__MAIN_TEXT__

Page 1

C O L E C ลข I E C O O R D O N ATฤ‚ D E M I H A I DA N PAV E L E S C U


Al treilea volum din seria Născuţi din ceaţă

TRADUCERE DIN ENGLEZĂ DE B O G DA N P E R D I VA R Ă


EDITORI:

Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL:

Magdalena Mărculescu REDACTOR:

Ana-Maria Tamaș DESIGN:

Faber Studio Ilustrație copertă: Andrei Gamarț DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban DTP:

Corina Rezai CORECTURĂ:

Maria Mușuroiu Rodica Petcu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SANDERSON, BRANDON Eroul evurilor / Brandon Sanderson ; trad.: Bogdan Perdivară. Bucureşti : Editura Trei, 2015 Bibliogr. ISBN 978-606-719-476-0 I. Perdivară, Bogdan (trad.) 821.111(73)-31=135.1

Titlul original: MISTBORN: THE HERO OF AGES Autor: Brandon Sanderson Copyright © 2008 by Dragonsteel Entertainment, LLC Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-719-476-0


Pentru Jordan Sanderson, care poate explica oricui Cum e să ai un frate Care-și petrece majoritatea timpului visând (Îți mulțumesc că mă suporți)


1. Apeductul Lordului Fedre 2. Străzi-albii 3. Cantonul Inchiziției 4. Locuința Cetățeanului 5. Clădirea Preschimbării 6. Piața Orașului Vechi 7. Cantonul Ortodoxiei


1. Cantonul Proviziilor 2. Infirmerie 3. Casa lui Încetiute 4. Conacul Orielle (F) Fântâni

Orașul Fadrex


PROLOG Marsh se străduia să-și ia viața. Mâinile îi tremurară când încercă să-și adune tăria de a întinde mâna, de a-și smulge din ceafă pironul și de a-și sfârși zilele infernale. Renunțase la orice gânduri de evadare. Trei ani. Trei ani ca Inchizitor, trei ani de întemnițare în propriile gânduri. Anii aceia îi dovediseră că nu există scăpare. Mintea, chiar și acum, i se încețoșa. Apoi Acela preluă controlul. Lumea păru să vibreze în juru-i și, dintr-odată, izbuti să vadă limpede. De ce se zbătuse atâta? De ce-și făcuse griji? Totul era așa cum trebuia să fie. Făcu un pas înainte. Deși nu mai putea să vadă ca oamenii normali — avea totuși piroane de oțel înfipte cu ascuțișul în ochi —, percepea încăperea din jurul său. Piroanele îi străpungeau, de cealaltă parte, ceafa; dacă își ducea mâna acolo și pipăia, putea simți muchiile ascuțite. Sânge nu curgea. Piroanele îi dădeau putere. Totul era conturat de linii subțiri Allomantice, albastre, care iluminau totul în jur. Odaia era de dimensiuni modeste și câțiva tovarăși — și ei conturați cu albastru, cu dârele Allomantice care arătau metalele din chiar sângele lor — se aflau alături de el. Toți aveau piroane bătute în orbite. Toți, mai puțin bărbatul legat de masa din fața lui. Marsh zâmbi, luând de pe o masă laterală un piron și jucându-l în palmă. Prizonierul său nu avea căluș. Ar fi oprit țipetele. — Rogu-te, șopti prizonierul, tremurând. Chiar și un slujitor terisian avea să se năruie dacă era confruntat cu propria-i moarte violentă. Bărbatul se zbătea slab. Era într-o poziție nefirească, fiindcă fusese legat de masă peste

