Buddha (preview)

KAREN ARMSTRONG

Traducere din limba engleză de Carmen Neacșu

Imprint coordonat de Oana IONAȘCU

Copertă: Adnan VASILE

Hartă: Jeffrey L. WARD

Prepress: Alexandru CSUKOR

Redactori: Irinel ANTONIU

Tehnoredactor: Antonela IVAN

Corector: Marilena BRÎNZAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Armstrong, Karen

Buddha / Karen Armstrong ; trad. din lb. engleză: Carmen Neacşu. - Bucureşti : Orion, 2024

ISBN 978-606-43-1758-2

I. Neacşu, Carmen (trad.)

2 Karen Armstrong

BUDDHA

Copyright © Karen Armstrong 2000

All rights reserved including the right of reproduction in whole or in part in any form. This edition published by arrangement with Viking, an imprint of Penguin Publishing Group, a division of Penguin Random House LLC.

Copyright © Nemira, 2024 pentru prezenta ediție în limba română. ORION este un imprint al Grupului editorial NEMIRA

Tiparul executat de tipografia ArtPrint S.A.

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări şi închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-1758-2

Pentru Lindsey Armstrong, sora mea budistă

INTRODUCERE

Unii budiști ar putea spune că a scrie o biografie a lui Siddhatta Gotama e un lucru foarte ne-budist. Din punctul lor de vedere, nicio autoritate n-ar trebui adorată, oricât ar fi ea de măreață; budiștii trebuie să se motiveze singuri și să se bizuie pe propriile eforturi, nu pe un lider carismatic. Un maestru din secolul al IX-lea, care a fondat linia Lin-Chi a budismului zen, chiar a mers atât de departe încât să le poruncească discipolilor săi: „Dacă îl întâlniți pe Buddha, omorâți-l!“, pentru a sublinia importanța menținerii acestei independențe față de figurile autoritare. Poate că Gotama n-ar fi aprobat violența acestui sentiment, dar toată viața lui a luptat împotriva cultului personalității și a deviat atenția discipolilor de la el însuși. Nu viața și personalitatea lui erau importante, ci învățăturile lui. Considera că se trezise și înțelesese un adevăr care era înscris în structura cea mai adâncă a existenței. Era vorba despre o dhamma; cuvântul are foarte multe conotații, dar inițial sensul lui era de lege fundamentală pentru zei, oameni și animale deopotrivă. Descoperind acest adevăr, devenise iluminat și cunoscuse o profundă transformare interioară; dobândise pace și imunitate în fața suferințelor vieții. Gotama devenise astfel Buddha, un Iluminat sau Trezit.

Oricare dintre discipolii săi putea atinge aceeași iluminare dacă urma metoda lui. Dar, dacă oamenii începeau să îl venereze pe Gotama omul, aveau să fie distrași de la sarcina lor, iar cultul putea să devină o practică superficială, ceea ce ar fi condus la o dependență nedemnă, iar asta le-ar fi împiedicat progresul spiritual.

Scripturile budiste sunt devotate acestui spirit și nu par să ne spună prea multe despre detaliile vieții și personalității lui Gotama. Prin urmare, e evident dificil să scrii o biografie a lui Buddha care să îndeplinească criteriile moderne, fiindcă avem foarte puține informații care să poată fi considerate corecte din punct de vedere istoric. Prima dovadă exterioară că a existat o religie numită budism ne-o oferă inscripțiile făcute de regele Așoka, cel care a condus statul mauryan din nordul Indiei între aproximativ 269 și 232 î.H. Însă el a trăit cu vreo două sute de ani după Buddha. Ca urmare a acestei lipse de date solide, unii învățați occidentali din secolul al XIX-lea s-au îndoit de faptul că Gotama ar fi fost o figură istorică. Ei au pretins că acesta fusese pur și simplu o personificare a filosofiei sāṃkhya predominante sau un simbol al unui cult solar. Însă erudiții moderni nu și-au mai asumat această poziție sceptică, argumentând că, deși în scripturile budiste se găsesc puține informații care ar putea fi considerate „literă de evanghelie“, putem fi destul de siguri că Siddhatta Gotama chiar a existat și că discipolii lui au păstrat amintirea vieții și a învățăturilor lui cât de bine au putut.

