Chris simion in fiecare zi dumnezeu 21 de pagini by Editura TREI

CHRIS SIMION

În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine

În teatru, Chris Simion este cunoscută ca un regizor de avangardă. Este absolventă a două facultăți din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ București (secția teatrologie în 1999 și secția regie teatru în 2004). Spectacolele ei reprezintă provocări atât pentru actorii cu care lucrează, cât şi pentru spectatorii care îi consumă poveştile. Printre spectacolele care au consacrat-o, se numără: Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Maitreyi, Mecanica inimii, Hoții de frumusețe, Dragostea durează 3 ani, Ce ne spunem când nu ne vorbim, Hell, Studii despre iubire, 7 blesteme, Scaunele și multe altele. Printre actorii cu care colaborează, se numără Maia Morgenstern, Oana Pellea, Marian Râlea, Florin Zamfirescu, Marius Manole, Vlad Zamfirescu, Medeea Marinescu, Cristi Iacob și mulți alții cu mai multă notorietate sau la început de drum. În 1999, împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner a înființat unul dintre primele teatre independente din România, Fundația Compania de Teatru D’AYA. Cu această companie de teatru a reprezentat România în multe festivaluri de teatru din lume și a obținut premii care îi certifică munca și experiența și pe plan internațional. Pe lângă mișcarea independentă de teatru pe care o susține cu încăpățânare și dăruire de 17 ani, Chris Simion colaborează ca regizor și cu teatre de stat, precum Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis, Teatrul Național din Iași, Teatrul de Stat din Oradea sau Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoșani. Din 2007 este inițiatoarea Festivalului Internațional de Teatru Independent Undercloud. Chris Simion are 9 cărți publicate, ultimele două romane ale sale, Ce ne spunem când nu ne vorbim (2010) și 40 de zile (2015), fiind bestselleruri. Prima carte i-a fost publicată în 1994, când autoarea avea 16 ani, iar a doua carte i-a apărut peste un an. În 2009 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 2015 este ambasadorul proiectului Chris Simion Theatre & More. Chris Simion Theatre & More este instrumentul prin care regizoarea își propune să realizeze cel puțin o dată pe an un spectacol inovator și exclusiv cu tineri pe care dorește să-i promoveze, mergând pe principiul că „nu notorietatea convinge, ci performanța“. Detalii pe www.chrissimion.ro sau www.daya.ro. Anul acesta Chris Simion a fost distinsă cu Premiul „Femeia anului 2015“ — Ambasador al artei românești peste hotare.

CHRIS SIMION

În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Domnica Drumea Coperta colecției: Faber Studio Imagine copertă: © Cătălina Flămînzeanu Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Florin Paraschiv Corectură: Maria Muşuroiu Ana-Maria Tamaş Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SIMION, CHRIS În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine / Chris Simion. – Bucureşti: Editura Trei, 2016 ISBN 978‑606‑719‑630-6 821.135.1-31

ISBN: 978-606-719-630-6

Această carte este dedicată... ŢIE

Motto: „Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n‑are nici un sens“. Emil Cioran

În loc de prefață

„Mă dezgustaţi cu «fericirea» voastră! Cu convingerea voastră că viaţa trebuie iubită cu orice preţ. Sunteţi ca potăile care ling orice găsesc... cu micile voastre şanse zilnice, bune pentru cine nu e prea exigent. Eu vreau totul, imediat — totul! Iar dacă nu, refuz! Nu vreau să fiu modestă; eu, una, nu mă mulţumesc numai cu resturile aruncate pentru că am fost cuminte. Vreau să fiu sigură de tot, chiar acum; să fiu sigură că totul e frumos, curat, aşa cum era când eram mică — sau dacă nu, prefer moartea.“ (Antigona — Jean Anouilh)

