în viaþa mea, oricât m-aº fi repezit încolo ºi-ncoace printre ore de curs ºi prieteni. Chiar ºi atunci când habar n-aveam ce fac, zâmbeam mereu. Un prieten, simþindu-se de parcã i-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap a zis: „Ce atâta fericire pe capul tãu?“ De fapt, cu cei câþiva minunaþi prieteni ai mei (dintotdeauna i-am avut), puteam sã fiu fericitã; defectele mele nu pãreau decât diversiuni minore, comparativ cu cât de naturalã ºi de simplã era viaþa. Totuºi rânjetul meu era sufocant. Mintea mi-era plinã de larma unui carusel de cuvinte, rotindu-se constant în jurul dispoziþiilor ºi al aromelor, doar când ºi când lãsându-se sã cadã în vocea mea sau pe hârtie. Nu-mi ieºea prea bine, când venea vorba de realitãþi concrete. Locuiam singurã la New York. Contactul meu cu lumea din afarã, exceptând cursurile ºi scrisorile, era unul minimal. Am început pentru prima oarã sã mã masturbez ºi mi s-a pãrut înfricoºãtor, doar pentru cã era ceva intim care se întâmpla în viaþa mea. Transparenþa spaimelor ºi fericirii mele mã fãcuse dintotdeauna sã mã simt uºoarã ºi prostuþã. Un prieten zicea: „Citesc în tine ca-ntr-o carte deschisã“. Eram un fel de Puck, cineva care n-are nevoie de nicio responsabilitate; care n-a fãcut vreodatã ceva mai serios decât sã vomite. ªi brusc, am început sã mã port altfel. Am început rapid sã mã scufund în terapie. Terapeutul era o femeie ºi în primele cinci luni petrecute împreunã, de douã ori pe sãptãmânã, a încercat sã-mi facã rânjetul sã disparã. Era convinsã cã întregul meu obiectiv în terapie consta în a o determina pe ea sã mã placã. În timpul ºedinþelor, bãtea monedã pe relaþia cu pãrinþii mei. Care dintotdeauna fusese ridicol de iubitoare ºi deschisã ºi ironicã. Mi-a fost fricã în terapie, fiindcã eram sigurã cã existã vreun secret groaznic pe care mintea mea mi-l ascunde. Vreo explicaþie
25
Cu fiecare zi mai aproape Cuvântul înainte al lui Ginny