Când încercăm să aflăm lucruri despre Buddha, apelăm la voluminoasele scripturi budiste, care au fost scrise în diferite limbi asiatice și care ocupă mai multe rafturi într-o bibliotecă. Deloc surprinzător, povestea alcătuirii acestor texte e complexă, iar statutul diferitelor lor părți componente e foarte disputat. În general, există un consens în privința faptului că textele cele mai utile sunt cele scrise în pāli, un dialect din nordul Indiei, de proveniență incertă, care pare să fi fost apropiat de magadhan, limba pe care s-ar putea ca Gotama însuși să o fi vorbit. Aceste scripturi au fost păstrate de budiști din Sri Lanka, Birmania și Thailanda care aparțineau școlii Theravāda. Dar scrisul nu s-a răspândit în India până în vremea lui Așoka, iar Canonul Pāli a fost păstrat pe cale orală și probabil că nu a fost redat în scris până în secolul I î.H. Și atunci, cum au fost alcătuite aceste scripturi?

Se pare că procesul păstrării tradițiilor legate de viața și de învățăturile lui Buddha a început la scurt timp după moartea acestuia, în 438 (conform datării tradiționale occidentale). Călugării budiști de pe vremea aceea călătoreau din loc în loc; ei cutreierau orașele și orășelele din

câmpia Gangelui și le predau oamenilor mesajul lor de iluminare și eliberare de suferință. În timpul ploilor musonice însă, erau forțați să renunțe la călătorii și se adunau în diferitele lor așezări, iar în aceste perioade de refugiu călugării discutau între ei doctrinele și practicile lor. La scurtă vreme după ce Buddha a murit, ne spun textele Canonului Pāli, călugării au ținut un conciliu pentru a stabili o modalitate de evaluare a diferitelor practici și doctrine existente. Se pare că, după aproximativ cincizeci de ani, unii dintre călugării din regiunile estice ale Indiei de Nord încă își mai aminteau de marele lor Învățător, iar alții au început să își adune mărturiile într-o formă mai oficială. Încă nu puteau să scrie toate acestea, dar practica yoga le dezvoltase multora dintre ei o memorie fenomenală, așa că au creat modalități prin care să memoreze discursurile lui Buddha și regulile detaliate ale ordinului lor. Așa cum probabil că Buddha însuși făcuse, au transpus în versuri unele dintre învățăturile lui și poate chiar le-au cântat; de asemenea, au elaborat un stil convențional și repetitiv (încă prezent în textele scrise), pentru a-i ajuta pe călugări să învețe pe de rost aceste discursuri. Au împărțit predicile și regulamentele în bucăți de text distincte, dar care se suprapuneau, iar anumiți călugări au primit sarcina de a învăța pe de rost una dintre aceste antologii și de a o transmite mai departe generației următoare.

Cam la o sută de ani după moartea lui Buddha, a avut loc un Al Doilea Conciliu, și se pare că deja la acea dată textele dobândiseră forma prezentului Canon Pāli. Adesea poartă denumirea de Tipiṭaka („Trei Coșuri“), fiindcă mai târziu, când au fost scrise scripturile, ele au fost păstrate în trei locuri separate: Coșul Discursurilor (Sutta Piṭaka), Coșul Disciplinelor (Vinaya Piṭaka) și un set de învățături mixte. Fiecare dintre aceste trei „Coșuri“ era subîmpărțit după cum urmează:

[1] Sutta Piṭaka, ce constă din cinci „colecții“ (nikāya) de predici rostite de Buddha:

[i] Digha Nikāya, o antologie de treizeci și patru de discursuri dintre cele mai lungi, care se concentrează pe instruirea spirituală a călugărilor, pe îndatoririle laicilor și pe diferitele aspecte ale vieții religioase din India în secolul al V-lea î.H. Însă există și o

descriere a calităților lui Buddha (Sampasādaniya) și a ultimelor zile din viața acestuia (Mahāparinibbāna).

[ii] Majjhima Nikāya, o antologie de 152 de predici de lungime medie (sutta). Acestea includ un număr mare de povestiri despre Buddha, eforturile lui în direcția iluminării și predicile timpurii, precum și unele dintre doctrinele esențiale.

[iii] Samyutta Nikāya: o colecție de cinci serii de sutte, împărțite în funcție de subiect, care cuprind teme precum Calea cu opt brațe și alcătuirea personalității umane.

[iv] Anguttara Nikāya, care are unsprezece împărțiri ale suttelor, marea majoritate a lor fiind incluse în alte părți ale scripturilor.

