Orasul abisului preview656

C O L E C ลข I E C O O R D O N ATฤ D E M i h a i - Da n Pav e l e s c u

T rad u cere din en g le z ă de M i h a i ‑ Da n Pav e l e s c u

EDITORI:

Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu D I R EC T O R E D I T O R IAL :

Magdalena Mărculescu R E D AC T O R :

Luciana Vlad D ESI G N :

Faber Studio Ilustrație copertă: Ionuț Bănuță D I R EC T O R P R O D UC Ţ IE :

Cristian Claudiu Coban DTP:

Gabriela Chircea C O R EC T U R Ă :

Cătălina Ioancea Rodica Petcu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României REYNOLDS, ALASTAIR Oraşul abisului / Alastair Reynolds; trad.: Mihai-Dan Pavelescu.

- Bucureşti: Editura Trei, 2014 ISBN 978-973-707-994-7 I. Pavelescu, Mihai-Dan (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Titlul original: Chasm City Autor: Alastair Reynolds Copyright © 2001 Alastair Reynolds Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro IS B N : 9 7 8 - 9 7 3 - 7 0 7 - 9 9 4 - 7

Bun‑sosit în sistemul Epsilon Eridani, călătorule! În ciuda tuturor celor întâmplate, sperăm că te vei bucura de o şedere plăcută aici. Am compilat acest document pentru informa‑ rea ta, ca să explicăm unele evenimente‑cheie din istoria noastră recentă. Dorim ca aceste informaţii să‑ţi uşureze tranziţia într‑o cultură care poate fi complet diferită de cea pe care te aşteptai s‑o găseşti când te‑ai îmbarcat din punctul tău de plecare. Este impor‑ tant să înţelegi că ai fost precedat de alţi oameni, ale căror expe‑ rienţe ne‑au ajutat să concepem acest document într‑o manieră gândită pentru a minimiza şocul adaptării culturale. Am descope‑ rit că încercările de a polei sau diminua adevărul celor întâmplate şi al celor ce continuă să se întâmple sunt nocive în cele din urmă; abordarea cea mai bună — bazată pe un studiu statistic de cazuri similare cazului tău — este de a prezenta faptele într‑o manieră cât mai deschisă şi onestă cu putinţă.

Suntem pe deplin conştienţi de faptul că reacţia ta iniţială va fi probabil de neîncredere, urmată de furie şi apoi de o stare de refuz prelungit.

Este important să înţelegi că acestea sunt reacţii normale.

Este la fel de important să înţelegi — chiar în această etapă timpurie — că va sosi un moment când te vei adapta adevărului şi‑l vei accepta. Asta se poate întâmpla peste câteva zile; pot trece chiar săptămâni sau luni, dar se va întâmpla în cele din urmă, exceptând o minoritate de cazuri. Este chiar posibil să priveşti retrospectiv momentul acesta şi să regreţi că nu ai avut puterea pentru o tran‑ ziţie mai rapidă spre acceptare. Vei înţelege că abia după realizarea acelui proces devine posibil orice se aseamănă cu fericirea.

Să începem aşadar procesul de adaptare.

Din cauza limitării fundamentale la viteza luminii a comuni‑ caţiilor în interiorul sferei de spaţiu colonizat, ştirile provenite de la alte sisteme solare sunt în mod inevitabil perimate; adesea cu decenii sau mai mult. Percepţiile tale asupra planetei principale a sistemului nostru, Yellowstone, se bazează în mod aproape cert pe informaţii învechite.

5

De peste două secole — mai precis, până în trecutul foarte apropiat —, Yellowstone s‑a aflat în aşa‑numita „Belle Epoque“, cum aleg s‑o numească majoritatea observatorilor contemporani.

Din punct de vedere social şi tehnologic a fost o epocă de aur fără precedent; şablonul nostru ideologic era considerat de toţi un sis‑ tem de guvernare aproape perfect.

De pe Yellowstone au fost lansate numeroase acţiuni de suc‑ ces, printre care colonii‑fiice în alte sisteme solare, însă şi expe‑ diţii ştiinţifice ambiţioase către limita spaţiului cunoscut de om.

Pe Yellowstone şi în Inelul Sclipitor s‑au desfăşurat experimente sociale vizionare, printre care opera controversată, dar deschi‑ zătoare de drumuri, a lui Calvin Sylveste şi a discipolilor săi. În atmosfera de pepinieră inovatoare de pe Yellowstone au înflorit artişti, filosofi şi savanţi de seamă. Au fost urmărite cu îndrăznea­ ­lă tehnici de augmentare neurală. Alte culturi umane optează să‑i trateze pe Agregaţi cu suspiciune, totuşi noi, demarhiştii — care nu ne temem de aspectele pozitive ale metodelor de amplificare a minţii —, am stabilit cu ei raporturi care ne‑au permis exploa‑ tarea completă a tehnologiilor lor. Propulsiile navelor stelare ale Agregaţilor ne‑au îngăduit să colonizăm mai multe sisteme decât culturi ce subscriu la modele sociale inferioare.

A fost într‑adevăr o epocă glorioasă. A fost de asemenea starea probabilă la care te aşteptai în momentul sosirii tale.

Din păcate nu acesta este cazul.

Acum şapte ani în sistemul nostru s‑a întâmplat ceva. Vectorul exact de transmitere rămâne neclar chiar şi în prezent, dar este aproape sigur că molima a sosit la bordul unei nave, poate în stare latentă şi neştiută de echipajul care a adus‑o. Este la fel de posibil să fi sosit cu ani în urmă. Pare improbabil că adevărul va fi aflat vreodată; prea multe au fost distruse sau uitate. Molima a şters sau a distrus porţiuni vaste din istoria noastră planetară, stocată digital. În multe cazuri, doar memoria umană a rămas intactă… iar memoria umană nu este lipsită de imperfecţiuni.

Epidemia Fuziunii a atins nucleul societăţii noastre.

N‑a fost tocmai un virus biologic, nici tocmai un virus ciber‑ netic, cât mai degrabă o „himeră“ stranie şi mutantă a celor două.

