Ucenicul asasinului (Trilogia FARSEER, partea I) - preview

Trilogia FARSEER Ucenicul asasinului Asasinul regal Răzbunarea asasinului

Ediția a III-a

Traducere din limba engleză de Antuza Genescu

Redactor‑șef: Marian COMAN Coperta: Adnan VASILE Prepress copertă: Alexandru CSUKOR Redactor: Ioana STĂNESCU Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Rodica CREȚU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HOBB, ROBIN Ucenicul asasinului / Robin Hobb; trad.: Antuza Genescu. – Ed. a 3‑a. – București: Nemira Publishing House, 2023 ISBN 978-606-43-1321-8 I. Genescu, Antuza (trad.)

821.111

Robin Hobb ASSASSIN’S APPRENTICE Copyright © 1995 by Robin Hobb All rights are reserved by the author throughout the world.

Copyright © NEMIRA, 2009, 2017, 2023 pentru prezenta ediție în limba română ARMADA este un imprint al Grupului editorial NEMIRA. Tiparul a fost executat de Paper Print Invest, Brăila.

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-1321-8

Lui Giles şi în amintirea lui Ralph cel Portocaliu şi a lui Freddie Puma, prinţi printre asasini şi feline fără cusur

1 Î N C E P U T U R I L E P OV E Ș T I I

Istoria celor Şase Ducate este, neîndoielnic, istoria familiei conducă­ torilor lor, a neamului Farseer1. Dacă e ca povestea lor să fie spusă în în­ tregime, atunci ea trebuie să înceapă de demult, dinainte de întemeie­rea Primului Ducat, şi, dacă nu cumva li s‑au uitat numele, ar trebui să‑i pomenească pe Străinii care veneau pe mare şi, piraţi fiind, invadau un ţărm mai blând şi mai primitor decât malurile reci ale Insulelor Străine.

Dar nu cunoaştem numele acestor strămoşi îndepărtaţi.

Iar despre primul rege adevărat puţine se cunosc, în afară de numele său și de câteva legende năstruşnice. Îl chema, simplu, Taker2, şi poate că aşa s‑a înrădăcinat obiceiul de a‑i boteza pe fiii şi pe fiicele care se trag din el cu nume care să le orânduiască viaţa şi fiinţa. Credinţa po­ pulară spune că numele erau legate de nou‑născuţi prin vrajă şi că odraslele regeşti nu puteau trăda virtuţile ale căror nume le purtau.

Erau trecute prin foc, scufundate în apă sărată şi ţinute în bătaia vân­ tului; astfel se legau numele de acei prunci aleşi. Aşa se povesteşte. O legendă frumoasă, care poate că a fost, cândva, mai mult decât un sim­ plu ritual, dar istoria ne arată că nu e întotdeauna destul să legi copilul de o virtute al cărei nume îl poartă…

1 2

„Prevestitor“, în lb. engleză (n. tr.). „Acaparatorul“, în lb. engleză (n. tr.).

8

Robin Hobb

C

ondeiul tremură, pe urmă îmi alunecă printre degetele îndoite, lăsând o dâră de cerneală cât un vierme pe hârtia lui Fedwren. Am prăpădit încă o bunătate de coală pe ceea ce presupun că se va dovedi o strădanie zadarnică. Mă întreb dacă sunt în stare să scriu povestea aceasta sau dacă în fiecare pagină a ei se va strecura o undă de amărăciune pe care am crezut‑o de mult dispărută.

M‑am crezut vindecat de toată ranchiuna, dar, de îndată ce pun mâna pe condei şi pe hârtie, din inima băiatului care am fost durerea începe să curgă în stropii de cerneală, asemenea icrelor pe fundul mării, până când fiecare literă scrisă cu măiestrie se întăreşte ca o crustă peste câte‑o veche rană stacojie.

Fedwren şi Patience se arătau amândoi atât de entuziasmaţi ori de câte ori se discuta despre o istorie scrisă a celor Şase Ducate, încât m‑am convins singur că merită efortul să o pun pe hârtie. M‑am încredinţat că exerciţiul îmi va abate gândurile de la durere şi că va face timpul să se scurgă mai uşor, dar fiecare eveniment istoric la care mă opresc nu face decât să trezească din somn propriile fantome ale singurătăţii şi ale pierderii. Mă tem că voi fi nevoit să renunţ cu totul la această îndeletnicire, altfel îi voi cădea în mreje şi voi stărui încă o dată asupra tuturor celor ce m‑au transformat în omul de acum. Aşa că o iau de la capăt, iarăşi şi iarăşi, dar îmi dau seama de fiecare dată că scriu despre începuturile mele, în loc să mă aplec asupra începuturilor acestui tărâm.

Nici măcar nu ştiu cui încerc să mă justific. Viaţa mea este un păienjeniş de taine, taine periculos a fi dezvăluite chiar şi acum. Să le aştern pe toate pe hârtie fină, doar ca să stârnesc prăpăd de flăcări şi scrum?

