Page 1

CHRIS SIMION

40 de zile


Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în Bucureşti. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ – Bucureşti, secţia teatrologie, în 2000 şi secţia regie teatru în 2005.  Prima carte, Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, i-a fost publicată la vârsta de 16 ani, în 1994, autoarea fiind numită de criticul George Pruteanu „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră“. La 17 ani i se publică Dogmatica fericirii, iar în prefaţa cărţii actorul Florian Pittiş scrie: „Citindu-ţi cartea am tras şi eu o concluzie. „Vrei să fii fericit? Dacă eşti pregătit să suferi, iubeşte! Chris Simion... nu eşti cumva o reîncarnare a mea?“ Alte titluri publicate: Disperarea de a fi (1996); De ce nu suntem ceea ce putem fi? (1997); Spovedania unui condamnat (1998/2000); În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine (2002), Ce ne spunem când nu ne vorbim (Editura Trei, 2010). În 2009 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.  În teatru Chris Simion este cunoscută ca un regizor de avangardă. Spectacolele ei reprezintă provocări atât pentru actorii cu care lucrează, cât şi pentru spectatorii care îi prizează poveştile. Până în prezent, a semnat regia la peste 30 de spectacole de teatru, producţii realizate atât în teatrul instituţionalizat, cât şi în teatrul independent. A lucrat cu cei mai importanţi actori ai scenei româneşti de teatru, precum şi cu actori tineri, debutanţi. Dintre spectacolele ei, amintim: Copilul divin după Pascal Bruckner (1999), Scaunele după Eugene Ionesco (2004), Dragostea durează 3 ani după Frédéric Beigbeder (2006), Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? după Horace McCoy (2007), Omul pescăruş după Pescăruşul Jonathan Livingstone de Richard Bach (2009), 7 blesteme (2010), Maitreyi după Mircea Eliade (2011), Oscar şi Tanti Roz după Eric Emmanuel Schmitt (2010), Hoţii de frumuseţe după Pascal Bruckner (2013), Mecanica inimii după Mathias Malzieu (2013), Hell după Lolita Pille (2014), Studii despre iubire după Ortega y Gasset (2014). De 15 ani conduce Compania de Teatru D’AYA, un proiect privat, inovator, pornit la iniţiativa scriitorului francez Pascal Bruckner, care a devenit ulterior Preşedintele Onorific al companiei. Detalii pe www.daya.ro. În 2006 iniţiază proiectul Teatrul Undercloud din Lăptăria lui Enache – Terasa „La Motoare“. Printre premiile obţinute amintim: 1995 – bursă de studii în literatura sanscrită, New Delhi – Sanskriti Kendra. 2000 – Spectacolul „Călător în noapte“ premiat la Festivalul de Teatru Experimental de la Cairo. 2002 – „Premiul debut în proză“ acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor. 2004 – „Premiul pentru cel mai bun spectacol“ pentru „Scaunele“ acordat de Alliance Française, urmat de turneu în India în opt oraşe. 2006 – „Premiul de Excelenţă“ în Gala Antidrog acordat de Guvernul României pentru spectacolul Hell.  Este Preşedintele Festivalului de Teatru Independent Undercloud, care anul acesta se află la cea de-a VIII-a ediţie. Începând cu 2015, lansează brandul Chris Simion theatre&more. Detalii pe www.chrissimion.ro


CHRIS SIMION

40 de zile


Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Domnica Drumea Coperta colecției: Faber Studio Imagine copertă: © Alex Gâlmeanu Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Florin Paraschiv Corectură: Duşa Udrea Rodica Petcu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SIMION, CHRIS 40 de zile / Chris Simion. – Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN 978-606-719-290-2 821.135.1-1

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978-606-719-290-2


Pentru tata


Motto: „Dumnezeu nu opreşte păsările tentaţiei din zborul de deasupra capului. Tot ce ne cere însă este să nu le lăsăm să se cuibărească în părul nostru“. (Scrisori către Filip)


