Page 1

ColecĹŁie coordonată de Simona Reghintovschi


Carolina Bodea Haナ」egan

Logopedia Terapia tulburトビilor de limbaj. Structuri deschise


Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Coperta: FABER STUDIO Redactor: MANUELA SOFIA NICOLAE Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: FLORIN PARASCHIV Corectură: SÎNZIANA DOMAN ELENA BIŢU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BODEA HAŢEGAN, CAROLINA Logopedia — Terapia tulburărilor de limbaj. Structuri deschise / Carolina Bodea Haţegan. — Bucureşti: Editura Trei, 2016 ISBN 978-606-719-722-8 376.36

Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediţie C.P. 27‑0490, Bucureşti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-719-722-8


Dedic această carte soțului meu.


Cuprins 11

Prefaţă

17

Capitolul I. Tulburările de limbaj şi comunicare — modele explicative şi direcţii de clasificare

17

1. Scurt istoric privind domeniul tulburărilor de limbaj şi comunicare 23 2. Logopedia. Ortofonia. Terapia limbajului şi a comunicării 26 3. Circumscrierea domeniului terapiei tulburărilor de limbaj şi comunicare 32 4. Modele de abordare a tulburărilor de limbaj şi comunicare 35 5. Criterii diagnostice în tulburările de limbaj şi comunicare reunite la nivelul principalelor manuale de diagnostic 48 6. Modelul diagnostic propus de Guţu (1974) 52 7. Abordare conclusivă 53 Bibliografie 56 56 76 86 92 96 96 101 102 103

Capitolul II. Limbajul — abordări multidimensionale 1. Limbajul — perspectivă lingvistică 2. Aspecte ale neurofiziologiei aparatului fonoarticulator şi ale analizatorului verbo‑auditiv 3. Vocea umană şi tulburările de voce 4. Elemente de fizică în abordarea limbajului 5. Abordare conclusivă Bibliografie Anexa I. Cuvinte cu scriere fonologică Anexa II. Cuvinte complexe Anexa III. Cuvinte simple din punct de vedere fonologic Logopedia § Cuprins


8

104

Capitolul III. Dislalia. Particularităţi ale demersului de evaluare şi intervenţie

104 1. Delimitări conceptuale 107 2. Factori de risc şi cauze ale tulburării dislalice 110 3. Tipuri de tulburări dislalice 112 4. Direcţii de evaluare 119 5. Direcţii de intervenţie 159 6. Abordare conclusivă 160 Bibliografie 164 Anexa I. Fişă de examinare logopedică complexă 168 Anexa II. Fişă de examinare logopedică 169 Anexa III. Fişă de examinare logopedică complexă 174

Capitolul IV. Dizartria. Particularităţi ale demersului de evaluare şi intervenţie

174 1. Delimitări conceptuale 174 2. Etiologia tulburării dizartrice 176 3. Simptomatologia tulburării dizartrice 176 4. Direcţii de diagnostic diferenţial 182 5. Tipuri şi forme ale tulburărilor dizartrice 194 6. Demersul de evaluare 196 7. Demersul de intervenţie 215 8. Tulburări asociate cu tulburarea dizartrică 217 9. Prezentare studiu de caz 236 10. Abordare conclusivă 236 Bibliografie 240

Capitolul V. Rinolalia. Particularităţi ale demersului de evaluare şi intervenţie

240 240 242

1. Aspecte introductive. Delimitări conceptuale 2. Etiologia tulburărilor rinolalice 3. Date din embriogeneză relaţionate cu despicăturile labio‑maxilo‑palatine 4. Despicăturile labio‑maxilo‑palatine (keilo‑gnato‑palato‑schizis) 5. Sindroame asociate cu despicăturile labio‑maxilo‑palatine

244 245

CAROLINA BODEA HAŢEGAN


249

290 291

6. Implicaţiile despicăturilor labio‑maxilo‑faciale. Manifestări clinice 7. Formele de rinolalie şi specificul acestora 8. Direcţii terapeutice 9. Instrumentar utilizat în evaluare şi intervenţia în tulburările rinolalice 10. Abordare conclusivă Bibliografie