EROUL EVURILOR

11


o altă persoană. Așa fusese concepută masa, cu adâncituri care să permită așezarea unui alt corp dedesubt. — Ce vrei? întrebă terisianul. Despre Sinod nu-ți pot spune mai multe! Marsh atinse cu buricele degetelor pironul de alamă, simțindu-i vârful. Avea treabă, dar ezita, delectându-se cu durerea și groaza din vocea bărbatului. Ezita ca să poată… Marsh se sili să preia controlul asupra propriei sale minți. Aromele din cameră își pierdură dulceața și în locul lor se instală duhoarea de sânge și moarte. Bucuria i se transformă în oroare. Prizonierul său era un Păstrător al Terrisului — un om care-și dedicase întreaga viață binelui celorlalți. Uciderea lui n-ar fi fost doar o crimă, ci și o tragedie. Marsh încercă să-și comande trupul, să-și silească brațul să se înalțe și să-și apuce pironul din ceafă — scoaterea acestuia l-ar fi ucis. Da, Acela era prea puternic. Forța. Îl ținea, cumva, pe Marsh sub control — avea nevoie ca el și ceilalți Inchizitori să-i fie unelte. Acela era liber — Marsh încă-l simțea plin de încântare în privința asta — însă ceva îl oprea să afecteze prea mult, direct, lumea. O împotrivire. O forță care se întindea peste tărâm ca un scut. Acela nu era încă împlinit. Avea nevoie de mai mult. Altceva… ceva ascuns. Iar Marsh avea să descopere acel ceva, să-l înfățișeze stăpânului său. Stăpânul pe care Vin îl eliberase. Entitatea care fusese întemnițată în Fântâna Înălțării. Își spunea Năruire. Marsh zâmbi când prizonierul începu să țipe; apoi făcu un pas în față, ridicând mâna cu pironul. Îl lipi de pieptul omului care scâncea. Țepușa trebuia să străpungă corpul bărbatului, să-i treacă prin inimă, apoi să treacă și prin trupul Inchizitorului legat dedesubt. Hemalurgia era o artă care făcea mizerie. De aceea era atât de distractivă. Marsh luă un ciocan și începu să izbească.

12

BRANDON SANDERSON


PARTEA ÎNTÂI Testamentul supravieţuitorului


Eu sunt, din păcate, Eroul Evurilor

1 Fatren se uită chiorâș la soarele roșu, necontenit ascuns de o pâclă întunecată. Din cer curgea, alene, cenușă neagră, cum se întâmpla tot mai des în zilele din urmă. Fulgii grei cădeau drept, aerul era fierbinte, stătut, fără măcar o pală de vânt care să-l mai învioreze pe Fatren. Oftă și se aplecă iarăși peste meterezul de pământ, cătând spre Vetitan. Orașul lui. — Cât durează? întrebă. Druffel își scărpină nasul. Avea fața înnegrită, mânjită de cenușă. Nu-și prea bătuse capul cu igiena în ultimul timp. Sigur că, dacă se gândea la toată încordarea apăsătoare din ultimele luni, Fatren știa bine că nici el nu arăta cu mult mai chipeș. — O oră, poate, zise Druffel scuipând pe pământul bătătorit. Fatren oftă, uitându-se în sus la cenușa căzătoare. — Crezi că-i adevărat, Druffel? Ce zic oamenii? — Ce? Că e sfârșitul lumii? Fatren încuviință. — Habar n-am, zise Druffel. Și nici nu-mi pasă. — Cum poți să spui asta? Druffel ridică din umeri și începu să se scarpine. — Îndată ce sosesc kolosșii ăia, o să mor. Și cu asta se cam termină lumea pentru mine. Fatren tăcu. Nu-i plăcea să se știe nehotărât; ar fi trebuit să fie cel puternic. Când stăpânii părăsiseră orașul — o obște de agricultori, doar cu puțin mai civilizați decât cei de pe-o plantație nordică — Fatren fusese acela care-i convinsese pe skaa să-și vadă mai departe de culturi. Fatren ținuse bandele la distanță. Într-o vreme când majoritatea satelor și plantațiilor își pierduseră toți oamenii întregi la trup în favoarea unei armate