Primele amintiri le am de la vârsta de şase ani. Despre anii dinainte nu ştiu absolut nimic, parcă ar fi căzut într‑o capcană adâncă, pe care mintea mea nu reuşeşte s‑o străpungă, oricât s‑ar strădui. Înainte de ziua aceea la Moonseye, nu‑i decât un gol. Dar de atunci amintirile încep dintr‑odată, de o limpezime și o amănunţime copleşitoare.

Uneori mi se par prea clare şi mă întreb dacă sunt cu adevărat ale mele.

Ucenicul asasinului

9

Îmi amintesc ziua aceea eu însumi sau o refac după zecile de istorisiri auzite de la puzderia de slujitoare de la bucătărie, sumedenia de servitori şi mulţimea de grăjdari, în timp ce‑şi explicau prezenţa mea unul altuia?

Poate că am auzit povestea de atâtea ori şi din atâtea surse, încât acum am impresia că e propria amintire. Să fie oare amănunţimea rezultatul celor absorbite de un copil de şase ani din faptele petrecute în jurul lui?

Să fie memoria perfectă masca strălucitoare a Meşteşugului, a leacurilor de mai târziu pe care le ia cineva ca să nu ajungă dependent de el, leacurile acelea care provoacă durere şi dorinţe noi? Mai degrabă asta. Se prea poate. Probabil, chiar. Dar să sperăm că nu e cazul.

Amintirea e aproape o senzaţie fizică: ziua cenuşie şi rece, ploaia necruţătoare care mă mura, pietrele reci ca gheaţa de pe străzile oraşului straniu, până şi asprimea uriaşei palme bătătorite care o strângea pe a mea. Grea şi aspră, prinzându‑mă în ea ca într‑o capcană. Cu toate acestea, caldă, nu lipsită de blândeţe. Însă fermă. Nu mă lăsa să alunec pe străzile îngheţate, dar nici să evadez din propria soartă. Era implacabilă ca stropii de ploaie reci şi gri care făceau să sclipească zăpada şi gheaţa bătute de pe aleea pietruită din faţa imenselor porţi de lemn ale clădirii întărite ce se înălţa ca o cetate în mijlocul oraşului.

Porţile erau înalte nu doar pentru un băieţel de şase ani, ci destul de mari încât să poată cuprinde nişte uriaşi, destul de mari încât să îl facă să pară un pitic şi pe bătrânul care mă privea de sus de tot. După mine, erau tare ciudate, deşi nu mi‑aş putea aminti ce fel de porţi sau locuinţe mi s‑ar fi părut familiare atunci. Ştiu doar că nu mai văzusem asemenea porţi, cioplite şi prinse în balamale negre de fier, decorate cu un cap de căprior şi inel de alamă scânteietoare. Îmi aduc aminte că lapoviţa îmi pătrunsese prin haine şi îmi era frig la picioarele ude. Totuşi, repet, nu‑mi amintesc să fi înfruntat pe jos ultimele răbufniri ale iernii, nici să fi fost cărat în vreun fel. Nu, totul începe de acolo, din faţa porţilor fortăreţei, în timp ce bărbatul mă ţinea strâns de mânuţă.

10

Robin Hobb

Parcă e începutul unei piese de la teatrul de păpuşi. Da, aşa mi‑l închipui. Cortina s‑a dat laoparte şi ne‑am pomenit în faţa porţilor uriaşe.

Bătrânul a ridicat inelul de alamă şi a izbit cu el o dată, de două ori, de trei ori în tabla care răsuna de lovituri. Pe urmă s‑a auzit o voce din culise. Nu din spatele uşilor, ci din spatele nostru, de unde veniserăm.

— Tată, te rog, implora o voce de femeie.

M‑am întors s‑o privesc, dar începuse din nou să ningă, un voal de fulgi dantelat care se agăţa de sprâncene şi de mânecile hainei. Nu ţin minte să fi văzut pe cineva. Sigur nu m‑am luptat să scap din strânsoarea bătrânului, nici n‑am strigat: „Mamă, mamă!“ Am rămas pe loc, spectator, şi am auzit umblet de bocanci în turn şi încuietoarea porţii dată laoparte.

Femeia strigă pentru ultima oară. Şi acum îi aud perfect cuvintele, disperarea din vocea care astăzi ar suna tânără urechilor mele.

— Tată, te rog, te implor!