Mai aveam o simplă respiraţie şi se cocea de răsărit. M-am trezit dintr-odată. Alarma telefonului n-a apucat să sune. Mă inunda o spaimă groaznică. M-am uitat împrejur, dar nimic concret nu-mi producea frică. Am coborât în mine. Nu-mi simţeam sufletul. Magia neantului. Am tăiat întunericul nopţii cu privirea adormită. Aţipisem patru ore în cabana de la poalele muntelui, o construcţie austeră, cu 12 paturi într-o singură încăpere ridicată special pentru femeile care voiau să urce la mănăstire şi nu aveau voie să rămână acolo peste noapte. Temperatura scăzută îmi făcea nările să se lipească. Ochii îmi lăcrimau. Zăpada îmi trecea de genunchi. Îmi făceam cărare din dorinţa nebună de a ajunge mai repede. Peste noapte ninsoarea acoperise poteca. Cei care coborâseră cu o seară înainte fuseseră înghiţiţi deja de trecut. Zăpada înfometată devora urmele într-un ritm nebun. Ceaţa lăptoasă îmi intra prin haine. O simţeam cum ajunge până la piele, apoi cum se strecoară înăuntru şi-mi atinge inima. Îmi treceam mâna prin ea ca prin fum şi îi miroseam dezmăţul. Înaintam prin albul care sclipea între sfârşit de noapte şi început de zi, secundele acelea în care energiile pământului şi ale cerului ne vorbesc într-un anume fel, în limba de dincolo de cuvânt, în emoţii verzi, albastre şi roşii. Drumul prin pădure îmi pieptăna mintea cu tot

9


Chris Simion

10

trecutul. Flash-uri pe care nu le regăseam în concret, fotograme de viaţă îmi topeau gândurile până la rădăcină. Mi s-a făcut un dor nebun de ceva ce nu mai exista, un dor care mă durea în tot corpul şi care s-a instalat ca o boală incurabilă. Fiecare pas pe care îl încercam către vârf, spre mănăstire, mă zdrobea. Înăuntrul fiecărei înaintări se sfărâmau mii de visuri, zăceau sute de ţinte greşite, decizii neasumate, opţiuni care îmi uciseseră îngerii. E fascinant cum sufletul ţi-l poţi vinde diavolului doar o singură dată. A doua oară nu mai primeşti şansa asta. Prima cădere este magistrală, căci din ea derivă restul. Setea de a mă spovedi ieşea din mine ca un urlet. Nevoia de a mă curăţa era nevoia de a exista. Auzisem că taina spovedaniei salvează înecaţii. În ce fază? Eram vânată şi cufundată în moarte. Rămăsesem doar un cadavru vomat de mare pe ţărm. Aşa m-a azvârlit realitatea din fantasmă. Sufletul ţăndări, o gumă mestecată, lipită de asfalt, pe care calcă oamenii. Nu ştiam încotro. Am sărit în gol, simţind că o să mă prindă în braţe Dumnezeu. Când ai nevoie să te răscumperi, singura carte pe care o joci e prezentul. Cum să devii dacă nu eşti? Ce mai contează? Să crezi că nu te izbeşti de pământ, că în coborârea ta o să te oprească aripa îngerului tău păzitor. Te aşteaptă exact la etajul de unde poţi să vezi clar, nici mai sus, nici mai jos, etajul întâlnirii divine. Când trăieşti moartea sufletului, moartea cărnii e o glumă. Unde să fug de propria-mi minte? Gândurile m-au jupuit din toate părţile. Trecutul cu concluziile lui — o mască plină de cicatrici — se bătea cap în cap cu viitorul — un chip luminos nedefinit, fără formă, fără culoare, fără miros. În ce să mă sprijin? Mintea năştea pe secundă zeci de monştri care mă izbeau dintr-o parte într-alta. Nu prindeam nicio ocazie să mă dezmeticesc.


