Imi pare rau sunt asteptata

C O L E C Ţ I E C O O R D O N ATĂ D E

Magdalena Mărculescu

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 1

20.03.2017 15:36:50

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 2

20.03.2017 15:36:50

Agnès Martin-Lugand

Îmi pare rău, sunt aşteptată…

Traducere din franceză de Carmen Otilia Spânu

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 3

20.03.2017 15:36:50

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Carmen Botoşaru Coperta: Faber Studio Ilustraţie copertă: Guliver/Getty Images/ © Todor Tsvetkov Director producţie: Cristian Claudiu Coban Dtp: Florin Paraschiv Corectură: Roxana Nacu Maria Muşuroiu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARTIN-LUGAND, AGNÈS Îmi pare rău, sunt aşteptată / Agnès Martin-Lugand; trad.: Carmen Otilia Spânu. – Bucureşti: Editura Trei, 2017 ISBN 978-606-40-0091-0 I. Spânu, Carmen Otilia (trad.)

821.133.1 Titlul original: Désolée, je suis attendue Autor: Agnès Martin-Lugand Copyright © Éditions Michel Lafon, 2016 Copyright © Editura Trei, 2017 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-40-0091-0

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 4

20.03.2017 15:36:50

Pentru tine, doar pentru tine Ĺ&#x;i mereu pentru tine

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 5

20.03.2017 15:36:50

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 6

20.03.2017 15:36:50

„Dacă este aleasă în mod liber, orice mese‑ rie devine izvor de satisfacţii deosebite, atâta timp cât îţi îngăduie să tragi foloase din încli‑ naţiile afective şi din energiile instinctive.“ Sigmund Freud, Angoasa în civilizaţie „Ascultă‑mi glasul, ascultă‑mi ruga.

Ascultă‑mi inima care bate, las‑o să bată.

Te rog, nu te teme Când îmi lasă gura apă.

Te vreau încrezătoare, te simt prizonieră.

Te vreau docilă, te simt temătoare.“ Serge Gainsbourg, „Tânjesc după tine“

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 7

20.03.2017 15:36:50

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 8

20.03.2017 15:36:50

1

De patru luni frecam menta: trăiască stagiile de la sfârşitul studiilor! Privind retrospectiv, înţelegeam mai bine de ce reuşisem să‑l găsesc pe‑al meu în ultimul moment. Spre deosebire de toţi colegii mei de la şcoala de comerţ, gata să tragă tare, eu nu mă dădusem peste cap ca să obţin primul meu contract pe perioadă nede‑ terminată. Eram adepta efortului minim şi ştiam ce‑mi plăcea: să folosesc cele două limbi ale mele — franceza şi engleza — şi să‑i ajut pe oameni să comunice. Adoram să vorbesc. Nu exista nimeni mai guraliv ca mine. Căutând în anuarul foştilor elevi ai şcolii, dădusem peste datele acestei agenţii de interpreţi în domeniul afacerilor, îmi trimisesem CV‑ul, avusesem o întâlnire cu asistenta şefu‑ lui şi problema se aranjase. Dar, sincer, cine ar fi dorit o astfel de slujbă ca să obţină diploma? Probabil eram sin‑ gura pe care o interesa, căci era „stagiul fotocopii“ prin excelenţă, fără nicio centimă ca salariu, în timp ce toţi ceilalţi câştigau ceva bani în fiecare lună. Avantajele, deloc neglijabile: nicio responsabilitate, fără obligaţia de a purta costum taior, fără ore târzii şi, de asemenea, cu posibili‑ tatea de a bea cafea gratis şi a mă întâlni cu toată gaşca la 9

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 9

20.03.2017 15:36:50

Agnès Martin-Lugand

Happy Hour! Într‑o altă viaţă, ar fi fost interesant să mă spetesc acolo, aşa bilingvă cum eram.

În ziua aceea, aveam ochii cârpiţi de somn. Petrecusem toată noaptea şi nu dormisem decât vreo două ore pe cana‑ peaua extensibilă rablagită a surorii mele, ale cărei arcuri îmi torturaseră spinarea. Deşi am ajuns cu mai mult de o oră întârziere, se pare că reuşisem să trec neobservată, ascunzându‑mă în debaraua care‑mi servea drept birou.