...È&#x2122;i

Înmormântarea Sarei nu a putut fi ceva discret. Ziarele au explodat şi întâmplarea a stat pe prima pagină zile întregi. Televiziunile, de la ştiri la talk‑show‑uri, concurau cu presa scrisă. Posturile de radio, disperate, înfloreau ştirea pentru a ţine audienţa cât mai sus. Moartea Sarei a fost transformată peste noapte într‑un spectacol, generând o isterie colectivă. Tatăl, sora, Toma, prietenii, cunoscuţii, toţi cei care habar nu aveau unde a fost atâta timp, implorau Cerul să oprească delirul. Doar că acum, Sara nu a rămas decât o amintire, cel mult un per‑ sonaj într‑o carte. Deşi biserica îi condamnă pe sinucigaşi, după cele trei zile în care coşciugul a fost păstrat în chilia sa, corpul neînsufleţit a fost dus în satul său natal şi îngro‑ pat lângă cel al mamei sale. Părintele Theodosie a convins Consiliul de conducere al mănăstirii să o dezlege pe Sara de păcate şi să‑l lase să‑i facă slujba de înmormântare. N‑am văzut niciodată o femeie care, moartă fiind, să zâmbească atât de frumos. De parcă zâmbetul ei autentic, deloc schiţat pe faţa rigidă şi lipsită de viaţă, ne vindeca pen‑ tru totdeauna de purgatoriul din noi. Nici măcar parfumul acela inconfundabil, aroma aceea de flori de tei nu se mai simţea, nu se mai zvârcolea pe trupul său, nu mai îngenun‑ chea sângele celor care o priveau. Trupul îi mirosea a moarte. Aţi simţit vreodată mirosul morţii? Nu este deloc neplăcut.

Chris Simion

Seamănă uneori cu mirosul de umezeală, alteori aduce a miros de baltă. Nici hainele nu o mai ascultau. Se rezemau pe trupul obosit fără să‑şi mai dorească să‑l acopere. Fiinţa aceea fascinantă şi sfârşită devenise orbitor de transparentă. Era suficient să priveşti trupul lipsit de viaţă şi să ai certitu‑ dinea unei femei etern frumoase. În adolescenţă puteai cel puţin să‑ţi storci coşurile şi să acoperi urma cu pudră sau fond de ten. Ridurile dese şi adânci nu mai pot fi acoperite cu nimic. Şi dacă ar fi numai pe faţă... Însă odată cu cele care apar la vedere, te chinuie şi cele din suflet. Nici roşeaţa din obraji nu se mai arăta gene‑ roasă. Sara însă a refuzat să se mulţumească cu micile trucuri femeieşti. A refuzat să se fardeze sau să se tamponeze cu vin roşu. A lăsat nuanţa palidă a apusului să existe, să o inunde. Sara „a ucis vulturul ca să zboare cu aripile lui“. Sara înseamnă „dragoste“. Iar cine poate să se‑ndrăgos‑ tească mereu, mereu şi mereu, trăieşte cu adevărat. Poate că veşnicia se traduce astfel. A‑i elimina pe ceilalţi prin ceea ce eşti, până când ceea ce eşti te ajută să afli cine eşti. Iar când afli cine eşti, deja nu mai ai nevoie pentru că nu mai contează. În noaptea sinuciderii Sarei, am avut un vis. Se făcea că Sara era însărcinată în luna a noua şi trebuia să nască. Singura care îi stătea prin preajmă era maica Mineea. Erau cu siguranţă ultimele zile, întrucât începuse să aibă dureri. Pentru că era normal să meargă la consult, maica Mineea i‑a propus să apeleze la medicul din sat, o doctoriţă tânără, care terminase de curând Medicina şi care venise prin locu‑ rile acelea doar de câteva luni. Doctoriţa a amânat naşterea cu încă trei zile. Sara nu avea colul dilatat. S‑a‑ntors şi a aşteptat să vină momentul. Dar spre miezul nopţii, Sara a avut senzaţia că elimină ceva, apoi că are hemoragie, aşa

În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine

cum numai în perioada de menstră i se întâmpla. S‑a îmbră‑ cat repede şi, fără să o mai trezească pe maica Mineea, a fugit la doctoriţă. Aceasta a urcat‑o pe masa de operaţie, a pregătit‑o pentru naştere, dar când a început să asculte la stetoscop, fătul nu transmitea nimic. Alarmată, a pus‑o pe Sara să împingă, a încercat să‑i provoace naşterea dar, degeaba, nu primea niciun semn. Printre lacrimile şi ţipe‑ tele de groază, doctoriţa spera ca mica făptură să trăiască, nu putea să accepte că amânarea intervenţiei a fost un ver‑ dict fatal şi a pus capăt unei noi vieţi. Sara a refuzat ceza‑ riana. Cu toată puterea, s‑a chinuit să‑şi scoată copilul pe cale normală. A fost în zadar. Copilul murise de câteva ore. Se sugrumase cu cordonul ombilical. Poate că atunci când venise prima oară la consult şi o încercaseră acele dureri cumplite, mica făptură cerea afară, încerca să lovească pere‑ ţii trupului mamei implorând‑o să o scoată, să îi dea dru‑ mul. Sara s‑a chinuit câteva ore până a reuşit să desprindă fătul mort din ea. După ce a fost smuls din carcera uterină, fătul trebuia îngropat. Sara a refuzat să‑l vadă. O obligase pe doctoriţă să meargă la preotul Theodosie şi să‑i ceară să‑l ardă. Preotul a refuzat categoric întrucât sarcina nu mai era la stadiul de embrion. Împotriva dorinţei mamei sale, copilul a fost îngropat creştineşte. Ştiam de jurnalul Sarei de când eram în mănăstire. Obişnuia să‑mi împărtăşească din frământările ei. Şi‑ar fi dorit de multe ori să nu‑mi spună în şoaptă toate cele ce avea nevoie să le spună, ci să răcnească în gura mare, să o audă toată lumea. Consider că ziua aceea a venit şi că urletul Sarei trebuie să se împrăştie. Noaptea trecută am visat‑o pe mama. Întotdeauna apariţiile ei onirice m‑au speriat. Sau poate m‑a speriat