295

Capitolul VI. Tulburările de ritm şi de fluenţă. Bâlbâiala

250 255 278

9

295 297 298 318 339

1. Delimitări conceptuale 2. Forme ale tulburărilor de ritm şi fluenţă 3. Bâlbâiala — tulburare de ritm şi fluenţă 4. Bâlbâiala — demersuri de evaluare şi intervenţie 5. Demers psiholingvistic integrat de evaluare şi intervenţie în contextul bâlbâielii — model de bună practică 360 6. Abordare conclusivă 360 Bibliografie 367 Anexa I. Fişă de examinare logopedică (pentru utilizare în contextul bâlbâielii) (propusă de Bodea Haţegan, 2015) 370

Capitolul VII. Afazia. Delimitări simptomatologice, direcţii de evaluare şi intervenţie

370 372 378 381 389 405 407 427 454

1. Delimitări conceptuale 2. Etiologie 3. Direcţii de diagnostic diferenţial 4. Particularităţile tulburărilor afazice 5. Clasificarea afaziilor şi descrierea acestora 6. Incidenţa şi prevalenţa afaziei 7. Direcţii de evaluare a persoanei care prezintă afazie 8. Direcţii terapeutice în contextul afaziei la adult 9. Pronosticul în afazie şi factorii care modelează formularea acestui prognostic 457 10. Afazia la copil 472 11. Abordare conclusivă 473 Bibliografie

Logopedia § Cuprins


10

484

Capitolul VIII. Tulburările de voce — aspecte teoretice şi aplicaţii practice

484 487

1. Actul fonator. Aspecte introductive 2. Tulburarea de voce — semn sau/şi simptom al unei boli sau tulburări 488 3. Etiologia tulburărilor de voce 502 4. Tipuri de tulburări de voce 507 5. Direcţii de evaluare a tulburărilor de voce. Instrumentar utilizat 521 6. Demersul terapeutic 536 7. Abordare conclusivă 537 Bibliografie 542

Capitolul IX. Întârzierea în dezvoltarea limbajului. Prevenţie, diagnostic şi intervenţie

542 571

1. Delimitări conceptuale 2. Factorii de risc şi cauzele apariţiei întârzierii în dezvoltarea limbajului 577 3. Semne şi particularităţi ale întârzierii în dezvoltarea limbajului 583 4. Direcţii de diagnostic diferenţial 589 5. Direcţii de evaluare 605 6. Direcţii de intervenţie 617 7. Concluzii 618 Bibliografie 625 Anexa I. Scala de dezvoltare auditivă: de la 0 la 6 ani (Dezvoltarea limbajului receptiv, a percepţiei auditive şi a memoriei auditive) 631 Anexa II. Fişă de evaluare a limbajului (intervalul de vârstă 6–7 ani) 634 Anexa III. Listă cu material verbal pentru implementarea tehnicii celor 50 de cuvinte — T50

CAROLINA BODEA HAŢEGAN


Prefaţă A scrie o carte despre limbaj, nu strict din perspectivă filologică (deşi nici această perspectivă nu lipseşte), ci dintr-o perspectivă psihopedagogică multidimensională care incumbă cu generozi‑ tate modele consacrate şi originale ale evaluării, intervenţiei şi depăşirii limitelor pe care tulburările de limbaj le impun fiin‑ ţei umane de la copil la adult în folosirea limbii şi a limbajului, reprezintă o abordare curajoasă, complexă şi demnă de luat în seamă. Mesajul acestui volum oferă o perspectivă optimistă la ceea ce Ludwig Wittgenstein spunea într-un mod comprehensiv, sintetic şi pragmatic: „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele“, şi anume că limba şi limbajul — ca instrumente esenţiale în comunicare, în exprimarea emoţională, în evocarea experien‑ ţelor trecute şi prefigurarea experienţelor viitoare, precum şi în conferirea de sens realităţii percepute şi realităţilor construite — pot fi salvate de la limitările impuse de tulburările de limbaj prin demersuri ştiinţifice de evaluare şi corectare de tip evidence-based.1 În acest sens, în volumul de faţă, autoarea se bazează pe modele explicative ale tulburărilor de limbaj (modelul sistemic, modelul categorial, modelul tulburărilor specifice, modelul descriptiv al nivelului de dezvoltare, modelul dimensional — DSM-5) care reprezintă cadrele generale de explicare a acestora (OMS, 2004, 1

Bazate pe dovezi (în limba engleză în text). (N. red.)