Nu s‑a reuşit izolarea unei tulpini pure a molimei, însă în forma sa pură ar trebui să semene cu un fel de nanomaşină, analogă asambloarelor la scară moleculară din propria noastră tehno‑ logie maşmed. Mai presus de orice îndoială, se pare că originea îi este extraterestră. La fel de clar este faptul că nimic din ce am

6

ALASTAIR REYNOLDS

încercat împotriva ei n‑a reuşit mai mult decât să o încetinească. În majoritatea cazurilor, intervenţiile noastre au înrăutăţit situaţia.

Epidemia se adaptează atacurilor noastre; ne metamorfozează armele şi le întoarce împotriva noastră. Pare a fi dirijat de un soi de inteligenţă îngropată adânc. Nu ştim dacă a fost îndreptată spre omenire… sau dacă am fost pur şi simplu teribil de ghinionişti. În acest moment, bazându‑ne pe experienţa noastră anteri‑ oară, reacţia ta cea mai probabilă este să presupui că documentul acesta este o farsă. Tot experienţa ne‑a dovedit că negarea de către noi a acestei ipoteze va accelera procesul de adaptare cu un factor mic, totuşi important din punct de vedere statistic.

Documentul acesta nu este o farsă!

Epidemia Fuziunii s‑a petrecut cu adevărat şi efectele ei au fost mult mai rele decât ţi‑ai putea imagina. La momentul mani‑ festării sale, societatea ne era suprasaturată cu trilioane de maşi‑ nării minuscule. Ele erau slujitorii noştri, care nu gândeau şi nu se plângeau, cei care dădeau viaţă şi modelau materia, şi cu toate acestea abia dacă îi băgam în seamă. Ele roiau neobosit prin sân‑ gele nostru, trudeau neîncetat în celulele noastre şi ne populau creierele, legându‑ne pe toţi în reţeaua Demarhiei, în care deciziile erau luate aproape instantaneu. Noi ne deplasam prin medii vir‑ tuale ţesute prin manipularea directă a mecanismelor senzoriale ale creierului sau ne scanam minţile şi le încărcam în reţele de computere cu viteze fulgerătoare. Forjam şi sculptam materia la scara munţilor, compuneam simfonii din materie, o determinam să danseze după capriciile noastre aidoma focului îmblânzit. Doar Agregaţii se apropiaseră cu un pas mai mult de Divinitate… şi unii afirmă că nu eram cu mult în urma lor.

Maşinile ne‑au creat statele‑oraşe orbitale din rocă brută şi gheaţă, apoi au iniţializat materia inertă la viaţă în interiorul bio‑ murilor. Maşini gânditoare au condus acele state‑oraşe, călăuzind cele zece mii de habitate ale Inelului Sclipitor, care dădeau ocol lui Yellowstone. Maşinile au construit Oraşul Abisului, modelându‑i arhitectura amorfă spre o frumuseţe uimitoare şi fantasmagorică.

Toate acelea au pierit.

A fost mai rău decât crezi. Dacă epidemia ne‑ar fi ucis doar maşinile, tot ar fi murit milioane de oameni, dar ar fi fost o catas‑ trofă gestionabilă, din care ne‑am fi putut reveni. Însă molima a depăşit simpla distrugere, trecând într‑un tărâm mai apropiat de artă, deşi o artă de un fel unic ca perversiune şi sadism. A făcut ca maşinile noastre să evolueze incontrolabil — cel puţin, în afara

ORAŞUL ABISULUI

7

controlului nostru —, căutând simbioze noi şi bizare. Clădirile ni s‑au transformat în coşmaruri gotice, prinzându‑ne înainte de a putea scăpa din transfigurările lor letale. Maşinile din celulele noastre, din sângele nostru, din capetele noastre au început să‑şi sfarme lanţurile — revărsându‑se în noi, corupând materia vie. Am devenit fuziuni larvare, strălucitoare, de carne şi maşinărie. Când îi îngropam pe morţi, ei continuau să crească, răspândindu‑se lao‑ laltă, contopindu‑se cu arhitectura oraşului.

A fost o epocă a ororii. Încă nu s‑a terminat. Şi totuşi, ca orice molimă cu adevărat eficientă, parazitul nos‑ tru a fost grijuliu să nu‑şi ucidă în întregime populaţia de gazde.

Au murit zeci de milioane de oameni, dar şi mai multe zeci de milioane au reuşit să se adăpostească, ascunzându‑se în enclave ermetic etanşate în oraş sau pe orbită. Maşmedele lor au căpătat comenzi prioritare de distrugere şi s‑au autoconvertit în praf, care a fost purjat inofensiv din corp. Chirurgii au lucrat cu disperare pentru a smulge implanturi din capete, înainte de a fi atinse de molimă. Alţi cetăţeni, prea intim uniţi cu maşinile lor pentru a renunţa la ele, au căutat o evadare în refrisomn. Ei au optat să fie îngropaţi în criocripte comune sigilate… sau să părăsească siste‑ mul. Între timp, alte zeci de milioane de oameni s‑au revărsat în Oraşul Abisului sosind de pe orbită, fugind dinaintea distrugerii Inelului Sclipitor. Unii dintre ei se număraseră printre persoanele cele mai bogate din sistem, pentru ca acum să fie la fel de săraci ca orice refugiaţi din trecutul istoric. Iar ceea ce au găsit în Oraşul Abisului nu avea cum să‑i liniştească…

— Extras dintr‑un document introductiv pentru nou‑sosiţi, disponibil gratuit în spaţiul circum‑Yellowstone, 2517

8

ALASTAIR REYNOLDS

UNU

Se lăsa bezna când am ajuns împreună cu Dieterling la baza podului.

— Trebuie să ştii o chestie despre Vasquez Mână‑roşie, mi‑a spus Dieterling. Să nu‑l numeşti niciodată aşa în faţă.

— De ce?

— Pentru că‑l sictireşte.

— Şi asta‑i o problemă?