40 de zile

Gândurile albe în lupta cu gândurile verzi te jupoaie. Am vrut de câteva ori să mă întorc. Tata spunea: „Dacă te uiţi prea mult în spate, rişti să-ţi rupi gâtul“. Momentul acela pervers în care-ţi fracturezi zborul ţine o fracţiune de secundă. Atunci trebuie să poţi sau să ştii să nu te opreşti. Nu oboseala era cea care îmi şoptea să renunţ. Lupta îngerilor cu demonii pe platoul din sufletul meu arăta ca un măcel. Nu trecuse nici o jumătate de oră de când începusem să urc spre mănăstire şi delirul se desfăşura în toată splendoarea. Auzul îmi era invadat de un sunet de maşină de spălat rufe. Tresăream des pentru că aveam mereu sentimentul că în spatele meu respira el. Auzeam huruitul maşinii îngrozitor de clar şi puternic, de parcă stăteam cu urechea lipită de ea şi, când făcea pauză între ture, îi auzeam respiraţia. Cu cât dorinţa de spovedanie era mai mare, cu atât mai mult mă curtau demonii, îşi întăreau garda de corp a satanei şi începeau atacul. Orice prospătură se cucereşte uşor. Gândurile care mă opreau să înaintez erau pui de diavoli. Învăţasem să-i ucid din faşă, nu-i lăsam să se formeze. Cum încercau să se prindă de mintea mea, cum le dădeam în cap. Încercările sunt pe măsura nevoii de a ucide păcatul. Picioarele mi se duceau înainte, inima înapoi. Drumul spre spovedanie îţi dă timpul de coborâre în tine. Întâlnirea cu păcatele tale nu poate să se întâmple oricum. Făceam cărare prin zăpada virgină şi simţeam cum picură sânge din suflet. Mintea vedea. Păcatul se dezvăluie nud, nu ai după ce să-l ascunzi. Discuţia cu tine de dinainte e plină de paradoxuri, de încercări. Pe drum îţi faci radiografia. Vezi totul. Clar, mai puţin clar… dar vezi. Depinde cât curaj ai. Şi cu cât te apropii de adevăr… ţi se face mai frică, o frică teribilă, nemaiîntâlnită. Frica aceea îţi paralizează

11


Chris Simion

12

fiinţa. Şi, când ajungi în vârf, uiţi tot procesul introspecţiei sau aproape tot ce era important de mărturisit. Astea sunt luptele. Mai întâi îţi doreşti cu adevărat şi total să te confesezi, apoi se întâmplă în realitate. Orice mică incertitudine lucrează pentru eşec. Albul imaculat al zăpezii se mută asupra gândurilor şi memoria dispare ca într-o magie. În locul amintirilor rămâne un crater, ţesut tăios, imposibil de atins, aducător de moarte. Urcam pe munte şi mă gândeam cât de hilar este să nu mai ştii să fii copil, când nu-ţi puneai toate întrebările astea şi credeai în Dumnezeu simplu. Înaintam. Îmi imaginam momentul în care o să ajung în vârf, pe platou, în faţa călugărului duhovnic, despre care auzisem multe poveşti. Urma să fie omul care să-mi descojească sufletul şi să scoată din el ce mai rămăsese viu. Îmi blocam subconştientul cu gânduri ce nu-şi aveau rostul. În loc să respir, mă sufocam. Puteam să aleg să mă rog, să mă gândesc mecanic la mărturisirea pe care o aveam de făcut sau să rămân în perversa întâlnire cu demonii. Alunecarea e simplă, panta abruptă, dacă apuci să te rostogoleşti… te duci direct în cap. Iarna foşnetul pădurii te înfioară, e un vuiet de singurătate şi îngheţ care-ţi surzeşte sufletul. Când lumina a început să lucreze, a fost semnul că mai e puţin până sus. Ca şi cum ai trage perdeaua la o fereastră — aşa s-a deschis spre mine mănăstirea. Albă, ca o bezea sau ca un coif de hârtie pe capul muntelui. Liturghia se terminase. N-am prins predica. Am ajuns direct la masa de prânz. Mă încerca un sentiment de vinovăţie. Nu trăisem niciodată slujba ca pe o necesitate, dar ştiam din poveşti câtă importanţă are şi cum te umple cu har fără să simţi. Se spune că este bine măcar să fii prezent la liturghie, atât. Până la a fi conştient de ea e un drum lung de parcurs.