Logopedia § Prefaţă


12

APA, 2013), reuşind să demonstreze în mod explicit că interven‑ ţia psihopedagogică în domeniul tulburărilor de limbaj şi comu‑ nicare nu se rezumă doar la tulburările de pronunţie, de ritm şi fluenţă, de vorbire, ci se adresează şi tulburărilor emoţionale şi comportamentale, dizabilităţilor intelectuale, dizabilităţilor audi‑ tive, tulburărilor de învăţare, tulburărilor de voce, de supt, de ali‑ mentaţie, de înghiţire, în condiţiile în care toate aceste tablouri care vizează copiii, adolescenţii şi adulţii se pot asocia cu tulburări de limbaj şi comunicare. Sfera tulburărilor de limbaj şi comunicare cuprinde deficite la nivelul foneticii, discursului şi comunicării. Discursul reprezintă producerea expresivă de sunete şi include: articularea, fluenţa, vocea şi calitatea rezonanţei. Limbajul prinde viaţă prin forma, funcţia şi utilizarea unui sistem convenţional de simboluri (vorbirea directă, limbajul semnelor sau mimico-ges­ tual, cuvintele scrise, imaginile şi pictogramele) într-o manieră de comunicare bazată pe reguli. Comunicarea cuprinde orice com‑ portament verbal şi nonverbal, intenţionat sau neintenţionat care influenţează direct sau indirect comportamentele, ideile şi atitudi‑ nile unei persoane sau interacţiunile dintre persoane. Evaluarea limbajului, a discursului şi a comunicării nu poate face abstrac‑ ţie de contextul cultural al persoanei, iar dacă face abstracţie, se invalidează, mai ales atunci când persoana face parte dintr-un context multicultural şi multilingvistic bine definit. Instrumentele standardizate pentru evaluarea dezvoltării limbajului, precum şi a potenţialului şi a capacităţii intelectuale nonverbale, trebuie să fie relevante contextului cultural şi lingvistic al persoanei. Con‑ form ultimei ediţii a The Diagnostic and Statistic Manual of Mental Disorders (DSM-5, 2013), categoria diagnostică pentru tulburările de limbaj cuprinde: tulburarea de limbaj, tulburarea de pronunţie şi articulare, tulburarea de ritm şi fluenţă, tulburarea de comuni‑ care socială (pragmatică) şi alte tulburări de vorbire cu sau fără specificator. În privinţa noii ediţii a DSM-5 (2013) remarc câteva principii ale abordării care nu fac decât să susţină intervenţia

CAROLINA BODEA HAŢEGAN


psihopedagogică în domeniul tulburărilor de limbaj şi comuni‑ care: (1) principiul neurodezvoltării — care se referă la originea neu‑ robiologică a tulburării şi la debutul în perioada de dezvoltare; (2) traseul dezvoltării în clasificarea tulburărilor — sunt tulburări specifice vârstei şi este recomandabilă prudenţa în evaluarea şi punerea unui diagnostic, existând varianta diagnosticului retros‑ pectiv; (3) rolul parentingului în evaluarea apariţiei unei tulburări; (4) abordarea categorială — tulburările sunt grupate pe categorii care au caracteristici similare, unele fiind tulburări de spectru, iar mesajul care se desprinde de aici este importanţa nivelului de severitate al tulburării (scăzut, mediu, crescut) care afectează cali‑ tatea vieţii persoanei transsituaţional, şi nu punerea unui diagnos‑ tic care să lipească o etichetă; (5) importanţa contextului cultural şi a genului. Acesta este contextul în care volumul scris de dr. Carolina Bodea Haţegan ne propune un traseu de cursă lungă al tipologiei tulburărilor de limbaj, debutând cu modele explicative valide ale tulburărilor de limbaj şi comunicare, bazate pe tendinţele actuale de evaluare (abordarea dimensională, perspectiva dezvoltării, flu‑ iditatea diagnostică, comportamentul adaptativ), un capitol con‑ sistent privind limbajul abordat multidimensional, continuă cu una dintre cele mai cunoscute tulburări de pronunţie — dislalia, în cadrul acestui capitol fiind identificate cu rigoare ştiinţifică şi cu amprenta de netăgăduit a expereinţei practice, metode şi exer‑ ciţii specifice. În capitolele următoare identificăm un algoritm bine definit privind evaluarea şi intervenţia dizartriei, rinolaliei, bâlbâ‑ ielii şi afaziei. Remarc în mod deosebit capitolul privind tulbură‑ rile de voce, capitol bazat pe studii ştiinţifice extrem de relevante, acest subiect fiind o preocupare ştiinţifică permanentă a autoarei. Volumul se încheie cu un capitol privind intervenţia timpurie în tulburările de limbaj şi comunicare, evidenţiindu-se semnificaţia screeningului şi a programelor de prevenţie a acestora. Grila în care am citit această carte este una specială care vizează nu doar rigoarea ştiinţifică şi experienţa unei tinere cercetătoare