Am oprit rotatul şi apoi l‑am parcat într‑un şir pestriţ de vehi‑ cule care se întindea pe o parte a străzii. Am coborât stabilizatoa‑ rele şi turbina supraîncinsă a emanat un iz de ţeavă fierbinte de armă.

— Parcă nu obişnuiam să ne facem griji în legătură cu senti‑ mentele infractorilor, am comentat.

— Nu, dar de data asta poate c‑ar fi mai bine ca dintre două rele să alegem precauţia. Poate că Vasquez nu‑i steaua cea mai stră‑ lucitoare de pe firmamentul lumii interlope, însă are prieteni şi un trecut frumuşel în sadismul extrem. De aceea, comportă‑te cât mai bine.

— O să mă străduiesc.

— Da… şi mai străduieşte‑te să nu laşi prea mult sânge pe podea în cursul procesului, ne‑am înţeles?

Am coborât din rotat şi ne‑am răsucit amândoi ca să privim podul. Nu‑l mai văzuserăm până azi — era prima dată că intram în Zona Demilitarizată, de altfel şi în Nueva Valparaiso — şi păruse absurd de mare chiar şi de la cincisprezece‑douăzeci de kilometri depărtare de oraş. Lebăda se cufundase spre orizont, gigantică şi roşie, cu excepţia sclipirii arzătoare din apropierea centrului, totuşi fusese destulă lumină pentru a distinge cablul podului şi a zări, ocazional, mărgelele minuscule ale lifturilor care‑l suiau şi coborau din spaţiu. Chiar şi atunci mă întrebasem dacă nu întârziaserăm — dacă nu cumva Reivich scăpase deja la bordul vreunui lift —, dar Vasquez ne asigurase că bărbatul pe care‑l vânam continua să fie

ORAŞUL ABISULUI

9

în oraş, reducându‑şi reţeaua de active de pe Atuul lui Sky şi tran‑ sferând fonduri în depozite pe termen lung.

Dieterling a mers în partea din spate a rotatului — cu seg‑ mentele lui blindate suprapuse, vehiculul monociclu semăna cu un pangolin ghemuit — şi a deschis un compartiment micuţ pentru bagaje.

— Rahat! Aproape că uitasem de mantale, frate.

— Să fiu sincer, sperasem c‑o să uiţi.

Mi‑a aruncat una.

— Haide, îmbrac‑o şi termină cu smiorcăielile.

Am îmbrăcat mantaua, trăgând‑o peste straturile de îmbră‑ căminte pe care le purtam deja. Tivul ei atingea băltoacele de apă noroioasă de pe stradă, însă aşa le plăcea aristocraţilor să le poarte, parcă sfidându‑i pe alţii să le calce pe pulpane. Dieterling s‑a îmbrăcat şi a început să tasteze prin configuraţia de opţiuni imprimate în jurul mânecii, încruntându‑se dezgustat la fiecare ofertă de croială.

— Nu. Nu… Nu. Hristoase, nu! Tot nu. Şi nici asta nu merge, nu.

M‑am întins şi am apăsat una dintre oferte.

— Gata! Arăţi superb. Acum taci şi dă‑mi arma.

Selectasem deja o nuanţă perlată pentru propria mea manta, o culoare despre care speram că va oferi un fundal de contrast redus pentru armă. Dieterling a scos pistolul micuţ dintr‑un buzunar al jachetei şi mi l‑a oferit de parcă mi‑ar fi întins un pachet de ţigări.

Pistolul era micuţ şi aproape translucid; dincolo de suprafeţele lui netede din lucită se zărea o ceaţă de componente minuscule.

Era o armă mecanică, făcută complet din carbon — în majo‑ ritate din diamant —, dar şi cu fullerene pentru lubrifiere şi sto‑ care energetică. În ea nu existau metale sau explozivi; nici măcar un singur circuit. Doar pârghii şi clichete complicate, gresate cu sfere de fullerene. Trăgea cu fleşete din diamant cu spin stabilizat, a căror energie provenea din destinderea unor arcuri de fullerene strânse până aproape de punctul de rupere. Le comprimai prin învârtirea cu o cheie, ca pe jucăriile mecanice. Nu existau lunete, sisteme de stabilizare sau elemente pentru detectarea ţintei.

Oricum, nimic din toate acelea n‑avea să conteze.

Am strecurat pistolul în buzunarul pardesiului, convins că niciun pieton nu văzuse nimic.

— Ţi‑am zis c‑o să‑ţi aranjez ceva elegant, a spus Dieterling.

— O să meargă.

10

ALASTAIR REYNOLDS

— O să „meargă“? Tanner, mă dezamăgeşti. Este un obiect de frumuseţe intensă şi rea. Mă gândesc chiar că ar putea avea posibi‑ lităţi reale pentru vânătoare.

Tipic pentru Miguel Dieterling, m‑am gândit; să vadă orice situaţie din unghiul vânătorii.

Am făcut un efort să surâd.

— O să ţi‑o dau întreagă înapoi. Şi dacă nu, ştiu ce să‑ţi fac cadou de Crăciun.

Am pornit împreună spre pod. Niciunul dintre noi nu mai fusese până acum în Nueva Valparaiso, dar asta nu conta. Ca foarte multe dintre oraşele mari de pe planetă, planul lui de bază avea ceva profund familiar, ajungând până la nivelul numelor străzilor.

Majoritatea aşezărilor noastre porneau de la un şablon deltoid de străzi, cu trei artere principale ce se întindeau din vârfurile unui triunghi echilateral cu latura de o sută de metri. În jurul nucleului respectiv se găseau de obicei serii de triunghiuri tot mai mari, până ce ordinea geometrică se eroda într‑un hăţiş de suburbii aleatorii şi zone reconstruite. Destinaţia triunghiului central era stabilită de fiecare aşezare în parte şi depindea de obicei de numărul de ocupaţii sau bombardamente la care fusese supus oraşul în timpul războiului. Doar în foarte rare ocazii mai exista vreo urmă a navetei cu aripi delta în jurul căreia se dezvoltase colonia.