Chris Simion

dorul adus de aceste viziuni stranii. Am rămas marcată de ultima ei respiraţie care s‑a scurs printre degetele mele, ca mercurul. Secunda aceea fatală, ultima secundă, a contribuit uimitor şi miraculos la maturizarea mea. Când îi ţineam în palme capul, pe fiecare milimetru de secundă simţeam cum devenea mai greu, cum se ducea şi cum îmi scăpa şi, neputincioasă, nu puteam să opresc nimic. Ochii ei neclintiţi, plini de viaţă, mi‑au străpuns inima. Parcă atunci moartea şi‑a acceptat pentru o clipă duşmanul etern, viaţa. Parcă în acea moarte era viaţă. Ştiam de dinainte ce o să se‑ntâmple, ştiam din privirea ei îngrozitor de vie că nu vrea să moară în prezenţa mea, că nu vrea să fiu acolo când ea se va retrage de pe scenă. Era prea mândră. Mama a suferit de leucemie. Eu am aflat diagnosticul cu puţin timp înainte de final. Indiferent cât de mare i‑a fost durerea, nu a împărtăşit‑o cu nimeni. A vrut să fie singură! În general îmi apărea în vis veselă, luminoasă. Aseară era tristă. Pe un ton grav, lipsit de umorul care o caracteriza, m‑a avertizat că peste 2 ani şi 11 luni mă va lua la ea. Şi că atunci când mă voi trezi din vis, afară va ploua, pentru că acolo Sus, unde s‑a ascuns de mine, plânge. Şi când m‑am trezit, aşa a fost. Ploua, erau picături mari şi grele ce mi se zdrobeau în palmă precum cioburile. Nu pot să accept, nu pot să înţeleg, nu pot să pot. Implacabilul nu poate să‑mi fie adversar?! Şi atunci? Atunci nu‑mi rămâne decât să trăiesc în acest timp ceea ce am vrut să trăiesc toată viaţa. Va fi un maraton adevărat sau poate, totuşi, este o glumă? Oare morţii glumesc? Cu riscul de a emite o afirmaţie infantilă, am senzaţia că azi‑dimineaţă am avut o revelaţie. Am scris „am senzaţia“ şi nu am mers pe totala certitudine, întrucât îmi era înfiorător de somn, mă chinuiam să adorm şi, nereuşind,

În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine

am început să mă gândesc la tot ce ar putea să‑mi aducă somnul. Azi‑dimineaţă, la ora 4:00, îmi aminteam de toate cunoştinţele care au avut norocul să treacă de 40–50 de ani. În timp ce‑mi veneau în minte zeci de cupluri, constatam că pentru majoritatea a început teroarea odată cu această vârstă. Din punct de vedere biologic, eşti avertizat că intri oarecum într‑o perioadă de criză, bărbat sau femeie, nu eşti scutit de natură şi nici de propria incapacitate de a‑ţi depăşi obsesiile. Nu ştiu de ce a trebuit să aştepte omul 40 de ani ca să se manifeste astfel, mi se pare că răbdarea lui ar trebui consemnată undeva. Probabil că optimismul său bolnăvicios a calculat cei 40 de ani ca fiind jumătatea Golgotei, momentul în care începi să conştientizezi absurditatea... Stupid! Dar nu aici voiam să ajung. Gândul meu s‑a concentrat mai mult pe relaţiile dintre femei şi bărbaţi după vârsta de 40 de ani. Aveţi tăria să recunoaşteţi că majoritatea relaţiilor care ajung până la această vârstă sunt relaţii ratate, moarte, ieşite din competiţie. Cupluri de peste 20, 25 de ani de supravieţuire care îşi scot în evidenţă doar impertinenţa cu care au lăsat viaţa să se zbenguie prin ei fără a le produce niciun frison, nicio spaimă, nicio emoţie, cupluri care trăiesc împreună, dar nu dorm în acelaşi pat pentru că el sforăie prea tare, iar ea se uită până la miezul nopţii la telenovele, cupluri în care el are amantă şi ea nu mai află pentru că nu o mai interesează, ori ea are amant şi el nu observă pentru că este mult prea preocupat de particulele de praf din aer, ori el ordonă şi ea execută, ori amândoi acceptă să trăiască sub acelaşi acoperiş, chiar dacă viaţa lor intimă e o igrasie generală, ori din obişnuinţă, ori din comoditate, ori din interes nu se mai despart. Dacă mai au şi copii, deja relaţia devine şi mai confuză. Şi lista o puteţi

