu se va mai în tâmpla așa ceva“ și sperând că va fi fost într‑adevăr la der des ders1 . Céline a scris Călătorie la capătul nopții tocmai pentru a evita repetarea unor asemenea orori — dar, din neferi cire, nu scriitorii, oricât de talentați ar fi, sunt cei care vor schimba lumea.

Sergentul de cavalerie Louis Destouches a ajuns așadar să fie martorul celui de‑al Doilea Război Mondial, fiindcă Germania și Franța, două națiuni creștine, n‑au așteptat mai mult de douăzeci de ani pentru a se arunca din nou una asupra celeilalte — ceea ce pentru cititorii lui Céline a însemnat că au putut primi ultimele sale trei capodopere, De la un castel la altul (1957), Nord (1960) și Rigodon , apărut postum, în 1969, o trilogie pe cât de tragică, pe atât de comică, în care scriitorul evocă agonia Berlinului sub bombe, ultimele zvârcoliri ale statului francez la Sigmaringen și fuga lui Céline însuși, împreună cu soția sa Lucette și motanul Bébert, printr‑o Germanie în flăcări — genială apoteoză a unei opere incomparabile.

1. Abreviere a sintagmei la dernière des dernières (guerres), „ultimul dintre ultimele războaie“, expresie apărută la sfârșitul Primului Război Mondial.

Război 14
François Gibault

Notă asupra ediţiei

Romanul Război a fost transcris după un manuscris în formă brută, singurul cunoscut, care conține nume‑ roase corecturi, tăieturi, iar unele pagini au și modificări ale autorului. Textul care urmează restituie ultimul stadiu al redactării, cu excepția rarelor cazuri în care o corectură ilizibilă a fost înlocuită cu versiunea precedentă. Manuscrisul, aflat în stare bună, este împărțit în șase „secțiuni“. Prima, de treizeci și opt de pagini, are o cifră înconjurată, 10, în partea de sus a primei pagini, ceea ce ar putea însemna că este continuarea unei secțiuni prece dente; primele cuvinte de pe pagină, „Nu chiar“, omise voit la transcriere, întăresc această ipoteză. Ultima filă, singura care menționează localitatea Noirceur‑sur‑la‑Lys, nu aparține în mod evident acestei versiuni, dar a fost gă‑ sită în acest loc și nu poate fi amplasată nicăieri altundeva; ea a fost transcrisă în notă (vezi p. 40 în ediția de față). A doua secțiune, de șaptezeci și una de pagini, are în partea de sus cifra 1, în creion albastru. Cea de‑a treia, de treizeci și șapte de pagini, are cifra 2, în creion albastru. Secțiunea a patra, de treizeci și două de pagini, are mențiunea 2‘, în creion albastru. Secțiunea a cincea, de douăzeci și una de pagini, are cifra 3, în creion albastru. Cea de‑a șasea, de cincizeci și una de pagini, cifra 4, în creion albastru. Unele

Louis-Ferdinand Céline 15

pagini din secțiunea a patra au și verso: pagini necomple‑ tate de „Certificat medical“ pentru atestarea gradului de incapacitate de muncă, în cadrul „Asistenței obligatorii acordate bătrânilor, infirmilor și bolnavilor incurabili“ de la dispensarul din Clichy, unde doctorul Destouches lu cra din ianuarie 1929, și o ciornă de scrisoare adresată lui Elizabeth Craig, cu adresa ei din Los Angeles, datând pro babil din primul semestru al anului 1934.

Textul a fost corectat ortografic minimal în situații evidente de eroare involuntară a autorului, de pildă acolo unde există confuzia între viitor și condițional prezent, care apare în mai multe rânduri. Abrevierile, frecvente și repetate la Céline, au fost de cele mai multe ori înlocuite de cuvinte scrise integral. Câteva cuvinte, evident tăiate din greșeală, au fost păstrate pentru o mai bună înțelegere a textului. La fel, când un cuvânt a fost omis probabil in‑ voluntar, el a fost restabilit.

Unele cuvinte greu de descifrat, deci cu lecțiune in certă, au fost păstrate ca atare; ele figurează între paranteze pătrate.

Unele cuvinte au rămas ilizibile, de cele mai multe ori din cauza scrisului grăbit al autorului; ele sunt semna late printr‑o mențiune în caractere cursive, între paranteze pătrate.

Punctuația nu a fost corectată sau modificată decât în cazurile în care ajută la lectură.