Nueva Valparaiso începuse în acelaşi fel şi avea toate numele obişnuite de străzi: Omdurman, Norquinco, Armesto şi aşa mai departe, însă triunghiul central era ascuns sub structura terminală a podului, care reuşise să fie un activ suficient de important pen‑ tru ambele tabere ca să scape nevătămată. Pe o distanţă de trei sute de metri pe ambele laturi, podul se ridica perfect vertical şi negru precum carcasa unei nave, dar incrustat cu hoteluri, restau‑ rante, cazinouri şi bordeluri în lungul nivelurilor inferioare. Chiar dacă podul n‑ar fi fost însă vizibil, însăşi strada anunţa că ne aflam într‑un cartier vechi, în apropierea zonei de asolizare. Unele clădiri fuseseră construite prin stivuirea modulelor de marfă, care fuseseră perforate cu ferestre şi uşi, peste care se adăugaseră două secole şi jumătate de bizarerii arhitecturale.

— Hei, a rostit un glas. Ia uite‑l şi pe Tanner belitu’ Mirabel.

Stătea rezemat de un portic adumbrit, aidoma cuiva care n‑a‑ vea nimic mai bun de făcut decât să privească insectele târându‑se de colo‑colo. Până atunci discutasem cu el doar prin telefon sau video — menţinând conversaţiile cât mai scurte posibil — şi mă aşteptasem la o persoană mult mai înaltă şi care să nu aducă atât de

ORAŞUL ABISULUI

11

tare cu un şobolan. Mantaua îi era la fel de grea ca a mea, dar lăsa impresia că era tot timpul gata să‑i lunece de pe umeri. Avea dinţi de culoarea ocrului, pe care‑i pilise ca să fie ascuţiţi, chip îngust şi acoperit de tuleie inegale şi păr lung, negru, pe care‑l purta pieptănat pe spate deasupra frunţii mici. În mâna stângă ţinea o ţigară pe care o ducea periodic la buze, în timp ce mâna cealaltă — dreapta — dispăruse în buzunarul lateral al mantalei şi nu dădea semn că ar reapărea.

— Salut, Vasquez, am spus, fără să mă arăt surprins că ne urmărise pe Dieterling şi pe mine. Să‑nţeleg că‑l supraveghezi pe omul nostru?

— Stai liniştit, Mirabel. Tipu’ ăla nici măcar nu se pişă fără să ştiu şi eu.

— Nu şi‑a terminat combinaţiile?

— Nu. Ştii cum sunt puştii ăştia bogaţi. Trebuie s‑aibă grijă de afacere, moşule. Io aş şterge‑o pe podu‑ăla de‑ai zice c‑am o rachetă‑n cur. A întins ţigara în direcţia lui Dieterling. Tu eşti tipu’ cu şerpii, nu‑i aşa?

Dieterling a strâns din umeri.

— Dacă zici tu.

— Mi se pare o chestie şmecheră să vânezi şerpi. Cu mâna în care ţinea ţigara a simulat ochirea şi tirul cu un pistol, trăgând neîndoios într‑un hamadriad imaginar. Crezi că mă poţi strecura şi pe mine în viitoarea ta expediţie de vânătoare?

— Nu ştiu, a răspuns Dieterling. Noi nu prea folosim momea­ ­lă vie. O să vorbesc însă cu bossul, să văd dacă putem aranja ceva.

Vasquez Mână‑roşie ne‑a arătat dinţii lui piliţi.

— Haios gagiu’. Îmi place de tine, Şarpe. Oricum trebuie să‑mi placă de tine, fiindcă lucrezi pentru Cahuella. Apropo, el ce mai face? Am auzit c‑a‑ncasat‑o la fel de naşpa ca tine, Mirabel. Ba chiar am auzit nişte zvonuri răuvoitoare că n‑ar fi scăpat.

Nu plănuiserăm să anunţăm imediat moartea lui Cahuella — cel puţin până nu‑i examinam puţin implicaţiile —, dar era evident că vestea ajunsese la Nueva Valparaiso înaintea noastră.

— Am făcut tot ce‑am putut pentru el, am răspuns.

Vasquez a încuviinţat lent şi înţelept din cap, de parcă tocmai i se verificase o convingere sacră.

— Da, asta am auzit şi eu. Şi‑a pus palma stângă pe umărul meu, ţinându‑şi ţigara departe de ţesătura perlată a mantalei. Am auzit c‑ai şofat jumătate de planetă făr‑un picior, doar ca să‑i aduci acasă pe Cahuella şi pe boarfa lui. Astea‑s chestii eroice, moşule,

12

ALASTAIR REYNOLDS

chiar şi pentru un ochi‑alb. Poţi să‑mi povesteşti totul la un pisco sour1, iar Şarpe îmi poate aranja un loc în viitoarea lui expediţie.

Ce zici, Şarpe?

Am continuat să mergem în direcţia podului.

— Nu cred c‑avem timp pentru aşa ceva, am zis eu. Mă refer la băutură.

— Cum am zis, uşurel. Vasquez a luat‑o înaintea noastră, fără să‑şi fi scos mâna din buzunar. Io nu vă înţeleg, gagiilor. Ar fi sufi‑ cient un cuvânt din partea voastră şi Reivich nici n‑ar mai exista ca problemă — ar fi doar o pată pe duşumea. Mirabel, să ştii că oferta rămâne deschisă.

— Trebuie să‑l lichidez eu personal.

— Da, aşa am auzit. Ca un fel de vendetta. Erai pe felie cu boarfa lui Cahuella, este?

— Subtilitatea nu‑i punctul tău forte, este, Roşeaţă?

L‑am văzut pe Dieterling făcând o grimasă. Am mai mers câţiva paşi în tăcere, înainte ca Vasquez să se oprească şi să se întoarcă spre mine.

— Ce‑ai zis?

— Am auzit că pe la spate ţi se spune Vasquez Mână‑roşie.

— Şi ce te‑ar fute pe tine grija dacă mi s‑ar spune aşa?

Am ridicat din umeri.