După‑amiază, când mă luptam să nu adorm, secretara patro‑ nului, cocoţată pe tocurile ei de femeie uşoară, a venit la mine cu un zâmbet diabolic pe buze; această femeie cum‑ secade voia să‑mi pună‑n cârcă şi sarcinile ei.

— Du‑te să serveşti nişte cafele în biroul lui Bertrand.

— Nu, sunt ocupată aici. Nu se vede?

— Serios?

Mi‑a zâmbit răutăcios, apoi şi‑a privit unghiile îngrijite, înainte să continue cu un aer nepăsător: — Ah, în cazul ăsta, după ce‑ţi termini misiunea impor‑ tantă, sunt cinci dosare de legat care te aşteaptă, eu n‑o să am timp să mă ocup de ele.

Ce pacoste! Eram un dezastru când venea vorba să folo‑ sesc maşina de legat. Înclinând capul într‑o parte, i‑am adre‑ sat un zâmbet la fel de tâmp ca al ei.

— OK! O să fac cafelele alea, e mai rezonabil, ale tale sunt de‑a dreptul scârboase. N‑ar trebui să‑l supărăm pe şef.

Ofensată, ţeapănă ca un par, m‑a săgetat cu privirea în timp ce mă ridicam, strâmbându‑mă la ea cu limba scoasă.

Zece minute mai târziu, cu o tavă în mâini, atentă să nu mă împiedic în faţa tuturor, am oftat, deschizând cu fundul uşa de la biroul şefului, când un damf de tequila 10 fiction connection

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 10

20.03.2017 15:36:50

Îmi pare rău, sunt aşteptată…

mi‑a ajuns la nas; duhneam încă a alcoolul băut cu o seară înainte.

Am intrat în încăpere şi am aruncat o privire printre gene înspre cei patru bărbaţi la cravată şi costum şi minele lor serioase şi stângace m‑au făcut să râd. Am aşezat în faţa fiecăruia câte o ceaşcă. Ai fi zis că sunt transparentă, niciu‑ nul nu a catadicsit să spună un „mulţumesc“ pentru ser‑ viciul meu impecabil. Am stat două secunde, aşteptând o vorbă bună şi am profitat ca să trag cu urechea, împinsă de curiozitate. Oare se ocupau de rezolvarea problemei foame‑ tei în lume, de nu erau în stare de un minim gest de poli‑ teţe? La prima vedere, nu. În schimb, şeful tocmai îşi bătea capul cu omonimele în engleză. Şi se mai considera inter‑ pret! Trebuie să‑i învăţ totul! Nici una, nici două, am parcurs cei trei paşi care mă despărţeau de el, i‑am pus mâna pe umăr şi i‑am şoptit mândră la ureche o soluţie la problema sa. A bătut nervos din degete pe masa de lemn.

— Afară, domnişoara stagiară! a şuierat printre dinţi, arun‑ cându‑mi o privire încruntată.

M‑am dat înapoi dintr‑un salt, le‑am zâmbit prosteşte şi am părăsit încăperea de parcă mă urmărea cineva. După ce am închis uşa biroului în urma mea, m‑am sprijinit de ea oftând şi râzând. Bun, măcar acum ştia că exist. Dar, Dumnezeule, ce netoată! Ar trebui să învăţ să‑mi ţin gura câteodată.

Două luni mai târziu, în sfârşit, m‑am eliberat. Blestema­ tul de stagiu se apropia de sfârşit. Evident, anumite discuţii ascultate pe la uşi — trebuia să am şi eu o ocupaţie — îmi suscitaseră totuşi interesul. Patronul şi cei trei interpreţi ai lui păreau să fie regii lumii petrolului pe lângă clienţii 11