40 de zile

Nu depusesem nici cel mai mic efort să ajung la timp. La început te târăşti fără logică şi nu găseşti rostul pentru care să stai să asculţi o slujbă timp de trei ore. Nu vezi nimic în faţă. Drumul pare infinit, dar când nu există încrederea că la un moment dat se sfârşeşte în lumină, nu ai cum să înaintezi. Ce om îşi taie un deget fără să vadă că are de ce? În prima fază încerci să faci exerciţiul prezenţei la slujbă, dar te ia imediat somnul. În primele minute te plictiseşti, apoi îţi lipeşti ochii de pereţii pictaţi, încercând să înţelegi ceva, dar nu înţelegi nimic. Observi cum aproape toţi fac la fel ca tine. Îţi intersectezi privirea cu oameni care caută să se agaţe de alte priviri şi brusc biserica devine un loc de joacă şi flirt. Nu eşti conştient de ceea ce ţi se întâmplă în realitate. Ai senzaţia că asişti pasiv la ritual, corpul face act de prezenţă, gândurile îţi sunt brambura, sufletul e în excursie, însă harul te acoperă fără să simţi. Taina lucrează oricum. Plictiseala, oboseala, lentoarea, lehamitea… toate sunt ispite. Uşa se deschide dacă baţi. Fără luptă nu ajungi să atingi glezna din sufletul unui înger. Poduri care te definesc şi care îţi arată în ce vocabular eşti, ce traversezi şi ce cureţi. Cuvântul lucrează mai presus de rostire. Sunt momente în timpul slujbei când mă gândesc mai mult la durerea din genunchi decât la cuiele bătute în trupul lui Isus. Durerea mea de pe moment pune în paranteză durerea lui veşnică. Am nimerit la tot felul de biserici unde nu înţelegeam niciun cuvânt. Parcă îmi făcea Dumnezeu în ciudă. Cum să mă atingă? Ce să mă atingă? Harul, în timpul evangheliei, coboară oricum. Cum ai putea opri harul? Imaginează-ţi. Poţi să nu-i simţi prezenţa, dar nu ai cum să-l opreşti. E dincolo de logică, de raţiune, de omenesc. Asta aud întruna. Dacă am cuprinde harul cu mintea, nu ar mai fi taină. Şi cei care nu cred în har? Dacă nu

13


Chris Simion

am căuta numai logica trăirilor noastre şi am lăsa inima să ne conducă, am zbura şi fără aripi. Fiind post, am primit o zeamă cu gust de fasole, un piure de cartofi fără sare şi o apă îndulcită, o adiere de compot de prune. Mi-am zis: „Şi asta-i o-ncercare“. Mă convingeam cu fiecare înghiţitură că e foarte bine să mănânci puţin, că mâncarea e foarte bună şi că alţii nu au nici măcar atât. La spovedanie am rămas ultima. Prin faţa mea au trecut nouă suflete. Am aşteptat trei ceasuri. Părea că totul e împotriva mea. — Cu ce să încep, părinte? — Cu o rugăciune. Una scurtă. Să nu te plictiseşti. Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-mă. Este „rugăciunea inimii“. — Prima dată am aflat de ea din Pelerinul rus. Apoi am încercat să o exersez, dar fără bucurie. — Oamenii în general ajung la noi fie când le este rău, fie când le este foarte rău. Foarte puţini vin să ne spună cât de fericiţi şi sănătoşi sunt. Majoritatea vin ca la doctor, din disperare, crezând cu toată inima că Dumnezeu este soluţia. Dumneata ai sufletul bolnav. Mă uitam la el şi nu înţelegeam nimic. Avea o transparenţă care mă crispa şi nu puteam să-i ghicesc vârsta. Vorbea puţin, aşezat, încruntat, se concentra pe fiecare cuvânt şi avea un tic care mă făcea să zâmbesc ori de câte ori îl auzeam. În loc de virgule sau de punct folosea un „carevasăzică“. Chipul ce mi se desfăşura în faţă, brăzdat de căutări şi în acelaşi timp de o tinereţe înşelătoare, era chipul de la suprafaţă, al primei întâlniri. Sub el simţeam un infinit pe care aveam să-l pătrund dacă aveam să-l merit. 14