13

Logopedia § Prefaţă


14

şi specialiste în terapia tulburărilor de limbaj, dr. Carolina Bodea Haţegan, ci şi faptul că această carte poate constitui un reper în definirea standardelor ocupaţionale şi a profilului ocupaţional al specialistului în terapia tulburărilor de limbaj din România, ca rezultat al unor studii sistematice ale competenţelor profesionale specifice terapiei limbajului şi cerinţelor pieţei. În acest sens, for‑ marea competenţelor în domeniul terapiei tulburărilor de limbaj şi comunicare este necesar să se realizeze prin urmarea curricu‑ lumului următoarele discipline: Psihologia dezvoltării în contex‑ tul dizabilităţii, Psihodiagnostic pentru persoanele cu dizabilităţi, Metode şi tehnici de evaluare a copiilor cu CES, Introducere în logopedie, Tehnici speciale de terapia limbajului, Sisteme de comu‑ nicare alternative şi augmentative. În completarea competenţelor specialistului în terapia limbajului, care îşi desfăşoară activitatea cu copii cu dizabilităţi auditive şi/sau dizabilităţi senzoriale multiple, este necesar ca următoarele discipline să fie parcurse: Psihopeda‑ gogia deficienţilor de auz, Metode şi tehnici de recuperare a defi‑ cienţilor de auz, Educarea persoanelor cu dizabilităţi multiple. La acestea mai este necesar de parcurs o serie de discipline cum sunt: Terapia tulburărilor articulatorii şi fonologice, Terapia tulburărilor de voce şi vorbire, Tulburări de limbaj în psihopatologie, Terapia tulburărilor de limbaj cu substrat neurologic, Terapia tulburărilor de deglutiţie. În contextul menţionat, o condiţie sine qua non a acestei reu‑ şite editoriale este în opinia mea pregătirea şi experienţa profesio‑ nală a tinerei autoare cu rezultate remarcabile în domeniul terapiei tulburărilor de limbaj, dr. Carolina Bodea Haţegan, licenţiată în psihopedagogie specială şi filologie, membru fondator şi preşe‑ dinte al Asociaţiei Specialiştilor în Terapia Tulburărilor de Limbaj din România (ASTTLR), redactor‑şef al Revistei Române de Terapia Tulburărilor de Limbaj şi Comunicare (RRTTLC), membru în Comi‑ sia de terminologie CPLOL (Comité Permanent de Liaison des Orthophonistes-Logopèdes de l’UE — Standing Liaison Committee