— Nu ştiu. Pe de altă parte, ce te‑ar fute pe tine grija despre ce s‑a‑ntâmplat între mine şi Gitta?

— Bine. Vasquez a tras din ţigară mai prelung decât o făcea de obicei. Cred că ne‑nţelegem între noi, Mirabel. Sunt lucruri despre care nu‑mi place să fiu întrebat şi sunt lucruri despre care ţie nu‑ţi place să fii întrebat. Poate că i‑o trăgeai Gittei… nu ştiu, moşule. M‑a privit cu atenţie cum m‑am stăpânit. Dar cum ziceai, de ce m‑ar fute pe mine grija? N‑o să te mai întreb.

Nici măcar n‑o să mă mai gândesc la asta. Fă‑mi însă o favoare, de‑acord? Nu‑mi zice Mână‑roşie. Ştiu că Reivich ţi‑a făcut ceva naşpa‑n junglă. Am auzit că n‑a fost deloc amuzant şi c‑a fost cât pe‑aici să mori. Haide să stabilim o chestie clară, da? Aici sunteţi întrecuţi numeric. Oamenii mei vă urmăresc perma‑ nent. Asta‑nseamnă că n‑aţi vrea să mă şucăriţi. Iar dacă totuşi mă şucăriţi, pot aranja să vi se‑ntâmple nişte nasoleli pe lângă care chestiile pe care le‑a făcut Reivich ar fi ca un picnic cu nişte ursuleţi de pluş.

1

Cocteil sud‑american pe bază de pisco, băutură similară tescovinei. (N.t.)

ORAŞUL ABISULUI

13

— Eu cred, a rostit Dieterling, că ar trebui să‑l privim pe dom‑ nul acesta cu seriozitate. Nu, Tanner?

— Haide să zicem c-am atins amândoi o rană sensibilă, am spus eu după o tăcere prelungă şi apăsătoare.

— Da, a încuviinţat Vasquez. Îmi place asta. Eu şi Mirabel suntem tipi cu trăgaciul sensibil şi‑avem respect pentru sensibi‑ lităţile celuilalt. Excelent! Haide‑atunci să bem nişte pisco sour până‑l aşteptăm pe Reivich să facă o mişcare.

— Nu vreau să mă‑ndepărtez prea mult de pod.

— Asta n‑o să fie o problemă.

Vasquez a deschis o potecă înaintea noastră, împingându‑se cu o uşurinţă nepăsătoare printre plimbăreţii serii. De la nivelul cel mai de jos al unei clădiri din module de marfă răsuna muzică de acordeon, lentă şi măreaţă ca un cântec funebru. Cupluri ieşi‑ seră la promenadă — în majoritate, localnici, nu aristocraţi, însă îmbrăcaţi pe cât de bine le îngăduiau mijloacele: tineri arătoşi, realmente destinşi, cu zâmbete pe chipuri, care căutau un local unde să mănânce, să joace jocuri de noroc ori să asculte muzică.

Probabil că războiul le atinsese vieţile în vreun mod tangibil; era posibil să fi pierdut prieteni sau iubiţi, dar Nueva Valparaiso era suficient de departe de fronturile ucigaşe pentru ca războiul să nu ocupe o poziţie importantă în gândurile lor. Era greu să nu‑i invidiez, era greu să nu‑mi doresc ca Dieterling şi cu mine să putem intra într‑un bar şi să ne bem minţile, să uit de arma mecanică, să uit de Reivich, să uit de motivul pentru care veni‑ sem la pod.

Bineînţeles, şi alţii ieşiseră seara la plimbare. Soldaţi în per‑ misie, îmbrăcaţi în haine civile, totuşi imediat recognoscibili, cu tunsorile agresiv de scurte, muşchii amplificaţi galvanic, tatuajele cameleonuflaje care‑şi schimbau culorile pe braţele lor şi modul asimetric, straniu, în care le erau bronzate feţele, cu un petic de piele mai deschisă în jurul unui ochi, acolo unde priveau în mod normal prin luneta montată pe cască. Soldaţi din toate taberele implicate în conflict, care se amestecau unii cu alţii mai mult sau mai puţin liber, ţinuţi în afara disputelor de către miliţienii care patrulau prin ZDM. Miliţia era singura agenţie căreia i se permi‑ tea să poarte arme în ZDM şi membrii ei îşi fluturau pistoalele în mănuşi albe scrobite. Nu aveau să‑l atingă pe Vasquez şi nu ne‑ar fi deranjat pe Dieterling şi pe mine chiar dacă nu l‑am fi însoţit.

Poate că arătam ca nişte gorile îndesate în costume, dar ar fi fost greu să ne confunde cu soldaţi activi. În primul rând, amândoi

14

ALASTAIR REYNOLDS

arătam prea bătrâni; amândoi ne apropiam de vârsta mijlocie.

Pe Atuul lui Sky, asta însemna în esenţă ceea ce însemnase în cea mai mare parte a istoriei omenirii: între patruzeci şi şaizeci de ani.

Nu prea mult pentru jumătate dintr‑o viaţă de om.

Dieterling şi cu mine ne păstraserăm forma fizică, însă nu în măsura în care să fim etichetaţi ca soldaţi activi. Musculatura sol‑ daţilor nu păruse niciodată tocmai umană, dar exagerările începu‑ seră încă de pe când eram ochi‑alb. Pe atunci puteai să pretinzi că aveai nevoie de muşchi amplificaţi pentru a‑ţi purta armele. Între timp echipamentele se îmbunătăţiseră, totuşi soldaţii pe care‑i vedeam în seara asta pe stradă aveau corpuri ce păreau că fuse‑ seră desenate de un creator de BD‑uri căruia îi plăceau exagerările absurde. Pe teren, efectul ar fi fost sporit de armele super‑uşoare care erau acum la modă: muşchii aceia uriaşi duceau arme pe care le‑ar fi putut manipula un copil.

— Pe‑aici, a zis Vasquez.