Grafia numelor proprii a fost respectată, dar unifi ‑ cată pe tot parcursul textului, folosindu‑se forma cea mai

Război 16

frecventă. Situația în care numele unui personaj se modi ‑ fică este semnalată prin notă. Pentru a facilita lectura, s‑au introdus alineate, în ge‑ neral puțin numeroase în manuscrisele lui Céline, căci au‑ torul le introducea de obicei ulterior, când își lucra textele. În același fel, dialogurile, marcate foarte rar, au fost aduse la capăt de rând, cu adăugarea liniei de dialog. Țin să îmi exprim aici întreaga recunoștință față de Antoine Gallimard, pentru încrederea dovedită de atâtea ori, și față de Jean‑Pierre Dauphin, care, până la moartea sa, mi‑a împărtășit din imensa lui cultură céliniană. Definitivarea acestui text nu ar fi fost posibilă fără aju torul și sfaturile prețioase ale lui Alban Cerisier, Marine Chovin, François Gibault, Henri Godard, Éric Legendre, Hugues Pradier, Véronique Robert‑Chovin și Régis Tettamanzi; le aduc tuturor mulțumirile mele infinite.

Louis-Ferdinand Céline 17

Nota traducătoarei

Traducerea unui manuscris célinian în variantă brută pune în fața traducătorului, de oriunde ar fi el, un șir de dificultăți crescânde. Mai întâi, pentru că manuscrisul regăsit în 2021 nu a trecut prin travaliul de stilizare prin care, așa cum se știe deja, au trecut toate volumele publi ‑ cate ale lui Céline. Acesta e un stil obținut prin prelucrări masive ale primei variante manuscrise, în care intră modi‑ ficări succesive, reluări, eliminări și dezlocuiri, rescrieri ale unor părți și comprimări ale altora 1. Apoi, poate la fel de important, pentru că marea înnoire pe care o aduce Céline în literatura franceză a secolului al XX‑lea este convingerea că romanul este mai întâi o „chestiune de limbaj“2, în care lumea se naște din pluralități de voci cu diferite registre stilistice în limba franceză, din întretăieri, suprapuneri și reluări de coduri lingvistice diverse, care „comunică“ o realitate socioistorică anume.

1. „…mai mult de o mie de pagini scrise cu mare efort, din cauza unei răni la brațul drept; pagini neobosit șterse, corectate […] cuvinte succesiv șterse, aruncate, modificate până ce se realizează exact o anumită linie, în același timp muzicală și sti listică“ (H. Godard, prefață la D‘un chateau à l‘autre, apud L.‑F. Céline, De la un castel la altul. Prefață și aparat critic de Henri Godard. Traducere din limba franceză de Irina Negrea. Ediția a II‑a, revizuită. Nemira, București, 2006 [1996], p. 40).

2. „Nimeni nu este mai convins decât Céline de faptul că romanul reprezintă în principal nu o imagine a realului, ci o problemă de limbaj“, ibidem, p. 33.

Louis-Ferdinand Céline 19

Traducerea în românește a romanului Război încearcă, pe cât posibil, să restituie această pluralitate, respectând în același timp trăsăturile inconfundabile ale stilului célinian, în care esențială este „dezarticularea cu scop“ — iar sco‑ pul este acela de a testa până la limită posibilitățile expre sive ale unei limbi. Pentru aceasta, am păstrat rupturile de ritm din textul original (în forme diverse: schimbări bruște ale timpului verbal, topică fracturată a frazei, juxtapuneri de aparente discontinuități, cele trei puncte de suspen sie inconfundabil céliniene 1) și am încercat o echivalare (parțială, desigur) a diversității stilistice. Fiindcă cititorul lui Céline se află, la fel ca în cazul altor romane, în fața unui „cod popular“2 în care se amestecă oralitatea, limbajul familiar, argoul militar și cel al proxeneților, am ales o cale de traducere care să respecte și vârsta scrierii romanului, dar și minima prelucrare stilistică pe care o implică orice ficțiune, chiar și una redactată de autor „la prima mână“. Pentru aceasta, am echivalat formele de argou francez din primele decenii ale secolului trecut cu unele (aproximativ) corespondente cronologic în română (chiar dacă limba literară a epocii nu prelucrează decât rar acest registru, de pildă în romanele lui Isac Peltz, G. Dem. Zamfirescu

1. Care stabilesc „o continuitate care tinde să transforme textul, de la primul la ultimul său rând, într‑un discurs unic, aflat constant în suspensie, dar niciodată oprit“, Henri Godard, Poétique de Céline. Gallimard, Paris, 2014, p. 42 (t. m.). În varianta brută a romanului Război, punctele de suspensie apar foarte rar, ceea ce este încă o dovadă că sunt o marcă stilistică intenționată, adăugată „cu scop“ în variantele pre lucrate de Céline.

2. Catherine Rouayrenc, «C'est mon secret». La technique de l’écriture populai re dans Voyage au bout de la nuit et Mort à crédit. Du Lérot éditeur, Tusson, 1994, cap. II, Le code populaire chez Céline, pp. 57‑71.

20
Război