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 11

20.03.2017 15:36:50

Agnès Martin-Lugand

lor — înalta societate din centrul afacerilor — şi slujba lor părea palpitantă. Din câte înţelesesem, întâlneau o mulţime de oameni interesanţi, din medii foarte diferite. Asta‑mi plă‑ cea mult, ce mai, mă atrăgea. În fine… Câteva minute doar, şi venea vacanţa. Şi, mai ales, puteam în sfârşit să mă apuc de pregătirea marelui meu proiect, despre care nu vorbisem încă nimănui. Voiam să‑mi iau un an sabatic şi să hoină‑ resc prin cele patru colţuri ale lumii, cu rucsacul în spate, înainte să mă gândesc la orice viitor profesional. Voiam să văd ţări, să întâlnesc oameni, să profit de viaţă şi, mai ales, să mă distrez. La ora 18:00, după ce‑mi luasem atestatul de stagiu semnat de secretara frustrată a şefului meu, eram gata să plec. Dădeam un ultim tur în debara, neştiind dacă să şterpelesc câteva stilouri şi un bloc‑notes.

— Domnişoara stagiară, în biroul meu!

Am tresărit. Ce voia de la mine marele boss? Un lucru era sigur; nu aveam să primesc un cec drept mulţumire pentru bune şi loiale servicii. După acea primă întâlnire, mă lipeam de perete ori de câte ori drumurile ni se între‑ tăiau, preferând să evit o nouă ciocnire. Acum ce avea să mi se întâmple? Când am intrat în birou, marele şef tasta cu frenezie pe computer. Am rămas înţepenită în picioare în faţa biroului lui, neştiind unde să mă postez, frămân‑ tându‑mi mâinile, simţindu‑mă pentru prima oară total‑ mente ridicolă şi depăşită de situaţie, cu magnificii mei bascheţi Puma în picioare şi cu părul roşcat pieptănat ne­glijent.

— Nu sta proţăpită acolo! mi‑a spus, fără să ridice privirea.

M‑am aşezat pe marginea fotoliului din faţa lui. Tot fără să mă privească, a rostit: — Este ultima ta zi aici, după cum mi s‑a spus, şi ţi‑ai încheiat studiile.

12 fiction connection

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 12

20.03.2017 15:36:50

Îmi pare rău, sunt aşteptată…

— Da, domnule.

A tresărit când m‑a auzit spunându‑i „domnule“. Oare avea probleme cu vârsta lui? În sinea mea tare îmi venea să râd! Ah, criza de la patruzeci de ani!

— Te aştept aici luni la ora 9:00.

Pentru prima oară, a catadicsit să mă privească.

— De ce? i‑am răspuns fără măcar să‑mi dau seama.

El a ridicat circumspect din sprânceană.

— Mă îndoiesc că ţi‑ai găsit de lucru în altă parte. Greşesc? Îmi propunea o slujbă şi nu glumea! Nu înţelegeam nimic. Mă foiam pe fotoliu. De ce eu? Nu făcusem nimic timp de şase luni, în afară de o minunată gafă!

— Poţi să pleci acum.

— Păi… hm… mulţumesc, am spus în cele din urmă, schi‑ ţând un zâmbet timid.

M‑am ridicat de pe fotoliu cu încetinitorul, apoi m‑am îndreptat spre uşă, dar el m‑a oprit în momentul în care puneam mâna pe clanţă.

— Yaël!

Ia te uită, ştie cum mă cheamă.

— Da. M‑am întors şi l‑am văzut deodată rezemat de spăta‑ rul fotoliului.

— Trei lucruri: două recomandări şi o întrebare. Pentru început, recomandările: să nu‑mi mai faci figura de ultima oară şi pune‑te pe treabă.

Ce oroare, fusesem dojenită ca în liceu!

— Promit, i‑am răspuns, încercând să‑i dau de înţeles că‑mi pare rău.

— Întrebarea: de unde ştii o engleză atât de subtilă?

M‑am umflat în pene ca un cocoş de lupte şi i‑am adre‑ sat un zâmbet ucigător.

13

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 13

20.03.2017 15:36:50

Agnès Martin-Lugand

— Aşa m‑am născut!

A ridicat din sprânceană. E prost sau ce? Bătrânilor tre‑ buie să le explici totul.