EROUL EVURILOR

15


sau alteia, Vetitan avea populație lucrătoare. Fusese nevoie de peșcheș greu, în grâne, dar Fatren și-i ținuse în siguranță pe-ai lui. În mare parte. — Astăzi cețurile nu s-au spulberat decât la nămiezi, zise Fatren cu voce scăzută. Zăbovesc din ce în ce mai mult. Ai văzut recoltele, Druff. Nu le merge bine — nu-i destul soare, aș zice. Pe iarna asta n-o să avem ce mânca. — N-o mai ducem până-n iarnă, zise Druffel. Nici până se lasă noaptea n-o mai ducem. Partea tristă — lucrul cu adevărat descurajator — era că, odată, Druffel fusese optimistul. Fatren nu-și mai auzise fratele râzând de luni bune. Și râsul acela era sunetul preferat al lui Fatren. Nici măcar morile Lordului Legiuitor n-au fost în stare să macine râsul lui Druff, își spuse Fatren. Dar cei doi ani din urmă au izbutit. — Fats! se auzi o voce. Fats! Fatren ridică privirea și văzu un băietan gonind pe lângă marginea meterezului. Abia ce terminaseră cu fortificația — fusese ideea lui Druffel, din vremea când încă nu se dăduse bătut. Orașul lor avea cam șapte mii de locuitori, adică era măricel. Trebuise muncă multă ca să înconjoare cu o ridicătură defensivă de pământ întreaga așezare. Fatren abia dacă avea vreo mie de soldați adevărați — dintr-o populație așa de mică fusese foarte greu să adune atâția — și poate se mai găseau încă vreo mie, prea tineri, prea bătrâni sau prea lipsiți de îndemânare ca să poată lupta bine. Nu știa exact cât de mare era armata kolosșilor, dar în mod sigur număra mai mult de două mii de luptători. Și un meterez de pământ n-avea să fie de cine știe ce ajutor. Băiatul — Sev — se opri gâfâind lângă Fatren. — Fats! zise. Vine cineva! — Deja? întrebă Fatren. Druff zicea că încă-s departe kolosșii!

16

BRANDON SANDERSON


— Nu-i niciun kolos, Fats, zise băiatul. E-un bărbat. Vino să-l vezi! Fatren se întoarse spre Druff, care-și șterse nasul și ridică din umeri. Îl urmară pe Sev, ocolind pe după meterez spre poarta din față. Trâmbe de cenușă și colb se învârtejeau pe pământul astupat, adunându-se prin unghere, mutându-și locul. Nu prea avuseseră în vremea din urmă timp de curățat. Femeile trebuiau să muncească pe câmpuri, iar bărbații făceau instrucție și se pregăteau de război. Pregătiri de război. Fatren își spuse că are o forță de două mii de „soldați“, care erau însă doar o mie de țărani skaa cu săbii. Avuseseră parte de doi ani de pregătire, dar le lipsea experiența în focul luptei. Un grup de bărbați se adunase în jurul porții, suiți pe marginea meterezului sau sprijinindu-se în el. Poate că am greșit să consumăm atâtea resurse pe muștruluirea soldaților, cugetă Fatren. Dacă mia aceea de oameni ar fi lucrat în mină în timpul ăsta, am fi avut ceva minereuri ca să dăm peșcheș. Numai că kolosșii nu acceptau peșcheșuri. Doar ucideau. Fatren se cutremură gândindu-se la Garthwood. Orașul acela era mai mare decât al lui, și cu toate astea doar câteva sute de supraviețuitori își găsiseră drum până la Vetitan. Cu trei luni în urmă. Sperase, irațional, că distrugerea acelui oraș avea să-i sature pe kolosși. Ar fi trebuit să știe că nimic nu-i sătura pe kolosși. Fatren se cățără iarăși pe metereze, iar soldații înveșmântați în haine cârpite și flenduri de piele îi făcură loc. Se uită lung, prin ploaia de cenușă, la priveliștea întunecată, ce părea acoperită cu o zăpadă groasă, neagră. Se vedea apropiindu-se un singur călăreț, purtând o mantie lungă, cu glugă. — Ce părere ai, Fats? întrebă unul dintre soldați. Iscoadă de-a kolosșilor? Fatren pufni.