Localul lui se afla în una dintre structurile infecte din jurul bazei podului. Ne‑a condus pe o străduţă scurtă şi întunecoasă, apoi printr‑o uşă lipsită de însemne, flancată de holograme de şerpi. Spaţiul dinăuntru era o bucătărie de dimensiuni industriale, înţesată cu aburi denşi. Am mijit ochii şi mi‑am şters transpiraţia de pe frunte, aplecându‑mă pe sub o reţea de ustensile de gătit cu aspect letal. M‑am întrebat dacă Vasquez le utilizase vreodată în activităţi extraculinare.

— De fapt, l‑am întrebat în şoaptă pe Dieterling, de ce‑l irită să i se spună Mână‑roşie?

— E o poveste lungă şi nu se referă doar la mână.

La răstimpuri câte un bucătar dezbrăcat până la brâu apă‑ rea din aburi, cu cine ştie ce treabă, cu faţa pe jumătate ascunsă îndărătul unei măşti respiratorii din plastic. Vasquez a vorbit cu doi dintre ei, în vreme ce Dieterling a luat ceva dintr‑o cratiţă — afundându‑şi fulgerător degetele în apa care clocotea — şi a gustat cu o expresie de curiozitate.

— El e un amic de‑al meu, Tanner Mirabel, i‑a spus Vasquez bucătarului‑şef. Tipu‑a fost ochi‑alb, aşa că nu vă prostiţi cu el. O să stăm aici o vreme. Adu‑ne ceva de băut. Pisco sour. Mirabel, ţi‑e foame?

— Nu tocmai. Şi cred că Miguel se şi serveşte deja.

— Bravo. Cred însă că şobolanii nu‑s buni în seara asta, Şarpe.

Dieterling a înălţat din umeri.

ORAŞUL ABISULUI

15

— Am mâncat şi chestii mult mai rele, crede‑mă. A aruncat altă bucăţică în gură. Mmm. De fapt, un şobolan destul de bun.

Norvegicus, nu?

Vasquez ne‑a condus dincolo de bucătărie, într‑o sală de cazi‑ nou pustie. La început am crezut că suntem singuri acolo. Sala dis‑ cret iluminată era somptuos decorată cu catifea verde, cu narghilele bolborositoare situate pe piedestaluri strategice. Pereţii erau aco‑ periţi cu picturi realizate numai în tonuri de maroniu… atâta doar că, atunci când m‑am uitat mai de aproape, mi‑am dat seama că nu erau picturi, ci tablouri realizate din bucăţi de lemn, decupate atent şi lipite laolaltă. Unele dintre ele mai aveau încă lucirea uşoară care dovedea că fuseseră tăiate din scoarţa unui arbore hamadriad. Toate tablourile aveau o temă comună: scene din viaţa lui Sky Haussmann.

Se vedeau cele cinci nave ale Flotilei care traversaseră spaţiul, de la sistemul Pământului spre al nostru. Era apoi reprezentat Titus Haussmann, cu o lanternă în mână, căutându‑şi fiul rămas singur în beznă după marea avarie. După aceea Sky, vizitându‑şi tatăl în infirmeria navei, înainte ca Titus să moară din cauza rănilor pe care le căpătase, apărând‑o pe Santiago de sabotor. Se vedeau, redate la fel de splendid, crima şi gloria lui Sky Haussmann; acţiunea la care recursese pentru a fi sigur că Santiago va ajunge la planeta aceasta înaintea celorlalte nave din Flotilă — modulele adormiţilor navei, îndepărtându‑se aidoma seminţelor de păpădie. Iar ultimul tablou ilustra pedeapsa la care‑l supuseseră oamenii pe Sky: răstignirea. Îmi reaminteam vag că asta se întâmplase pe undeva prin apropiere.

Totuşi sala era mai mult decât un simplu altar închinat lui Haussmann. Nişe dispuse de‑a lungul laturilor ei conţineau auto‑ mate convenţionale de jocuri; existau de asemenea şase‑şapte mese unde se juca în mod vădit după căderea nopţii, deşi în momentul acesta nimeni nu era aşezat acolo. Nu auzeam decât fojgăiala şobo‑ lanilor undeva în întuneric.

Piesa centrală a cazinoului o reprezenta însă un dom emisfe‑ ric, perfect negru şi cu diametrul de minimum cinci metri, încon‑ jurat de scaune capitonate montate pe socluri telescopice compli‑ cate, ridicate la trei metri deasupra podelei. Toate scaunele aveau încorporate într‑un braţ comenzi pentru joc, iar în celălalt braţ exista o baterie de dispozitive intravenoase. Jumătate din scaune erau ocupate, dar siluetele aşezate acolo erau atât de inerte şi parcă moarte, încât nici măcar nu le sesizasem existenţa când intrasem în sală. Zăceau moi în scaunele lor, cu feţe supte şi ochi închişi.

16

ALASTAIR REYNOLDS

Toţi aveau aspectul acela aristocratic inefabil: o aură de bogăţie şi incoruptibilitate.

— Ce s‑a‑ntâmplat? am întrebat. Aţi uitat să‑i daţi afară după ce aţi închis azi‑dimineaţă?

— Nu, ei sunt clienţi aproape permanenţi. Joacă un joc care durează luni; pariază pe rezultatul pe termen lung al campaniilor terestre. Acum e linişte din cauza ploilor, parcă nici n‑ar fi război.

Să vezi însă cum e pe‑aici când începe acţiunea.

Ceva din locul acesta nu‑mi plăcea. Nu era vorba numai de prezentarea istoriei lui Sky Haussmann, deşi aceasta avea desigur un rol important.

— Poate c‑ar trebui să‑i dăm drumul, Vasquez.

— Şi să ratezi băuturile?

Răsuflând zgomotos prin masca de plastic, bucătarul‑şef a intrat înainte ca eu să mă fi hotărât asupra unui răspuns. Împingea un cărucior mic, plin cu băuturi. Am ridicat din umeri şi am luat un pisco sour, apoi am arătat din bărbie spre decorul de pe pereţi.

— Sky Haussmann e un nume important aici, nu?

— Mai mult decât ai crede, moşule.