— Mama este englezoaică. Tata a avut ideea să‑şi termine studiile de arhitectură în Anglia…

— Bine, scuteşte‑mă de povestea cu oul şi găina, sunt sătul de asta. O să afli mai multe despre slujba ta săptămâna vii‑ toare. Weekend plăcut şi, nu uita, luni să nu întârzii! Nu voi mai tolera nicio întârziere de‑acum încolo. Şi, ai milă, schimbă‑ţi ţinuta…

Fără să se mai sinchisească de mine, s‑a întors spre monitor. Înainte să plec, am trecut din nou prin debara ca să‑mi iau geanta. Eram pe pilot automat, pe jumătate năucă. Am luat metroul şi m‑am prăbuşit pe o banchetă.

Ce dăduse peste mine? Eram angajată pe un post de care habar n‑aveam, fără să fi făcut nimic şi, mai ales, fără să‑l vreau. Nu aveam chef să muncesc. Şi‑apoi, ambianţa era putredă, nimeni nu râdea în locul acela. Acel Bertrand nici măcar nu‑mi ceruse părerea. La urma urmei, nu semna‑ sem nimic, nu mă obliga nimeni să mă întorc acolo luni.

Tipul doar n‑o să vină după mine acasă să mă oblige să muncesc. Planurile mele de călătorie se risipeau… Doar dacă nu profitam de ocazie ca să strâng ceva bani şi să hoinăresc cu rucsacul în spate mai mult timp decât prevă‑ zusem, peste câteva luni, după ce voi fi demisionat. Cine m‑ar putea împiedica? Nimeni. Nici nu se punea problema ca părinţii mei să‑mi plătească turul lumii, cheltuiseră deja destul cu studiile mele, nu voiam să mai trăiesc mult timp pe spinarea lor. Am hotărât să mă prezint lunea următoare în biroul şefului ca să aflu măcar cu cât avea de gând să mă plătească. În realitate, slujba asta era mană cerească! M‑am ridicat dintr‑un salt când metroul a oprit 14 fiction connection

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 14

20.03.2017 15:36:50

Îmi pare rău, sunt aşteptată…

în staţia Saint‑Paul şi i‑am împins pe ceilalţi pasageri ca să ies din vagon. Am urcat câte patru trepte deodată pe scara rulantă şi la ieşire am dat cu nasul de cartierul nos‑ tru general, barul El País. Ne stabiliserăm acolo tabăra de bază la foarte puţin timp după începerea studiilor. Primul avantaj era că se afla foarte aproape de şcoală şi puteam să ajung acolo instantaneu, făcându‑mi apariţia şi între‑ ţinând astfel legenda despre asiduitatea mea la cursuri.

Apoi, acest bar rău famat avea un aspect exterior care nu inspira deloc încredere şi asta ni se potrivea: râdeam că suntem în pas cu lumea, la modă. Avea o latură slinoasă, nearanjată, cu taburete de bar şchioape şi un televizor deasupra tejghelei. Doar consola cu muzică de top asi‑ gura ambianţa. Ne simţeam bine acolo. Patronul şi bar‑ manul ne îndrăgiseră; poveştile noastre, portofelele pline cu mărunţiş, fuga noastră ca să prindem ultimul autobuz îi făceau să râdă. Barul acesta era o extensie a propriilor noastre apartamente şi gaşca noastră făcea parte din mobi‑ lier. M‑am lipit de geam şi m‑am strâmbat la toată lumea înainte să împing uşa, entuziasmată.

— Fiesta tot weekendul! am răcnit cu mâinile în aer.

— De parcă ar fi vreo noutate, mi‑a răspuns Alice de la înălţimea taburetului ei.

Râzând ca o nebună, am sărit de gâtul surorii mele şi am strâns‑o la piept. Ea s‑a prins de tejgheaua barului, ca să nu cădem amândouă pe pardoseală.

— Mi‑am găsit o slujbă! i‑am urlat în ureche.

Ea m‑a împins şi s‑a uitat la mine, cu ochii ieşiţi din orbite, ca lupul din desenele animate ale lui Tex Avery.

— Dar ce, îţi căutai o slujbă?

— Nu! Totuşi am găsit‑o!

— Promiţător!