40 de zile

— Nu a venit nimeni la dumneavoastră aşa… pur şi simplu… fără să vrea să vă ceară nimic? — Nu. Dacă s-ar întâmpla, ar fi grav. — De ce? — Sunt aici pentru ca oamenii să ceară, iar eu să mă rog pentru ei. Când trebuie, fac şi pe maimuţa la grădina zoologică a mănăstirii. Pentru toţi curioşii care află de mine şi vin în excursie să mă vadă. Dar până şi aceia au nevoie să ceară ceva, nu vin numai să mă privească. Scepticii şi ateii sunt cei mai buni prieteni ai mei, căci ei au nevoie de toată iubirea mea. Cu dragoste şi răbdare rupi orice lanţ. Când ai lacăt pe inimă, poţi să-l tai doar cu rugăciune. — Se ajunge greu aici. — Dacă ai nevoie să ajungi, ajungi. Şi nu ţi se pare greu. — Să urci trei ore prin pădure pe zăpadă virgină de un metru… e uşor? — Da. Dacă ai nevoie. — Şi un bolnav care are nevoie, dar nu-l ajută corpul… cum ajunge? — Pentru acela cobor eu. Dar să vorbim de dumneata, nu de altul. Ce te aduce în vârful ăsta de munte? — Păi, credeam că ştiţi deja. — Dumneata ai auzit de unul Socrate. Pari că ţi-ai băgat nasul prin Antichitate. Omul acela a zis o vorbă care a străbătut veacurile: „Ştiu că nu ştiu nimic“. Chiar aşa e. Cu cât crezi mai mult că ştii ceva, cu atât nu ştii nimic. — Înainte de a începe, vreau să vă avertizez că nu este un basm, este ceea ce trăiesc. În corpul meu nu sunt doar eu. Mai trăieşte un alt corp, imaterial, un corp mic, minuscul, aproape insesizabil, un fel de pui de om, un copil. A intrat în mine prin inimă, s-a dus pe toate arterele, s-a

15


Chris Simion

16

strecurat în fiecare celulă şi m-a cotropit. Când a început vraja era seară, soarele mergea să se culce. Aşteptam într-o sală parţial goală, dominată în mijloc de o scară dublă de lemn cu urme dese de vopsea. Aveam uşa sufletului deschisă. El a intrat brutal, fără să ciocănească, şi m-a întrebat dacă poate să măture. Avea părul lung, creţ, ochii negri, mari, un trening negru, nişte tenişi made in China de aceeaşi culoare, cu talpa albă şi visuri de sticlă. Avea în mână o mătură de paie cu coada strâmbă ca de vrăjitoare, diferită de acelea pe care le cumperi de pe stradă de la vânzătorii ambulanţi care strigă „mătura, mătura“. În privire purta o pereche de aripi. Copilul stătea în pragul uşii cu ochii aţintiţi spre mine şi mă fermeca. M-a prins în mrejele lui şi n-am mai putut să mă dezlipesc. M-a întrebat pentru a doua oară dacă poate să măture. Eu i-am spus că aş prefera să dansăm. S-a lipit de corpul meu şi am simţit cum a intrat în mine o emoţie ca un fel de curent electric. Dansam fără să ştiu ce. M-a întors de zeci de ori de la stânga la dreapta, m-a învârtit pe cer, m-a lăsat să alunec pe pământ, m-a ameţit cu versuri din Minulescu şi din nou m-a urcat şi-am sărit şotronul pe stele. La final mi-a spus că m-a învăţat vals. Aşa au trecut 117 ani. Intrăm în al 118-lea anotimp de când a început ziua aceea şi nu s-a mai terminat niciodată. Dacă nu trăieşti asta, habar n-ai că poţi să dansezi 117 ani neîntrerupt şi să nu oboseşti. — Povestea ta nu e deloc un basm. E firească. Fiecare creştem în iubirea din noi un astfel de copil. — Copilul meu a crescut şi nu mai are loc. Mă doare. Mă sufocă. — A crescut pentru că aţi dansat întruna. A început cu vals şi apoi v-aţi aruncat în toate celelalte. Aşa e viaţa. Acum trebuie să staţi pe loc. Orice pas, oricât de mic, e fatal.


40 de zile

— Nu ştiu să nu mă mişc. — Învaţă. Altfel îl omori. Şi odată cu el şi pe tine. Sau eliberează-l. — Am încercat să-l scot din mine, dar nu am pe unde. Uşa sufletului s-a închis. Îmi este captiv. — Găseşte cheia. — A început ca poezie şi se termină cu ulcer. — A început cu vals şi se termină cu învârtita. — Râdeţi de mine. — Asta trebuie să înveţi şi dumneata. Să râzi, să te iei peste picior. E foarte sănătos! Face tare bine spiritului. Cum îl cheamă pe copil? — Zmeul Albastru. — Şi pe dumneata? — Floarea-Soarelui. Şi de un an trăiesc ca o fantomă. — Ai răspuns la o întrebare pe care nu am pus-o. Oamenii fac asta frecvent. — Nu mi-am dat seama. — Facem des alegeri de care nu ne dăm seama şi apoi regretăm toată viaţa. Revenind la faptul că trăieşti ca o fantomă… îţi închipui? Imaginează-ţi. — Am fost arheolog. — Şi care-i legătura cu fantoma? — Mi-am dat demisia. — Din cauza fantomei? — Aha. — Asta-i altceva, Floarea-Soarelui. — Am săpat în propria mea viaţă până când am dat de o ruină. După ce ţi se întâmplă asta, poţi să-ţi dai demisia. — Dumneata vrei să intri în istorie şi nu ştii cum. Sindrom arheologic…