Chris Simion

completa, fireşte, fiecare gândindu‑vă poate la vecini, la fraţi, la prieteni, la voi înşivă. Din doi oameni nebuni şi tineri cum sunt la început îndrăgostiţii, inevitabil ajung, în doar câţiva ani, nişte indivizi bătrâni şi plictisiţi, gri, uscaţi unul de celălalt. Pe la 40 de ani, mulţi sunt deja despărţiţi, oameni care aleg singurătatea în locul unei alte dezamăgiri sau care se orientează spre acelaşi sex, consolându‑se cu ideea că în sexul opus nu mai pot găsi viaţă. Alţii, naiv de optimişti, îşi mai dau o şansă căutând corespondentul în ceva mult mai proaspăt şi crud... Şi totuşi, curios de puţini îşi petrec viaţa în doi, fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Acea dragoste pe care au încercat zeci de secole să o preamărească unde este? Doi oameni sunt atraşi unul de celălalt atâta timp cât nu se cunosc, cât între ei există mister. Când încep să se cunoască, intervin rutina şi blazarea. Rare sunt cazurile când descoperirile fascinează, când introspecţia se transformă din curiozitate într‑un ritual. Mereu ne îndrăgostim cu inima. Niciodată cu mintea. Şi inima e oarbă. Alege aproape mereu ceea ce nu i se potriveşte. Ce e imposibil este să lăsăm raţiunea să‑şi bage coada în toată această nebunie. E imposibil pentru că n‑ar mai fi nimic. Inima are putere să pătrundă adânc în sufletul celui pe care îl alegem. Trebuie doar să avem curaj. Aproape întotdeauna omul reuşeşte să realizeze imaginea perfectă a pierzaniei sale. Aproape întotdeauna se bălăceşte în mediocritate, fiind sigur că oglindirea cerului într‑o baltă este, de fapt, cerul însuşi. Aproape întotdeauna omul se pierde pe sine şi îşi trăieşte viaţa abandonându‑se în zeci de măşti lipsite de valoare şi de speranţa mântuirii. Suntem atât de mici încât nu ne putem da seama de măreţia ce ne lipseşte. Nu cred că trăim autentic mai mult

În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine

de un minut din 24 de ore. Trece timpul fără a ne obliga la trăirea lui. Noi singuri suntem responsabili de ceea ce trăim. Noi singuri suntem datori să avem o motivaţie pentru tot ceea ce facem. Şi nimicul poate fi o motivaţie dacă este nimicul acela adorat de Zei. A trăi fără justificări este ori moarte, ori sfinţenie. În absolut nu există cale de mijloc. Ori trăieşti suferinţa aceea nudă, zvârcolirea aceea nemărginită a sângelui, ori ajungi să întâlneşti împăcarea. Nu poţi trăi Absolutul jucându‑te cu el. Oamenii aproape că nici nu mai cred în Absolut... cum să mai creadă şi în trăirea lui? Cei care trăiesc în Absolut nu împărtăşesc nimănui asta. Absolutul este individual. Nu poate să te oblige la adevăr decât propria ta fiinţă. Absolută ar putea să fie o împărtăşanie, absolută ar putea să fie relaţia dintre un bărbat şi o femeie, absolută ar putea să fie deschiderea ochilor în pragul primelor raze, apoi bătaia inimii, absolut ar putea să fie orice cuvânt rostit, orice gând, absolut am putea să ne trăim fiecare minut. Nu ne vom apropia niciodată de absolut crezând că, anulându‑l, îl vom cuprinde. Lipsa de absolut nu duce la absolut. Lipsa de absolut duce la tot ce este în afara absolutului. E mai bine să îmbogăţeşti realitatea, să te minţi, să o vezi în miile de culori pe care nu le are decât în culoarea ei mohorâtă şi lipsită de viaţă. La ce bun să ne sprijinim pe ceea ce vine şi trece când singura certitudine nu poate fi decât prezentul... prezentul din noi. Putem să‑l lăsăm să se ducă dracului şi nu‑l trăim, să facem loc celor care au sânge să trăiască cu adevărat sau putem să riscăm în fiecare clipă trăind nud, cu conştiinţa trează că ceea ce a trecut nu se mai întoarce şi că ceea ce urmează este surpriză.