CAROLINA BODEA HAŢEGAN


of E.U. Speech and Language Therapists and Logopedists, www. cplol.eu), în cadrul căreia a desfăşurat studii privind profilul ocu‑ paţional (vezi standardul ocupaţional şi competenţele‑cheie ale spe‑ cialistului în terapia tulburărilor de limbaj şi comunicare traduse în limba română) rezultate în urma derulării proiectului european Netques privind standardul ocupaţional comun pentru 23 de limbi din UE şi limbă turcă şi chineză (www.netques.eu). De asemenea, autoarea este un cadru didactic apreciat, fiind conferenţiar univ. dr. în cadrul Departamentului de psihopedagogie specială (http:// psihoped.psiedu.ubbcluj.ro) UBB şi autoare a mai multor volume în domeniul terapiei tulburărilor de limbaj. În acelaşi timp, apre‑ ciez şi curajul Editurii TREI pentru creditul pe care îl oferă acestui volum de a apărea pe o piaţă editorială din România în care există foarte puţine publicaţii autohtone şi internaţionale în domeniul intervenţiei psihopedagogice a tulburărilor de limbaj şi comunicare, majoritatea fiind publicaţii de popularizare a ştiinţei sau ghiduri practice pentru copii, părinţi sau educatori, în condiţiile în care acest volum este scris cu o rigoare ştiinţifică maximă. Volumul de faţă propune, nu de puţine ori, o lectură atent concentrată pe studii validate ştiinţific, care cere un bagaj de cunoştinţe solide. Mesajul cărţii este unul clar, şi anume că eficienţa rezultatelor intervenţiei în domeniul prevenirii, corectării şi/sau ameliorării tulburărilor de limbaj şi comunicare nu poate fi obţinută în lipsa unor intervenţii validate ştiinţific. Acest volum nu face decât să le ofere specialiştilor în dome‑ niul terapiei tulburărilor de limbaj şi comunicare, precum şi tutu‑ ror celor interesaţi, psihopedagogi, psihologi, pedagogi, profesori, medici, părinţi ai copiilor cu dizabilităţi şi părinţi ai copiilor fără dizabilităţi, modele de intervenţie care pot fi aplicate, dezbătute şi integrate în sfera limbii şi a limbajului, ca repere esenţiale ale comunicării. În acest context, le doresc tuturor celor care se vor bucura de lectura acestei cărţi depăşirea limitelor impuse de clişeele şi miturile ştiinţifice propagate, uneori cu obstinaţie, în domeniul

15

Logopedia § Prefaţă


16

tulburărilor de limbaj şi comunicare, iar cărţii şi, implicit, autoarei, succes editorial deplin. Cluj-Napoca, 20.01.2016 Conf. univ. dr. Adrian Roşan, director al Departamentului de Psihopedagogie Specială Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

CAROLINA BODEA HAŢEGAN


Capitolul I

Tulburările de limbaj şi comunicare — modele explicative şi direcţii de clasificare 1. Scurt istoric privind domeniul tulburărilor de limbaj şi comunicare Primele atestări cu privire la abordarea problematicii tulburări‑ lor de limbaj şi comunicare datează din anul 1825 şi sunt atribuite neuroanatomistului Franz Gall, cel care a descris pentru prima dată copiii cu tulburări de limbaj expresiv şi receptiv, realizând o distincţie clară între aceştia şi copiii cu dizabilităţi cognitive. Mai târziu s‑a pus în evidenţă relaţia dintre structurarea neurologică şi achiziţia limbajului pe cele două componente, componenta moto‑ rie (Broca, 1861) şi componenta senzorială (Wernicke, 1874). Ast‑ fel, având în vedere aceste aspecte istorice, Paul (2007) conchide că începuturile preocupărilor legate de explicarea tulburărilor de limbaj şi comunicare au fost dominate de o abordare medicalizată, focalizată pe componenta anatomică. Paul (2007) îl desemnează pe neurologul Samuel T. Orton (1937) ca întemeietor al practicii moderne în abordarea tulburărilor de limbaj şi comunicare, acesta fiind preocupat nu numai de a eviden‑ ţia etiologia de natură neurologică a tulburărilor, ci şi implicaţiile comportamentale de natură psihologică ale acestora. Logopedia § Tulburările de limbaj şi comunicare


