Psihologia femeii by Editura TREI

Editori

Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial

Magdalena Mărculescu redactor

Raluca Hurduc DESIGN

Alexe Popescu Director producţie

Cristian Claudiu Coban Dtp

Răzvan Nasea Corectură

Elena Bițu Eugenia Ursu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Horney, Karen Psihologia femeii / Karen Horney ; trad.: Sofia Manuela Nicolae. - Bucureşti : Editura Trei, 2012 ISBN 978-973-707-668-7 I. Nicolae, Sofia Manuela (trad.) 159.923 159.9:3-055.2 ISBN 978-973-707-668-7

Titlul original: Feminine Psychology Autor: Karen Horney, M.D. Copyright © 1967 by W.W. NORTON & COMPANY, INC. Copyright © Editura Trei, 2012 pentru prezenta ediţie C.P. 27-0490, Bucureşti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

Cuprins

Introducere ......................................................................7 Mulţumiri ..................................................................... 38 Despre originea complexului de castrare la femei ........................................................................39 Fuga din feminitate Complexul masculinităţii la femei, din perspectiva bărbaţilor şi a femeilor ...................... 60 Feminitate inhibată O contribuţie psihanalitică la problema frigidităţii .....81 Problema idealului monogamiei .................................. 98 Tensiunea premenstruală ............................................ 117 Neîncrederea dintre sexe ............................................127 Chestiunea căsniciei ....................................................142

Spaima de femeie Note despre diferenţa specifică dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte spaima faţă de sexul opus ............................................................... 159 Negarea vaginului O contribuţie la problema angoaselor genitale specifice femeilor .....................................................177 Factori psihogeni în tulburările feminine funcţionale ............................................................ 196 Conflicte materne ........................................................ 213 Supraevaluarea iubirii Un studiu asupra unui tip feminin comun în zilele noastre ...................................................... 222 Problema masochismului feminin ............................. 262 Modificări de personalitate la adolescente ................. 287 Nevoia nevrotică de iubire .......................................... 301

Introducere În 1935, Freud afirma că atinsese apogeul operei sale psihanalitice în anul 1912*. El adăuga: „… de la stabilirea celor două feluri de pulsiuni (Eros şi pulsiunea morţii) şi descompunerea personalităţii psihice în Eu, Supraeu şi Se (1923), nu am mai avut contribuţii hotărâtoare la psihanaliză“. În 1913, Karen Horney obţinuse licenţa în medicină la Berlin şi îşi încheiase acolo formarea în psihiatrie şi psihanaliză. În 1917 a scris prima sa lucrare de psihanaliză** şi, în 1920, era un membru apreciat al personalului didactic al recentului fondat Institut Psihanalitic din Berlin. În 1923 a publicat prima dintr‑o serie*** de lucrări * Sigmund Freud, „Autobiografie“, Opere complete, vol. 16, Editura Trei, Bucureşti, 1999, p. 202. ** Karen Horney, „Die Technik der psychoanalytischen Therapie“ (Tehnica psihoterapiei psihanalitice), Zeitschr. f. Sexualwissenschaft, IV (1917). *** Următoarele lucrări ale lui Horney, asupra psihologiei feminine, nu sunt incluse în acest volum: „Der Männlichkeitskomplex der Frau“, Arch. f. Frauenkunde, XII (1927), p. 141‑54; „Psychische Eignung und Nichteignung zur Ehe“, „Über die psychischen Bestimmungen der Gattenwahl“, „Über die psychischen Wurzeln einiger typischer Ehekonflikte“. În Ein biologi sches Ehebuch de Max Marcuse (Berlin şi Köln, A. Marcus şi E. Weber, 1927); „Das Misstrauen zwischen den Geschlechtern“ (Neîncrederea dintre sexe), Psychoanal. Bewegung, II (1930), pp. 521‑37.

despre psihologia femeii – „On the Genesis of the Castration Complex in Women“ (Despre originea complexului de castrare la femei), care apare în acest volum. Freud era cu aproape 30 de ani mai în vârstă decât Horney. În perioada în care ea se forma pentru ceea ce avea să fie cea mai productivă perioadă a vieţii sale, Freud depăşise punctul culminant al capacităţilor lui creative. La autoevaluarea pe care Freud şi‑o făcuse în 1935 contribuise, în parte, şi „o afecţiune malignă“ care începuse să‑i stânjenească viaţa şi munca. După 1923, interesele lui Freud reveniseră la punctul de plecare, pentru a culmina cu ultima sa carte, Moise şi mono teismul (1939). „După un detur de o viaţă prin ştiinţele naturii, medicină şi psihoterapie, interesul meu a revenit la acele probleme culturale ce‑l captivaseră odinioară pe tinerelul care de‑abia se trezise la gândire.“* La fel ca fiinţele umane, teoriile ştiinţifice şi culturale au propriul lor ritm. Ciclurile şi interesele lor schimbătoare sunt reflectate de generaţiile succesive care îşi aduc contribuţia la ele. În mod similar, trecând în revistă istoria mişcării psihanalitice, observăm apariţia unor modalităţi diferite de explicare a comportamentului.** În această introducere se va pune un accent deosebit asupra înmuguririi ideilor lui Freud şi ale lui Horney, referitoare la psihologia femeii. Un geniu poate depăşi Weltanschauung‑ul în care a fost educat, până la o anumită limită. Este nevoie de o altă generaţie pentru a face saltul radical către o nouă paradigmă ştiinţifică***, către o nouă concepţie globală, unificatoare, asupra cosmosului. * Freud, op. cit., p. 202. ** Harold Kelman şi J.W. Vollmerhausen, „On Horney’s Psychoanalytic Techniques, Developments and Perspectives“ în Psychoanalytic Techniques, sub îngrijirea lui. B.B. Wolman, New York, Basic Books, 1967. *** Thomas S. Kuhn, The Structures of Scientific Revolutions, Chicago, The University of Chicago Press, First Phoenix Edition, 1964, p. 159.

