Îngeri căzuți
Intersecţiile sunt blocate de maşini abandonate. Până acum şase săptămâni, niciodată n‑am văzut un ambuteiaj în vale. Aici, şoferii au fost întotdeauna cât se poate de politicoşi. Însă lucrul care mă convinge cu adevărat că a venit apocalipsa este scrâşnetul telefoanelor inteligente sub picioarele mele. Nimic altceva decât sfârşitul lumii nu i‑ar face pe tehnicienii noştri iubitori de natură să-şi arunce în stradă cele mai noi jucării. Este practic un sacri‑ legiu, chit că telefoanele nu mai sunt acum decât un lest. Luasem în calcul varianta de a merge pe străzile mici, însă e mult mai probabil ca găştile să se ascundă acolo unde sunt mai puţin expuse. Deşi este noapte, dacă îi is‑ pitim pe propria stradă, ar putea fi dispuşi să rişte, ieşind din ascunzătoare pentru un coş plin cu de toate. De la distanţa aceea, e puţin probabil să vadă că nu este vorba decât despre sticle goale şi nişte boarfe. Sunt pe cale să sar după un SUV, de unde să evaluez următorul pas, când Paige se apleacă pe portiera deschisă şi se întinde după ceva de pe scaun. E un baton energetic. Nedesfăcut. Este ascuns printre hârtiuţe căzute parcă dintr‑o po‑ şetă. Cel mai bine ar fi să-l luăm şi să fugim, să-l mâncăm mai târziu, într‑un loc sigur. Dar am învăţat în ultimele câteva săptămâni că stomacul poate foarte uşor să dicteze înaintea creierului. Paige sfâşie ambalajul şi rupe batonul în trei. Ne dă fiecăreia o bucată, radiind de fericire. Mâinile îi tremură de foame şi emoţie. Dar, cu toate astea, ne înmânează bucăţile mai mari, păstrând‑o pentru ea pe cea mai mică. O rup pe a mea în două şi îi dau jumătate lui Paige. Mama procedează la fel. Paige pare dezamăgită că-i 11