18

Secolul XX este marcat de o serie de preocupări pentru studiul limbajului şi al comunicării, preocupări care au rafinat abordarea domeniului şi care au favorizat constituirea unui corp de cunoş‑ tinţe solide în abordarea situaţiilor marcate patologic. Paul (2007) inventariază o lungă listă cu principalele cercetări din domeniul limbajului şi al comunicării, arătând contribuţia stu‑ diilor acestora pentru dezvoltarea domeniului logopedic: – Gesell şi Amatruda (1947) sunt consideraţi deschizători de drumuri în domeniul studiului afaziei la copil (termenul „infantile aphasia“ fiind raportat la cei doi cercetători), dar şi în domeniul elaborării instrumentarului specific de evaluare a tulburărilor de limbaj şi comunicare. – Benton (1959, 1964) este considerat cercetătorul care a realizat circumscrierea diagnostică a sindromului de nedezvoltare a limbajului (afazia la copil), prin contrast cu tulburarea afazică dobândită (afazia la adult). – Ewing (1930), McGinnis, Kleffner şi Goldstein (1956), Mykle‑ bust (1954) sunt specialişti preocupaţi de domeniul educării limbajului în contextul dizabilităţii auditive. Aceştia au arătat că structurarea deficitară a limbajului în situaţia unui deficit senzorial este una pregnantă, ceea ce a determinat intensi‑ ficarea preocupărilor pentru identificarea şi elaborarea unor metode, strategii şi instrumente de lucru care să faciliteze reabilitarea acestei categorii diagnostice. – Morley (1957) este considerată a fi prima cercetătoare preo‑ cupată de abordarea tulburării de limbaj în contextul dez‑ voltării tipice (fără a se lua în discuţie posibilitatea unui sindrom sau a unei patologii de genul dizabilităţii auditive). Aceasta a contribuit prin cercetările întreprinse la constitui‑ rea domeniului terapiei tulburărilor de limbaj şi comunicare, precum şi la rafinarea domeniului prin delimitarea terme‑ nului de tulburare de limbaj şi a termenului de tulburare articu­latorie.

CAROLINA BODEA HAŢEGAN


– Myklebust (1954) a demonstrat un interes crescut în realizarea diagnosticului diferenţial între copiii care prezentau tulburări de limbaj ca urmare a unei dizabilităţi cognitive sau a unei dizabilităţi senzoriale şi copiii care aveau dezvoltare tipică, dar prezentau deficite în structurarea limbajului. De aseme‑ nea, acesta este considerat ca fiind primul cercetător preocupat de relaţia dintre structurarea limbajului oral şi structurarea limbajului scris‑citit. – Chomsky (1957), prin elaborarea teoriei gramaticii generative, reprezintă punctul de turnură în ceea ce priveşte preocupările din domeniul terapiei tulburărilor de limbaj şi comunicare.

19

Pentru domeniul tulburărilor de limbaj şi comunicare, constituirea psiholingvisticii ca disciplină distinctă reprezintă un alt moment important. În anul 1952, Consiliul de Cercetări în Ştiinţele Soci‑ ale (Social Science Research Council — SSRC) a creat un „Comi‑ tet pentru lingvistică şi psihologie“. Scopul acestui comitet era de a reuni specialiştii din diverse domenii care aveau ca principală preocupare studiul limbii, în vederea organizării şi dezvoltării de cercetări privind comportamentul lingvistic. Membrii iniţiali au fost: Charles Osgood (psiholog) — preşedinte al comitetului; John Caroll (psiholog); Lloyd Lounsbury (lingvist); George Miller (psiho‑ log); Thomas Sebeok (lingvist); Joseph Casagrande (antropolog) — secretar. După primul an de activitate, Miller a demisionat şi s‑au alăturat Comitetului Joseph Greenberg (lingvist) şi James Jenkins (psiholog) în anul 1953 (Slama‑Cazacu, 1980). În anul 1953 comitetul a organizat primul seminar destinat pro‑ blematicii psiholingvistice, împreună cu Institutul de lingvistică din Universitatea Indiana. Seminarul a avut drept ţinte: – perspectiva lingvistică despre limbă ca o structură de unităţi în interrelaţie (perspectiva structuralistă); – perspectiva despre limbă prin prisma teoriei învăţării (limba este astfel legată de comportament); Logopedia § Tulburările de limbaj şi comunicare