Psihologia femeii

Freud a fost un produs al secolului al XIX‑lea. Iluminismul promovase demnitatea individului şi primatul raţiunii. Metodologia perspectivei ştiinţifice a determinat obţinerea unor progrese semnificative în ştiinţele naturale. Pe lângă faptul că îi era încă dificil să accepte ideea unui univers heliocentric, occidentalul a mai fost bombardat şi cu ideile evoluţioniste ale lui Darwin. Curând, el urma să se lovească de conceptele freudiene referitoare la inconştient. Desigur, perspectiva lui Freud a fost afectată şi de anumite aspecte ale mediului său mai apropiat. El s‑a născut în Freiberg, Moravia, o provincie a Austriei, într‑o minoritate ostracizată, şi a fost crescut într‑o familie evreiască tradiţională, în care bărbatul era domn şi stăpân, iar femeia, o fiinţă inferioară. Importanţa acestui patriarhat trebuie să fi fost accentuată de favoritismul făţiş cu care îl trata mama sa. Imperiul austro‑ungar decadent şi Viena catolică şi‑au pus amprenta asupra lui, ca şi moravurile sexuale pudibonde, puritane şi ipocrite ale epocii victoriene în care a crescut. Geniu masculin, Freud a creat o psihologie de orientare masculină, bazată pe constante anatomice – „anatomia înseamnă destin“ – susţinută de canoanele şi metodele ştiinţei secolului al XIX‑lea. „Psihanaliza“, spunea Freud, „ca ştiinţă de specialitate, e o ramură a psihologiei […], ea este total nepotrivită să formeze o concepţie proprie despre lume, trebuie să o adopte pe cea a ştiinţei“*; faptele erau considerate date relevante pentru experimentul ştiinţific. Faptele puteau fi observate, măsurate şi obiectivate. Puteau fi controlate prin experimente replicabile, cu rezultate previzibile. Aceste experimente testează ipoteze care, atunci când sunt public verificate, pot fi tratate drept legi. * Sigmund Freud, „Prelegeri de introducere în psihanaliză. Serie nouă“, Opere Esenţiale, vol. 1, Editura Trei, Bucureşti, 2010, p. 688.

Ştiinţa secolului al XIX‑lea era preocupată de sisteme închise izolate, bazate pe conceptul unui determinism rigid. În situaţia tratamentului psihanalitic, influenţată de acest sistem de gândire, psihanalistul şi mediul în care trăia pacientul erau considerate coordonate fixe. Astfel, pacientul reprezenta singura variabilă în structura cercetării experimentale a lui Freud şi era tratat ca obiect izolat, în spiritul metodologiei ştiinţelor naturale. În secolul XX, structura ştiinţelor naturale a devenit mai permeabilă, permiţând diverse grade de determinism. În mod similar, în situaţia psihanalitică, importanţa mediului şi a pacientului ca factori interdependenţi a crescut. De asemenea, valorile estetice, morale şi spirituale, care nu erau considerate preocuparea ştiinţei în secolul al nouăsprezecelea şi, prin urmare, nu erau luate în considerare de metodologia cercetării psihanalitice, ocupau un loc central în ştiinţa secolului XX. Karen Horney s‑a născut la Hamburg, într‑o familie protestantă din clasa mijlocie‑superioară. Tatăl său era un cititor cucernic al Bibliei, iar mama sa, o liber‑cugetătoare. La începutul adolescenţei, Karen Horney a traversat o perioadă de fervoare religioasă care, în vremurile acelea, era o atitudine des întâlnită printre adolescente. Familia sa se bucura de siguranţă economică şi socială. Tatăl ei (Berndt Henrik Wackels Danielsen) era căpitan de vas, de origine norvegiană devenit cetăţean german şi, mai târziu, comandor al companiei navale North German Lloyd. În tinereţe, Horney făcea lungi călătorii pe mare cu tatăl său, de aici izvorând pasiunea sa de o viaţă pentru călătorii şi interesul faţă de locurile stranii şi îndepărtate. Mama sa (Clothilde Marie van Ronzelen) era olandeză. Contrastul dintre mediile în care s‑au născut Freud şi Horney este izbitor. La naşterea lui Freud, părinţii săi trăiau în condiţii precare, iar situaţia lor socială era

Psihologia femeii

înrăutăţită de puterea crescândă a naţionalismului ceh, care se opunea legii austriece şi de ostilitatea cehilor faţă de minoritatea evreiască de limbă germană. Declinul industriei textile, de care tatăl său depindea ca negustor de lână, a obligat familia să se mute la Viena când Freud avea trei ani. La numai 12 ani, Freud a fost pus în faţa „resemnării laşe şi a lipsei de curaj“* a tatălui său, care fusese umilit de un goi. Această situaţie l‑a tulburat pe Freud, care de‑abia la mijlocul vieţii a depăşit nevoia de a‑şi înlocui idealul tatălui, distrus. Deşi Horney petrecea mult timp cu tatăl său în călătoriile pe mare, cea mai mare influenţă asupra ei o avea mama. Datorită absenţelor prelungite şi frecvente ale tatălui său, ea petrecea mult mai mult timp cu dinamica, inteligenta şi frumoasa ei mamă, care îl favoriza pe Berndt, fratele mai mare al lui Karen. Karen îl admira şi era foarte ataşată de acesta, deşi rolul jucat de el în ultima parte a adolescenţei ei a fost limitat. La finalul secolului al XIX‑lea, hotărârea de a deveni medic, pe care Karen Horney o luase fiind încurajată de mama sa, era încă o idee neobişnuită pentru o femeie. Ea a plecat la Berlin pentru a studia medicina, psihiatria şi psihanaliza. Motivele pentru care a ales cariera de psihanalist nu au fost niciodată menţionate în scrierile sale. A fost o studentă emerită şi, de obicei, prima din grupa sa. Priceperea şi personalitatea sa i‑au câştigat respectul profesorilor, ca şi pe al colegilor ei. În 1909, la vârsta de 24 de ani, s‑a măritat cu Oscar Horney, avocat berlinez, cu care a avut trei fete. Din cauza intereselor diferite şi a implicării crescânde a lui Karen Horney în mişcarea psihanalitică, ea a divorţat în anul 1937. Este posibil ca problemele generate de rolul de mamă şi, totodată, de acela de femeie de carieră şi * F.G. Alexander şi S.T. Selesnick, The History of Psychiatry, New York, Harper & Row, Publishers, 1966, pp. 186‑87.