Vasquez a făcut un gest şi emisfera a pâlpâit şi a înviat; brusc, n‑a mai fost neagră, ci a prezentat o imagine infinit de detaliată a unei jumătăţi din Atuul lui Sky, cu o margine neagră ridicându‑se din podea ca membrana nictitantă a unei reptile. Nueva Valparaiso era o scânteiere de lumini pe coasta vestică a Peninsulei, vizibilă printr‑o spărtură din plafonul de nori.

— Serios?

— Cei de‑aici pot fi destul de religioşi. Dacă nu eşti atent, e foarte uşor să le calci credinţele în picioare. Trebuie să fii respec‑ tuos, moşule.

— Am auzit că au clădit o adevărată religie în jurul lui Haussmann. Cam la atât se rezumă cunoştinţele mele.

Am arătat iarăşi din bărbie către perete, observând pentru prima dată ceva similar unui craniu de delfin, fixat într‑un perete, cu proeminenţe şi cute bizare.

— Ce s‑a‑ntâmplat? Ai cumpărat locul ăsta de la unul dintre sectanţii lui Haussmann?

— Nu tocmai.

Dieterling a tuşit discret. L‑am ignorat.

— Şi‑atunci? Eşti tu însuţi unul dintre ei?

Vasquez şi‑a stins ţigara şi s‑a ciupit cu degetele de rădăcina nasului, încruntându‑şi puţina frunte pe care o avea.

ORAŞUL ABISULUI

17

— Care‑i treaba, Mirabel? Încerci să mă scoţi din sărite sau eşti pur şi simplu un muist ignorant?

— Nu ştiu. Crezusem că făceam pur şi simplu conversaţie politicoasă.

— Da, exact. Şi tot întâmplător mai devreme mi‑ai zis Roşeaţă, ca şi cum ai fi scăpat‑o din nebăgare de seamă.

— Crezusem că subiectul ăsta s‑a încheiat. Am sorbit din pisco. N‑am încercat să te enervez, Vasquez, dar mi se pare clar că eşti un tip neobişnuit de iritabil.

El a făcut ceva. A fost un gest mărunt pe care l‑a schiţat cu o singură mână, aşa cum cineva ar pocni scurt din degete.

Ce s‑a întâmplat în continuare a fost prea rapid pentru a fi urmărit cu ochiul; doar o umbră metalică şi mângâierea ca o briză de curenţi de aer ce se mişcau prin sală. Extrapolând retrospectiv, am concluzionat că în sală trebuie să fi apărut o duzină de aperturi — cel mai probabil în pereţi, podea şi tavan —, care au eliberat maşini.

Erau drone‑sentinele automate, sfere negre care pluteau staţi‑ onar şi care s‑au despicat în lungul ecuatorului, dezvăluind fie‑ care trei‑patru ţevi de arme, ce s‑au fixat asupra lui Dieterling şi a mea. Dronele ne‑au orbitat lent, bâzâind ca nişte viespi, zbârlite de beligeranţă.

Niciunul dintre noi n‑a respirat pentru câteva momente pre‑ lungi şi Dieterling a fost cel care a optat să vorbească în cele din urmă.

— Cred c‑am fi morţi, dacă ai fi fost cu adevărat şucărit pe noi, Vasquez.

— Ai dreptate, Şarpe, însă muchia pe care păşiţi este tare subţire. A ridicat glasul: Activare safe mode. După aceea, a pocnit din degete la fel cum făcuse mai devreme. Vezi, moşule? Vouă, ges‑ tul vi pare la fel, este? Dar nu şi sălii în care l‑am făcut. Dacă n‑aş fi dezactivat sistemul, ar fi interpretat absenţa comenzii respective ca pe o comandă de a‑i executa pe toţi cei dinăuntru, cu excepţia mea şi a grăsanilor beliţi de la masa de joc.

— Mă bucur c‑ai exersat gestul ăsta, am zis eu.

— Poţi să râzi cât vrei, Mirabel. A repetat gestul. Şi ăsta pare tot la fel, nu‑i aşa? N‑a fost însă deloc aceeaşi comandă. Asta le‑ar fi spus santinelelor să vă distrugă braţele, pe rând. Sala este pro‑ gramată să recunoască minimum alte douăsprezece gesturi şi, crede‑mă, după unele dintre ele mă apucă groaza să plătesc factura de la curăţătorie. A strâns din umeri. Pot considera că s‑a‑nţeles ce am avut de spus?

18

ALASTAIR REYNOLDS

— Da, cred c‑am priceput mesajul.

— Perfect. Dezactivare safe mode. Retragere santinele.

Aceeaşi ceaţă de mişcări; aceeaşi briză. Maşinile au dispărut brusc din existenţă.

— Impresionat? m‑a întrebat Vasquez.

— Nu tocmai, am replicat, simţind furnicăturile sudorii pe frunte. Cu o configuraţie bună de securitate, ai fi eliminat deja pe oricine care ar fi ajuns prea departe. Bănuiesc însă că asta mai animă atmosfera la petreceri.

— Da, aşa‑i.

Vasquez m‑a privit amuzat, evident satisfăcut că obţinuse efectul dorit.

— În plus, m‑a făcut să mă‑ntreb de ce eşti atât de iritabil.

— Dac‑ai fi în locul meu, ai fi mai mult decât iritabil.

A făcut după aceea ceva care m‑a surprins, scoţându‑şi mâna din buzunar, dar de data aceasta suficient de lent ca să am timp să văd că nu ţinea nicio armă.

— O vezi, Mirabel?

Nu ştiam exact la ce să mă aştept, totuşi pumnul încleştat pe care mi l‑a arătat părea destul de normal. Nimic deformat sau neo‑ bişnuit în privinţa lui. Mai exact, nu vedeam nimic roşu.

— Pare a fi o mână.

El a încleştat pumnul şi mai strâns şi apoi s‑a întâmplat ceva bizar. De sub degete a început să‑i supureze sânge, mai întâi lent, după care un adevărat şiroi. L‑am privit picurând pe jos, stacojiu pe verde.