Mâna care mă ţinea tremură scurt, de mânie sau din alt motiv, nu voi şti niciodată. Iute precum corbul cel negru care se repede să înşface o firimitură de pâine, bătrânul se aplecă şi înhăţă un bulgăr murdar. Îl azvârli fără cuvinte, cu forţă, mânios, iar eu m‑am făcut mic acolo unde mă aflam. N‑am auzit niciun ţipăt, niciun zgomot de trup lovit, dar îmi amintesc că porţile s‑au deschis, astfel încât bătrânul fu nevoit să păşească înapoi degrabă, târându‑mă după el. Şi iată ce se întâmplă. Bărbatul care deschise uşa nu era servitor, cum mi‑aş închipui dacă doar aş auzi povestea aceasta. Nu, amintirea îmi aduce în faţa ochilor nu un slujitor învăţat cu manierele, ci un ostaş, un războinic puţin cărunt, cu burdihanul umflat mai degrabă de grăsime decât de muşchi. Se uită şi la bătrân, şi la mine cu suspiciune de ostaş, apoi rămase pe loc în linişte, aşteptând să‑i spunem noi ce voiam.

Cred că bătrânul rămase cu gura căscată şi nu se sperie, ci se înfurie.

Pentru că mă lăsă de mână dintr‑odată, mă apucă din spate de haină şi mă azvârli înainte, ca pe un pui de câine unui posibil viitor stăpân.

Ucenicul asasinului

11

— Ţi‑am adus băiatul, zise el cu glas gros. Şi, văzând că paznicul casei se holba la el în continuare, fără să protesteze sau măcar să se arate curios, îi dădu amănunte: — L‑am hrănit la masa mea timp de şase ani. În toată vremea asta, tatăl lui nu mi‑a trimis nicio vorbă, niciun ban, n‑a venit în vizită, deşi am înţeles de la fiica mea că ştie că el e tatăl bastardului. Nu vreau să‑l hrănesc mai departe, nici să‑mi rup spatele trăgând la plug ca să aibă cu ce se îmbrăca. Să‑l hrănească cine l‑a făcut. Eu am destule pe cap, muierea mea îmbătrâneşte şi o am şi pe mama ăstuia de ţinut şi hrănit.

Căci acuma nu vrea s‑o mai ia niciun alt bărbat, cu căţelul ăsta coadă după ea. Aşa că ia‑l tu şi du‑l la taică‑său. Îmi dădu drumul dintr‑odată. Am căzut lat pe pragul de piatră, la picioarele gărzii. M‑am aşezat în fund, nu mă durea nimic, din câte ţin minte, şi am ridicat ochii ca să văd ce urma să se întâmple mai departe între cei doi bărbaţi.

Garda se uită la mine cu buzele uşor ţuguiate, nu ca să mă judece, ci ca să hotărască în ce fel să mă categorisească.

— A cui odraslă e? întrebă pe un ton nu atât curios, cât al cuiva care vrea să afle informaţii mai precise despre o situaţie, ca să ştie ce să raporteze superiorilor.

— A lui Chivalry, răspunse bătrânul, care se răsucea deja cu spatele la mine, păşind prudent pe trepte, spre aleea pietruită. A prinţului Chivalry, adăugă el titlul, fără să se întoarcă. Ăla de‑are să fie rege. Ăla l‑a făcut. Aşa că el să se ocupe de băiat şi să fie bucuros că a reuşit să facă un copil pe undeva.

Preţ de‑o clipă, garda îl urmări pe bătrân cum se îndepărtează. Pe urmă, fără o vorbă, se aplecă, mă prinse de guler şi mă trase din drum, ca să poată închide poarta. Îmi dădu drumul în puţinele momente cât trase încuietoarea. Apoi se uită în jos, la mine. Nu cu uimire adevărată, ci cu stoicismul cu care un soldat acceptă sarcinile mai neobişnuite.

— Sus, băiete, dă‑i drumul şi mergi, îmi spuse.

12

Robin Hobb

Aşa că l‑am urmat pe un coridor slab luminat, pe lângă odăi cu mobilier puţin, cu obloanele trase la ferestre ca să nu intre frigul iernii şi, în cele din urmă, pe lângă mai multe uşi închise, din lemn scump, moale, cioplit foarte frumos. Ostaşul se opri şi‑şi aranjă scurt ţinuta. Îmi aduc aminte foarte clar cum s‑a lăsat într‑un genunchi ca să‑mi îndrepte cămaşa şi să‑mi aşeze părul, mângâindu‑l stângaci de câteva ori, dar dacă o făcea pentru că era bun la inimă şi voia ca eu să fac o impresie bună ori pentru că nu‑l interesa decât ca „pachetul“ să arate bine îngrijit, nu voi şti niciodată. Se ridică şi bătu o dată în uşa dublă.

O împinse fără să fie chemat – cel puţin eu nu am auzit nicio invitaţie –, mă îmbrânci în faţa lui şi o închise.

