RANDI HUTTER EPSTEIN 30
hormonului”), a fost ca și cum Columb14 ar fi descoperit America și apoi s-ar fi întors acasă pentru a-și petrece restul vieții studiind străzile din Madrid. După Berthold, au venit alții care au plantat semințele a ceea ce avea să devină într-o bună zi domeniul endocrinologiei: Thomas Blizard Curling15, un chirurg din Londra, a făcut autopsia a două fetițe obeze, cu deficiență mintală (una a murit la șase ani, alta la zece ani), pentru a vedea dacă poate să găsească în interiorul corpului lor vreun defect fizic. El a descoperit că niciuna dintre ele nu avea glanda tiroidă, ceea ce l-a determinat să publice un articol în care făcea legătura între o tiroidă nedezvoltată și incapacitatea mintală. Thomas Addison16, un alt londonez, a făcut legătura între funcționarea defectuoasă a glandelor suprarenale și un sindrom care includea pete maronii și oboseală. Cu timpul, avea să fie numit după el: boala Addison. George Oliver17, un medic din nordul Angliei, și-a hrănit fiul cu glande suprarenale de oaie și vacă luate de la un măcelar, doar pentru a vedea ce se întâmplă. Tensiunea arterială a băiatului a crescut enorm. Bucuros de descoperirea făcută, el s-a asociat cu un om de știință din Londra și amândoi au făcut experiențe pe câini, care au confirmat descoperirile făcute la om. Secrețiile misterioasei glande suprarenale aveau să fie numite „adrenalină”.18 În ciuda acestor experimente variate, în secolul al XIX-lea nimeni nu a văzut întregul tablou; cercetătorii nu și-au dat seama că diferitele glande ce secretau substanțe chimice aveau caracteristici similare. Prin urmare, nu a existat un domeniu specializat, ci doar o amestecătură de oameni de știință, care continuau să studieze intens glande individuale. Cei care se ocupau de glandele suprarenale nu discutau cu cei care aveau ca obiect de studiu testiculele, iar aceștia din urmă nu comunicau cu cercetătorii interesați de tiroidă.