15

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 15

20.03.2017 15:36:50

Agnès Martin-Lugand

Toată lumea s‑a năpustit spre mine. Mica noastră gaşcă se formase în acei ultimi ani. Mai întâi datorită lui Alice, de când se îndrăgostise de Cédric: ea era la istorie, el la filologie, le era dat să se întâlnească, la fel de calmi, de timizi şi de echilibraţi amândoi. În ceea ce mă priveşte, după ce am luat bacul, la un an după sora mea, am optat pentru confortul unei şcoli de comerţ ale cărei cursuri se ţineau trei sferturi în engleză. În primul an, l‑am cunoscut pe Adrien, aterizat acolo după câţiva ani de facultate eşuaţi. Nici vorbă de vreo poveste de dragoste între noi, ci mai degrabă de chefuri, râsete, nopţi albe şi cursuri ratate. De pe o zi pe alta, el se aranjase; la colţul unei străzi, îşi găsise iubirea, în persoana lui Jeanne, vânzătoare şi mamă singură. Preluase totul de la ea: piercingul din limbă, firea energică şi pe Emma, fiica ei în vârstă de un an, fără să‑şi piardă niciun pic din umo‑ rul (grosolan) şi pasiunea nemăsurată pentru petreceri. Nici apariţia lui Marc nu scăzuse numărul chefurilor noastre.

Alice şi Cédric îl întâlniseră la facultate. Studia istoria artei, sau mai precis acolo era înscris. În general, se ducea când avea chef, întotdeauna cu mâinile în buzunare şi fără să‑şi ia notiţe. În orice caz, dacă avea nevoie de ajutor, exista, după spusele surorii mele, o armată de admiratoare înfocate gata să‑i ofere cursuri particulare. Aerul lui de pierde‑vară visător, întârziat, un pic misterios le făcea să cadă ca muştele. Era foarte secretos în privinţa cuceririlor lui, dar părea destul de indiferent la efectul pe care îl producea asupra fetelor, din câte observasem, pentru că eram întotdeauna împreună amândoi. Doar în seara aceasta lipsea la apel.

— Unde‑i Marc? am întrebat după ce m‑am eliberat din strânsoarea celorlalţi.

— Nu ştiu pe unde umblă! mi‑a răspuns Adrien. De obicei, e primul care ajunge.

16 fiction connection

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 16

20.03.2017 15:36:50

Îmi pare rău, sunt aşteptată…

Mi‑am scos din buzunar telefonul, de care eram foarte mândră, era primul meu mobil!

— Am să‑l sun.

Marc locuia la bunicul lui de când era student la Paris, părăsind oraşul de provincie al părinţilor săi, din Touraine.

Evident, nu a răspuns nimeni. Bunicul lui era un adevă‑ rat hoinar. În puţinele dăţi când trecuserăm pe la el, nu‑l văzuserăm decât foarte puţin. Era un original, gata ori‑ când să plece în căutarea pepitei de aur, spunea el cu o pri‑ vire şmecheră. Când îl întrebam pe Marc cu ce se ocupa, ridica din umeri, răspunzându‑ne că Abuelo, cum îi zicea el, era căutător de comori. Ceea ce stârnea invariabil râsete şi glume, apoi treceam la altceva. În cele câteva minute în care‑l vedeam, avea mereu o vorbă bună pentru noi, în vreme ce ne studia din priviri. Aveam uneori impresia că mă cunoaşte pe de rost, deşi nu schimbaserăm niciodată mai mult de zece vorbe.

— O să vină el până la urmă, mi‑a zis sora mea, făcându‑mă să revin la realitate. Spune‑ne despre slujba ta! Ce‑i cu poves‑ tea asta?

Cu un ochi la uşa barului, le‑am povestit în linii mari cum m‑a convocat marele boss în biroul lui.

— Yaël, ai o mare problemă! a spus Jeanne.

M‑am întors spre ea surprinsă, cu paharul în mână.

Avea un zâmbet răutăcios.

— Poftim?

Am luat o înghiţitură; nu ştiam unde voia să ajungă.

— Trebuie să te înţoleşti! Nu mai ai încotro! Gata cu Puma şi cu jeanşii! Treaba devine serioasă!

Am scuipat berea, stropind tejgheaua barului. Alice a aplaudat şi a râs zgomotos împreună cu Jeanne, care a per‑ cutat imediat.