Odaia era pe atât de caldă, pe cât de rece fusese coridorul şi pe atât de plină de viaţă, pe cât de pustii fuseseră celelalte încăperi. Gemea de mobilă, avea covoare şi draperii, rafturi şi suluri împrăştiate peste tot, într‑o dezordine caracteristică oricărei camere practice şi confortabile. În căminul masiv ardea focul, răspândind căldură şi miros plăcut de răşină. Lângă foc se afla o masă imensă, iar la ea stătea aşezat un bărbat îndesat, cu sprâncenele încruntate deasupra unui maldăr de hârtii. Nu ridică privirea imediat, aşa că am avut vreme să‑i studiez claia neagră, stufoasă şi nepieptănată, ca o tufă.

Când, în sfârşit, înălţă spre noi ochii negri, am avut impresia că ne cuprinde şi pe mine, şi pe ostaş, dintr‑o singură privire.

— Ei, Jason? întrebă el şi chiar la vârsta aceea fragedă am simţit că se resemna cu întreruperea supărătoare. Ce‑i asta?

Soldatul mă împinse uşor pe umăr şi mă apropie de el cu câţiva centimetri.

— L‑o lăsat un plugar bătrân, prinţe Verity. Zice că‑i pruncu’ bastard a lu’ prinţu’ Chivalry.

Câteva momente, bărbatul chinuit din spatele mesei continuă să mă privească nedumerit. Pe urmă, trăsăturile i se luminară într‑un zâmbet distrat. Se ridică, ocoli masa, îşi puse mâinile în şolduri şi se uită la

Ucenicul asasinului

13

mine. Nu m‑am simţit ameninţat de ochii săi cercetători; în schimb, am avut impresia că ceva anume din înfăţişarea mea îi plăcea în mod exagerat. Am înălţat curios privirile spre el. Avea o barbă neagră şi scurtă, deasă şi dezordonată ca părul, iar obrajii îi erau scofâlciţi.

Deasupra ochilor i se arcuiau două sprâncene dese. Avea pieptul cât ursul şi umeri laţi, de pocnea cămaşa pe ei. Pumnii colţuroşi arătau munciţi, însă pe vârfurile degetelor se vedeau pete de cerneală. În timp ce mă examina, zâmbetul i se lărgi treptat, până când, în cele din urmă, scoase un soi de pufnet.

— Să fiu al naibii, rosti el, într‑un sfârşit. Băiatul chiar seamănă cu Chiv, nu‑i aşa? Pe Eda cea fecundă! Cine‑ar fi crezut că frate‑meu cel ilustru şi virtuos e în stare de aşa ceva?

Ostaşul nu răspunse şi nici nu era de aşteptat s‑o facă. Stătea mai departe în picioare, în alertă, aşteptând ordinul următor. Un adevărat ostaş.

Bărbatul mă examina cu aceeaşi curiozitate.

— Câţi ani are? vru el să ştie.

— Plugaru’ zice că șase, și ostașul ridică mâna să se scarpine pe obraz, apoi păru că îşi aminteşte brusc că dă raportul. Domnule, adăugă el.

Bărbatul îi ignoră lipsa de disciplină. Ochii negri căzură din nou asupra mea, iar zâmbetul amuzat se lăţi mai tare.

— Păi, să zicem şapte ani, ca să socotim şi cât i‑a trebuit pântecului să se umfle. La naiba! Da. A fost primul an când chyurda au încercat să închidă trecătoarea. Chivalry a petrecut acolo trei‑patru luni, obligându‑i s‑o deschidă pentru noi. Se pare că nu e singurul lucru pe care l‑a deschis. La naiba! Cine s‑ar fi aşteptat la una ca asta de la el? Cine‑i mama? întrebă el brusc, după o mică pauză.

Ostaşul se foi stânjenit.

— Nu ştiu, domnule. Numa’ plugaru’ era în prag şi nu mi‑o zis decât că ăsta‑i bastardu’ lu prinţu’ Chivalry şi că n‑are de gând să‑i mai dea de mâncare ori să‑l îmbrace. Zicea că cine l‑o făcut să aibă de‑acum grijă de el.

14

Robin Hobb

Bărbatul scutură din umeri, de parcă ar fi fost la mijloc o problemă de mică însemnătate.

— Băiatul pare bine îngrijit. Eu zic că nu trece nici o săptămână, hai, două, şi‑o s‑o vedem pe maică‑sa smiorcăindu‑se pe la bucătărie că‑i e dor de pruncul ei. O să aflu atunci cine e, dacă nu mai repede.

Hei, băiete, cum îţi zice?

Vesta bărbatului se închidea cu o cataramă cu model complicat, în formă de cap de căprior. Era când arămie, când aurie, când roşie, după cum se reflectau pe ea flăcările din cămin.

— Băiat, am răspuns.

Nu ştiu dacă repetam pur şi simplu cuvântul cu care mi se adresaseră şi el, şi ostaşul sau dacă, într‑adevăr, nu aveam niciun nume în afară de cuvântul respectiv. O clipă, bărbatul păru surprins, iar pe faţă îi apăru o expresie de milă, probabil, care se şterse repede, fiind înlocuită cu una de jenă sau uşoară iritare. Se uită la harta care îl aştepta pe masă.