Chris Simion

Degeaba încearcă omul să se schimbe, să se regăsească. Pierdere de vreme! După o luptă zadarnică, am înţeles că ceea ce trebuie să schimbăm este însăşi natura noastră! Iar natura noastră nu o vom putea cunoaşte decât după ce ne vom destrăma toate iluziile şi credinţele! Este incitant să cauţi în ceea ce pare a fi comun ceva special. Este interesant să speri că poţi să descoperi, în pustiu, suflare. Este o luptă a fatalităţii, a implacabilului. Mi‑aş fi dorit de multe ori să mă despart de Toma, dar n‑am făcut‑o. Poate din comoditate, poate din obişnuinţă, poate de teama de a nu pierde ceva ce nu mai am şansa să întâlnesc (atât de enervant a devenit acest „poate“ — exprimă atât de dureros starea mea de nesiguranţă)... M‑am gândit timid la iubire. Să fie oare şi ea o cauză? „Îmi place să cred“ că acest sentiment ne urmăreşte încă... „Îmi place să cred“ este oarecum sinonim cu „mă îmbăt cu apă rece“. M‑am gândit deseori că a termina o relaţie aşa, pur şi simplu, nu este ceva extraordinar. Atunci când nu merge o relaţie, preferi să‑i mai dai şanse decât să o zdrobeşti. Interesant este să poţi să termini o relaţie când toate merg perfect. Condiţia mizerabilă a omului care se teme de singurătate, de simpla singurătate, de acea singurătate veninoasă, mortală. Omului îi este frică să rămână singur. Să zicem că am putea să ne împrietenim cu singurătatea. Am mai fi capabili să ne expunem unui alt început cu o altă persoană căreia să‑i acordăm credit? Perioada de început, de beţie, trece inevitabil. Şi intervine perioada de trezire. Îl accepţi aşa cum este sau îl eviţi. Orgoliul şi pauza de înţelepciune ne îndeamnă să nu avem timp pentru ceilalţi. Altruismul ne este suficient de confuz ca să ne lăsăm îmbătaţi de adevărul lui. Şi astfel relaţia continuă,

În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine

drogată de suferinţa noastră, de tristeţe, de dezamăgire... şi nu avem puterea să o rupem şi nici să o luăm de la capăt pentru că toate relaţiile au acelaşi traseu, toate ajung la amorţeală, la obişnuinţă, la monotonie, la plictiseală, la rutină, indiferent cât de fulgerător este demarajul. Şi atunci de ce să ne chinuim de două, de trei, de naiba ştie câte ori dacă mereu ne va pica acelaşi traseu? În noaptea aceasta s‑au împlinit cinci ani de când se poate vorbi de noi sau de când acest pronume a devenit o obsesie a vocabularului nostru. Singurătatea mi‑a fost cel mai căutat adăpost. Adesea percep realitatea ca pe o himeră, fără a‑i identifica parametrii în care se desfăşoară. Mă cutremur simţindu‑mă în această realitate în totală nesiguranţă. Oare câţi au curajul de a fi atât de lucizi încât să simtă asta? Totul este într‑o permanentă mişcare, totul se schimbă, totul este relativ, absolut totul, de la sentimentele noastre, la faptele concrete pe care încercăm să le finalizăm. Nu avem puterea să judecăm nimic la modul absolut, nu ştim niciodată cât din ceea ce facem este sau ni se pare nouă că este. O coloană a infinitului în care ne pierdem trist identitatea = viaţa! Oare cât din ceea ce trăiesc este adevărat? Câte minute rămân şi câte se pierd? Uneori, fiecare lucru pe care‑l ating, fiecare gest pe care‑l fac, fiecare spaimă sau umbră pe care le creez, toate parcă sunt o gelatină prin care‑mi strecor mâna fără a prinde nimic dincolo de zid, care nu se izbeşte decât de un gol imens, o gaură infinită în propria mea fiinţă. Este inutil să mai ascund ceea ce trăiesc în buzunarele lipsite de vlagă ale visurilor mele, este ridicol să mai ignor bătăile inimii când acest organ este dătător de viaţă. Dar îmi place această mascaradă. Tristeţea omului este tristeţea care îi ucide lui Dumnezeu creaţia. Credinţă de consum!