EROUL EVURILOR

17


— Kolosșii n-ar trimite iscoade și mai ales n-ar folosi oameni care să iscodească. — E pe cal, zise Druffel cu un mârâit. Ne-ar prinde bine și nouă încă unul. În oraș nu se găseau decât cinci cai. Toți erau lihniți de foame. — Un negustor, zise unul dintre soldați. — N-are marfă, zise Fatren. Și-ar trebui să fie un negustor curajos ca să umble de unul singur prin părțile astea. — N-am mai văzut refugiat care să aibă cal, zise unul dintre oameni și ridică arcul, privind către Fatren. Fatren clătină din cap. Nimeni nu trase asupra străinului, care se tot apropia, fără să se grăbească. Se opri chiar înaintea porților. Fatren era mândru de ele. Porți adevărate, de lemn, prinse în meterezul de pământ. Luase lemnul și piatra de construit de la conacul fostului stăpân, aflat în mijlocul orașului. Pe sub mantia groasă și întunecată, pe care-o îmbrăcase ca să se apere de cenușă, nu se deslușea prea mult din străin. Fatren cătă peste meterez, îl cercetă pe necunoscut și-i aruncă, apoi, o privire scurtă lui frate-său, strângând din umeri. Cenușa cădea în tăcere. Străinul sări de pe cal. Țâșni înainte, de parcă ar fi fost împins de la spate, cu mantia fâlfâind. Pe sub mantie purta o uniformă de un alb-strălucitor. Fatren înjură și sări înapoi, în vreme ce străinul escalada ridicătura de pământ, ajungând chiar deasupra porții de lemn. Bărbatul era un Allomant. Un nobil. Fatren sperase ca toți cei ca el să-și vadă de hărțuielile din Nord și să-i lase oamenii în pace. Sau, cel puțin, să-i lase să moară în pace. Nou-venitul se răsuci spre ei. Avea un pic de barbă și părul negru, retezat scurt. — Așa deci, oameni buni, zise pășind peste poartă cu un neobișnuit simț al echilibrului, n-avem multă vreme. Să ne punem pe treabă.

18

BRANDON SANDERSON


Intră în împrejmuire. Imediat, Druffel îi ieși înainte și trase sabia. Sabia se smuci din mâna lui Druffel, trasă prin aer de o forță nevăzută. Străinul înhăță arma când aceasta trecu pe lângă capul lui. Răsuci sabia în mână, cercetând-o. — Bun oțel, zise dând din cap aprobator. Sunt impresionat. Câți dintre soldații voștri sunt așa de bine echipați? Jucă sabia în palmă, apoi o întinse spre Druffel, cu mânerul înainte. Drufel, buimac, îi aruncă o privire lui Fatren. — Dar cine ești, străine? ceru Fatren să știe, cu cât curaj reuși să-și adune. Nu știa prea multe despre allomanție, dar era destul de sigur că omul acesta făcea parte dintre Născuții-din-Ceață. Străinul putea, probabil, să ucidă pe oricine de pe meterez cu un singur gând. Străinul nu-i răspunse, ci se întoarse și începu să cerceteze orașul. — Meterezul ăsta înconjoară tot orașul? întrebă răsucindu-se către unul dintre soldați. — Ăă… da, să trăiți, zise omul. — Câte porți sunt? — Doar asta, să trăiți. — Deschide poarta și adu-mi calul înăuntru, zise noulvenit. Grajduri aveți, presupun? — Da, să trăiți, zise soldatul. Ei bine, își zise nemulțumit Fatren, în timp ce soldatul dădea fuga, proaspăt-sositul ăsta știe să comande. Soldatul lui Fatren nici nu se oprise să se gândească la faptul că ascultase de un străin, fără să ceară permisiunea. Fatren deja îi vedea pe ceilalți soldați cum se îndreaptă de umeri, cum renunță la precauție. Nou-venitul vorbea ca și cum s-ar fi așteptat să fie ascultat, iar soldații reacționau. Nu era un nobil ca alții pe care-i cunoscuse Fatren, când fusese slujitor la conacul stăpânului. Ăsta era altfel.