de dizolvarea unei căsnicii care simţea că nu mai are sens, să fi contribuit la interesul său tot mai mare faţă de psihologia femeii. Sunt de părere, totuşi, că pasiunea sa era într‑o mai mare măsură provocată de angajamentul faţă de psihanaliză, de entuziasmul pe care i‑l stârnea cercetarea şi de exactitatea observaţiilor sale clinice. Psihoterapeutul din ea era motivat, de asemenea, de descoperirea pe care o făcuse, şi anume existenţa unei discrepanţe între teoriile psihanalizei freudiene şi rezultatele terapeutice pe care le‑a avut în urma aplicării acestor teorii. Horney şi‑a petrecut cea mai mare parte a vieţii la Berlin; aceasta se întâmpla pe vremea ascensiunii şi căderii celui de‑al doilea Reich şi a Kaiser‑ului. Deşi a fost cu siguranţă influenţată de aceste evenimente, interesul său faţă de politică era redus. Şi, cu toate că era cu siguranţă conştientă de statutul inechitabil al femeilor, nu cred că preocuparea ei pentru psihologia femeii a fost într‑o mare măsură afectată de observaţiile sale asupra poziţiei sociale a femeilor. Şi nici ascensiunea lui Hitler nu a constituit un factor determinant pentru plecarea ei în Statele Unite, în anul 1932. În ciuda faptului că Horney nu a fost implicată în acţiunea socială, era bine informată în privinţa problemelor sociale şi a situaţiei mondiale şi a susţinut cu generozitate organizaţiile de ajutorare şi cauzele liberale. În 1941 şi‑a afirmat destul de clar poziţia antifascistă şi şi‑a exprimat credinţa că „principiile democratice, în contrast flagrant cu ideologia fascistă, susţin independenţa şi forţa individului şi reclamă dreptul său la fericire.“* Horney a fost analizată mai întâi de Karl Abraham, pe care Freud îl considera unul dintre cei mai dotaţi elevi ai săi, apoi de Hanns Sachs, care îl privea pe Freud * Karen Horney, Biography, în Current Biography, vol. II, nr. 8, New York, H. W. Wilson Co., august 1941, pp. 27‑29.

Psihologia femeii

cu veneraţie. Era de aşteptat ca analiza întreprinsă de asemenea discipoli loiali să încurajeze aderenţa la viziunea freudiană şi nu dizidenţa. Cu toate acestea, originea şi experienţele timpurii de viaţă ale lui Karen Horney au pregătit‑o pentru o perspectivă mai vastă. Ea era deosebit de pasionată de înmugurirea ştiinţei secolului XX, interes care a contribuit, cu siguranţă, la alegerea profesiei sale de medic şi psihanalist. De asemenea, ea a fost stimulată şi de atmosfera cosmopolitană a Berlinului din vremea studenţiei sale, în special de vitalitatea teatrului şi de activitatea regizorului Max Reinhardt. A început să studieze psihanaliza atunci când bazele acesteia fuseseră deja puse şi ea fusese acceptată, treptat, în toată lumea. Printre bărbaţii şi femeile adunaţi la Berlin imediat după Primul Război Mondial se simţea spiritul tinereţii şi destoinicia, iar fondarea Institutului Psihanalitic de la Berlin, în 1920, a constituit începutul unei ere remarcabile pentru psihanaliză. Mulţi dintre cei care au predat şi au învăţat acolo au creat principiile ce au stat la baza psihanalizei următorilor 50 de ani. Până în 1923, fusese descrisă în linii generale „abordarea psihanalitică clasică“– „o psihologie caracterizată prin cinci puncte de vedere diferite“. Cel topografic afirmă că „psihanaliza este o psihologie abisală şi acordă o semnificaţie deosebită activităţilor psihice preconştiente şi inconştiente“. Potrivit celui de‑al doilea, „comportamentul prezent nu poate fi înţeles decât raportat la trecut“. Această orientare genetică sugerează că fenomenele psihice sunt rezultatul interacţiunii dintre „experienţele cu mediul şi dezvoltarea biologică“ ale structurii psiho‑sexuale. „Punctul de vedere dinamic [al treilea] se referă la afirmaţia potrivit căreia comportamentul uman poate fi înţeles ca rezultat al interacţiunii dintre

impulsurile instinctuale şi forţele contrainstinctuale.“ Al patrulea, „punctul de vedere economic, se bazează pe ipoteza că organismul are la dispoziţia sa o cantitate fixă de energie…“ Punctul de vedere structural, al cincilea, „este o ipoteză de lucru care împarte aparatul psihic în trei structuri separate…“ Se‑ul constituie rezervorul instinctual al omului şi îşi are bazele în anatomie şi fiziologie… Se‑ul este dominat de procesul primar, ceea ce înseamnă că acţionează conform principiului plăcerii… Eul este aparatul de control al structurii psihice… El organizează şi sintetizează… Funcţiile conştiente ale Eului, ca şi preconştientul, se află sub influenţa procesului secundar… Supraeul este acea structură a aparatului psihic ultima dezvoltată. Apare odată cu declinul complexului Oedip. Drept consecinţă, în Eu se formează o nouă instanţă, ce conţine aplicarea recompenselor şi a pedepselor, precum şi valorile părinteşti. Idealul Eului şi conştiinţa sunt aspecte diferite ale Supraeului… „Toate fenomenele nevrotice sunt rezultatul unei insuficienţe a funcţiei normale de control a Eului, care duce fie la formarea simptomului, fie la schimbări de caracter, fie la ambele… Un conflict nevrotic poate fi cel mai bine explicat din punct de vedere structural ca un conflict între forţele Eului, pe de o parte, şi Se, pe de altă parte… Conflictele nevrotice decisive au loc în primii ani ai copilăriei… Ultimul scop… al psihoterapiei de orientare psihanalitică… este acela de a vindeca nevroza infantilă, care este nucleul nevrozei adulte şi, astfel, de a elimina conflictele nevrotice.“* * R.R. Greenson, „The Classic Psychoanalytic Approach“, în The American Handbook of Psychiatry, coord. S. Arieti, New York, Basic Books, 1959. Această lucrare conţine o prezentare concisă şi recentă a psihanalizei freudiene, care se bucură de autoritate.