— De aceea mi se spune aşa cum ai aflat. Fiindcă sângerez din mâna dreaptă. Original, nu‑i aşa? A deschis pumnul, dezvăluind o gaură mică, aproape de centrul palmei lui. Uite şi vinovatul. Este un stigmat, ca un semn al lui Hristos. Cu mâna sănătoasă, a scoto‑ cit în celălalt buzunar şi a scos o batistă, pe care a făcut‑o ghemo‑ toc şi a apăsat‑o pe rană, pentru a opri şuvoiul. Uneori, a adăugat, aproape că‑l pot declanşa prin voinţă.

— Te‑au prins sectanţii lui Haussmann? a spus Dieterling.

Ei l‑au răstignit şi pe Sky. I‑au bătut un piron prin palma dreaptă.

— Nu‑nţeleg, am zis eu.

— Pot să‑i spun?

— Eşti invitatul meu, Şarpe. E clar că tipu‑i needucat.

Dieterling s‑a întors către mine.

— În ultimul secol, sau cam aşa ceva, sectanţii lui Haussmann s‑au fracţionat în mai multe grupări. Unii au

ORAŞUL ABISULUI

19

preluat idei de la călugării penitenţi, încercând să‑şi provoace dureri similare celor pe care trebuie să le fi suferit Sky. Se zăvo‑ răsc în beznă, până când izolarea aproape că‑i face să‑şi piardă minţile, ori să‑şi imagineze fel de fel. Unii şi‑au tăiat braţul stâng, alţii chiar s‑au autorăstignit. Unii au murit în timpul pro‑ cesului. S‑a oprit şi s‑a uitat la Vasquez, parcă aşteptând per‑ misiunea pentru a continua. Există de asemenea o sectă extre‑ mistă, care face toate astea şi nu numai atât. Iar membrii ei nu se opresc aici. Ei nu răspândesc mesajul, verbal sau în scris, ci prin virusul îndoctrinal.

— Continuă, am spus.

— Virusul îndoctrinal trebuie să fi fost creat pentru ei, pro‑ babil de Ultranauţi, sau poate chiar unul dintre ei a făcut o călăto‑ rie până la Jongleri, care i‑au rearanjat neurochimia. Nu contează.

Important este doar că virusul e contagios, că se transmite prin aer şi că‑i infectează aproape pe toţi.

— Îi transformă în sectanţi?

— Nu, mi‑a răspuns Vasquez care‑şi luase acum altă ţigară. Te beleşte, dar nu te transformă‑n unul dintre ei, ai înţeles? Ai viziuni şi vise, iar uneori simţi nevoia… A tăcut şi a indicat din cap spre delfinul care ieşea din perete. Vezi craniu’ ăla? M‑a costat un braţ şi‑un picior, băga‑mi‑aş! I‑a aparţinut Luciosului, unul din delfinii din navă. Mă calmează să am căcaturi din astea în jur, îmi opresc tremurăturile. Nu merge însă mai departe.

— Şi mâna?

— Unii viruşi duc la modificări fizice. Eu am fost norocos, dintr‑un punct de vedere. Există un virus care te orbeşte, altul te face să fii îngrozit de întuneric, altul îţi atrofiază braţul stâng, până când îţi cade pur şi simplu. Înţelegi, niţică sângerare la răstimpuri nu mă deranjează. La început, înainte ca mulţi să fi ştiut despre virus, era cool. Îi puteam speria realmente pe oameni cu chestia asta. Mă duceam la o negociere, înţelegi, şi‑ncepeam să sângerez pe neaşteptate peste celălalt. După care oamenii s‑au cam prins ce‑nsemna de fapt: că fusesem infectat de sectanţi.

— Şi au început să se‑ntrebe dacă erai pe atât de brici pe cât auziseră, a zis Dieterling.

— Da, aşa‑i. Vasquez l‑a privit suspicios. Ca să‑ţi clădeşti o reputaţie ca a mea, ai nevoie de timp.

— Nu mă‑ndoiesc, a spus Dieterling.

— Da. Iar un flecuşteţ ca ăsta, moşule, îţi poate afecta serios reputaţia.

20

ALASTAIR REYNOLDS

— Nu‑ţi pot extrage virusul? am întrebat, înainte ca Dieterling să‑şi forţeze norocul.

— Ba da. Pe orbită au căcaturi care‑o pot face, însă orbita nu figurează în prezent pe lista mea de locuri sigure pentru vizitat, înţelegi?

— De aceea convieţuieşti cu el. Nu mai este molipsitor de acum, nu?

— Nu, voi sunteţi în siguranţă. Toţi sunt în siguranţă. Nu mai sunt aproape deloc contagios.

După ce reîncepuse să fumeze, se mai destinsese puţin.

Sângerarea se oprise şi a putut să‑şi strecoare mâna rănită înapoi în buzunar. A sorbit din pisco sour.

— Uneori îmi doresc să mai fi fost contagios sau să‑mi fi păs‑ trat nişte sânge din perioada cât am fost infectat. Ar fi fost un cadou de despărţire frumuşel — să i‑l injectez niţeluş cuiva în venă.

— Atât doar că în felul acela, a spus Dieterling, ai fi făcut exact ce ar fi dorit cultiştii. Le‑ai fi răspândit credinţa.

— Da, mai bine aş fi răspândit credinţa, că dac‑o să‑l prind vreodată pe belitu’ care mi‑a făcut asta…

S‑a oprit, distras de ceva. A privit în gol, ca un om afectat de o criză de epilepsie, apoi a rostit: — Nu. Nici vorbă, moşule. Nu cred.

— Ce s‑a‑ntâmplat? am spus.

Vasquez a început să subvocalizeze; îi zăream perfect mişcă‑ rile muşchilor gâtului. Probabil că era hardcablat pentru comuni‑ care cu oamenii săi.

— Reivich, a rostit el cu glas tare în cele din urmă.

— Care‑i treaba? am întrebat.

— Belitu’ m‑a păcălit.

ORAŞUL ABISULUI

21