17


Chris Simion

18

— Am numai viermi în mine. Colcăie. Sute de viermi care-mi circulă prin tot corpul şi se hrănesc cu emoţiile şi gândurile mele. — Viermii ăştia care apar din dragoste sunt tare sclifosiţi. Se hrănesc cu chestii intelectuale cam la toate mesele, cu emoţii la desert. Nu le este de ajuns un ficat, un vas de sânge, o aortă sau un stomac. Dar de unde ştiu eu sigur? Dacă se răzgândesc? Dacă sunt viermi cu personalitate? Mai bine salvezi copilul ăla cât mai poţi. Caută cheia. Să laşi bietul copil să danseze prin atâta istorie… păi, şi ăsta e un motiv să o ia razna. Cine rezistă la atâta libertate? Partea cu ruina e periculos de nostimă. Spre deosebire de ruinele vii de care vă ocupaţi în meseria dumneavoastră, ruinele umane ni le facem singuri, le construim zi de zi, nu sunt făcute de alţii. Zi de zi aţi lucrat la asta şi aţi fost pe şantier… de ce vă miră? Aţi avut spor şi multă imaginaţie. Aţi săpat în paşi de vals cât aţi săpat şi buf… pe nepusă masă… când aţi trecut la tango, marea lucrare s-a prăbuşit puţin. Când aţi intrat cu rock’n-roll… a mai picat puţin. Şi la fiecare dans nou… s-a tot prăbuşit până s-a făcut praf şi pulbere. Spuneţi „Slavă Ţie, Doamne“ că v-aţi târât şi aţi ajuns până aici. Sunt oameni care-şi pierd viaţa când pică o ruină de-asta peste ei. — Când trăim în păcat… — Când trăim în păcat habar n-avem, nu suntem conştienţi de el. Credem că e o joacă. — Dacă nu te trezeşti la timp, îţi pierzi sufletul. — Ce ştii tu despre cum e să-ţi pierzi sufletul? — Era un citat, nu o părere personală. — Atunci pune ghilimelele. Febră… Frisoane… Angoase?… Astea sunt copilării. Să trăieşti fără suflet pentru că l-ai vândut este de neimaginat. Dacă am putea să


40 de zile

cuprindem cu mintea neantul, am înnebuni. Te-ai spovedit vreodată, Floarea-Soarelui? — În copilărie. — Copilăria-i la o aruncătură de băţ. Ieri mă jucam în nisip, astăzi îmi pregătesc patul de veci. O să facem o spovedanie simplă. După care îţi dau acest îndrumar şi, când eşti pregătit, vino să-ţi faci spovedania totală. — L-am răsfoit cât v-am aşteptat. Bifez toate păcatele. Nu scap nimic. — Şi dacă ar fi aşa… nu sperii pe nimeni. Prin smerenie Dumnezeu iartă orice. Cu condiţia să nu te mai întorci pe drumul pe care ai fost. Dar până la spovedania totală… ce te-a adus aici? — Frica. În Zmeul Albastru a început să crească un vulcan. Undeva, în subconştientul meu, încolţise ideea că, dacă nu îl opresc la timp, o să mă acopere cu lava lui şi o să-mi omoare visurile. Într-o dimineaţă a erupt. M-am trezit fără mine. Nu mai eram, m-a topit. Rămăsese în urma noastră dansul care continua într-o linişte dureroasă şi… atât. Dansau umbrele noastre, dar fără noi. Încercam să ne apropiem unul de altul, însă nu ne mai puteam atinge. Pe corpul meu au început a creşte cactuşi, zeci de cactuşi de diferite dimensiuni şi chipuri. Pielea mea a devenit un câmp de luptă. Spini sechestraţi în vise care mă ardeau. Flori care mă acopereau ca o pătură vie şi mă sfâşiau. Simţeam durerea în sânge. Un somn adânc de atâţia ani poate să te ucidă. Dragostea nebună pentru un alt om, abandonarea în celălalt, fuziunea totală cu el… te ucid. — Cactuşii ies din inimă şi apar pe corp când eşti trădat de sufletul pe care-l iubeşti. — Şi, în loc de apă, sunt hrăniţi de minciună şi laşitate. — Deci ştii.