Psihologia femeii

În anul 1917, cu şase ani înainte ca Freud să formuleze principiile tehnicii psihanalitice şi înainte de publicarea studiului „Eul şi Se‑ul“, Karen Horney afirma în lucrarea sa asupra tehnicii psihanalitice: „Psihanaliza poate elibera o fiinţă umană care a fost legată fedeleş. Nu‑i poate da mâini sau picioare noi. Totuşi, psihanaliza ne‑a arătat că mare parte a ceea ce consideram constituţional reprezintă doar un blocaj care poate fi înlăturat“.* Filosofia sa orientată spre dezvoltare, care susţine viaţa, aflată în căutarea libertăţii, era deja evidentă. Pentru ea, caracterul nu era ceva stabilit la naştere şi imuabil pe tot parcursul vieţii, ci reprezenta un potenţial flexibil, capabil de a fi modelat prin interacţiunile cu mediul viu. Astfel, până în 1917, Karen Horney îi definise conceptul său holistic de blocaj**, în opoziţie cu noţiunea mecanicistă freudiană de rezistenţă. Era imposibil ca ideile sale din aceşti primi ani să nu provoace o confruntare cu psihanaliştii care susţineau abordarea freudiană a tratamentului psihonevrozelor. Deşi Horney recunoştea semnificaţia forţelor inconştiente, ea avea o părere destul de diferită despre dimensiunea şi semnificaţia lor. De exemplu, pentru ea, termenul „dinamic“ nu reprezenta interacţiunea dintre instinct şi contrainstinct, ci conflictul dintre forţele spontane de creştere şi pervertirea acelor energii sănătoase era privit, mai degrabă, ca o boală. Concepţia economică, potrivit căreia în organism se află o cantitate fixă de energie disponibilă, era o presupunere a secolului al XIX‑lea, pe care Freud a considerat‑o aplicabilă teoriei psihanalitice. Această noţiune era valabilă pentru sistemele închise izolate dintr‑un univers mecanicist newtonian. Gândirea lui Horney era de tipul sistemului deschis, similară celei a teoriilor câmpului din fizica

Horney, „The Technique of Psychoanalytic Therapy“, op. cit. Kelman şi Vollmerhausen, op. cit.

* **

secolului XX. În ciuda afirmaţiilor sale, orientarea lui Freud nu era biologică, ci bazată pe o filosofie materialistă. Horney era înrădăcinată în filosofiile holiste şi sistemice, exprimate într‑un limbaj al relaţiilor de câmp, ce definesc mediul şi organismul ca un proces unitar, fiecare influenţându‑l pe celălalt. Poziţia adoptată de Horney în 1917 se opunea în mod clar conceptului de aparat psihic tripartit. Ideea sa, potrivit căreia impulsivitatea umană îşi avea rădăcinile în anatomie şi fiziologie, punea sub semnul întrebării primatul Se‑ului şi al instinctelor distructive. Filosofia sa orientată spre căutarea libertăţii arunca o umbră de îndoială asupra principiului plăcere–durere, bazat pe noţiunea determinismului absolut. Horney susţinea că omul devine distructiv din cauza unui blocaj în dezvoltare. Pentru Freud, sublimarea era un proces secundar, în timp ce Horney o privea ca pe o manifestare esenţial liberă a maturizării. Prin urmare, funcţiile a ceea ce Freud grupase sub numele de Eu şi Supraeu aveau noi semnificaţii în structura teoretică a lui Horney. Punctul de vedere genetic, potrivit căruia un anumit comportament putea fi înţeles numai prin prisma trecutului, era pus la îndoială de conceptul lui Horney de „situaţie actuală“*, **, ***, ce comportă „conflicte reale şi tentativele nevroticului de a le rezolva“ şi „angoasele sale reale şi apărările pe care le‑a construit împotriva lor“.**** „Situaţia curentă“ oferă loc şi spaţiu influenţelor agravante şi atenuante ale prezentului continuu, care este lăsat deoparte în perspectiva genetică. Ideile de început ale lui Horney conţineau multe aspecte diferite faţă de teoriile fundamentale ale lui * Kelman şi Vollmerhausen, op. cit. ** Karen Horney, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010, cap. VII. *** Karen Horney, Direcţii noi în psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010, cap. X. **** Ibid., cap. VII.

Psihologia femeii

Freud. Această deosebire a devenit evidentă de‑abia în scrierile sale ulterioare. Iniţial, atenţia lui Horney s‑a îndreptat spre teoria freudiană a libidoului şi spre teoriile acestuia referitoare la dezvoltarea psihosexuală. Lucrările adunate în această carte discută pe larg teoriile respective. Aşa cum putem numai specula asupra factorilor propriei dezvoltări a lui Horney, care au contribuit la direcţia luată de gândirea sa în 1917, la fel putem doar să trecem în revistă evenimentele care au determinat‑o să înceapă o examinare a teoriilor freudiene şi în special a punctului de vedere genetic, reflectat în teoria libidoului. Este posibil ca, ulterior publicării lucrării sale din 1917, Horney să fi decis să aştepte înainte de a dezvolta ideile formulate acolo, care difereau atât de mult de filosofia lui Freud. Ea era încă o începătoare în domeniul psihanalizei, iar ideile sale aveau nevoie de câţiva ani pentru a se maturiza suficient. Teoria libidinală a lui Freud făcea obiectul unui studiu foarte critic întreprins de psihanaliştii acelor vremuri; iar în 1923 Freud o extinsese, incluzând o teorie a dualităţii instinctuale. „În unele dintre ultimele sale lucrări, Freud a atras cu tot mai multă insistenţă atenţia asupra unei anumite unilateralităţi a cercetărilor noastre analitice.“ Horney adaugă: „Mă refer la faptul că, până nu demult, numai psihicul băieţilor şi al bărbaţilor era luat drept obiect de studiu. Motivul este evident. Psihanaliza este creaţia unui geniu masculin şi aproape toţi cei care i‑au dezvoltat ideile au fost bărbaţi. Este corect şi just ca ei să elaboreze cu mai mare uşurinţă o psihologie masculină şi să înţeleagă mai bine dezvoltarea bărbaţilor decât pe aceea a femeilor“.* Interesul timpuriu al lui Horney faţă de psihologia femeii a fost stimulat, de asemenea, de observaţii clinice

Capitolul „Fuga din feminitate“.