[v] Khuddaka-Nikāya, o colecție de lucrări minore, care include texte populare precum Dhammapada, o antologie de epigrame și poeme scurte ale lui Buddha; Udāna, o colecție a unora dintre maximele lui Buddha, compuse mai ales în versuri, cu introduceri în care ni se prezintă contextul rostirii fiecăreia dintre ele; Sutta-Nipāta, o altă colecție de versuri, care include unele legende despre viața lui Buddha; și Tātaka, povestiri despre viețile anterioare ale lui Buddha și ale însoțitorilor lui, cu rolul de a ilustra modul în care kamma („acțiune“) unei persoane are repercusiuni asupra existențelor sale viitoare.

[2] Vinaya Piṭaka, Cartea disciplinei monastice, care codifică regulile ordinului. E alcătuită din trei părți:

[i] Sutta Vibhanga, care enunță cele 227 de ofense ce trebuie mărturisite în cadrul adunărilor bilunare, cu un comentariu care explică cum a ajuns să fie creată fiecare regulă.

[ii] Khandhakha, subdivizate în Mahāvagga (Seria mare) și Cullavagga (Seria mai mică), ce prezintă reguli pentru admiterea în cadrul ordinului, modul de viață și ceremoniile, de asemenea cu comentarii, explicând incidentele care au dat naștere regulilor. Aceste comentarii ce introduc fiecare regulă au păstrat legende importante despre Buddha.

[iii] Parivāra: rezumate și clasificări ale regulilor.

Al „Treilea Coș“ (Abhidhamma Piṭaka) conține analize filosofice și doctrinare și nu prezintă interes pentru biograf.

După Al Doilea Conciliu, a avut loc o schismă în mișcarea budistă, care s-a împărțit în mai multe secte. Fiecare școală a luat aceste texte vechi, dar le-a rearanjat pentru a se potrivi cu învățăturile proprii. În general, se pare că nu a fost eliminat nimic din material, chiar dacă au existat unele adăugiri și prelucrări. În mod limpede, Canonul Pāli, scriptura școlii Theravāda, nu a fost singura versiune a Tipiṭaka, dar a fost singura care a supraviețuit în totalitate. Însă fragmente ale unor texte indiene pierdute pot fi găsite în traduceri ulterioare ale scripturilor în chineză sau în scripturile tibetane, care ne oferă cea mai timpurie colecție de texte sanscrite. Așa încât, chiar dacă aceste traduceri au fost realizate în secolele al V-lea și al VI-lea d.Hr., cam la o mie de ani după moartea lui Buddha, unele părți sunt la fel de vechi precum Canonul Pāli și confirmă cele scrise acolo.

Din această scurtă prezentare reies câteva lucruri care vor influența modul în care abordăm acest material scriptural. Primul e acela că textele se vor a fi simple redări ale cuvintelor rostite de Buddha însuși, fără nimic adăugat de către călugări. Acest mod de transmitere orală exclude orice contribuție auctorială individuală; aceste scripturi nu sunt opera unui echivalent budist al evangheliștilor cunoscuți ca Matei, Marcu, Luca și Ioan, care oferă, fiecare dintre ei, viziunea sa proprie, particulară asupra Evangheliei. Nu știm nimic despre călugării care au strâns și redactat toate aceste texte, nici despre scribii care, mai târziu, le-au redat în formă scrisă. Al doilea e acela că, în mod obligatoriu, Canonul Pāli reflectă punctul de vedere al școlii Theravāda și e posibil ca el să fi denaturat originalele din rațiuni care țineau de polemică. Al treilea e că, în ciuda memoriei excelente – antrenate prin yoga – a călugărilor, acest mod de transmitere era inevitabil imperfect. Probabil că mare parte din material s-a pierdut, o parte din el a fost înțeleasă greșit, iar punctele de vedere ulterioare ale călugărilor au fost fără îndoială proiectate asupra lui Buddha. Nu avem cum să distingem care dintre aceste povestiri și predici sunt autentice și care sunt inventate. Scripturile nu ne furnizează

informații care să satisfacă criteriile istoriei științifice moderne. Ele pot doar pretinde că reflectă o legendă despre Gotama care a existat cândva la vreo trei generații după moartea lui, când Canonul Pāli a primit forma definitivă. Scripturile tibetane și chinezești ulterioare conțin cu siguranță texte străvechi, dar ele reprezintă totodată și o versiune ceva mai târzie a legendei. La acestea se adaugă și faptul descurajant că cel mai vechi manuscris pāli care a supraviețuit are o vechime de doar 500 de ani.