EROUL EVURILOR

19


Străinul continuă să contemple orașul. Cenușa cădea pe uniforma sa frumoasă, albă, iar Fatren se gândi că-i păcat să se murdărească așa. Nou-venitul dădu din cap ca pentru el, apoi începu să coboare meterezul. — Ia stai, zise Fatren făcându-l pe străin să se oprească. Cine ești? Nou-venitul se întoarse spre el și-l privi în ochi. — Numele meu este Elend Venture. Sunt împăratul tău. Și, zicând acestea, îi întoarse spatele și continuă să coboare colina. Soldații îi deschideau calea; mulți dintre ei, apoi, o apucară pe urmele sale. Fatren își privi iute fratele. — Împărat? îngână Druffel, după care scuipă. Fatren îi împărtășea gândurile. Ce să facă? Nu mai înfruntase un Allomant; nu era sigur nici măcar cum să înceapă. „Împăratul“ îl dezarmase totuși cu ușurință pe Druffel. — Organizați populația orașului, zise din față străinul — Elend Venture. Kolosșii vor veni dinspre nord — și nu vor băga în seamă poarta, ci vor sui peste metereze. Vreau ca bătrânii și copiii să se strângă în partea cea mai de sud a orașului. Adunați-i în cât mai puține clădiri cu putință. — Și la ce o să folosească? întrebă Fatren. Se grăbea pe urmele „împăratului“ — altă variantă nu prea vedea. — Kolosșii sunt mai primejdioși când intră în zbuciumul sângelui, zise Venture pășind mai departe. Dacă iau orașul, atunci veți vrea să-și petreacă timp cât mai mult căutându-vă oamenii. Dacă zbuciumul le trece cât caută încă, îi va prinde lehamitea și se vor apuca de jefuit. Atunci oamenii voștri s-ar putea furișa din adăpost fără să fie vânați. Venture tăcu și își întoarse chipul spre Fatren, privindu-l în ochi. Expresia străinului era crâncenă. — Slabă nădejde. Dar e ceva.

20

BRANDON SANDERSON


Și, zicând asta, își văzu de mers, înaintând spre strada mare a orașului. Din spate, Fatren auzea șoaptele soldaților. Auziseră cu toții de un bărbat pe nume Elend Venture. Era cel care pusese mâna pe putere în Luthadel, după moartea Lordului Legiuitor, cu mai bine de doi ani în urmă. Veștile din nord soseau arareori și nu erau de încredere, dar multe îl menționau pe Venture. Își înfruntase toți rivalii la tron, ba își ucisese chiar propriul tată. Își ascunsese natura de Născut-din-Ceață și se spunea că era însurat tocmai cu femeia ce-l răpusese pe Lordul Legiuitor. Fatren se îndoia că un asemenea bărbat de vază — mai degrabă legendă decât realitate — își croise drum spre un asemenea oraș modest din Stăpânirea Sudică, mai ales fără însoțitori. Nici chiar minele nu mai valorau cine știe ce. Străinul, probabil, mințea. Însă era limpede că e Allomant… Fatren se grăbi să-l ajungă din urmă. Venture — sau cine era — poposi în fața unei construcții mari, aproape de centrul orașului. Vechile birouri ale Cultului de Oțel. Fatren ordonase ca ușile și ferestrele să fie astupate cu scânduri. — Ai găsit armele de aici? înrebă Venture, răsucindu-se spre Fatren. Fatren se opri o clipă din drum. Apoi clătină din cap. — Din conacul stăpânului. — A lăsat arme? întrebă Venture, surprins. — Credem că avea de gând să se întoarcă după ele, zise Fatren. Soldații pe care i-a lăsat aici au dezertat până la urmă și s-au alăturat unei armate aflate în trecere. Au luat cu ei ce-au putut duce. După restul am scormonit noi. Venture dădu din cap, frecându-și îngândurat bărbia și privind îndelung la clădirea cultului. Era înaltă, cu un aer rău prevestitor, în ciuda — sau poate din pricina —faptului că nu mai era folosită. — Oamenii tăi par bine instruiți. Nu mă așteptam. Au și experiență în luptă?

EROUL EVURILOR

21

Profile for Editura Trei TREI

Eroul evurilor preview  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Eroul evurilor preview  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Advertisement