care păreau să contrazică teoria libidoului. Preocuparea sa faţă de scrierile de filosofie socială ale lui Georg Simmel şi de lucrările de antropologie este posibil să‑i fi sporit pasiunea pentru psihologia femeii. Evident, a fost nevoie de formularea aşa‑numitelor psihologii masculine şi feminine pentru a pregăti drumul filosofiei sale, filosofia persoanei întregi. Care au fost teoriile freudiene asupra sexualităţii, pe care Horney le‑a învăţat şi cu care a lucrat pe parcursul şi după formarea sa analitică? Potrivit celei mai vechi teorii a lui Freud (1895), frustrarea sexuală era cauza directă a nevrozei. El afirma că instinctul sexual, care începe să se manifeste în perioada de sugar, are drept scop descărcarea tensiunii şi drept obiect persoana care gratifică această descărcare, sau substitutul său. Potrivit lui Freud, nevroticul întreprinde în fantasmă ceea ce perversul întreprinde în realitate, iar copilul este un pervers polimorf. Freud a extins conceptul de sexualitate astfel încât să includă toate plăcerile corporale, sentimentele de tandreţe şi afecţiune, ca şi dorinţa de gratificare genitală. După Freud, viaţa sexuală a omului este împărţită în trei perioade. Prima este sexualitatea infantilă* divizată, la rândul ei, în stadiile oral, anal şi falic şi care culminează cu complexul Oedip. A doua, între 7 şi 12 ani, este perioada de latenţă. Începe cu disoluţia complexului Oedip şi cu instaurarea Supraeului. Pubertatea este cea de‑a treia perioadă, având loc, cu aproximaţie, între 12 şi 14 ani, ducând la genitalitatea matură, alegerea heterosexuală de obiect şi actul sexual. Freud a presupus mai târziu că libidoul era sursa principală a energiei psihice, nu numai a sexualităţii, ci şi a pulsiunii agresive (1923) şi, în plus, că există un * Reuben Fine, Freud: A Critical Re‑evaluation of His Theories, New York, David Mckay Co., Inc., 1962.

Psihologia femeii

proces de dezvoltare format din etape libidinale diferite. El a postulat, de asemenea, că alegerea de obiect rezultă din transformările libidoului, că pulsiunile libidinale pot fi gratificate, refulate şi manipulate prin formaţiunea reacţională sau sublimate. Structura caracterului este determinată de modalităţile prin care sunt gestionate instinctele determinate biologic. El a presupus, în continuare, că nevroza este o fixaţie sau o regresie la o anumită fază a sexualităţii infantile. Până în 1923, Freud nu formulase în totalitate „faza primatului falusului“.* Întrucât a constituit un punct de pornire atât de important pentru lucrările lui Horney asupra psihologiei feminine, voi descrie această noţiune esenţială – stadiul falic – cu înseşi cuvintele lui Greenson din The American Handbook of Psychiatry (Îndrumar american de psihiatrie). Stadiul falic apare între al treilea şi al şaptelea an de viaţă. Aici, dezvoltarea băieţilor diferă de cea a fetelor. La băiat, descoperirea sensibilităţii penisului duce la masturbare. De obicei, activitatea masturbatorie este alimentată de fantasmele sexuale referitoare la mamă. În acelaşi timp, băiatul resimte rivalitate şi ostilitate faţă de tată. Coexistenţa iubirii sexuale faţă de mamă şi a rivalităţii ostile faţă de tată a fost numită de Freud „complexul Oedip“. Descoperirea pe care băiatul o face în această perioadă, şi anume că fetei îi lipseşte penisul, este interpretată de el, de obicei, ca o deposedare a acesteia de preţiosul său organ. Vina pentru fantasmele sexuale ce o au drept obiect pe mama sa, precum şi pentru dorinţele de moarte îndreptate spre tatăl său, îl adânceşte şi mai mult în angoasa de castrare. Drept consecinţă, el renunţă, de obicei, la masturbare, intrând astfel, în cele din urmă, în * Sigmund Freud, „Organizarea genitală infantilă“, Opere Esenţiale, vol. 5, Editura Trei, Bucureşti, 2010.

perioada de latenţă. La fată, descoperirea că băiatul are un penis, iar ea nu, declanşează invidia faţă de băiat şi învinovăţirea mamei pentru această lipsă. Drept consecinţă, ea renunţă la mamă ca obiect primar al iubirii şi se întoarce spre tată. Clitorisul este principala zonă a activităţilor sale masturbatorii; vaginul este nedescoperit. Fata fantasmează primirea unui penis sau a unui bebeluş de la tatăl ei şi are sentimente ostile de rivalitate faţă de mama sa. Ca regulă generală, ea renunţă încetul cu încetul la năzuinţele sale oedipiene şi intră în perioada de latenţă din cauza fricii de a nu pierde dragostea părinţilor săi.*

Deşi observaţiile clinice făcute de Freud au fost mereu privite cu o deosebită consideraţie şi arareori puse la îndoială, construcţiile teoretice clădite pe baza lor au devenit obiectul multor controverse. El a afirmat adesea că era interesat în primul rând de cercetare şi abia apoi de psihoterapie. Principalul obiectiv al lui Karen Horney era psihoterapia şi, din acest motiv, ea era foarte apreciată ca profesor** şi ca psihanalist supervizor. Talentul său didactic era expresia abilităţii sale naturale în domeniul cercetării clinice. Examinând lucrarea lui Horney „Conflicte materne“***, Gregory Zilboorg afirmă că unul dintre aspectele acesteia „necesită o accentuare suplimentară“, şi anume faptul că este „psihanaliză clinică… Aceasta contracarează, sper, tendinţa neobişnuit de puternică şi nemeritat de populară spre problemele tehnice şi consideraţiile teoretice care, mult prea adesea, întunecă fenomenele comportamentului uman, în loc să le clarifice“. El subliniază nevoia de „observaţie clinică, * Greenson, op. cit. ** C.P. Oberndorf, „Obituary, Karen Horney“, Int. J. Psycho‑Anal., Part II, 1953. *** Analiza lui Zilboorg este publicată în American Journal of Orthopsychiatry, vol. III (1933), pp. 461–63.