— Păi, rosti el, spărgând liniştea, trebuie să facem ceva cu el, cel puţin până se întoarce Chiv. Jason, ocupă‑te să i se dea de mâncare şi să primească un pat pe undeva, la noapte. O să mă gândesc mâine ce‑i de făcut. Nu putem lăsa bastarzii regeşti să alerge de colo‑colo unul după altul, pe la ţară.

— Domnule, rosti Jason, pe un ton care nu exprima nici acordul, nici dezacordul, ci simpla acceptare a ordinului. Îmi puse mâna grea pe umăr şi mă răsuci spre uşă. Am plecat oarecum şovăind, pentru că odaia era luminoasă, plăcută şi încălzită.

Picioarele mele îngheţate începuseră să mă furnice şi ştiam că, dacă aş mai fi putut rămâne puţin, mi s‑ar fi încălzit numai bine. Dar mâna ostaşului era de neînduplecat şi am fost scos din odaia caldă şi dus înapoi pe coridoarele posomorâte, cu lumină zgârcită şi rece.

Mi s‑au părut şi mai întunecate după căldura şi lumina din odaie şi nu le puteam vedea sfârşitul în timp ce mă străduiam să ţin pasul cu garda care şerpuia prin ele. Poate că am scâncit sau poate că se săturase de pasul

Ucenicul asasinului

15

meu mai lent, pentru că se răsuci dintr‑odată, mă apucă şi mă aşeză pe umerii lui cu atâta uşurinţă, de parcă n‑aş fi cântărit mai mult decât o pană.

— Eşti un căţel plouat, observă el fără urmă de răutate, apoi mă cără pe coridoare, coti, coborî şi urcă trepte până când ajunse într‑o bucătărie spaţioasă cu lumină gălbuie.

Am văzut vreo şase ostaşi aşezaţi pe banchete, mâncând şi bând la o masă zgâriată, în faţa unui foc de două ori mai mare decât cel din odaia în care fusesem înainte. În cameră mirosea a mâncare, a bere şi a transpiraţie de bărbat, a haine de lână ude, a lemn de foc şi a untură arsă. La perete stăteau aliniate butoaie şi butoiaşe, iar hălcile de carne afumată care atârnau de căpriori păreau nişte siluete negre. Pe masă, o grămadă de mâncare şi vase. O bucată de carne înfiptă pe‑o frigare fu luată de pe flacără şi stropii de grăsime căzură pe căminul de piatră.

Când am simţit mirosul, stomacul mi s‑a lipit imediat de spate. Jason mă aşeză ferm pe colţul mesei cel mai apropiat de foc şi‑i dădu un ghiont bărbatului cu faţa ascunsă după o halbă.

— Hei, Burrich, ţâncu’ ăsta‑i pentru tine, zise Jason fără altă introducere.

Se întoarse cu spatele la mine. M‑am uitat curios cum a rupt dintr‑o pâine neagră un colţ mare cât pumnul, iar pe urmă a scos cuţitul de la curea ca să taie o felie dintr‑o roată de brânză. Mi le îndesă pe amândouă în palmă. După aceea, mergând lângă foc, tăie din halca atârnată o porţie de carne, mare cât pentru un bărbat. N‑am stat pe gânduri şi mi‑am umplut gura cu pâine şi brânză. Lângă mine, bărbatul pe nume Burrich puse halba pe masă şi se uită la Jason.

— Ce‑i asta? îl întrebă el, pe un ton foarte asemănător cu al bărbatului din odaia caldă.

Avea aceleaşi plete negre şi aceeaşi barbă încâlcită, dar trăsături mai aspre şi mai lunguieţe. Culoarea pielii sale spunea că era un om care petrecea mult timp în aer liber. Ochii lui erau mai degrabă căprui decât

16

Robin Hobb

negri, iar mâinile aveau degete lungi şi iscusite. Mirosea a cal şi a câine, şi a sânge, şi a piele tăbăcită.

— E‑al tău, tre’ să ai grijă de el, Burrich. Aşa o zis prinţu’ Verity.

— De ce?

— Păi, eşti omu’ lui Chivalry, nu? Nu tu ai grijă de calu’ lui, de ogarii lui, de şoimii lui?

— Şi?

— Şi primeşti şi bastardu’ ăsta mic, măcar până vine Chivalry înapoi şi face altceva cu el.

Jason îmi oferi halca din care curgea grăsimea. M‑am uitat la pâine, pe urmă la brânză, nevrând să renunţ la niciuna, dar poftind şi la carnea fierbinte. El ridică din umeri văzându‑mă în încurcătură şi, cu simţul practic al luptătorului, trânti carnea pe masă, lângă şoldul meu. Mi‑am îndesat în gură câtă pâine am putut şi m‑am întors ca să stau cu ochii pe carne.