Dar nu trebuie să disperăm. Textele conțin material istoric ce pare veridic. Aflăm foarte multe lucruri despre nordul Indiei din secolul al V-lea î.H., iar informațiile concordă cu cele din scripturile jainiștilor, care au fost contemporani cu Buddha. Textele conțin trimiteri corecte la religia Vedelor, despre care budiștii care au alcătuit scripturile ulterioare și comentariile nu știau mai nimic; aflăm despre personaje istorice, precum regele Bimbisāra din Magadha, despre începuturile vieții urbane și despre instituțiile politice, economice și religioase din perioada respectivă, iar informațiile concordă cu descoperirile făcute de arheologi, filologi și istorici. Erudiții sunt acum convinși că o parte din acest material scriptural își are originea în vremurile de început ale budismului. Astăzi este, de asemenea, dificil de acceptat concepția din secolul al XIX-lea că Buddha a fost o simplă invenție a budiștilor. Tot acest ansamblu de învățături are o consistență și o coerență care indică spre o inteligență originară unică, și e dificil să le vedem ca pe o creație colectivă. Nu e deloc imposibil ca unele dintre aceste cuvinte să fi fost cu adevărat rostite de Siddhatta Gotama, chiar dacă nu putem ști cu certitudine care anume.

Un alt fapt esențial reiese din această descriere a Canonului Pāli: el nu conține o relatare continuă a vieții lui Buddha. Anecdotele sunt amestecate cu învățătura și introduc pur și simplu o doctrină sau o regulă. Câteodată, în predicile sale, Buddha le vorbește călugărilor despre prima parte a vieții lui sau despre iluminarea lui. Dar nu există relatări în ordine cronologică de genul celor despre viața lui Moise sau a lui Isus din scripturile ebraice și creștine. Mai târziu, budiștii au scris într-adevăr biografii întinse, succesive. Avem Lalita-Vistara tibetană (secolul al III-lea d.Hr.) și Nidāna Kathā în pāli (secolul al V-lea d.Hr.), care

îmbracă forma unui comentariu la povestirile Jātaka. Comentariile pāli asupra Canonului, a căror formă definitivă a fost dată de învățatul Buddhaghosa din școala theravādină în secolul al V-lea d.Hr., i-au ajutat de asemenea pe cititori să pună într-o oarecare ordine cronologică evenimentele sporadice și redate fără o ordine anume în Canon. Dar chiar și aceste narațiuni întinse au lacune. Ele nu conțin aproape deloc detalii despre cei patruzeci și cinci de ani în care Buddha și-a predat învățătura, după iluminarea lui. Lalita-Vistara se încheie cu prima predică a lui Buddha, iar Nidāna Kathā se încheie cu întemeierea primei așezări budiste în Sāvatthī, capitala Kosalei, la începutul carierei sale de predicator. Există douăzeci de ani din timpul activității misionare a lui Buddha despre care nu avem niciun fel de informații.

Toate acestea par să indice că budiștii care susțin că povestea personajului istoric Gotama este irelevantă au dreptate. Este, de asemenea, adevărat că oamenii care trăiau în nordul Indiei nu erau interesați de istorie în sensul pe care îl dăm noi cuvântului acestuia: ei erau mai preocupați de semnificația evenimentelor istorice. Drept urmare, scripturile oferă puține informații în legătură cu chestiuni pe care majoritatea occidentalilor moderni le-ar considera indispensabile. Nu putem ști cu certitudine nici măcar secolul în care a trăit Buddha. Se credea prin tradiție că a murit în jurul anului 483 î.H. dar surse chinezești sugerează că e posibil să fi murit abia prin 368 î.H. De ce și-ar bate cineva capul cu biografia lui Gotama, dacă budiștii înșiși au fost atât de puțin preocupați de viața lui?

Dar lucrul acesta nu e tocmai adevărat. Învățații sunt acum de părere că biografiile întinse care au apărut ulterior se bazau pe o relatare timpurie privind viața lui Gotama, alcătuită pe timpul celui de-Al Doilea Conciliu, care s-a pierdut. Mai mult, scripturile arată că primii budiști au reflectat profund la câteva momente cruciale din biografia lui Gotama: nașterea, renunțarea la viața normală, casnică, iluminarea, începutul carierei de învățător și moartea lui. Acestea au fost evenimente de mare importanță. Poate că unele aspecte din biografia lui Gotama ne rămân necunoscute, dar putem fi siguri că măcar conturul general trasat de aceste evenimente esențiale trebuie să fie corect.