Psihologia femeii

de fenomene clinice, în situaţii clinice“. Prin urmare, „revenim la adevărul clinic peren, potrivit căruia studiul individului normal şi moderat nevrotic este posibil numai în lumina cunoaşterii dobândite prin analiza mai profundă a indivizilor cu patologie severă, nu numai a aşa‑numiţilor borderline, ci şi a celor evident psihotici“. Toate aceste lucrări timpurii dovedesc interesul lui Karen Horney pentru observaţia clinică, atenţia cu care a cules datele şi testarea riguroasă a ipotezelor formulate atât de Freud, cât şi de ea însăşi. În prima sa lucrare, scrisă în 1917, ea spunea: „Teoriile psihanalitice s‑au dezvoltat din observaţiile şi experienţele rezultate din aplicarea acestei metode. La rândul lor, teoriile şi‑au exercitat mai târziu influenţa asupra practicii“.* Mai întâi a fost observaţia clinică, apoi ipotezele bazate pe date. Aceste ipoteze, fiind apoi testate în situaţia terapeutică, influenţau procesul însuşi. Horney nu şi‑a abătut niciodată atenţia de la investigaţia riguroasă şi de la cercetarea clinică. Ea şi‑a menţinut permanent vie înclinaţia faţă de cercetarea, testarea, revizuirea, schimbarea ipotezelor, renunţarea la ele şi adăugarea de noi ipoteze. Pornind întotdeauna de la date clinice, ea putea începe cu un construct clinic, mutându‑se la o ipoteză molară şi apoi la una de un nivel de abstracţiune mai ridicat. Ipoteze mai mărunte disparate erau unite într‑una cu un grad mai ridicat de generalitate. Datele care nu susţineau o anumită formulare erau după aceea testate şi explicate prin noi teorii. În „Problema masochismului feminin“, o lucrare deosebit de argumentată, Horney comentează datele furnizate de Freud pentru ipoteza invidiei de penis. Ea spune: „Observaţiile de mai sus sunt suficiente pentru a construi o ipoteză preliminară… Trebuie înţeles, totuşi, că aceasta este

Horney, „The Technique of Psychoanalytic Therapy“, op. cit.

o ipoteză, nu un fapt; iar utilitatea ei ca ipoteză este discutabilă“. Elaborându‑şi teoriile psihologiei feminine, Horney a făcut uz de toate aspectele abordării sale empirice a psihanalizei. În „Fuga din feminitate“, ea se referea deja la „teoria mea despre dezvoltarea feminină“. În „Negarea vaginului“, ea foloseşte expresia „psihologie femeii în ansamblu“ şi îi contrazice energic pe Freud şi pe Helene Deutsch. În această lucrare ea face în mod repetat referire la „teoria mea“ şi o susţine cu propriile date clinice. Deşi scopul său în „Problema masochismului feminin“ este o evaluare critică a interpretării clasice a masochismului, ea îşi dezvoltă ideile printr‑o amplă descriere clinică a acestui termen. Ea reflectează, de asemenea, la efectul condiţiilor culturale asupra problemei masochismului. Odată cu aceste noi perspective, care cuprindeau propria sa abordare psihodinamică, fenomenologică şi culturală, ea se îndrepta deja spre tema dezvoltată în Personalitatea nevrotică a epocii noastre* – consecinţele impactului cultural asupra oamenilor, indiferent de sex. În prima lucrare a acestui volum, „Despre originea complexului de castrare la femei“, Horney pune la îndoială ideea susţinută de Freud, potrivit căreia invidia de penis este singura responsabilă de fantasmele de castrare ale femeilor. Bazându‑se pe date clinice, Horney explică mai departe că atât bărbaţii, cât şi femeile, încercând să controleze complexul Oedip, dezvoltă adesea un complex de castrare sau se îndreaptă spre homosexualitate. În „Fuga din feminitate“ Horney face observaţii critice asupra prelungirii conceputului de invidie de penis într‑un postulat stadiu falic. Acest concept, care ţine seama de existenţa unui singur organ genital, cel masculin, consideră clitorisul un falus. Horney,

Horney, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, ed. cit.

Psihologia femeii

citându‑l pe filosoful Georg Simmel în privinţa orientării „esenţial masculine“ a societăţii noastre, afirmă că presupunerea unei invidii de penis primare printr‑o judecată „a‑posteriori“ explică „enorma sa putere dinamică“. Orientarea masculină a teoriei lui Freud o determină pe Horney, „ca femeie“, să se întrebe, „uimită, cum rămâne cu maternitatea. Şi conştiinţa beatică de a purta o nouă viaţă în tine însăţi? Şi fericirea inefabilă dată de aşteptarea crescândă a apariţiei acestei noi fiinţe?“ Conceptul de invidie de penis încearcă să nege şi să reducă importanţa tuturor acestora, poate din cauza fricii şi invidiei masculine. Pentru Horney, invidia de penis nu este un fenomen nefiresc, ci o expresie a invidiei şi atracţiei reciproce dintre cele două sexe. Invidia de penis devine un fenomen patologic mai târziu, dacă evoluează ca urmare a problemelor legate de rezolvarea complexului Oedip. În „Spaima de femeie“, Horney examinează temerile bărbaţilor faţă de femei, care este posibil să fi contribuit la conceptul invidiei de penis, de orientare masculină. De‑a lungul istoriei, bărbatul a privit femeia ca pe o fiinţă de rău augur şi misterioasă, periculoasă în special în perioada menstruaţiei. Bărbatul încearcă să‑şi controleze spaima prin negare şi apărare. Întreprinderea sa a fost atât de reuşită, încât femeile înseşi au fost mult timp capabile să o scape din vedere. Bărbaţii îşi neagă spaima prin iubire şi adorare şi se apără de ea cucerind, devalorizând şi diminuând stima de sine a femeilor. În aceeaşi lucrare, Horney subliniază că nu există niciun motiv pentru a presupune că dorinţele falice ale băieţelului, de a penetra organele genitale ale mamei sale, sunt în mod natural sadice. Prin urmare, este inadmisibil, în lipsa unor dovezi exacte pentru fiecare caz, să pui semnul egal între „masculin“ şi „sadic“ şi între „feminin“ şi „masochist“. Horney subliniază din