— Bastardul lui Chivalry?

Jason ridică iar din umeri, ocupat să‑şi taie şi lui pâine, carne şi brânză.

— Aşa zice plugaru’ ăla bătrân care l‑o adus aici, zise el și-și puse carnea şi brânza pe felia de pâine, trase o muşcătură zdravănă, vorbind apoi cu gura plină. O zis că Chivalry ar trebui să fie bucuros c‑o puiat un copil pe undeva şi‑ar trebui să‑l hrănească şi s‑aibă grijă de el acuma. În bucătărie se lăsă o tăcere neobişnuită. Bărbaţii rămaseră cu îmbucătura nemestecată, cu mâna pe pâine, halbă ori alte bucate. Toţi ochii se întoarseră spre Burrich. El însuşi puse halba departe de marginea mesei. Vorbi pe ton calm şi uniform, sigur de ceea ce spune: — Dacă stăpânul meu n‑are moştenitori, e voia Edei, nu vina lui, că n‑ar fi bărbat destul. Lady Patience a fost dintotdeauna delicată şi…

— Chiar aşa, chiar aşa, se grăbi Jason să‑l aprobe. Şi iaca dovada că nu‑i niciun bai cu el ca bărbat, asta ziceam, mormăi ștergându-se repede cu mâneca la gură. Bucăţică ruptă din prinţu’ Chivalry, cum o zis şi frate‑său nu demult. Nu‑i vina Prinţului Moştenitor că doamna lui, Lady Patience, nu poate duce pruncu’ la soroc…

Ucenicul asasinului

17

Burrich se ridică brusc în picioare. Jason se dădu iute câţiva paşi înapoi, înainte să‑şi dea seama că nu pe el îl ţintea, ci pe mine. Burrich mă prinse de umeri şi mă răsuci spre foc. Când m‑a apucat zdravăn de bărbie şi mi‑a ridicat faţa către el, m‑am speriat şi am scăpat şi pâinea, şi brânza. El însă nici nu se sinchisi, ci îmi întoarse obrazul la lumina flăcărilor şi mă cercetă de parcă aş fi fost o hartă. Mă ţintui cu privirea.

Am văzut în ochii lui un fel de sălbăticie, ca şi cum vreuna din trăsăturile mele l‑ar fi rănit adânc. Am încercat să‑mi întorc privirea de la el, dar, cum nu voia să‑mi dea drumul, l‑am fixat şi eu cu toată îndrăzneala de care am fost în stare şi am văzut cum se minunează dintr‑odată, nevenindu‑i să‑şi creadă ochilor. Într‑un sfârşit, îi închise o clipă, vrând parcă să‑i ferească de o suferinţă.

— Când o să‑l vadă, voinţa doamnei o să fie pusă la grea încercare, zise Burrich încet. Îşi luă mâna de pe bărbia mea şi se aplecă greoi să ridice pâinea şi brânza pe care le scăpasem. Le curăţă de praf şi mi le dădu înapoi. M‑am uitat lung la bandajul gros care‑l împiedica să‑şi îndoaie piciorul. Îi învelea pulpa şi ajungea până deasupra genunchiului. Se aşeză la loc şi‑şi umplu halba dintr‑un urcior de pe masă. Bău şi mă studie pe deasupra marginii halbei.

— Cu cine l‑o făcut Chivalry? întrebă un bărbat de la capătul celălalt al mesei, neprevăzător.

Burrich întoarse privirea spre el şi lăsă halba pe masă. Trecură câteva secunde înainte să vorbească şi am simţit cum coboară iarăşi o linişte grea.

— Cu cine l‑o făcut îi treaba lui, zic eu, nu bârfă de bucătărie, răspunse Burrich potolit.

— Chiar aşa, chiar aşa, aprobă Jason, dând din cap ca un păsăroi curtezan.

Aşa mic cum eram, tot m‑am întrebat ce fel de om putea fi bărbatul care, deşi avea un picior bandajat, punea la respect o cameră plină de bădărani numai dintr‑o privire sau cu o singură vorbă.

18

Robin Hobb

— Băiatu’ n‑are nume, vorbi Jason neîntrebat. Îi zice doar „băiat“.

Anunţul îi lăsă pe toţi, chiar şi pe Burrich, fără cuvinte. Liniştea se prelungi în timp ce eu mâncam pâinea, brânza şi carnea şi le clăteam cu o înghiţitură, două de bere de la Burrich. Bărbaţii plecară din odaie pe rând, câte doi sau câte trei, dar el rămase pe loc, bând şi cercetându‑mă din priviri.