17

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 17

20.03.2017 15:36:50

Agnès Martin-Lugand

— Genial, mâine o să ne jucăm de‑a păpuşile cu tine!

Ce oroare!

— Nu! am ţipat. Nu vreau să mă deghizez!

— Cine a zis asta? mi‑a răspuns Jeanne. Am să‑ţi găsesc eu la magazin nişte taioare şi pantofi cu toc. Şi se rezolvă problema!

M‑am bosumflat.

— Niciodată, în vecii vecilor, n‑am să‑mi pun pantofi cu toc.

Toată lumea a izbucnit în râs văzându‑mi figura, cu sprâncenele încruntate şi buzele ţuguiate.

— Ce se‑ntâmplă aici? În clipa în care am auzit vocea gravă a lui Marc care părea mereu să anunţe o catastrofă, am uitat de problema mea vestimentară şi m‑am întors spre el, din nou destinsă şi zâmbitoare. El s‑a apropiat cu un aer nonşalant, a strâns mâna barmanului şi şi‑a pus pe tejghea tutunul de rulat.

Apoi a venit în spatele meu, mi‑a trecut braţul pe după umeri şi a văzut berea, din care a băut o înghiţitură zdra‑ vănă, făcându‑mi cu ochiul.

— Aşadar, cine‑mi răspunde? Ce sărbătorim? a insistat.

— Am un job, i‑am răspuns, zâmbind larg.

M‑a privit sincer surprins.

— Şi asta e o veste bună? Vrei să munceşti?

— Nu, nu vreau să muncesc, dar, mă rog, mi s‑a propus cu amabilitate, nu puteam să refuz! am spus, izbucnind în râs.

— Eşti incredibilă!

S‑a aplecat spre mine, la cei un metru optzeci şi cinci ai săi, ca să‑şi pironească ochii maliţioşi într‑ai mei.

— Facem un chef monstru în seara asta?

— Yes! 18 fiction connection

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 18

20.03.2017 15:36:50

Îmi pare rău, sunt aşteptată…

— Haideţi, fac eu cinste în onoarea lui Yaël! a declarat radios.

Seara a început cu adevărat din acel moment. N‑au mai fost decât râsete, glume, planuri iluzorii şi pahar după pahar. Evident, a trebuit ca Adrien să aducă vorba de pre‑ staţia mea puţin glorioasă din ultima noastră seară în bar din săptămâna precedentă.

— Zborul tău planat de pe podium va rămâne în istorie!

— Ce pot să fac dacă mă isterizează cântecele astea? Îl convinsesem pe DJ să pună cele două preferinţe ale mele din acel moment: Murders on the dance floor şi I am outta love. Cu câteva ocheade şi promisiuni că am să beau un pahar cu el, îmi atinsesem scopul. Mă dădusem în spectacol timp de şapte minute, doar că făcusem prea multe piruete, dat fiind nivelul de alcool din sânge, şi căzusem grămadă, stricând podiumul. M‑a prins Marc înainte să mă dau cu capul de podea.

— Mie mi‑a plăcut la nebunie să mă joc de‑a pompierii, a spus Marc.

— Da, ce‑ai mai făcut pe grozavul, i‑a replicat Jeanne. Ei, şi ce, mare scofală!

— Păi doar nu era s‑o iau la palme! a răspuns el, ridicând mâinile.

— Eu am fost la mijloc, a completat sora mea. Aşteptam de mult asta.

— Ticăloaso! i‑am reproşat, aruncându‑mă asupra ei.

Eram singurii clienţii din El País în seara aceea, ceea ce ne‑a adus un mic bonus, patronul oferindu‑ne gustările din partea casei. Ne‑am aruncat asupra lor ca nişte căpcă‑ uni, mulţumindu‑i cu gura plină. După aceea, Adrien a propus un concurs de aruncat la ţintă. Ca de obicei, eu am făcut echipă cu Marc. Eram perechea lui din ziua în care 19

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 19

20.03.2017 15:36:50

Agnès Martin-Lugand

refuzasem să fac echipă cu fetele, una mai nepricepută decât cealaltă. Victoria a fost de partea noastră. În timp ce Jeanne şi Alice erau consolate de iubiţii lor, eu am sărit în spatele lui Marc, care m‑a purtat triumfal prin tot barul. M‑am prins de gâtul lui, punându‑mi bărbia pe umărul lui. El s‑a apropiat de bar.