nou necesitatea unor „dovezi exacte“ şi, de asemenea, revelează dezastrul pe care îl poate săvârşi o teoretizare vagă. Chiar şi printre psihanaliştii cu experienţă există o tendinţă de a considera firească teoria potrivit căreia femeile sunt pasive şi masochiste, iar bărbaţii sunt activi şi sadici. Astfel de noţiuni au intrat în vorbirea obişnuită datorită unor asemenea teorii lipsite de substanţă. Horney ia în considerare, de asemenea, ideea potrivit căreia conceptul de invidie de penis ar putea proveni şi din invidia bărbaţilor faţă de femei. Când Horney a început să analizeze bărbaţi, după ani de zile de lucru cu femei, a fost uimită de „intensitatea acestei invidii de sarcină, aducere pe lume a copiilor şi maternitate, ca şi de sâni şi de alăptare“.* Gregory Zilboorg, psihanalist şi contemporan cu Karen Horney, vorbeşte despre „invidia bărbatului faţă de femeie, care este psihogenetic mai veche şi, prin urmare, mai importantă“ decât invidia de penis. El adaugă: „Fără îndoială că studiile mai noi şi mai aprofundate ale psihicului masculin vor genera numeroase informaţii revelatoare, imediat ce vom învăţa să facem abstracţie de vălul androcentric responsabil, până acum, de acoperirea unui important număr de noţiuni psihologice fundamentale“.** Dr. Bose, psihanalist de origine bengaleză din Calcutta şi fondator al Societăţii Indiene de Psihanaliză (1922), i‑a scris lui Freud: „Pacienţii mei indieni nu manifestă simptome de castrare într‑o măsură atât de mare ca pacienţii mei europeni. Dorinţa de a fi femeie este mult mai uşor scoasă la iveală la pacienţii bărbaţi indieni decât la cei europeni… Mama oedipiană este, foarte adesea, o imagine parentală combinată“.*** Tiparele * Capitolul „Fuga din feminitate“. ** Gregory Zilboorg, „Male and Female“, Psychiatry, VII (1944). *** G. Bose, „Bose‑Freud Correspondence: Letter of April 11, 1929“, Samiksa, 10 (1935). Vezi şi numărul special dedicat lui Bose, Samiksa (1955).

Psihologia femeii

filosofice, istorice şi culturale hinduse produc atitudini diferite faţă de femeie, ca reflectare modernă a vremurilor străvechi (circa 5000 î.Hr.), când cultura indiană era matriarhală, femeile practicau poliandria şi erau capabile să‑şi stabilească drepturile în multe domenii ale vieţii zilnice. Margaret Mead consideră că numeroase rituri masculine de iniţiere, ale grupurilor ce nu au încă un limbaj scris, sunt încercări de preluare a funcţiilor femeilor. În astfel de culturi, ritualul foarte elaborat al falsei lăuzii este aproape universal, prin acesta bărbatul căpătând statutul unei femei lăuze, fără tot disconfortul asociat.* De‑a lungul istoriei au existat şi perioade de armonie şi perioade de supunere, atât în matriarhate, cât şi în patriarhate. Prin studii culturale comparate, sunt revelate exemple de invidie sănătoasă şi patologică resimţită de fiecare sex faţă de funcţiile şi atributele anatomice ale celuilalt. Bruno Bettelheim a descoperit, lucrând cu copii sănătoşi şi schizofrenici şi studiind riturile de pubertate ale grupurilor care nu au un limbaj scris, că acestea funcţionează „pentru a integra, mai degrabă decât pentru a elibera tendinţele instinctuale asociale“. El pleacă de la premisa că „un sex resimte invidie faţă de organele sexuale şi funcţiile celuilalt“. Pe lângă critica pe care o aduce accentului defetist, de orientare masculină, pus asupra angoasei de castrare în interpretarea riturilor pubertăţii, el contestă noţiunea freudiană presupus neutră, de „predispoziţie a copilului de a fi un pervers polimorf“. El preferă conceptul polivalent al lui Jung, care este imparţial şi multipotenţial.** „Feminitate inhibată“ conţine motivele pentru care Horney priveşte „frigiditatea ca pe o boală“ şi nu ca * Margaret Mead, Male and Female, New York, William Morrow & Co., Inc., 1949. ** Bruno Bettelheim, Symbolic Wounds, Puberty Rites, and the Envious Male, New York, Collier Books, 1962, p. 10.

pe „atitudinea sexuală normală a femeii civilizate“. Ea a presupus că frecvenţa acesteia era cauzată de, mai degrabă, „factori culturali, supraindividuali“ – cultura noastră de orientare masculină este „nefavorabilă înfloririi femeii şi individualităţii sale“. În „Problema idealului monogamiei“, Horney pune în discuţie „fabulaţia tendenţioasă în favoarea bărbatului“ potrivit căreia aceştia au în mod natural „o predispoziţie poligamă“, pe care o consideră o aserţiune lipsită de substanţă. Nu există informaţii referitoare la semnificaţia psihologică a posibilităţii apariţiei unei sarcini ulterior coitului; şi nici nu există suficiente date care să susţină teoria potrivit căreia dorinţa unei femei de a avea contact sexual este determinată de un „posibil instinct de reproducere“, această dorinţă diminuându‑se odată ce rămâne însărcinată. În „Tensiunea premenstruală“, Horney propune ipoteza potrivit căreia diversele tensiuni simţite de femei sunt imediat eliberate de procesele fiziologice de pregătire pentru sarcină. Ori de câte ori sunt prezente astfel de tensiuni, ea se aşteaptă să descopere „tendinţe conflictuale inconştiente legate de dorinţa de a avea un copil“. Horney afirmă, în continuare, că prezenţa tensiunii premenstruale nu este o expresie a slăbiciunii fundamentale a femeii, ci a conflictelor stârnite în jurul dorinţei de a avea un copil. Horney susţine că dorinţa de a avea un copil este un instinct primar şi că „maternitatea reprezintă o problemă mai importantă decât presupune Freud“. În „Neîncrederea dintre sexe“, Horney se focalizează asupra atitudinii de neîncredere, în detrimentul conceptelor mai des întâlnite, de ură şi ostilitate, şi face deosebirea între originile spaimei bărbatului faţă de femeie şi neîncrederea şi resentimentul acestuia. Ea citează exemple din modelele culturale ale diferitelor civilizaţii,