— Ei, zise el în cele din urmă, după cum îl ştiu pe taică‑tău, o să ia lucrurile aşa cum sunt şi‑o să facă exact ce trebuie. Adică ce doare mai tare, probabil. Te‑ai săturat? mă întrebă, uitându-se lung la mine.

Am clătinat din cap în semn de „da“. Se ridică pe neaşteptate, mai‑mai să mă trântească de pe masă.

— Atunci, să mergem, Fitz1, mă chemă el şi, după ce ieşi din ­bucătărie, o luă pe un alt coridor.

Păşea greoi din cauza piciorului ţeapăn, dar se poate să fi avut şi berea vreo vină. Cu el sigur puteam să ţin pasul. Am ajuns la o uşă masivă, străjuită de un soldat care înclină din cap la trecerea noastră şi mă sfredeli din priviri.

Afară bătea un vânt muşcător. Gheaţa şi zăpada care se înmuiaseră în timpul zilei se întăriră odată cu lăsarea nopţii. Drumul scârţâia sub tălpi, iar vântul se încăpăţâna să găsească fiecare crăpătură şi gaură din hainele mele. Pantalonii şi picioarele mi se încălziseră la focul din bucătărie, dar nu se uscaseră bine, aşa că gerul muşca din ele. Ţin minte întunericul şi oboseala care mă doborî dintr‑odată, somnolenţa care mi se scurgea prin trup în timp ce‑l urmam pe bărbatul straniu cu picior bandajat prin curtea îngheţată, în beznă. Ne înconjurau ziduri înalte. Pe ele apăreau din când în când gărzi – umbre vizibile numai când se întâmpla să ajungă în lumina stelelor. Gerul mă ciupea, mă împiedicam şi alunecam pe gheaţă, dar ceva din comportamentul lui Burrich nu‑mi dădea 1

Fitz – prefix cu sensul de „fiul lui…“ (n. tr.).

Ucenicul asasinului

19

voie să mă smiorcăi sau să cerşesc îndurare. Mă ţineam după el cu încăpăţânare. Când am ajuns în dreptul unei clădiri, a deschis o uşă grea.

Dinăuntru se răspândiră căldură, miros de animale şi o lumină bolnăvicioasă. Un grăjdar somnoros se ridică în capul oaselor în patul său de paie, clipind ca un pui de pasăre ciufulit. Burrich îl trimise înapoi la culcare cu un singur cuvânt. Tânărul se ghemui în paie şi închise ochii.

Am trecut pe lângă el, iar Burrich a trântit uşa în spatele nostru. Luă felinarul care ardea slab lângă ea şi porni înainte, ca să‑mi arate drumul.

Astfel am pătruns într‑o altă lume, tărâmul nopţii, în care animalele se agitau şi fremătau în staule, în care câinii ridicau capetele de pe labele încrucişate ca să mă privească cu ochi lucind galbeni sau verzi în lumina felinarului. Caii se foiră când am trecut pe lângă boxele lor.

— Şoimii sunt în capătul celălalt, îmi spuse Burrich, în timp ce lăsam în urmă staulele.

Am luat vorbele lui ca pe un lucru pe care considera că trebuia să‑l ştiu.

— Aici, zise el. O să‑ţi ajungă. Măcar câtva timp. Să fiu al naibii dacă ştiu ce altceva să fac cu tine. Dacă n‑ar fi Lady Patience, aş zice că zeul i‑a făcut una bună stăpânului. Curiosule, dă‑te mai încolo şi fă‑i loc băiatului pe paie. Aşa, înghesuie‑te lângă Vulpiţa. O să te adăpostească ea şi‑o să facă praf pe oricine se leagă de tine.

M‑am pomenit într‑un staul încăpător, cu trei câini. Se deşteptaseră şi stăteau culcaţi, lovind paiele cu coada la auzul vocii lui Burrich. M‑am mişcat nesigur printre ei şi, în cele din urmă, m‑am culcat lângă o căţea bătrână, cu botul albicios şi o ureche ruptă. Masculul mai bătrân m‑a privit bănuitor, dar al treilea animal era un căţelandru, Curiosul pe nume, care m‑a primit lingându‑mă pe urechi, muşcându‑mă de nas şi dând întruna din labe. L‑am prins în braţe ca să‑l potolesc, iar după aceea m‑am cuibărit printre ei, aşa cum mă sfătuise Burrich. El aruncă peste mine o pătură groasă, care mirosea a cal. Un armăsar gri, foarte mare, din staulul vecin deveni dintr‑odată neliniştit, lovind cu copita grea în despărţitură

20

Robin Hobb

şi aplecându‑şi capul peste ea, ca să vadă ce‑i cu agitaţia asta pe timpul nopţii. Burrich îl potoli cu o mângâiere.