19


Chris Simion

20

— Normal că ştiu, am trăit-o. Minciună fierbinte, care arde, care intră în sânge, în respiraţie, în gânduri, în bătăile inimii. Se înfige în tine şi seamănă cu lama unui cuţit ascuţit care scobeşte înlăuntrul tău. — Roagă-te. Şi pentru tine, şi pentru Zmeul Albastru. Minciuna are mâini care-l îmbrăţişează pe diavol. Dacă te faci că nu vezi, nu înseamnă că nu vezi. Dacă nu ierţi, minciuna te invadează şi pe tine. Chiar dacă nu este minciuna ta, prin iubire devine a ta. Minciuna celuilalt este suferinţa lui. Când eşti un întreg cu un om, eşti un întreg cu tot ceea ce este el şi te molipseşti atât de ceea ce are urât, cât şi de ceea ce are frumos. Ceea ce este urât se vede imediat, îţi îmbolnăveşte sufletul şi de durere faci cactuşi care apar pe corp. Când vezi oameni cu cactuşi pe ei, înseamnă că au sufletul zdrobit de suferinţă. — Rugăciunea se izbeşte de inimă ca de o piatră şi se întoarce ca un bumerang. — Roagă-te neîncetat. Aşa e la început. — Icoanele nu mai au viaţă. Sunt ca nişte tablouri inerte. — Nu deznădăjdui. Roagă-te până când o să simţi din nou. Încercarea e mare. — Nu mai ştiu să mă rog. — Rugăciunea nu se uită. Crezi că nu mai ştii, dar ştii. — Simţeam îngerii şi în icoane auzeam respiraţia. Cum am putut să pierd asta? Gândurile se dilată, parcă s-au transformat în mercur. Crucea uşoară dintr-un fulg de lemn pe care o port la gât parcă are zeci de kilograme. Mă târăsc. Sufletul mi-e în genunchi. Zmeul Albastru atârnă de umbra mea. Are sute de kilograme. Mă doboară. — Harul nu stă cu tine fără să lucrezi în a-l păstra. Când nu trăieşti în har, nu ai dureri de cap. Eşti doar gol


40 de zile

şi sărac. Dar, când îl trăieşti şi îl pierzi, te sfâşie. E firesc ce simţi. — Cum am ajuns atât de jos? — Ţi-ai răspuns deja. Prin minciună. — De ce? — Ştii răspunsul la toate întrebările retorice pe care ţi le pui. Doar că te alinţi. — Parcă nu mai am aer. Zmeul Albastru mă respiră. — Nimic nu rămâne neplătit. — Vreau să respir cu nările mele şi mi se blochează plămânii. — Nările sufletului se destupă mai greu. Continuă să respiri, Floarea-Soarelui, la un moment dat o să simţi iertarea. — În loc de aer trag mocirlă. — Dacă te laşi copleşită de starea asta, nu o depăşeşti. Caută să ieşi din ea, Floarea-Soarelui. Fii deasupra, ca un vultur. Vezi de sus. Atunci o să mă crezi că mocirla e bine lipită de pământ şi nu e deloc în nările tale. — Când Zmeul Albastru nu era lângă mine, dorul de el mă mistuia, mă ardea în tot corpul. Când ne întâlneam, îngheţam. Nu mai pot să-i sar în braţe şi nici să-l îmbrăţişez, nu mai pot să mă ascund la pieptul lui şi nici să-l las să mă ridice de la pământ şi să zbor. Am ars tot timpul nostru dansând ca nebunii, fără să realizăm că de la un moment dat, dansam pe marginea prăpastiei. L-am iubit fără întrerupere, în toate respiraţiile şi în toate pauzele dintre respiraţii. L-am iubit nemeritat. Am existat iubindu-l. — Cum cântăreşti iubirea? Pe ce fel de cântar? Cum e o iubire meritată şi cum e una nemeritată, Floarea-Soarelui? Mă înveţi şi pe mine să ard aşa?

21

Profile for Editura Trei TREI

40 de zile chris simion preview272  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

40 de zile chris simion preview272  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Advertisement