Psihologia femeii

epoci istorice şi literare, ilustrând o prejudecată masculină faţă de femei şi felul în care aceasta stimulează neîncrederea. Această lucrare reflectă, de asemenea, translaţia interesului lui Horney dinspre aşa‑zisele psihologii masculine şi feminine înspre formularea teoriei sale asupra structurii nevrotice de caracter şi asupra modelelor dominanţei şi submisivităţii. Ea a explicat şi a ilustrat această teorie prin soluţiile „expansivă“ şi „reţinută“, în „Neurosis and Human Growth“.* În „Chestiunea căsniciei“, ea utilizează teoriile lui Freud despre complexul Oedip şi despre procesele inconştiente şi conflictele nevrotice şi subliniază unele dintre conflictele inevitabile pe care o psihologie orientată masculin le aduce în căsnicie. Soţul vine în căsnicie cu multe atitudini reziduale faţă de mama sa, ca femeie ameninţătoare şi sfântă, pe care nu a fost niciodată capabil să o satisfacă. Soţia aduce în căsnicie frigiditatea sa, respingerea a ceea ce înseamnă masculin şi angoasa de a fi femeie, soţie şi mamă şi „refugiul său într‑un rol masculin dorit sau imaginat…“ „Problemele unei căsnicii nu se rezolvă prin poveţe despre datorie şi renunţare, nici recomandând acordarea unei libertăţi nelimitate instinctelor.“ Este necesară „stabilitatea emoţională dobândită de ambii parteneri înainte de a se căsători“. În literatura veche şi actuală despre căsătorie abundă nevoia de a da şi de a lua. Horney subliniază nevoia unei „renunţări interioare la pretenţii în ceea ce‑l priveşte pe partener. A se înţelege prin pretenţii cerinţe, şi nu dorinţe.“ Aceasta este o definiţie exactă a „pretenţiilor nevrotice“, pe care le‑a definit cu mai mare acurateţe în ultima sa carte, Neurosis and Human Growth. * Karen Horney, Neurosis and Human Growth, New York, W.W. Norton & Co., Inc., 1950.

Deşi Horney a examinat spaima bărbatului de vagin în lucrarea sa „Spaima de femeie“, ea îşi începe critica la adresa literaturii despre aşa‑numitul „vagin nedescoperit“ în „Negarea vaginului“. Freud considera că o fetiţă nu este conştientă de vaginul său şi că primele sale senzaţii genitale se focalizau mai întâi asupra clitorisului şi abia mai târziu în vagin. Horney susţine, bazându‑se pe dovezi provenite din propriile sale obsevaţii şi din acelea ale altor clinicieni, că senzaţiile vaginale spontane sunt prezente la fetiţe şi că masturbarea vaginală este des întâlnită. Masturbarea clitoridiană apare mai târziu. Din cauza angoaselor pe care le generează în fetiţă, vaginul ei, descoperit anterior, este negat. În lucrarea sa „Unele consecinţe psihice ale diferenţei anatomice dintre sexe“ (1925), Freud susţine că femeile nu sunt ceea ce sunt – femei – ci bărbaţi fără penis. Ele „refuză faptul că sunt castrate“ şi au „speranţa că vor căpăta totuşi vreodată un penis… Ezităm să o rostim, nu putem însă să nu ne apărăm totuşi ideea că nivelul moralului normal la femeie este un altul… Nu ne vom lăsa induşi în eroare, în asemenea judecăţi, de obiecţiile feministelor, care vor să ne impună cu de‑a sila o poziţie şi o apreciere deplin egale ale sexelor“.* Freud şi‑a încheiat astfel acest studiu: „În lucrările demne de preţuire şi bogate în conţinut, despre complexul masculinităţii şi complexul de castrare al femeii, ale lui Abraham (1921), Horney (1923), Helen Deutsch (1925), se găsesc multe lucruri care se apropie de expunerea mea, însă nimic care să se suprapună complet cu ea, astfel încât doresc să justific această publicaţie şi în această privinţă“. Era neobişnuit ca Freud să răspundă în vreun fel şi să fie critic – deşi indirect. Aceasta * Sigmund Freud, „Unele consecinţe psihice ale diferenţei anatomice dintre sexe“ (1925), Opere Esenţiale, vol. 5, Editura Trei, Bucureşti, 2010, pp. 308‑309.

Psihologia femeii

sugerează că punctul de vedere al lui Horney fusese luat în serios. În „Despre sexualitatea feminină“ (1931) Freud spunea, referindu‑se la stadiul pre‑odipian din dezvoltarea fetiţei: „Tot ceea ce ţine de această primă legătură maternă mi se pare atât de greu de interpretat psihanalitic… Pare verosimil ca analiştii de sex feminin, ca Jeanne Lampl‑de‑Groot şi Helene Deutsch, să fi putut observa această stare de lucruri mai uşor şi mai clar pentru că le venea în ajutor, în cazul persoanelor cu care lucrau, transferul asupra unui substitut matern adecvat“. Dar, referindu‑se la substitutul matern descoperit de Karen Horney (1923) „în situaţia transferenţială“, Freud a spus că nu coincidea pe deplin cu viziunea sa. „La mulţi autori se manifestă tendinţa de a reduce importanţa primelor mişcări libidinale originare ale copilului în favoarea proceselor ulterioare de dezvoltare, astfel încât primelor le rămâne doar rolul – în extrem – de a indica anumite direcţii, în timp ce intensităţile care o apucă pe această cale vor fi contestate de regresiunile şi formaţiunile reacţionale ulterioare. Astfel se întâmplă, de exemplu, când K. Horney (1926) crede că invidia de penis primară a fetei este mult supraestimată de noi, în timp ce intensitatea tendinţei către masculinitate, dezvoltate ulterior, trebuie atribuită unei invidii de penis secundare care va fi utilizată pentru apărarea faţă de impulsurile feminine, în special faţă de legătura feminină cu tatăl. Aceasta nu corespunde impresiilor mele.“* Un răspuns atât de amplu şi de sever sugerează importanţa pe care Freud a acordat‑o ideilor lui Horney. Chiar şi cu o virulenţă atenuată a discursului său – prin folosirea sintagmei „în extrem“ – consider că două dintre afirmaţiile lui Freud sunt discutabile. Horney nu „a redus * Sigmund Freud, „Despre sexualitatea feminină“ (1931), Opere Esenţiale, vol. 5, Editura Trei, Bucureşti, 2010, pp. 340–341.