— Mi‑e sete, femeie, mi‑a zis.

I‑am lipit un sărut pe obraz şi, fără să mă dau jos din spatele lui, am înhăţat un pahar şi i‑am dat să bea înainte să‑mi potolesc la rândul meu setea.

— Copii, ne‑a strigat barmanul. Autobuzul vostru vine în trei minute.

M‑am dat jos din spinarea lui în mai puţin de două secunde. Marc m‑a prins înainte să mă dezechilibrez.

— Catastrofă! Portăreasa! a strigat Jeanne, căreia portă‑ reasa imobilului în care locuia i‑o ţinea pe Emma la ea, în schimbul reducerilor la ţoalele pe care i le vindea din maga‑ zinul unde lucra.

A fost panică generală, paltoanele noastre au zburat prin aer, fiecare s‑a scotocit prin buzunare ca să‑şi plătească datoria.

— Ştergeţi‑o, v‑o trec în cont, ne‑a spus barmanul.

Am trecut în spatele barului şi l‑am pupat de două ori.

— Eşti o comoară!

— Yaël! Ce faci? a zbierat Cédric.

Inevitabil, încercarea de a ieşi pe uşă toţi şase în ace‑ laşi timp nu a fost o mare reuşită. În clipa în care uşa s‑a rupt şi am ajuns toţi pe trotuar, autobuzul a trecut prin faţa noastră.

— Drăcia dracului! a bombănit Adrien. Repede!

Jeanne o luase deja la goană, fiica ei o aştepta. Alerga în mare viteză în balerinii săi, probabil alcoolul îi dădea aripi.

20 fiction connection

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 20

20.03.2017 15:36:50

Îmi pare rău, sunt aşteptată…

A prins autobuzul în staţia următoare şi a reuşit să‑l facă pe şofer să aştepte. Marc s‑a căţărat ultimul, cu ţigara pe care o ţinuse în gură pe toată durata cursei noastre nebune.

— Tinere! l‑a apostrofat şoferul.

— Oh, da, scuze.

A început să se scotocească prin buzunare şi a arătat abonamentul.

— Sunt în regulă, domnule, i‑a spus el cu mândrie.

— Îţi baţi joc de mine!

— Absolut deloc! i‑a răspuns, sincer surprins.

— Ţigara, Marc! am ţipat eu.

— Rahat! Scuze, domnule.

Toată lumea a izbucnit în râs, Marc a aruncat ţigara afară şi autobuzul a putut în sfârşit să pornească. Traseul dintre Saint‑Paul şi Piaţa Léon‑Blum trebuie să fi fost relativ neplăcut pentru ceilalţi călători, dată fiind gălăgia pe care o făceam. Viaţa mea era perfectă, minunată, nu doream nimic altceva decât să rămân mereu alături de aceşti cinci oameni pe care îi iubeam, promiţându‑mi că nu mă voi îndepărta niciodată de ei, orice s‑ar întâmpla. Jeanne s‑a scuturat ca un câine în faţa imobilului de pe bulevardul Ledru‑Rollin, era tehnica prin care se trezea din beţie chiar înainte s‑o înfrunte pe portăreasă. Am parcurs cu paşi mari curtea interioară ca să ne aliniem în faţa ascensorului, unde ea ni s‑a alăturat, cu Emma înfăşurată într‑o pătură.

— Urc prima, singură, altfel mi‑o treziţi.

Niciunul dintre noi n‑a protestat. Jeanne a dispărut.

— O luăm pe scări, a propus Cédric.

Urcuşul până la etajul al patrulea a fost agitat, toată lumea a ratat măcar o dată treapta şi s‑a lovit de perete.

Seara a continuat în salonul minusculului lor aparta‑ ment cu două încăperi, până în zori, cu Emma dormind ca 21

imi pare rau sunt asteptata p2.indd 21

20.03.2017 15:36:51