— Sunt vai şi‑amar adăposturile în avanpostul ăsta. O să vezi că Buckkeep e mult mai primitor, numai că în noaptea asta o să stai aici, la căldură şi în siguranţă. Mai zăbovi o clipă, cu ochii la noi, cei din staul. Cai, câini, şoimi, Chivalry. Pe toţi i‑am îngrijit mulţi ani şi i‑am îngrijit cum se cuvine. Dar bastardul ăsta al tău… habar n‑am ce‑i de făcut cu el.

Mi‑am dat seama că nu vorbea cu mine. L‑am urmărit peste marginea păturii cum ia felinarul din cârlig şi pleacă, bolborosind pentru sine. Îmi aduc aminte foarte bine prima noapte, căldura câinilor, paiele înţepătoare, chiar şi somnul în care m‑am cufundat când căţeluşul s‑a lipit de mine. M‑am strecurat în mintea lui şi am visat împreună o goană nesfârşită, în urmărirea unei prăzi pe care n‑am văzut‑o niciodată, dar al cărei miros mă trăgea după el prin urzici, muri şi grohotiş.

Odată cu visul câinelui, amintirile încep să pâlpâie, vagi, asemenea culorilor şi sfârşiturilor viselor avute după ce iei leacuri. Cu siguranţă, zilele care au urmat nu sunt nici pe departe atât de clare ca prima mea noapte. Îmi amintesc de zilele cu burniţă de la sfârşitul iernii, când am învăţat drumul de la staulul meu la bucătărie. Eram liber să vin şi să plec când aveam chef. Uneori dădeam peste câte‑o bucătăreasă care punea carnea la frigare în cămin, frământa aluatul de pâine sau turna vin în butoiaş. De cele mai multe ori însă nu găseam pe nimeni şi atunci mă serveam din rămăşiţele de pe masă, pe care le împărţeam cu generozitate cu căţelandrul care a devenit repede prietenul meu nedespărţit.

Bărbaţii veneau şi plecau, mâncau şi beau şi se uitau la mine cu o curiozitate care a ajuns să mi se pară ceva normal. Toţi arătau la fel, cu mantalele lor lungi şi cu pantalonii lor mulaţi, cu trupurile vânjoase şi mişcările uşoare, cu emblema capului de căprior săltând pe care o purtau în dreptul inimii. Pe unii îi cuprindea stânjeneala în prezenţa mea.

Ucenicul asasinului

21

Am început să mă obişnuiesc cu şoaptele care se auzeau în spatele meu ori de câte ori ieşeam din bucătărie.

Burrich se îngrijea de mine tot timpul, aşa cum făcea şi cu animalele lui Chivalry; îmi dădea mâncare şi apă, mă spăla şi mă punea la treabă, ceea ce în general însemna că mă ţineam scai de el în timp ce îşi ducea la capăt celelalte sarcini. Însă îmi amintesc vag de lucrurile acestea, iar amănunte ca spălatul şi schimbatul hainelor s‑au disipat în presupunerile plate ale unui băiat de şase ani care considera asemenea lucruri cât se poate de normale. Foarte bine mi‑l amintesc pe căţelandrul Curiosul.

Blana roşcată, lucioasă, scurtă şi puţin aspră îmi dădea furnicături prin haine când mă lipeam de ea sub pătura calului, noaptea. Animalul avea ochi verzi, nasul de culoarea ficatului prăjit, iar gura şi limba erau pestriţe, roz cu negru. Când nu mâncam în bucătărie, ne hârjoneam în curte sau pe paiele din staul. Aceasta a fost lumea mea tot timpul cât am stat acolo, nu ştiu cât o fi fost. Nu prea mult, cred, pentru că nu‑mi aduc aminte să se fi schimbat vremea. Toate amintirile mele din vremea aceea sunt zilele urâte şi mugetele vântului, zăpada şi gheaţa care se topeau în timpul zilei, dar pe care gerul de peste noapte le aducea la loc.

Mai am o amintire din perioada aceea, dar nu e clară ca o zi de iarnă, ci plăcută, cu nuanţe blânde, ca o tapiserie bogat colorată, pe care o admiri într‑o încăpere slab luminată. M‑au trezit din somn câinele care se foia şi pâlpâirea gălbuie a felinarului ridicat în dreptul meu. Doi bărbaţi stăteau aplecaţi asupra mea, dar în spatele lor se afla Burrich, aşa că nu‑mi era frică.

— Acuma l‑ai trezit, atrase atenţia unul dintre ei, prinţul Verity, bărbatul din odaia caldă şi luminoasă în care fusesem dus în prima seară.

— Şi ce dacă? O să adoarmă la loc imediat ce plecăm. Naiba să‑l ia, până şi ochii îi are de la taică‑său. L‑aş fi recunoscut oriunde. Nimeni nu poate nega asemănarea. Dar n‑aveţi, nici tu, nici Burrich minte nici cât un purice? Bastard sau nu, nu ţii un copil în grajd, printre animale.

N‑ai găsit alt loc unde să‑l adăposteşti?