20

– perspectiva asupra limbii a teoreticienilor în domeniul infor‑ maţiei, care consideră limba un mijloc de comunicare şi trans‑ mitere de informaţie. Psiholingvistica drept disciplină distinctă (delimitată în anii 1950), cu relevanţă crescută pentru practica logopedică din zilele noastre, a încercat să răspundă următoarelor probleme, fiind puter‑ nic influenţată de rezultatele cercetărilor lui Chomsky (pe parcur‑ sul anilor 1960): – achiziţia limbajului (stadiile achiziţiei limbajului; fazele achizi‑ ţiei limbajului; strategiile utilizate în vederea achiziţiei lim‑ bajului, de exemplu suprageneralizarea, asocierea etc.); – procesarea limbajului (producerea limbajului — ce se întâmplă de la input la output; comprehensiunea — care depăşeşte per‑ cepţia, se referă la modul în care interpretăm unităţile ling‑ vistice); – aspecte neurolingvistice (sistemul nervos central — reprezentarea centrală a limbajului; zonele cerebrale responsabile cu produ‑ cerea limbajului; cum se dezvoltă creierul în timpul copilăriei). O contribuţie însemnată pentru înţelegerea mecanismelor ling‑ vistice în contexte patologice o au şi Piaget şi Inhelder (1966), aceştia realizând o detaliată descriere a modului în care se structurează stadial limbajul, în interdependenţă cu dezvoltarea cognitivă. O altă dimensiune importantă a domeniului logopedic, pe lângă dimensiunea neurologică (medicală, neurolingvistică), lingvistică, cea legată de reabilitarea persoanei cu dizabilităţi auditive şi cea de natură psiholingvistică, este dimensiunea foniatrică. Foniatria ca ştiinţă are şi ea o istorie amplă şi a fost strâns legată de reabilitarea limbajului şi a auzului. Încă din 1778, Samuel Hei‑ nicke a înfiinţat la Leipzig un institut destinat persoanelor cu dizabilităţi auditive şi alte forme de tulburări de vorbire, unde a introdus ca metodă principală de lucru metoda orală. În 1907, G. Killian şi A. Gutzmann au înfiinţat un ambulatoriu universitar

CAROLINA BODEA HAŢEGAN


dedicat exclusiv tulburărilor de voce şi vorbire, instituţie care func‑ ţionează şi în zilele noastre. În cadrul acelei instituţii s‑a înfiinţat primul laborator de fonetică experimentală. Instituţii similare s‑au dezvoltat în multe alte oraşe şi ţări în intervalul dintre cele două războaie mondiale (aceste date au fost consemnate de Sègre şi pre‑ zentate la Conferinţa Asociaţiei Internaţionale pentru Logopedie şi Foniatrie din anul 1950, conferinţă care a avut loc la Amsterdam). La noi în ţară, în anul 1922, profesorul Iosif Popovici a înfiinţat primul laborator de fonetică experimentală la Cluj, iar succesorul acestuia, Emil Petrovici, s‑a ocupat de tulburările de vorbire. În perioada 1929–1930, Al. Rosetti a înfiinţat un laborator de fonetică experimentală şi la Bucureşti. Mai târziu, tulburările de limbaj au început să fie abordate prin specializarea „Defectologie“, speciali‑ zare înfiinţată mai întâi în centrul universitar de la Cluj, iar distanţa dintre foniatrie (care a rămas în domeniul medical) şi logopedie (care s‑a constituit ca parte a educaţiei speciale) a început să fie din ce în ce mai mare. Să nu uităm însă că această distanţă a fost şi mai mult accentuată odată cu desfiinţarea specializării Defectologie din anul 1977 şi până în anul 1989 (Gîrbea, Cotul, 1967). În continuare, în ţara noastră preocupările pentru domeniul terapiei limbajului şi al foniatriei sunt reduse, dar observăm în ultima perioadă o tendinţă din ce în ce mai deschisă spre stabilirea unei mai strânse relaţii între domeniul ORL (unde foniatria este o supraspecializare) şi domeniul reabilitării limbajului. Începând cu anul universitar 2012 la programul masterat de Terapia limbajului şi audiologie educaţională, program oferit de Departamentul de Psihopedagogie specială (reînfiinţat în anul 1990), Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Babeş‑Bolyai, a fost introdusă disciplina „Tulburări de voce şi vorbire“, disciplină prin care se încearcă restabilirea unei certe relaţii între domeniul fonia‑ tric şi cel logopedic, relaţie evidenţiată, mai ales, de practica clinică. Domeniul profesional al logopediei şi‑a extins intervenţia şi în cazul tulburărilor de alimentaţie (băut, mâncat, înghiţit). Potrivit

21

Logopedia § Tulburările de limbaj şi comunicare

Logopedia 21 de pagini  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you